Profesorul de 7 lectii (II)

Profesorul de 7 lecţii (II)

Acest discurs a fost ţinut de John Taylor Gatto cu ocazia primirii

titlului de ,,Profesorul anului al statului New York” în 1991

II

Partea I

Este, cu adevărat, o mare victorie pentru sistemul de învăţământ public obligatoriu-monopol de stat faptul că a reuşit ca numai un mic număr dintre cei mai buni din colegii mei profesori, şi chiar dintre cei mai buni părinţi ai elevilor mei, să-şi mai poată închipui un alt mod de a face lucrurile. ,,Dar copiii trebuie să înveţe să scrie şi să citească, nu-i aşa ?”, ,,Trebuie să înveţe adunarea şi scăderea, nu-i aşa ?”, ,,Trebuie să înveţe să se supună ordinelor dacă doresc să-şi păstreze un loc de muncă”.

John Taylor Gatto cu elevii lui

Acum câteva generaţii doar, lucrurile arătau foarte diferit în Statele Unite. Originalitatea şi diversitatea erau considerate etalonul; independenţa noastră faţă de orice înregimentare ne dădea statutul de miracol al lumii; barierele dintre clasele sociale erau relativ uşor de depăşit; poporul nostru era nemaipomenit de încrezător în propriile-i puteri, inventiv, capabil să-şi rezolve singur multe probleme, în mod independent, şi să gândească pentru sine. Eram deosebiţi, noi, americanii, bazându-ne pe propriile puteri, fără un guvern care să-şi bage nasul în fiecare aspect al vieţii noastre, urmărindu-ne fiecare mişcare, fără instituţii şi agenţii sociale care să ne spună ce trebuie să gândim şi să simţim. Eram deosebiţi, luaţi individual şi luaţi ca americani.

Dar imediat după Războiul de Secesiune, am început să avem o societate aproape complet supusă unui control centralizat, iar pentru ca o astfel de societate să se menţină ca atare este nevoie de şcoală obligatorie – un sistem de învăţământ-monopol de stat. Înainte, acest tip de şcoală de dezvoltare nu era prea important nicăieri. Îl aveam, dar fără exagerare şi numai atâta cât voiai. Oricum, oamenii învăţau foarte bine să scrie, să citească şi să socotească; există nişte studii care sugerează că gradul de alfabetizare pe timpul Revoluţiei Americane, cel puţin pentru cei de pe coasta de est, care nu erau sclavi, era aproape de întreg. Simţul comun a lui Thomas Paine s-a vândut în peste 600.000 de copii la o populaţie de 3.000.000, dintre care 20% erau sclavi, iar 50% muncitori legaţi prin contract.

Oare coloniştii erau genii ? Nici pe departe; adevărul este că nu este nevoie de mai mult de 100 ore ca să înveţi pe cineva să scrie, să citească şi să socotească, atât timp cât ai un public doritor şi pasionat. Secretul este să aştepţi până când respectivul te roagă să-l înveţi, iar apoi să te mişti repede până nu-i trece cheful. Milioane de oameni învaţă chiar singuri aceste lucruri – nu-i aşa greu. Luaţi o carte de matematică, ori retorică, de nivelul al cincilea din 1850 şi veţi descoperi că textele de atunci ar fi încadrate azi la nivel de liceu. Cerinţele regulate pentru activităţi care dezvoltă ,,competenţele de bază” sunt praf în ochi, prin care şcolile umplu timpul copiilor pe o perioadă de 12 ani şi îi învaţă, de fapt, cele 7 lecţii pe care vi le-am descris.

Societatea, care a început să fie supusă unui control centralizat cu puţin timp înaintea Războiului de Secesiune, este vizibilă clar în modul de viaţă pe care-l avem, în hainele pe care le purtăm, în mâncarea pe care o consumăm, în toate semnele verzi de pe autostrăzi pe lângă care trecem atunci când conducem de pe o coastă pe cealaltă, toate fiind produsul acestui control. La fel cred că sunt epidemiile de droguri, sinuciderile, divorţurile, violenţa şi cruzimea, precum şi înţepenirea claselor sociale pe caste, toate produse ale dezumanizării vieţilor noastre, ale slăbirii individului, familiei şi importanţei comunităţii – o diluare care îşi are rădăcinile în acest control centralizat.

În mod inevitabil, marile instituţii obligatorii cer tot mai mult, până când nu mai rămâne nimic de dat. Şcoala ne ia copiii şi le taie orice posibilitate de a mai avea un rol activ în viaţa de comunitate, de fapt distruge comunităţile însele, lăsând pregătirea copiilor pe mâna unor specialişti cu diplomă, iar făcând asta, se asigură că ei nu pot creşte niciodată la statutul de om complet. Aristotel ne-a învăţat că, fără să avem un rol activ în viaţa de comunitate, nu putem spera să ajungem oameni sănătoşi în adevăratul sens al cuvântului. Cu siguranţă, avea dreptate. Dacă aveţi nevoie de dovezi, uitaţi-vă în jurul vostru data viitoare când vă aflaţi în apropierea unei şcoli sau a unui azil de bătrâni.

Şcoala, aşa cum a fost concepută, este un sistem esenţial de sprijin pentru un model de inginerie socială, care îi condamnă pe cei mai mulţi oameni să fie pietre auxiliare într-o piramidă care se îngustează în sus, având punctul de control în vârf. Şcoala este un artificiu care face ca o astfel de ordine socială de tip piramidal să pară inevitabilă, cu toate că această premisă reprezintă o trădare fundamentală a Revoluţiei Americane. De pe vremea coloniştilor şi până în perioada republicană nu putem vorbi de şcoli; citiţi Autobiografia lui Benjamin Franklin, ca să vedeţi un exemplu de om care nu avea timp de pierdut în şcoală, şi totuşi promisiunea democraţiei începea să prindă contur.

Am întors spatele acestei promisiuni, readucând la viaţă visul faraonilor din Egipt: supunere forţată pentru toţi. Acesta a fost secretul pe care Platon l-a transmis ezitant mai departe în Republica, atunci când Glaucon şi Ademantus îi smulg lui Socrate planul pentru un control absolut al statului asupra vieţii oamenilor, un plan necesar pentru întreţinerea unei societăţi în care anumiţi oameni iau mai mult decât li se cuvine. ,,Vă voi arăta – spune Socrate – cum să realizaţi un astfel de stat febril, dar ce am de zis nu o să vă placă”. Şi aşa a fost prima oară schiţat planul general al şcolii de 7 lecţii.

Dezbaterea curentă referitoare la întrebarea dacă ar trebui să avem un curriculum naţional este de faţadă. Deja avem un curriculum naţional, cuprins în cele 7 lecţii pe care tocmai le-am prezentat. Iar un astfel de curriculum provoacă paralizie fizică, morală şi intelectuală şi nici un alt curriculum, cu un conţinut real, nu va fi îndeajuns pentru a şterge aceste efecte înfiorătoare. Ce se discută acum, în isteria naţională provocată de rezultatele academice slabe este pe lângă subiect. Şcolile învaţă exact ceea ce au fost menite să înveţe şi încă o fac foarte bine: cum să fim buni egipteni şi să rămânem la locul nostru în piramidă.

III

Toate acestea nu sunt inevitabile. Toate pot fi răsturnate. Avem o mulţime de alegeri pentru modul în care ne creştem copiii, nu este numai unul singur corect. Dacă am reuşi să ne rupem de puterea iluziei piramidale, am înţelege asta. Oricât de greu ar fi de conceput – ca să nu mai spun de crezut – o asemenea idee, în faţa miturilor din mass-media care trâmbiţează tocmai opusul, realitatea este că nu se desfăşoară nici o competiţie internaţională, pe viaţă şi pe moarte, care să ne pună în pericol supravieţuirea noastră ca naţiune. Din toate punctele materiale de vedere, avem o naţiune auto-suficientă, inclusiv în ce priveşte energia. Îmi dau seama foarte bine că această idee este contrară gândirii economiştilor politici la modă, însă ,,transformarea radicală” a economiei noastre, despre care vorbesc aceşti oameni, nu este nici pe departe inevitabilă şi nici ireversibilă.

Economia mondială nu se adresează nevoii oamenilor pentru locuri de muncă semnificative, pentru locuinţe pe care să şi le permită, pentru o educaţie satisfăcătoare, pentru asistenţă medicală adecvată, pentru un mediu curat, pentru o guvernare integră şi responsabilă, pentru o renaştere socială şi culturală sau pentru simpla justiţie. Toate ambiţiile mondiale se bazează pe nişte definiţii ale productivităţii şi bunului trai atât de străine de realitatea omului obişnuit, încât sunt sigur că sunt greşite şi că majoritatea oamenilor mi-ar da dreptate dacă ar putea să întrevadă vreo alternativă. S-ar putea să ne dăm seama că, dacă am pune iarăşi accentul pe o filozofie care amplasează înţelesul acolo unde el se regăseşte cu adevărat – în familie, printre prieteni, în trecerea anotimpurilor, în natură, în simplele ritualuri şi ceremonii, în curiozitate, generozitate, compasiune şi întrajutorare, într-o independenţă şi intimitate decente, în toate lucrurile normale şi necostisitoare pe care se construiesc adevăratele familii, adevăraţii prieteni şi adevăratele comunităţi – atunci am fi într-atât de auto-suficienţi că nici nu am mai avea nevoie de ,,suficienţa” materială pentru care ,,experţii” noştri mondiali insistă că trebuie să ne zbatem.

Cum au apărut aceste locuri îngrozitoare, ,,şcolile” ? Ei bine, întotdeauna am avut în jurul nostru şcoli neoficiale, sub diferite forme, anexe mai mult sau mai puţin folositoare atunci când creşteam mari. Dar ,,învăţământul modern”, aşa cum îl ştim noi azi, este un produs al celor două ,,Crize Roşii”, din 1848 şi din 1919, când marile grupuri de interese s-au temut de o revoluţie din partea muncitorilor noştri săraci. Totodată, şcoala a apărut parţial şi din cauză că familiile ,,americane” conservatoare s-au îngrozit de culturile tradiţionale ale imigranţilor de origine celtică, slavă şi latină din anii ’1840 şi au simţit o repulsie faţă de religia catolică pe care cei din urmă au adus-o cu ei. Neîndoielnic, un al treilea factor care a dus la apariţia acestei închisori pentru copii numită ,,şcoală” trebuie să fi fost consternarea cu care aceeaşi ,,americani” au privit înaintarea afro-americanilor în societate, la începutul Războiului de Secesiune.

Să ne mai uităm o dată la cele 7 lecţii predate în şcoli: confuzia, încadrarea pe clase, indiferenţa, dependenţa emoţională şi intelectuală, respectul de sine condiţionat şi supravegherea. Toate aceste lecţii reprezintă instructajul de bază al unor oameni condamnaţi să rămână mereu în clasele de jos, privaţi pentru totdeauna de posibilitatea de a-şi descoperi vreodată capacităţile deosebite cu care au fost înzestraţi. Şi de-a lungul timpului, acest instructaj s-a rupt de menirea lui iniţială: să-i supună pe săraci. Fiindcă din anii ’1920, creşterea birocraţiei învăţământului, împreună cu o dezvoltare mai puţin vizibilă a unei hoarde întregi de industrii care profită de pe urma şcolii, exact aşa cum este ea astăzi, au dus la o extindere a ţintei iniţiale a acestei instituţii până într-atât încât ea îi cuprinde acum şi pe fiii şi fiicele celor din pătura mijlocie.

Oare trebuie să ne surprindă faptul că Socrate a fost scandalizat în faţa acuzaţiei că primeşte bani ca să-i înveţe pe alţii ? Chiar şi pe atunci, filozofii îşi dădeau seama de direcţia pe care o vor lua lucrurile dacă învăţatul altora se va transforma într-o profesie; îşi dădeau seama că această profesie va lua locul funcţiei de învăţător care, într-o comunitate sănătoasă, aparţine tuturor.

Cu lecţii ca cele pe care le ţin zi de zi, nu ar trebui să ne mirăm prea tare că am intrat într-o adevărată criză naţională, de natură foarte diferită însă faţă de cea declarată de mass-media. Tinerii nu au nici un interes pentru lumea adulţilor şi pentru viitor, sunt indiferenţi faţă de aproape orice, în afară de distracţia pe care le-o prezintă jucăriile şi violenţa. Bogaţi ori săraci, şcolarii care dau piept cu secolul al XXI-lea nu se pot concentra asupra nici unui lucru prea mult timp; au un simţ foarte subdezvoltat al timpului trecut şi al celui ce va urma. Sunt neîncrezători în raporturi intime, ca adevăraţi copii ai divorţului ce sunt (căci i-am divorţat de o semnificativă atenţie a părinţilor lor); urăsc singurătatea, sunt cruzi, materialişti, dependenţi de alţii, pasivi, violenţi, timizi în faţa neprevăzutului, dependenţi de distracţie.

Toate tendinţele copilăriei, altfel periferice, sunt alimentate şi amplificate până la proporţii groteşti de şcoală, care, prin intermediul curriculumului ei ascuns, împiedică dezvoltarea eficientă a personalităţii. Într-adevăr, atât şcolile noastre, cât şi eu, ca profesor cu diplomă, nu am putea supravieţui dacă nu am exploata teama, egoismul şi lipsa de experienţă a copiilor. Nici una dintre şcolile publice care ar îndrăzni până la urmă să predea utilitatea instrumentelor specifice unei gândiri critice – cum ar fi dialectica, euristica sau alte metode pe care o minte liberă ar trebui să le folosească – nu ar rezista prea mult până să fie sfâşiată în bucăţele. În societatea noastră secularizată, şcoala a devenit un înlocuitor al Bisericii şi, ca în Biserică, este necesar ca învăţăturile sale să fie acceptate pe bază de credinţă.

A venit momentul să privim în faţă faptul că învăţământul instituţionalizat este distrugător pentru copii. Nimeni nu supravieţuieşte complet nevătămat curriculumului de 7 lecţii, nici măcar instructorii. Din străfundurile ei, metoda este profund anti-educaţională. Nici un fel de peticire nu o va repara. Ca o mare ironie a afacerilor omeneşti, regândirea masivă de care şcolile au nevoie ar costa atât de puţin faţă de ce cheltuim acum, încât marile grupuri de interese nu-şi permit să lase să se întâmple asta. Trebuie să înţelegeţi în primul şi în primul rând că afacerea în care mă aflu reprezintă doar un proiect de slujbe, o agenţia de închiriere de contracte. Nu ne permitem să economisim bani reducând sfera de desfăşurare ori diversificând gama de produse pe care le oferim, chiar şi cu riscul de a nu-i ajuta pe copii să crească aşa cum trebuie. Aceasta este legea de fier a învăţământului instituţionalizat – este o afacere care nu se supune nici procedurilor normale de contabilitate, nici bisturiului raţional al competiţiei.

Locul unde vom găsi cel mai probabil răspunsul este un sistem de piaţă liberă în învăţământul public, o piaţă liberă unde şcolile de familie şi şcolile micilor antreprenori, şcolile cu profil religios, şcolile meşteşugăreşti şi şcolile fermierilor există din abundenţă, şi reprezintă o competiţie pentru învăţământul de stat. Încerc să descriu un model de piaţă liberă în învăţământ exact ca cel pe care ţara l-a avut până la Războiul de Secesiune, unul în care elevii se angajează voluntar în tipul de educaţie care li se potriveşte, chiar dacă asta presupune auto-educarea. Lui Benjamin Franklin nu i-a prins rău, din câte văd. Alegerile acestea există acum în miniatură, supravieţuitoare minunate ale unui trecut puternic şi viguros, dar sunt disponibile doar pentru cei inventivi, pentru cei curajoşi, pentru cei norocoşi sau pentru cei bogaţi. Cvasi-imposibilitatea ca una dintre aceste căi mai bune să se deschidă şi pentru familiile zdruncinate ale săracilor sau pentru armata dezorientată, care poposeşte la graniţele păturii mijlocii de la oraş, sugerează că dezastrul şcolilor de 7 lecţii va creşte dacă nu luăm o hotărâre curajoasă şi decisivă în legătură cu pacostea asta care este învăţământul-monopol de stat.

După o viaţă întreagă de predat în şcoală, am ajuns la concluzia că singurul conţinut pe care ea îl posedă este metoda educării maselor. Nu vă lăsaţi păcăliţi în a crede că un curriculum bun, un echipament bun, sau profesorii buni reprezintă factorii determinanţi de bază pentru o bună educaţie a fiului sau fiicei dvs.. Toate consecinţele patologice despre care am discutat iau naştere în mare măsură tocmai din cauză că lecţiile de la şcoală îi împiedică pe copii să onoreze întâlniri importante cu ei înşişi şi cu familiile lor, întâlniri în cadrul cărora să înveţe un alt fel de lecţii: auto-motivaţia, perseverenţa, încrederea în propriile puteri, curajul, demnitatea şi dragostea – şi să nu uităm de întrajutorare, una dintre lecţiile cele mai importante, care se învaţă în viaţa de acasă şi de comunitate.

Acum 30 ani, aceste lecţii puteau fi încă învăţate în timpul liber de după şcoală. Dar acum, televizorul ne mănâncă mare parte din acest timp, iar combinaţia asta dintre televizor şi stresul specific familiilor unde ambii părinţi lucrează sau a celor cu un singur părinte a înghiţit şi ea aproape cu totul ceea ce înainte era timpul cu familia. Copiii noştri nu mai au timp să crească la statutul de oameni compleţi; în schimb trebuie să crească aşa cum pot într-un pământ sărăcăcios şi pustiit.

Asupra culturii noastre se repede un viitor care ne va pretinde să învăţăm înţelepciunea experienţei nemateriale; un viitor care ne va pretinde, ca preţ de supravieţuire, să urmăm calea unei vieţi naturale care este economică din punct de vedere material. Aceste lecţii nu le vom învăţa la şcoală, aşa cum este ea astăzi. Şcoala este o sentinţă la închisoare de 12 ani, unde singurul lucru care se învaţă cu adevărat este curriculumul proastelor obiceiuri. Eu predau în şcoală şi câştig premii pentru asta. Dacă nu eu, atunci cine să ştie mai bine ca mine ?