Principiul congregational (I)

Principiul congregaţional (I)

Începutul unei soluţii americane pentru problema noastră şcolară

de John Taylor Gatto

Avem nevoie de mai puţină şcoală, nu de mai multă

Acest discurs, în cele din urmă una din cele mai populare săgeţi din tolba mea de vorbitor peripatetic, şi-a început existenţa sub o formă puţin diferită, ca un eseu în The Maine Scholar

 

Acestea sunt vremuri suprarealiste. Instituţia şcolii ştiinţifice continuă să perinde planuri pentru mai multă centralizare sub forma standardelor naţionale, a unui plan de învăţământ naţional şi a testării standardizate naţionale îmbunătăţite. Promisiuni magice sunt pretutindeni: maşinăriile sunt răspunsul; intervenţiile masive sunt răspunsul; noile forme de pre-şcolarizare sunt răspunsul; bâtele de baseball, megafoanele şi lacătele sunt răspunsul. În faţa unui secol şi jumătate de căutare a unei soluţii fără succes, nimeni nu pare să se îndoiască nici o clipă că există un răspuns. Un singur răspuns. Singurul răspuns corect.

Poate că sunteţi de acord, poate că nu. Dar dacă aveţi măcar o urmă de îndoială privind posibilitatea ca o reţetă centrală să ajungă vreodată la boala şcolii, atunci haideţi cu mine pentru o vreme înapoi în timp în Noua Anglie Colonială[1], unde exista o teorie diferită a instituţiilor, o teorie care ar putea conduce către cel mai bun mod de a regândi/reforma, unde greşelile serioase se auto-limitează şi, în termeni istorici, sunt respinse prompt de mecanismele de piaţă naturală. Haideţi cu mine pe coastele Noii Anglii Coloniale, în oraşe precum Salem şi Marblehead, Framingham şi Dedham, Wellfleet şi Provincetown. Să luăm în considerare o perspectivă diferită care a crescut din pământul unei Lumi Noi, o perspectivă care a şocat alte naţiuni cu eficacitatea geniului ei.

Prima biserică din Salem, 1629

Acest nou sistem a luat naştere odată cu prima Biserică puritană[2] din Salem, organizată în 1629 de aşa-numita ,,Procedură Salem”. Nu era prin preajmă nici un ,,mai-mare” pentru a aproba alegerea autorităţilor bisericeşti, drept urmare congregaţia a luat această responsabilitate asupra sa. Cu acest act simplu, congregaţia a luat puterea care aparţinea în mod tradiţional vreunui expert calificat şi a aşezat-o în mâinile oamenilor care veneau la biserică. Acesta a fost singurul criteriu al guvernării: ca un alegător să ia în serios mersul la biserică şi să se alăture unei congregaţii ca dovadă a acestui fapt. Era un act de patriotism local monumental.

Legământul Bisericii 1629

Noi făgăduim Domnului, şi unul altuia, şi ne angajăm înaintea lui Dumnezeu să umblăm împreună în toate căile Sale, după cum Îi este plăcut a Se dezvălui în noi în binecuvântatul Său cuvânt al adevărului

Pe parcursul următorilor 200 ani, acea revărsare simplă de autoritate tradiţională a corodat puterea monopol a statului şi Bisericii pentru a transmite versiuni unitare ale adevărului. Fiecare congregaţie în parte îşi asuma un rol puternic în a-şi particulariza parohia prin dezbaterea membrilor laici, nu prin centralizarea inerentă hotărârilor unei autorităţi exterioare. Fiecare congregaţie în parte îşi asuma mai degrabă responsabilitatea soluţionării propriilor probleme – educaţionale, economice sau doctrinare – decât să se supună vechii autorităţi a Angliei sau noii aristocraţii de specialişti.

* * *

Toamna trecută am avut o conferinţă în oraşul Dedham la o biserică construită în 1638, la doar 9 ani după ce Arbella i-a adus pe nonconformişti[3] în Boston. Biserica în care am ţinut conferinţa era unitariană universalistă, dar la origine fusese congregaţională. Turlă albă, izbitor de simplă, linii graţioase – simplitatea şi rectilinearitatea arhitecturii Bisericii congregaţionale este de neconfundat, remarcabilă şi uniformă. Poate că ştiţi sau nu că stilul de venerare care venea cu acest stil de arhitectură era religia originală şi exclusivă a Coloniei din Golful Massachusetts, de la Procedura Salem până în 1834, peste 200 ani de ceea ce pare la suprafaţă să fi fost o religie de tip ,,o singură cale bună”. Ori erai congregaţionalist, ori nu erai nimic de care să ai curajul să vorbeşti în public, cel puţin fără să rişti să fii evitat, persecutat sau chiar ars pe rug. Până aici, toate acestea sună chiar mai rău decât monopolul şcolii care ne distruge, nu-i aşa ?

Aceşti congregaţionalişti erau atât de posesiv de protectori ai monopolului lor încât, acum 170 ani, când Lyman Beecher a prins de veste că se apropiau unitarienii ieşiţi din fundul iadului, a mers călare pe străzi, întocmai precum Paul Revere, avertizând: ,,Vin unitarienii ! Vin unitarienii !” Veţi înţelege că pastorul Beecher nu era tocmai încântat de sosirea lor. Dar în decursul secolului următor s-a petrecut un lucru uimitor. Congregaţionaliştii şi-au schimbat încet-încet părerea fără să fie siliţi s-o facă. Până la sfârşitul anilor ’1800, unitarienii erau foarte respectaţi în întreaga Nouă Anglie.

Majoritatea oamenilor percep Noua Anglie Colonială ca pe întruchiparea celei mai mari perioade de conformitate pe care a cunoscut-o vreodată această ţară. Însă natura congregaţionalismului ascunde o ironie foarte mare: din punct de vedere structural, acest mod de viaţă necesită individualitate, nu înregimentare. Slujba [bisericească] este aproape lipsită de liturghie, punând accentul pe predica locală despre chestiunile locale. Acest lucru garantează efectiv disonanţa în cadrul congregaţiei. Lupta constantă pentru claritate a fiecărui membru al Bisericii care acţionează ca propriul său preot, propriul său expert, conduce în mod invariabil la progres către adevăr. De ce spun asta ? Ei bine, ceea ce tocmai am descris este procesul pe care Aristotel, Karl Marx, Thomas Hobbes şi un număr mare de gânditori originali l-au numit ,,dialectica”. Procedura congregaţională era dialectică până în măduva oaselor, într-un fel foarte ostil gândirii ierarhizate.

Planificatorii centralizaţi din orice perioadă dispreţuiesc dialectica fiindcă stă în calea transmiterii eficiente a ,,singurei căi bune” de a face lucrurile. Acum jumătate de secol, Bertrand Russell remarca faptul că Statele Unite ale Americii erau singura ţară însemnată de pe pământ care evita în mod deliberat să-i înveţe pe copiii ei să gândească dialectic. Desigur, el vorbea de America secolului XX, ţara şcolii obligatorii de stat, nu de Noua Anglie a distincţiei congregaţionale. V-aţi întrebat de unde au dobândit ,,yankeii” reputaţia lor dintotdeauna de încăpăţânaţi, ţâfnoşi şi că despică firul în patru cu perspicacitate ? Acum ştiţi. Roger Williams a văzut la fel de limpede ca orice persoană din vremea sa şi a recunoscut legătura inevitabilă dintre disonanţă şi calitatea vieţii. Nu poţi avea una fără cealaltă.

Studii mai recente au arătat că oraşele din Massachusetts din secolul al XVII-lea nu erau deloc uniforme, ci laboratoare ale alegerii şi stilului locale. Fiecare avea flexibilitate considerabilă pentru a se abate de la ceea ce putea fi conducere guvernamentală centrală. Oraşul Dedham, unde am avut conferinţa toamna trecută, fusese întemeiat de colonişti din zona cunoscută sub numele de Anglia de Est[4], un loc care promova proprietatea privată şi alegerea personală. Instituţiile Angliei de Est s-au înfiinţat cu repeziciune şi în Lumea Nouă. Pe de altă parte, Sudbury, oraşul de lângă Dedham, fusese populat de colonişti cu rădăcini saxone şi celtice, care împărţeau în mod tradiţional munca lor. Exact aşa cum făcuseră în Britania, ei deţineau câmpuri deschise în comun în America.

Deci, în Massachusetts-ul colonial, exista o tensiune creatoare între cultura comună a regiunii şi cultura rurală locală. Asemenea tensiunii din muzică sau poezie dintre o formă regulată şi abateri creatoare de la ea, această tensiune dintre oraşele mici şi dintre congregaţiile diferite şi din cadrul fiecare congregaţii în parte producea o energie uimitoare, o particularitate roditoare şi idiosincrazică ce caracteriza geniul specific care făcea Massachusetts-ul colonial să fie deosebit.

Acum doresc să examinăm ceva aparent stânjenitor din viaţa civilă a Noii Anglii; şi totuşi, în mod paradoxal, cred că ascunde taina unei mari puteri, pe care inginerii sociali care au construit şi menţin monopolul şcolilor noastre de stat sunt siliţi să-l omită: Fiecare oraş putea exclude oamenii care nu-i plăceau !

Oamenii puteau alege pe cei cu care vroiau să lucreze, [puteau] să alcătuiască ei înşişi un plan de învăţământ viu care funcţiona pentru ei. Cuvintele primei carte din Dedham surprind perfect acest sentiment; primii colonişti vroiau (şi au reuşit) să excludă ,,oamenii ale căror înclinaţii nu ni se potrivesc, a căror societate va fi vătămătoare pentru noi”. Astfel, într-un mod straniu, aceste oraşe timpurii funcţionau precum colegiile sau cluburile selective, aşa cum fac astăzi MIT şi Harvard, reducând neînţelegerile dintre oameni până la un nivel la care să poată fi ţinute în frâu de ei cu îngăduinţă. Dacă luăm în considerare presiunile imense pe care le generează oricum procesul dialectic – unde toţi oamenii sunt propriii preoţi, propriii stăpâni ultimi –, este greu de imaginat cum ar putea proceda altfel o societate congregaţională. Dacă trebuie să-i accepţi pe toţi, indiferent cât de ostili ar fi faţă de personalitatea, filozofia sau misiunea ta, atunci o acţiune ar fi blocată îndată de neînţelegeri fatale. Atunci cauzele şi scopurile comune ce caracterizează cel mai bun tip de asociere umană s-ar reduce la câteva iniţiative inofensive care nu au o dimensiune politică, dacă există aşa ceva.

Aici este o distincţie subtilă: a trăi dialectic, aşa cum trăiau locuitorii Noii Anglii, produce împliniri spectaculoase şi scoate la iveală calităţi puternice ale caracterului şi minţii indivizilor, dar nu este cu putinţă a realiza aceasta acolo unde întregul registru de fiinţe umane este trântit laolaltă la întâmplare sau silit să stea laolaltă, aşa cum este în viaţa din şcoala-monopol de stat. Pentru a preîntâmpina haosul în aceste locuri, conducerea trebuie să ţintească cu orice preţ să facă totul – timpul, spaţiul, textele şi metodele – pe cât de uniforme cu putinţă. Grecii aveau o istorisire despre un om care făcea exact acest lucru; numele lui era Procust. El tăia sau scurta călătorii ca să se potrivească în patul său de oaspeţi. Sistemul funcţiona perfect, însă era vai şi amar de călător.

Aceşti locuitori din Noua Anglie au inventat un sistem unde oamenii care vroiau să trăiască şi să lucreze împreună puteau s-o facă. Mai mult, întreaga regiune părea să prospere în moduri minunate: material, intelectual şi social. Era aproape ca şi cum dacă te ocupai de propriile treburi reuşeai într-un mod magic să te ocupi şi de treburile publice. Obiceiurile încrederii în sine, respectului de sine, curajului, democraţiei şi loialităţii locale cultivau cetăţeni buni. Şcolile-monopol de stat utilizează un plan diferit în zilele noastre. Oamenii sunt scoşi vrând-nevrând din arii mari ,,de capturare” şi descărcaţi laolaltă în compartimente potrivit punctajelor asemănătoare la testele standardizate. Acolo ei sunt îndemnaţi să execute şi să se comporte potrivit indicaţiilor unor străini. Christopher Lasch scrie în Adevăratul şi singurul cer:

,,Capacitatea de a fi loial este întinsă în strat prea subţire atunci când cineva încearcă s-o ataşeze solidarităţii ipotetice a rasei umane. Ea trebuie să fie ataşată oamenilor specifici şi locurilor specifice, nu unui ideal abstract al drepturilor universale ale omului. Noi iubim bărbaţi şi femei particulare, nu umanitatea în general”.

Aceasta surprinde o părticică din ce este greşit în şcolile obligatorii mari cât oraşele din Noua Anglie, şcoli care nu permit o alegere a planului de învăţământ, filozofiei sau a celor cu care te întovărăşeşti. Wendell Berry surprinde altă părticică într-o scrisoare adresată redactorului unei reviste:

,,Nu cred că ’gândirea globală’ este inutilă, cred că este imposibilă. Nu te poţi gândi la ceea ce nu cunoşti şi nimeni nu cunoaşte această planetă. Unii oameni ştiu puţine despre mici părţi ale ei […]. Oamenii care gândesc global o fac reducând globul, în mod abstract şi statistic, la cantităţi. Tiranii politici şi exploatatorii industriali au făcut aceasta cel mai bine. Conceptele lor şi lăcomia lor sunt abstracte, iar abstracţiunile lor conduc cu o sinceritate şi simplitate înfricoşătoare la acte care sunt fără excepţie distrugătoare. Dacă vrei să faci fapte bune şi de conservare, trebuie să gândeşti şi să acţionezi local. Efortul de a face fapte bune dă de gol jocul global. Nu poţi face o faptă bună la nivel global […] o faptă bună, ca să fie bună, trebuie să fie acceptabilă pentru ceea ce Alexander Pope a numit ,,geniul locului”. Aceasta presupune cunoaştere locală, deprinderi locale şi dragoste locală care în fond nici unul dintre noi nu o are, şi nici unul dintre noi nu o poate dobândi gândind global. O putem dobândi doar printr-o loialitate locală pe care ar trebui să o menţinem câteva generaţii […]. Nu-mi doresc să fiu iubit de oameni care nu mă cunosc; dacă aş fi o planetă, aş simţi exact la fel”.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] N.tr.: Noua Anglie Colonială includea 4 colonii: Colonia Connecticut, Colonia Rhode Island şi Plantaţiile Providence, Provincia Golful Massachusetts şi Provincia New Hampshire. Ele au făcut parte din cele 13 colonii engleze de pe coasta atlantică a Americii de Nord (Coloniile Noii Anglii, Coloniile mijlocii şi Coloniile sudice) şi s-au desprins de Coroana Britanică în războiul de independenţă (1775-1783) devenind 5 dintre cele 6 state din regiunea cunoscută până astăzi sub numele de Noua Anglie, aflată în nord-estul Statelor Unite ale Americii.

[2] N.tr.: Puritanii sunt protestanţi englezi din secolele XVI-XVII care au căutat să se rupă de Biserica Anglicană susţinând că nu fusese cu totul reformată şi continuă să aibă practici romano-catolice. Ei militau pentru o mai mare puritate a cultului şi doctrinei, precum şi pentru evlavia personală şi colectivă.

Puritanismul a avut un rol semnificativ în istoria timpurie a Americii, în special în colonizarea Noii Anglii.

[3] N.tr.: Nonconformiştii sunt protestanţi care ,,nu se conformează” regulilor şi uzanţelor Bisericii Anglicane. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, termenul includea în mod specific diferiţi creştini reformaţi: presbiterieni, congregaţionalişti, baptişti, metodişti, quakeri etc.

[4] N.tr.: Anglia de Est (East Anglia) este o zonă din Anglia definită adeseori ca incluzând comitatele Norfolk, Suffolk şi Cambridgeshire, uneori fiind incluse şi părţi din Essex. Este o regiune predominant rurală şi cuprinde în principal terenuri plate sau joase şi terenuri agricole. Zona este cunoscută pentru frumuseţea naturală deosebită, având o coastă lungă a Mării Nordului şi Parcul Naţional The Broads. Norwich este cel mai mare oraş din regiune.