Predici 121

Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Iubiţilor credincioşi, în începutul cuvântului aş vrea să intervin cu câteva cuvinte referitoare la disciplina din biserică, care de multe ori lasă de dorit, şi aceasta să ştiţi că este destul de jenantă pentru cei care ascultă sfânta liturghie şi pentru slujitorii sfintei liturghii. Vă rog încă o dată şi mult de tot insist ca să înţelegeţi rostul sfintei liturghii şi prezenţa la sfânta liturghie. Nu este lucrare dumnezeiască mai mare pe pământ decât sfinţirea sfintelor taine, transformarea pâinii şi a vinului în trupul şi sângele lui Hristos.

Să ştiţi că, în momentul sfintei liturghii, sfântul altar în chip nevăzut este plin de îngeri, precum şi biserica. Cei care nu vreţi ca să înţelegeţi, nu că nu aveţi puterea să înţelegeţi, care nu vreţi din îndărătnicie să înţelegeţi aceste lucruri, rogu-vă, decât să plecaţi plini de păcat acasă, mai bine nu veniţi. Cei care veniţi cu copii mici, fiţi foarte atenţi în momentul când copilul plânge, să nu deranjezi pe cel de lângă tine, că nu poţi să ştii, poate el gândeşte sfânta liturghie, o trăieşte în momentul acela, şi eşti piatră de poticnire. De asemenea, mai sunt bătrâni care-şi caută prin pungi şi atât de jenant este acest lucru; nu mai spun de tineretul care atâta se mai poartă prin biserică şi ies afară şi stau la vorbă afară.

Vă dau acest sfat prietenesc, duhovnicesc, dumnezeiesc, părintesc, cum vreţi dvs. luaţi-l. Dar scopul acestor cuvinte nu este altul decât acela de a vă explicita cu cât dar puteţi să plecaţi acasă. Din cauza aceasta, de multe ori, nici nu ştii când s-a terminat sfânta liturghie, nici nu ştii măcar ce s-a citit la Sfânta Evanghelie. Îţi fură diavolul mintea şi degeaba ai pierdut un timp, a curs atâta sudoare, atâta osteneală, şi ar fi păcat. Aceste clipe care sunt lăsate de Dumnezeu pentru noi să ne rugăm, aşa cum dintotdeauna au făcut-o oamenii care au avut dragoste de Dumnezeu, ar fi păcat ca să nu ne încărcăm sufletele noastre însetate de cuvântul şi de darul lui Dumnezeu.

Nu uitaţi acea pildă cu acel mare cuvios care, odată, uitându-se în biserică, vedea oameni fără cap şi vedea capete fără trupuri. Şi atunci cere de la Dumnezeu: Doamne, ce înseamnă aceasta ? Şi îngerul îi spune: Cei care îi vezi trup fără cap sunt prezenţi doar cu trupul în biserică, fiindcă mintea nu le este aici. Şi mintea înseamnă a-ţi fi în interiorul sfintei liturghii, nu să fii chiar cu mintea aici şi să te uiţi cine ştie la ce alte lucruri smintitoare; că te poţi sminti dacă dai drumul la minte, la imaginaţie, de multe lucruri. Te poţi sminti şi de norii de pe cer, şi din două muşte te poţi sminti, că mintea are libertatea ei de a gândi şi de a-şi închipui toate nebuniile.

Iar când a întrebat ce înseamnă capetele fără trup, aceia sunt numai cu mintea numai şi numai la sfânta liturghie. Aşadar, cred că frumos este ca să ne aducem aici mintea noastră şi să trăim sfânta liturghie, că şi Dumnezeu văzând că te osteneşti să înţelegi, văzând că vrei să te duci ca o albină harnică acasă cu un pic de bagaj de cunoştinţe dumnezeieşti, care sunt de atât de mare preţ în veacul acesta atât de searbăd duhovniceşte, în atâta sete; ar fi păcat să nu le prindem aceste lucruri atât de frumoase, dumnezeieşti şi ziditoare pentru sufletele noastre.

De asemenea, fiindcă sunt căldurile acestea, vă dau un sfat şi pentru acum, şi pentru anii viitori. Surorilor, aveţi grijă în ce vestimentaţie umblaţi chiar pe stradă, chiar şi în casă şi mai ales la biserică. Chiar dacă purtaţi haine mai subţiri, nu uitaţi că şi noi avem acelaşi trup şi suntem plini de căldură şi ne topim de căldură, dar nu vom umbla dezbrăcaţi. Să umblăm ca nişte oameni curaţi, decenţi, cât mai apropiaţi de cele duhovniceşti, şi nu să facem parada modei atunci când te duci la biserică, cu unghiile sau buzele vopsite sau ochii sau cu capul descoperit. Deci, dacă vrei să trăieşti o clipă cu Dumnezeu, atunci iubeşte-L din început, de când pleci de acasă spre Dumnezeu, începe să-L trăieşti pe Dumnezeu. Acestea făcându-le şi Dumnezeu vă va da plată şi vă va lumina mintea şi veţi înţelege mult mai multe.

Iubiţilor credincioşi, spunea Sfântul Prooroc Isaia referitor la păcatele lui Israil şi la repercusiunile păcatelor lui Israil: Părăsi-se-va fiica Sionului ca o colibă părăsită şi ca un pătul în vie (Isaia 1, 8). De ce spune acest cuvânt ? Fiindcă Biserica lui Dumnezeu, care a fost zidită în Ierusalim de către Solomon, avea să fie mai târziu părăsită, dar acest lucru s-a făcut cu avertisment chiar de la Ziditorul ei. Şi aţi observat dvs. în viaţa noastră cotidiană, ceea ce laşi în părăsire şi nu iubeşti din tot sufletul, încet-încet se depărtează de tine. Un gard, care este atât de insignifiant, dacă nu treci pe lângă el, el te părăseşte căzând în putregăire. O floare, şi din aproape în aproape, cele care ţin de sufletul nostru, adică Biserica lui Dumnezeu, dacă nu o frecventezi şi nu o foloseşti, Dumnezeu ţi-o ridică de pe pământ. Acest cuvânt spus de Sfântul Prooroc Isaia era un puternic avertisment pentru îndreptarea poporului lui Israil.

Referitor la cuvintele care le-am ţinut noi de-a lungul multelor săptămâni, mulţi poate au rămas nedumeriţi de acele ucideri în masă care s-au făcut de către poporul lui Israil şi, parcă ca într-un paradox, din porunca lui Dumnezeu. Şi ca să fie mai amplificat acest paradox, mai puternic, parcă vedem cum Dumnezeu, dacă poporul lui Israil nu a ucis precum i-a spus, l-a pedepsit pe popor. Şi atât de puternic l-a pedepsit, încât că a fost el trecut prin moarte. Mulţi dintre dvs. sau din cei care au ascultat cuvântul şi nu sunt aici poate rămân puţin nedumeriţi despre lucrarea lui Dumnezeu.

Oare Dumnezeu care Se declară şi dintotdeauna a fost aşa, şi este, şi va fi atotputernic în absolutul Lui, bunătatea absolută, frumuseţea absolută, deci tot ceea ce noi numim bun tinde la absolut, aici nu se contrazice când spune să ucidă tot, de la dobitoc până la om ? Nu se contrazice şi, chiar dacă mă repet în cuvintele mele anterioare, pentru elucidarea acestor lucruri ca să scoatem dreptatea lui Dumnezeu, am să intru din nou în acele timpuri de demult apuse la acelaşi popor mesianic, la aceleaşi popoare păgâne, şi apoi făcând un salt peste mii de ani, să venim în zilele noastre.

Nimic nu este mai groaznic în om decât orbirea, orbirea aceea sufletească, că orbirea trupească este greu de dus, fizic vorbesc, senzual, dar te poţi descurca, că Dumnezeu îţi suplineşte acest simţ care-ţi lipseşte cu puterea minţii. Şi te descurci în viaţă, că îţi înţelepţeşte Dumnezeu mintea. Dar îndoiţi sunt aceşti ochi materiali prin ochii spirituali, acei ochi spirituali care sunt, aş putea să spun, prezenţi în puterea de discernământ a minţii cu care noi discernem ca şi cu ochii lucrurile lui Dumnezeu. Şi nimic nu este mai grav în om ca atunci când în el stăpâneşte această orbire sufletească. Că pilda de astăzi cu aceşti doi orbi, ea se tâlcuieşte, sub coaja ei, această pildă, în acea orbire sufletească în care zăcea lumea, şi cum vedem că zace lumea la veacul acesta.

Multă lume, ca să creadă în Dumnezeu în veacul acesta apocaliptic, atât de plin de ţesături satanice, iudeo-masonice, fiecare vrea să vadă minuni precum au văzut şi aceia de atunci, ca să creadă în Dumnezeu. Cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, minunile nu sunt pentru credincioşi, ci pentru cei necredincioşi, şi acestea s-au făcut atunci. Nu ai nevoie, dacă eşti un om calculat şi om plin de dragoste şi de frică de Dumnezeu şi vrei ca să faci ceva în viaţă, neapărat să vezi minuni.

Iată că aceste minuni s-au făcut pentru acei oameni care ochi având, nu vedeau, gură având, nu vorbeau, urechi având, nu auzeau, cum spune Proorocul David şi toată Sfânta Scriptură. Am văzut atâtea minuni care s-au făcut în faţa lui faraon, minuni care nu puteau să le facă zeii în care credea el şi toţi ceilalţi. Am văzut popoarele păgâne cum, luând cunoştinţă de Dumnezeul poporului lui Israil, cunoştinţă prin minunile care se făceau pentru poporul lui Israil, tot în aceeaşi orbire sufletească rămâneau. Deci pătimeau de această orbire şi nu mai puteau fi scoşi. Iar acea orbire era întreţinută mereu de către murdăria minţii lui, că mintea bolnavă fiind, nu că ea este croită de Dumnezeu bolnavă, ci tu ţi-o faci bolnavă, tu singur îţi orbeşti ochii minţii cu care poţi să discerni lucrurile lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu a sădit, cum spune şi Sfânta Scriptură, ca o vie neamul omenesc şi l-a înnobilat cum altă fiinţă din univers nu a mai fost înnobilată vreodată, chip şi asemănare a lui Dumnezeu luând, şi punându-l împărat peste toată lumea materială şi cu puterea de a stăpâni în veşnicie Împărăţia lui Dumnezeu. Deci era imediat lângă Dumnezeu, sau cum Sfântul Prooroc David avea să spună mai târziu: Voi sunteţi ca nişte dumnezei, şi ca nişte oameni muriţi şi ca nişte boieri cădeţi (potrivit Psalmi 81, 6-7). Dacă Dumnezeu ne-a sădit o vie atât de nobilă, îngrădită ca să nu fie părăginită, dată lucrătorilor şi împlinind tot ce este pentru lucrarea viei, până şi teasc i-a pus, până şi păzitori i-a pus, este logic că aştepţi şi rod. Şi cum soarele, după cum iarăşi spune Mântuitorul, răsare şi peste drepţi şi peste nedrepţi, şi peste păcătoşi şi peste nepăcătoşi în aceeaşi măsură, şi tot ce este în lume în aceeaşi măsură străluceşte şi senzualizează şi pe drepţi şi pe nedrepţi, şi pe păcătoşi şi pe nepăcătoşi, logic şi înţelept este să înţelegem că Dumnezeu a pus preţ nu numai în cei credincioşi. Aceeaşi nobleţe o au şi criminalii lumii, aceeaşi nobleţe o au până şi sataniştii de astăzi, dar până în ceasul morţii când se desparte sufletul de trup şi se face definitiv această tăiere: drepţii vor merge, cei care au crezut în Hristos, spre moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu, iar cei care au crezut în satana spre moştenirea împărăţiei iadului.

Iată că Dumnezeu văzând această vie sădită în lume şi dată în grija lucrătorilor, au murit şi lucrătorii, s-au spart şi gardurile, via s-a sălbăticit şi au ajuns popoarele păgâne. Atunci logic este că Dumnezeu nemaigăsind rod în aceşti oameni, ce putea să mai facă din ei ? Şi pentru aceasta îi trimitea spre tăiere. Nu mai aveau nimic curat în ei, le-au făcut toate minunile, ca să le închidă orice circumstanţă atenuantă în faţa judecăţii Sale. Că omul la judecată se va certa cu Dumnezeu şi va zice: Doamne, trebuia să-mi mai faci cutare lucru ! Şi atunci ţi se activează mintea, restul de creier care doarme acum, atunci va lucra în 100 % şi îşi va aduce aminte cândva în zilele vieţii lui că Dumnezeu i-a făcut o revelaţie de lungă sau de scurtă durată, după cum era credinţa lui. Mulţi se întorc pe moment, dar iarăşi se întorc la murdăriile lumii.

Şi atunci ce să-ţi mai facă ţie Dumnezeu, omule ? Ca să stea înger lângă tine şi mereu să te atenţioneze, nici aşa nu-i bine, că ai poliţai lângă tine, ai păzitor lângă tine, şi vedeţi cât este de jenant. Şi pentru aceasta Dumnezeu lucrează în cel mai frumos mod posibil. Te atenţionează prin cuvânt, şi cuvânt înţelept, şi nu orice cuvânt, ci cuvânt curs de la Dumnezeu prin gura celor mai mari sfinţi ai lumii, datorită faptului că erau trăitori de înaltă factură duhovnicească. Şi acest cuvânt era concretizat cu minune, ca să crezi căci cu adevărat Acesta este Dumnezeul cel Atotputernic. Şi tu ai rămas în aceeaşi orbire, în aceeaşi surzire.

Am văzut cum poporul iudeu, cu minuni scos din pământul robiei egiptenilor, adus cu mari minuni până în pământul făgăduinţei, tot cu mofturi, tot cu ceartă către Dumnezeu; Dumnezeu le-a constituit cea mai perfectă, dacă o putem numi aşa, conducere: sfatul bătrânilor. L-au lepădat. Vrem împărat. Precum erau şi popoarele păgâne. Le-a dat Dumnezeu împărat pe Saul şi au văzut ce înseamnă împăratul. Acum nu mai vrem împărat, Doamne. Dumnezeu s-a uitat şi la moftul ăsta şi le-a schimbat pe Saul, cu minune, şi l-a pus pe David, a pus un om bun, cu mari minuni dumnezeieşti. Dar nu că a făcut Dumnezeu minuni prin David, că a fost predestinat, ci David a fost luat încă de când era mic, era copil în adolescenţa lui, dar de o curăţie sufletească impecabilă. Pentru aceasta l-a ales Dumnezeu şi l-a aşezat cel mai blând împărat al tuturor timpurilor peste oameni.

N-a fost bun nici aşa. Şi atunci le-a dat Dumnezeu pe Solomon, fiul împăratului David. Solomon, de 12 ani rămas în scaunul împărăţiei tatălui său, îl vedem neputincios să conducă acest popor atât de îndărătnic şi cere de la Dumnezeu, într-adevăr, cea mai frumoasă cerere: Dă-mi, Doamne, înţelepciune să pot conduce acest popor, că numai cu înţelepciune pot să-l conduc, şi nu cu bâta, sau cu aur sau argint. Şi i-a dat Dumnezeu scaunul înţelepciunii. Vedem cum vine Dumnezeu prima dată şi Se arată lui Solomon. Se arată atunci când discută cu el, şi ce vrei ? Şi Solomon îi spune în somn: Doamne, vreau înţelepciune, şi îi dă Dumnezeu înţelepciune. Şi o înţelepciune cum şi Dumnezeu spune când i-a dat-o: Cum nu s-a născut până la tine şi nici după tine nu se va mai naşte altul în înţelepciunea ta (potrivit III Împăraţi 3, 12).

Lucru argumentat, dar cred că totuşi Sfântul Apostol Pavel l-a atins în înţelepciunea sa, care a dat atâta bătaie de cap evreilor după Mântuitorul. Şi chiar îmi amintesc, într-o scriere a evreilor de după Hristos spunea că s-a ridicat un bărbat evreu din Tars, care timp de 400 ani prin învăţătura şi înţelepciunea lui a făcut lumea numai mormane de dărâmături, că s-au sfărâmat capiştele idoleşti, lumea lepădând păgânismul şi trecând la creştinism.

Iată că Dumnezeu I Se arată lui Solomon, dar Solomon îl vedem cum parcă încet-încet alunecă, îşi ia înţelepciunea, darul de la Dumnezeu, şi îl vedem cum alunecă tot în cele în care parcă de multe ori fiecare din noi tragem, în cele ale păgânilor.

Avem o pildă atât de frumoasă de înţelepciune a lui Solomon, când i se înfăţişează două femei cu un copil, şi amândouă se certau că a cui este copilul şi să facă Solomon parte dreaptă. Dar ce se întâmplase ? Aceste două femei stăteau în aceeaşi casă şi amândouă născuseră şi aveau copii mici atunci. Una din ele, dormind greoi, a omorât copilul, şi noaptea trezindu-se şi văzându-şi copilul mort, a furat copilul de la pieptul celeilalte care dormea adânc şi l-a pus lângă ea şi pe cel mort l-a pus lângă ea, lângă cea care dormea. Când s-a trezit mama a cărui copil era viu, şi-a cunoscut că nu este copilul ei, şi cearta atât de mare a ajuns încât că s-a ajuns la împăratul Solomon, care era proaspăt înnobilat cu înţelepciunea dumnezeirii.

Şi Solomon ascultă plângerile lor. Şi aceea care luase copilul ţinea foarte puternic că este copilul ei; cealaltă era plină de lacrimi, nu că este al meu, că eu mi-l cunosc, şi eu ştiu cum am dormit şi nu a murit copilul meu, ci al ei. Iar Solomon cum putea să facă ? Nu erau analizele de astăzi. Ci numai prin înţelepciune. Şi atunci îi spune: Tu zici că este copilul tău ? Da, este al meu. Dar tu ? Este al tău, acesta viu ? Este al meu, împărate. Şi cheamă pe un soldat şi îi spune: Adu o sabie şi spintecă acest copil în două şi dă-i jumătate uneia şi jumătate alteia. La acest auz, mama adevărată a spus cu lacrimi în ochi: Nu, împărate, nu omorî copilul, mai bine să-l crească ea. Iar cealaltă: Aşa-i bine, împărate, să facem parte dreaptă, să nu ne mai certăm. Şi atunci, cu mare necinste, a luat copilul din braţele acelei hoaţe, că s-a văzut că este copilul acesteia (potrivit III Împăraţi 3, 16 şi următoarele).

Mai bine era pentru mama adevărată, care trăia pe copil din fiinţa ei, mai bine să stea în viaţă în braţele ei, dar să ştie că e în viaţă. Iar dacă nu era al celeilalte, evident că-i era totuna, să-l taie în două. Această judecată, bazată numai pe înţelepciune, iată, a străbătut istoria până în zilele noastre, punând în experienţă, punând în lucru ce înseamnă judecata lui Dumnezeu pusă în judecata oamenilor.

Iubiţilor credincioşi, îl vedem pe Solomon cum zideşte templul său în Ierusalim în cinstea lui Dumnezeu. Atât de fastuos a fost zidit templul cum nu mai era altă lucrare pe pământ, zidită de oameni în numele lui Dumnezeu, sau cum păgânii făceau în numele idolilor. Spune Sfânta Scriptură că Templul lui Solomon s-a început la 440 ani de la ieşirea din robia egipteană, a durat timp de 7 ani până când s-a putut aduce în stadiul de a se sfinţi. Şi s-a sfinţit cu fast mare Casa lui Dumnezeu în Ierusalim. Solomon a înjunghiat 22.000 boi şi 120.000 oi, atâta ardere de tot a făcut timp de 7 zile în cinstea lui Dumnezeu, că a mijlocit ca prin el să se facă această Casă.

Mai târziu, avea să-i apară Dumnezeu lui Solomon, zicându-i: Împărate, să ai grijă şi tu, şi poporul tău, şi toţi ceilalţi. Această Casă, mulţi uitându-se la ea şi văzând-o cât este de înaltă, vor şuiera şi vor zice: de ce Dumnezeul acestui popor a făcut aşa ceva acestui popor şi acestui pământ ? (potrivit III Împăraţi 9, 8) Ce voia ca să spună ? Că acest templu va fi dărâmat dacă poporul lui Israil Îl va părăsi pe Dumnezeu, lucru care s-a şi întâmplat în anul 70, după Înălţarea Mântuitorului la ceruri, când Tit, fiul lui Vespasian, a venit cu o puternică armată, a ucis peste 2 milioane iudei şi a dărâmat Templul lui Solomon, arând locul şi tot Ierusalimul.

Acum, actualmente deci, pe locul unde a fost sfânta sfintelor există o moschee mahomedană şi vreau ca să vă pun în temă că francmasoneria, care vrea să-şi tragă o sorginte dumnezeiască încă de la împăratul Hiram al Tirului şi arhitectul Hiram care a construit Templul lui Solomon, vrea ca neapărat să rezidească templul, şi să ştiţi că toate pietrele şi toate lucrurile care vor fi puse în Templul lui Solomon, rezidindu-l, sunt făcute. Aşteaptă doar porunca să traverseze Oceanul Atlantic, din America în Ierusalim. Fiindcă ei nu pot instaura pe antihrist, pe noul mesia, mesia lor, că ei nu cred în Mesia adevărat, care a venit, până nu-i vor zidi casă. Şi fiindcă este diavolul întruchipat în om, îl vor aşeza în templul din Ierusalim ca să spurce cel mai sfânt loc din lume.

Antihrist nu va veni până când nu va fi rezidit acest templu de care acum grăim. Şi ei îl vor zidi în timp foarte scurt, fiindcă totul este pregătit, totul este premeditat. Şi probabil că-l vor rezidi în cea mai înaltă strălucire posibilă, că dacă era în strălucire de aur şi argint şi bătut în pietre scumpe atunci, dar acum cum va fi ?

Şi iată că, dacă poporul lui Israil L-a părăsit pe Dumnezeu, nemaitrebuindu-i casa zidită în numele lui Dumnezeu, şi cea mai fastuoasă Casă, adică Biserica din Ierusalim, Dumnezeu i-a ridicat-o. I-a ridicat-o, luându-i şi darul totodată, că pentru aceasta a crăpat catapeteasma în ceasul morţii Mântuitorului pe cruce, luându-se darul sinagogii. Şi de atunci iudeii, deci de la Solomon încoace, aveau ca să călătorească pe aceleaşi cărări strâmbe, pline de patimi trupeşti, parcă tot înclinându-se cu mare poftă spre cele păgâneşti. Dumnezeu îl avertizează pe Solomon înainte de moarte: Pentru păcatele tale, Solomoane, fiindcă nu m-ai ascultat şi ţi-ai pierdut cinstea ta şi pe Dumnezeul tău aducând atâţia idoli în ţara lui Israil, împărăţia ta se va rupe, dar nu o voi rupe în două cât vei trăi, nu pentru tine, ci pentru tatăl tău David (potrivit III Împăraţi 11, 11-12), care a fost om cuviincios doar greşind cu femeia lui Urie, iar altă greşeală nu a mai făcut David. Pentru aceasta este supranumit împăratul David tatăl lui Dumnezeu, adică al Fiului lui Dumnezeu, al lui Hristos. Şi chiar în pilda de astăzi, când orbii îi zic: Fiul lui David, miluieşte-ne (Matei 9, 27). A fost unul dintre cei mai drepţi oameni ai pământului şi cu atât mai mult din împăraţi.

De acum găsim un moment crucial în mersul în istorie al poporului lui Israil. Împărăţia după moartea lui Solomon avea să se scindeze în două bucăţi: Rovoam, fiul legitim al lui Solomon, avea să stăpânească peste 2 seminţii şi în Ierusalim, peste Iuda şi peste Veniamin, iar celelalte 10 seminţii aveau să fie rupte de către sluga lui Solomon, Ierovoam (lipsesc 2-3 minute). … Poate găsiţi un altul. Şi s-au dus la măslin zicând acelaşi lucru, iar măslinul spune: Nu-mi las eu grăsimea mea şi bunătatea mea, mergeţi mai departe. Plictisiţi, dezolaţi, s-au dus la spin: Măria-ta, nu vrei să fii împărat peste noi ? Imediat voi veni ! Şi a venit şi s-a aşezat împărat peste lemne spinul.

Omul, după o deviză evreiască, care au destulă înţelepciune în mersul lumii, nu ştie ce să facă cu banul şi cu libertatea. Şi ei spun aşa: Dă-i mulţimii libertatea şi se vor pierde, cad în robie. Şi vedem destul de cert libertatea care a dăinuit în ţară nu demult, şi iată în ce robie s-a trântit poporul român. Şi dă-i tânărului bani cât mai mulţi şi îl vei distruge în scurt timp; deci atenţie pentru cei care vă mângâiaţi copiii făcându-le toate mofturile pecuniare.

Deci aşa a fost cu poporul iudeu. Văzându-se cu împăratul Solomon mort, imediat l-au chemat pe Ierovoam; s-au dus să-şi ceară împărat şi au găsit acest spin, l-au găsit pe sluga sa, a lui Solomon, pe Ierovoam. Acestuia i-a surâs aşa ceva, şi deci să stăpânească peste 10 seminţii îi convenea lucrul acesta. Dar Rovoam, înainte de a se aşeza succesor al tatălui său, deci fiul lui Solomon, s-a dus şi a întrebat sfatul bătrânilor: Ce ziceţi voi să fac ? A venit poporul să mă aşez împărat peste ei. Şi bătrânii au spus: Fă slujbă şi scade jugul care a fost pus peste popor de către tatăl său, Solomon. Iar el a lepădat sfatul bătrânilor şi s-a dus şi a făcut sfatul tinerilor, că era tânăr în vârsta lui, şi a întrebat: Ce ziceţi voi ? Să mă aşez împărat peste popor sau nu ? Şi atunci tinerii ce-au spus ? Spune-le că vei îngroşa jugul peste poporul tău şi dacă ei au fost bătuţi cu bice de către tatăl tău, tu îi vei bate cu scorpii. Lucru care îl şi săvârşeşte, adună poporul şi se apucă să spună această cuvântare în faţa poporului. Şi atunci poporul s-a rupt în două părţi: 2 seminţii au rămas cu Rovoam, seminţia lui Iuda şi seminţia lui Veniamin, cu capitala în Ierusalim, iar celelalte 10 seminţii şi-au pus împărat pe Ierovoam, sluga chemată din Egipt, şi şi-au pus capitala în Mirteea.

Am punctat acest moment temporar în istoria poporului iudeu din cauză că este crucial. Vedem poporul iudeu cum merge parcă spre o decădere din ce în ce mai mare; scindându-se, poporul iudeu deja avea să fie pradă celor mai grele ispite posibile, că sute de ani aceste două împărăţii din acelaşi neam aveau să se bată continuu curgând mult sânge. Ierovoam, fiindcă multă lume mergea din Iudeea, din Israil, cum era numit, mergea în fiecare an să aducă jertfă lui Dumnezeu în Ierusalim unde era templul, de frică să nu scape din poporul lui la celălalt, la rivalul lui, la Rovoam, a făcut două viţele din aur şi le-a aşezat în faţa poporului lui Israil, răcnind în faţa poporului spunând aşa: Israile, aceştia sunt dumnezeii tăi care te-au scos din pământul Egiptului, acestora să vă închinaţi.

Ierovoam dezveleşte viţica de aur din Vetil. Gravură din Scriptură, 1897

Deci iată că acel spin venit din Egipt, acest rob, în ce avea să trântească cele 10 seminţii ale lui Israil ! Dar nu era mai presus nici Rovoam, că şi aceasta şi-a pierdut minţile – deci cel care stăpânea 2 seminţii – şi a umplut pământul de temple idoleşti. Şi au ajuns în aşa decădere tot poporul lui Israil, cele 12 seminţii, încât că avea să spună mai târziu Proorocul Isaia: Dacă Domnul Dumnezeu Savaot nu ne lăsa nouă sămânţă, ca Sodoma ne-am fi făcut, şi ca Gomora ne-am fi asemănat (Isaia 1, 9). De ce aceste lucruri ? Fiindcă Dumnezeu întotdeauna şi-a păstrat oameni virtuoşi, bărbaţi virtuoşi în sfat şi în cugetare şi în dreaptă socoteală, din care să perpetueze totuşi cinstea poporului mesianic.

Şi peste mii de ani să venim acum aici, în locurile noastre, în timpurile noastre, şi vedem cu ochii decăderea creştinătăţii prin această infuzie de popoare păgâne, asiaticii, africanii care fiecare vin cu confesiunile lor. Şi, amestecaţi printre păgâni, găsesc creştinismul şubred, îl găsesc deja într-o agonie a morţii şi imediat prinde ca vulturul într-o gheară creştinismul, stârpindu-l. Spun aceste lucruri atât de apăsătoare pentru viaţa noastră creştinească, fiindcă nu mai durează mult dacă se va merge în aceeaşi progresie de stricăciune dogmatică a poporului, şi poporul va ajunge tot mapamondul o masă de oameni păgâni. Dar durerea este mai mare. Păgânismul va fi sub masca unui creştinism, dar un creştinism fals de fapt.

S-a ajuns la nişte campanii ucigătoare, cum în istorie nu au mai fost, a creştinismului. Sub masca că este creştin, că este protestant, că este reformat sau mai ştiu eu ce oameni de ce confesiune sunt, proliferează în numele lui Iisus Hristos toate credinţele satanice. A pătruns practica yoghină chiar în biserică; toate celelalte care sunt trupeşti au început să prindă copiii dvs., care sunt în cea mai grea situaţie posibilă, încep să fie prinşi în această gheară satanică. Cei care vreţi ca să conştientizaţi pericolul, nu că-l amplific eu ca să mă aflu în vorbă sau să credeţi că sunt altcineva decât ceea ce sunt, dar fiindcă datoria îmi este ca să spun adevărul pe faţă, şi încă şi acesta cu perdea, că ruşine îmi este mie ca să le spun toate în puterea cuvântului care se fac ele. Atunci le spun cum pot şi cred că aveţi destulă minte înţeleaptă şi experienţă şi apelez la bătrâneţea dvs. înţeleaptă, încărunţită, şi le înţelegeţi doar din câteva vorbe.

Iubiţilor credincioşi, niciodată omul nu a fost predispus mai mult la o robie: de la o robie materială se trece la ultima robie, robia dogmatică. Şi ca să-mi daţi dreptate, uitaţi-vă că şi cele mai nebune animale sălbatice ale lumii, prin înfometare, se aduc într-un grai domestic, poţi să stai să convieţuieşti cu ele. Dar cum ? Prin înfometări succesive. Şi tu vii imediat când el este gata să moară, vii şi-i dai cea mai mare bineţe pentru pântecele lui. Dacă animalele se domesticesc aşa, gândiţi-vă oamenii care au şi o raţiune. Cea mai puternică şi satanică metodă de a duce pe om în robie este înainte să-l sărăcească, să-l înfometeze şi apoi evident că venind cu blidul de linte, cum a fost Isav de şi-a pierdut dreptul de întâi născut, vei crede şi în confesiunea lui.

Ni s-a umplut ţara de case de binefaceri, dar de fapt în spatele lor se ascunde un prozelitism de o maximă viteză, de o maximă intensitate, să prindă pe toţi ce-i găseşte în cale. Vă treziţi cu biblii şi cărţi de rugăciune băgate pe sub uşă, dacă nu eşti acasă, sau pusă la uşă. Bravo, poporul român până acum a stat într-un păgânism şi noi nu ştiam ce-i creştinismul, şi vin occidentalii să ne încreştineze. Deci vedeţi nişte lucruri atât de serbede din care imediat poţi să-ţi dai seama, dacă trăieşti cu adevărat o viaţă creştinească curată, pură. Şi aceasta în ce este curată şi puternică totodată ? Faptic s-o trăieşti. Când este post, posteşte, roagă-te, că nu este uşor ca să fii om cuminte, să fii om decent, să fii om râvnitor, practic, adică în cele ale lui Dumnezeu. Că celelalte sunt destul de chemătoare, sau cum spunea Sfântul Apostol Pavel: Legea mânie lucrează (Romani 4, 15), dar avem raţiunea care omoară mânia din noi, adică din animalul din noi, şi atunci rămânem oameni curaţi, creştineşti, care pentru Tine, Doamne, nu voi face contra legii această poftă.

Să conştientizăm din istoria creştinătăţii şi chiar din faptele noastre de astăzi, din creştinismul de astăzi şi din trăirea noastră sufletească ce înseamnă legea lui Dumnezeu, nu doar în stare de logos, de cuvânt, ci pusă la treabă, adică faptic în sufletul şi în trupul nostru. Şi atunci te vei dovedi cu adevărat că eşti o vie nu sălbatică, având frunze multe şi faci umbră stăpânului; are nevoie de o vie să culeagă rod în toamna vieţii. Iar roadele noastre bine le ştim: să păzim într-o decenţă, într-o viaţă curată legea lui Dumnezeu. Şi acestea făcându-le, pentru Tine, Doamne, mă voi lupta cu mine însumi, cu lumea şi cu diavolul, ca să nu-Ţi calc legea, să nu-Ţi greşesc, precum şi poporul lui Israil am văzut cum L-a lepădat pe Dumnezeu.

Iubiţilor credincioşi, fiindcă este şi vremea aceasta aşa de caldă, aveţi foarte mare grijă că sunt nişte mofturi la oameni ca să alerge pe la ştranduri, pe la râuri, să alerge pe la mare. Vă pun în temă că ruşinos lucru este şi anticanonic să te duci să te bălăceşti în apă cu toţii acolo. Nu este oprit şi păcat să te duci să te scalzi, dar du-te cu soţul tău, sau copiii împreună, fetele cu fetele, băieţii cu băieţii, dar într-un loc să nu te vadă altcineva. În primul rând vă spurcaţi trupurile dvs., că închipuiţi-vă în apa aceea ce necurăţii se fac. Vă dau un sfat şi nu vreau să fiu înţeles greşit; măcar din orgoliul dvs. că sunteţi oameni cu o decenţă, cu o minte curată, de ce să ne amestecăm cu toţi nebunii şi cu toţi ţiganii şi cu toţi răpănoşii ? Nu vreau să par prea indecent în acestea, dar să aveţi foarte mare grijă fiindcă Dumnezeu ştie mai bine cum să ne răcorească şi sufletele şi trupurile. Bunului şi marelui Dumnezeu slavă în vecii vecilor. Amin.