Rasaritul si Apusul praznuiesc impreuna 1.600 ani de la Sinodul de la Niceea la Abatia Westminster, Londra, 1925 (V)

Răsăritul şi Apusul prăznuiesc împreună 1.600 ani de la Sinodul de la Niceea la Abaţia Westminster, Londra, 1925 (V)

Partea a IV-a

Despre hirotoniile anglicane

Îndrumări pastorale privind relaţiile şi slujirile ortodoxo-anglicane în America (1912)
Episcopul Rafail Hawaweeny despre anglicani şi botezul ortodox

Recunoaşterea hirotoniilor anglicane de către ortodocşi

CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC
Biserica Ortodoxă Română şi recunoaşterea hirotoniilor anglicane în anii ‘1920
Extrase din procesele verbale ale şedinţelor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Sumarul şedinţei din ziua de 28 noiembrie 1924

Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova, 8-18 iulie 1948
Rezoluţia în legătură cu problema: ,,Despre ierarhia anglicană”

Prestigiul Patriarhiei Ecumenice
O opinie privind recunoaşterea hirotoniilor anglicane în anii ‘1920
de părintele Chiril Johnson

Recunoașterea hirotoniilor anglicane

Aniversarea a 1.600 de ani de la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea la Abaţia Westminster, în Londra, a fost legată inextricabil de ambiția anglo-catolică ca Biserica Ortodoxă să recunoască că hirotoniile anglicane sunt valide. Acesta era punctul culminant al unei campanii susţinute – ai cărei iniţiatori erau canonicul Douglas şi episcopul Gore – de a-i convinge pe ortodocşi să acorde hirotoniilor lor statutul pe care îl acordaseră hirotoniilor romano-catolice, adică să afirme că hirotoniile anglicane posedă succesiune apostolică și, în cazul unirii cu Biserica Ortodoxă, clericii anglicani vor fi primiţi ,,în rangurile lor”, fără nici o necesitate de a fi hirotoniţi.

După condamnarea papală a hirotoniilor anglicane din 1896, un grup al aripii anglo-catolice a Bisericii Anglicane a urmărit cu hotărâre un program care avea scopul explicit de a profita de recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane de către ortodocşi. Un punct de cotitură major a avut loc în 1922, când 3.175 de clerici anglo-catolici au semnat un „Apel către ortodocși”, o declarație de credință care prezenta natura credinței anglicane în termeni care aveau menirea de a demonstra că nu exista nimic în învăţătura și dogma anglicană la care ortodocșii să poată obiecta. Acest „Apel” a fost un dezastru, deoarece aripa evanghelică a Bisericii Anglicane a respins prin viu grai „Apelul”, iar anglicanii moderați s-au distanțat de „Apel” tocmai pentru că era atât de inacceptabil pentru evanghelici.

Însă, alte evenimente au venit să concure pentru împlinirea dorinţelor aripii anglo-catolice. Pe 22 iulie 1922, Patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului și Sinodul său a emis o declaraţie privind validitatea hirotoniilor anglicane. Şase zile mai târziu, el trimitea o epistolă arhiepiscopului de Canterbury înştiinţându-l despre decizie, în care scria: ,,Sfântul Sinod … a conchis că hirotonia confesiunii episcopale anglicane a episcopilor, preoţilor şi diaconilor posedă aceeaşi validitate cu cele ale Bisericilor Romano-Catolice, Vechi-Catolice şi Armene”.

Patriarhul a trimis declarația Constantinopolului celorlalte Biserici Ortodoxe și le-a cerut opinia. Doar două au răspuns afirmativ: Ierusalim și Cipru. Să remarcăm că ambele Biserici se află în teritorii conduse de britanici. Ambele au răspuns cu prudență și ezitare, presupunând în mod limpede că noua politică va fi aplicată convertiților individuali și nu ca un pas către intercomuniune. Declarația de la Ierusalim a confirmat că hirotoniile anglicane au aceeași validitate ,,pe care o au hirotoniile din Biserica Romano-Catolică, deoarece există toate elementele care sunt considerate necesare dintr-un punct de vedere ortodox pentru recunoaşterea harului hirotoniilor din succesiune apostolică”[1].

Arhiepiscopul Chiril al III-lea [Vassiliou] al Ciprului a fost cât se poate de explicit în ce privește limitele a ceea ce era recunoscut: ,,Deoarece clericii care vin din aceste Biserici în sânul Bisericii Ortodoxe sunt primiţi fără a fi rehirotoniţi, ne exprimăm decizia ca aceeaşi modalitate să fie valabilă şi în cazul anglicanilor, cu excepţia intercommunio (împărtăşirea împreună)”[2].

Apoi, în noiembrie 1923, Church Times relata că canonicul Douglas fusese la Belgrad pentru a discuta chestiunea hirotoniilor anglicane cu mitropolitul Antonie, care, s-a notat, „deși era un teolog conservator, a fost dispus să le pună la egalitate cu hirotoniile romane”[3].

Anglo-catolicii jubilau. Cu toate acestea, ei ignorau un fapt important: în ciuda faptului că au recunoscut întotdeauna că romano-catolicii au hirotonii apostolice, ortodocşii nu erau în comuniune cu romano-catolicii – cele două Biserici nu au mai fost în comuniune de aproape 1.000 ani. Anglo-catolicii au ignorat în mod convenabil realitatea istorică și au început să vorbească deschis despre faptul că ortodocșii au recunoscut hirotoniile anglicane. De exemplu, la o reuniune din 1925 a Asociației Bisericilor Anglicane și Răsăritene, episcopul anglican de Winchester a afirmat triumfător că „recunoașterea hirotoniilor noastre [de către ortodocși] arată ce pas mare am făcut pe lungul drum către înțelegerea reciprocă”[4].

Și când, în iulie 1925, la banchetul de la restaurantul Holborn, mitropolitul Antonie a reiterat punctul său de vedere potrivit căruia membrii individuali ai clerului anglican, care doreau să devină ortodocși, puteau fi primiți „în hirotoniile lor”, comentariile sale au fost întâmpinate cu aplauze furtunoase din partea sutelor de clerici adunați acolo.

* * *

În final, se pot face câteva observaţii.

» Cei doi patriarhi răsăriteni au făcut o călătorie istorică la Londra, nădăjduind că ierarhii Bisericii Anglicane aveau un cuvânt de spus şi ar fi putut influenţa politica guvernului britanic, care era puterea colonială ocupantă atât în Palestina, cât și în Egipt. Dacă patriarhii și-ar fi putut pleda cauza în faţa celui mai vârstnic ministru al Coroanei pentru colonii, şi chiar în faţa regelui George al V-lea, atunci poate că restricţiile impuse de Sir Anton Bertram la Ierusalim ar fi putut fi îndepărtate.

Dar ei s-au înșelat. Influența politică a Bisericii Anglicane în aceste chestiuni era în mare parte iluzorie. Într-adevăr, profesorul de teologie de la Oxford, canonicul H.L. Goudge a sesizat convingerea care domnea în rândul clerului ortodox răsăritean privind presupusa influență politică a Bisericii Anglicane şi, într-o predică din noiembrie 1925, adresându-se unei întruniri a Asociației Bisericilor Anglicane și Răsăritene, i-a avertizat pe anglo-catolici:

,,Să nu-i încurajăm nici măcar o clipă pe frații noștri din Răsărit să presupună că intercomuniunea cu noi va însemna protecția lor din partea armatei şi flotei britanice. Nu va însemna nimic de genul acesta. Să le spunem adevărul. Adevărații oameni ai Bisericii reprezintă doar o mică minoritate a poporului englez. Ei nu au modelat politica națională niciodată în trecut, nici nu este probabil să o facă în viitor. Combinaţia dintre politică şi religie, și în special dintre naționalism și religie, a fost dezastruoasă în Răsărit, ca şi la noi înșine”[5].

Și, într-adevăr, în pofida pledoariilor patriarhilor, nu s-a schimbat nimic: Sir Anton Bertram a continuat să investigheze Patriarhia Ierusalimului și, odată cu publicarea a două rapoarte incriminatoare, l-a umilit public pe patriarhul Damian; aceasta a fost urmată de vânzarea forțată a numeroase proprietăți patriarhale, multe către sioniști evrei.

» Conduși de episcopul Gore și canonicul Douglas, anglo-catolicii au denaturat cele trei declarații ortodoxe (Constantinopol, Ierusalim, Cipru) privind validitatea hirotoniilor anglicane. Este limpede că aceste declarații se referă la situații în care clerici anglicani individuali doresc să devină ortodocși. Declarațiile confirmă că este posibil a primi clerici anglicani individuali în rangurile lor ca o concesie, ca un act de iconomie[6].

În mod previzibil, rezultatul a fost un eșec. După 1925, ortodocșii și anglicanii au rămas la fel de îndepărtaţi din punct de vedere teologic precum au fost întotdeauna. Forța motrice care a stat la baza prăznuirii niceene din 1925: urmărirea mai curând înșelătoare a recunoașterii de către ortodocși a validității hirotoniilor anglicane nu a constituit un pas către unitate. Recunoașterea generală poate fi doar un rezultat al acordului teologic; recunoașterea nu poate precede acordul teologic. Ore interminabile de discuții și atâtea cuvinte frumoase au curs din ambele părți în ultimii 100 ani, dar acordul teologic rămâne evaziv.

» Singura moștenire tangibilă şi durabilă a sărbătorilor niceene din 1925 este înfiinţarea unui club. Canonicul Douglas a înființat un comitet pentru a organiza programul de o lună de zile de slujbe bisericești, vizite culturale, petreceri în grădină și ceremonii civice pentru ierarhii ortodocși aflaţi în vizită[7]. Acest comitet a devenit Clubul Niceean, care până astăzi are sarcina de a găzdui recepții și cine pentru reprezentanții Bisericilor ne-anglicane care-l vizitează în mod oficial pe arhiepiscopul de Canterbury …

Palatul Lambeth, reşedinţa oficială a arhiepiscopului de Canterbury

[1] Scrisoare de la Damian [Kasiotes] către Randall Davidson, 12 martie 1923. Douglas, 35, f36c. LPL. A se vedea Recunoaşterea hirotoniilor anglicane de către ortodocşi.

[2] „Hirotonii ortodoxe și anglicane”, Church Times, 18 mai 1923, p. 580. A se vedea Recunoaşterea hirotoniilor anglicane de către ortodocşi.

[3] „Asociația Anglicană și Răsăriteană: cea de-a XVII-a aniversare”, Church Times, 16 noiembrie 1923, p. 551.

[4] „Episcopul de Winchester raportează progres”, Church Times, 20 noiembrie 1925, p. 593.

[5] „Răsărit şi Apus: o predică rostită de H.L. Goudge”, The Christian East, 12-1925, p. 205.

[6] În aplicarea canoanelor în viața Bisericii Ortodoxe există două concepte înrudite: scumpătate și iconomie. Scumpătatea (akrivia) pune accentul pe respectare strictă, precizie și exactitate. Iconomia (oikonomia) indică o aplicare mai flexibilă a canoanelor.

[7] The Christian East, 01-1926, p. 225. Athelstan Riley. Cronică și şuetă.