Raul Monongahela cel verde

Râul Monongahela cel verde

de John Taylor Gatto

A primit premiul întâi la Concursul Naţional de Eseistică al Universităţii Columbia

Tot ceea ce credem despre educaţie este greşit
Un interviu cu John Taylor Gatto
John Taylor Gatto (1935-2018) este autorul cărţilor: Cum suntem imbecilizaţi: programa şcolară ascunsă a şcolarizării obligatorii, Şcoala secătuită, Un alt fel de profesor: soluţionarea crizei şcolarizării americane, Istoria secretă a educaţiei americane şi Arme de instrucţie în masă: călătoria unui profesor de şcoală prin lumea întunecată a şcolarizării obligatorii. Cariera sa de profesor a culminat cu premiul Profesorul anului al Statului New York, după ce a fost numit profesorul anului al oraşului New York de 3 ori. El a renunţat să mai predea într-un editorial de prima pagină în Wall Street Journal în 1991, când era încă profesorul anului al Statului New York, afirmând că el nu mai vroia să rănească copiii.

Profesorul de 7 lecţii
Acest discurs a fost ţinut de John Taylor Gatto cu ocazia primirii titlului de ,,Profesorul anului al statului New York” în 1991

Şcoala psihopatică
Acest discurs a fost ţinut de John Taylor Gatto cu ocazia primirii titlului de ,,Profesorul anului al oraşului New York” în 1990

La început am devenit profesor fără să-mi dau seama. Pe vremea aceea, creşteam pe malurile râului Monongahela, la 40 mile sud-vest de Pittsburgh, iar pe malurile acestui râu de un verde profund şi veşnic tainic, am devenit şi elev, şi expert în modelele de zbor ale libelulelor albastre, şi inamic iscusit al căpuşelor irizate care infestau sălciile de pe malul râului.

– Ai grijă la căpuşe, Jackie !, obişnuia să strige în urma mea bunica Mossie, în timp ce mă îndreptam, vară-iarnă, spre malul râului. Se afla la numai două minute de unde locuiam, pe Second Street, peste drum de şina de tramvai de pe Main Street şi linia de tren Pennsylvania Railroad, care era paralelă cu cea de tramvai. În timp ce alergam spre malul râului, urmăream căpuşele roşii şi galbene cum făceau găuri în frunzele de un verde pal. Pe râu am băut primul Iron City când aveam 8 ani, am fumat toate ţigările de care puteam face rost şi am văzut multe altele … Acestea erau orele mele de laborator: acolo am învăţat să urmăresc îndeaproape lucrurile şi să trag concluzii.

Cum m-a făcut râul profesor ? Iată cum. Râul era viu, cu vapoarele lui cu roţi cu zbaturi pe canalul central, cu roţile care se învârteau înspumând apa şi ridicând nori albi, făcând râul verde să clocotească de un portocaliu strălucitor prin locurile pe unde tulburau curenţii săi submarini chimici; de pe ţărm puteai auzi limpede cum loveau apa: pleosc, pleosc, pleosc. Băieţii din tot oraşul alergau să le privească copleşiţi. De o duzină de ori pe zi. Nimeni nu devenea niciodată indiferent faţă de aceste vapoare, deoarece nimic din ce este cu adevărat important nu poate deveni plictisitor. Puteţi vedea diferenţa, nu ?, dintre aceste vapoare serioase şi navele spaţiale cu adevărat plictisitoare ale ultimelor decenii, doar gunoaie zburătoare fără un ţel în care un băiat să poată crede. Este greu să simulez interes pentru ele chiar acum, când meseria mea este cea de profesor şi mi-aş dori să mă pot preface, de dragul copiilor din New York care nu vor avea parte de vapoare cu roţi cu zbaturi în vieţile lor. Petardele sunt jucării plictisitoare pentru copiii din Manhattan, pe care le lasă deoparte a doua zi după Crăciun, ca apoi să nu se mai atingă niciodată de ele; vaporaşele erau cu adevărat magice, demarcând clar lumea băieţilor de lumea bărbaţilor. Levi-Strauss ar şti să explice.

Vapor cu roţi cu zbaturi

În Monongahela, prin acel râu, toată lumea îmi era profesor. Zi de zi, aşa i se părea unui băieţaş, unul din trenurile lungi de o milă se oprea în oraş ca să încarce apă şi cărbune, ori pentru vreun alt motiv misterios; frânarul şi mecanicul de locomotivă păşeau printre copiii mucoşi şi spuneau poveşti de cale ferată, ne lăsau să alergăm prin vagoanele de mărfuri, pe şi sub vagoanele platformă, vagoanele cisternă, vagoanele de cărbune şi un număr de alte vagoane specifice ale căror funcţii le reţineam la fel de uşor cum reţineam siluetele avioanelor inamice. O dată pe an, poate, eram luaţi în cambuza care duhnea a bere stătută pentru a ni se oferi un sandviş cu cârnaţi bologna pe pâine albă. Bărbaţii fără nume le dădeau lecţii, îi sfătuiau şi îi inspirau pe băieţii din Monongahela – aceasta era la fel de mult meseria lor precum condusul trenurilor.

Uneori un vaporaş se oprea în mijlocul canalului şi cobora un echipaj care vâslea până la ţărm, legându-şi schiful de una din sălcii. Acesta era motivul pentru care orice schif şubred din orăşelul lung de 12 blocuri era plin de copii, vâslind ca vikingii, uneori cu beţe în loc de vâsle, pentru a descinde pe ,,Frumoasa din Pittsburgh” sau ,,Regina Râului Original”. În Monongahela funcţiona un soi de etichetă naturală. Regulile nu trebuiau scrise undeva; dacă bărbaţii aveau timp, ei le arătau băieţilor cum să se maturizeze. Nu ne văitam când timpul nostru expira: bărbaţii trebuiau să muncească – noi înţelegeam asta şi plecam grăbiţi, recunoscători pentru frântura din viitorul nostru pe care avuseseră timp să ne-o dezvăluie, oricât de mică ar fi fost.

Pe când creşteam în Monongahela am fost arestat de 3 ori sau, mai degrabă, luat de poliţie şi dus la închisoare unde-l aşteptam pe tata să apară. Nu aş schimba acele vremuri pe nimic. Prima oară aveam 9 ani şi fusesem prins stând pe burtă sub o maşină parcată într-o noapte, la jumătate de oră după stingere; în 1943, obloanele erau trase întotdeauna în Valea Râului Monongahela de teamă că avioanele lui Hitler vor reuşi cumva să traverseze Atlanticul până la oţelăriile noastre aliniate pe ambele maluri ale râului. Naziştii aşteptau după câte se pare vreo mamă îngrijorată să iasă pentru a-şi căuta copilul cu o lanternă după stingere, ca apoi jap ! să se năpustească flota aeriană teutonică !

Pe poliţist îl chema Charlie. Am mers jos în temniţă şi nu a chemat-o pe mama până când nu mi-a ilustrat ameninţarea letală a aviaţiei lui Goering. Ce lecţie de geopolitică a fost aceea ! Altă dată am străpuns cu un harpon un peşte auriu din bazinul oraşului şi am fost dus de la închisoare la bibliotecă, unde am fost condamnat să citesc o lună despre viaţa animalelor. În fine, în ziua victoriei asupra Japoniei – când japonezii strigau ,,Unchiule !”[1] – eu am acceptat o provocare şi am spart geamul unui crucişător de poliţie cu o praştie. Mărturisind, am suferit prima mea întâlnire cu munca pentru a plăti geamul, devenind măturător în tipografia bunicului meu pentru 50 cenţi pe săptămână.

Râul Monongahela în formă de potcoavă

După ce am plecat la Cornell am mai văzut Monongahela şi râul lui verde doar o dată: când am mers acolo după primul an de studenţie ca să-i donez sânge bunicului meu care era pe moarte în spitalul oraşului, la fel de puternic muribund precum fusese în toată viaţa sa. În altă cameră zăcea bunica mea, şi ea pe moarte. Amândoi s-au stins din viaţă la mai puţin de 24 ore unul de altul, bunicul meu, Harry Taylor Zimmer Sr., luând sângele meu cu el în mormântul din cimitirul de acolo. Familia mea s-a mutat iar şi iar şi iar, dar în adâncul inimii eu nu am părăsit niciodată Monongahela, unde am învăţat să predau fiind învăţat de oricine din oraş, unde am învăţat să predau dragostea de muncă din faptul că mi se cerea să-mi asum partea mea de responsabilitate, chiar ca băiat, şi unde am învăţat să născocesc eu însumi aventuri din orice fleac cotidian din jurul meu – râul şi oamenii care trăiau de-a lungul lui.

În 1964 câştigam o grămadă de bani. La asta am renunţat ca să mă fac profesor. Eram autor de reclame publicitare de circuit rapid, un tânăr cu talent pentru scris spoturi de televiziune de 30 secunde. Munca mea necesita cam o zi întreagă de lucru pe lună, restul timpului fiind petrecut cu mic-dejunuri de afaceri, martini-uri după serviciu la Michael’s Pub, urmăritul succesului schimbător a circa 20 agenţii pentru a aprecia momentul oportun pentru a sări în barcă pentru mai mulţi bani, şi petreceri nesfârşite care păreau întotdeauna să culmineze cu dureri de cap colosale.

Mă deranja faptul că toate urgenţele slujbei erau generate din exterior, dar mă deranja mai tare că ceea ce făceam părea să aibă foarte puţină importanţă – până şi pentru cei care mă plăteau. Şi cel mai rău era că problemele pe care le ridica această muncă făceau parte dintr-un spectru atât de îngust încât era limpede că trecutul, prezentul şi viitorul aveau să fie un tot: munca unui bărbat de 29 ani nu diferea de munca unuia de 39 sau a unuia de 49 ani (deşi nu păreau să fie autori de reclame de 49 ani – nu aveam idee de ce).

– Plec, i-am zis într-o zi şefului meu.

– Ai înnebunit, Jack ? Vei dobândi participare la câştig anul acesta. Noi putem concura cu orice ofertă pe care o ai. La cine pleci ?

– Nu plec la nimeni, Dan. Mă duc să predau la liceu.

– Data viitoare când o vezi pe mama ta, spune-i din partea mea că a crescut un idiot. Doamne ! O să-ţi pară rău ! În oraşul New York nu avem şcoli; avem puşcării pentru suflete pierdute. Predatul este o escrocherie, un proiect de binefacere pentru rataţii care nu sunt în stare să facă altceva !

Câteva zile colegii mei din publicitate au ţinut tot aşa. Dispreţul lor doar mă făcea să fiu mai hotărât; vapoarele şi trenurile din Monongahela lucrau înlăuntrul meu. Simţeam nevoia să fac ceva care nu era absurd mai mult decât simţeam nevoia altei petreceri sau unui nou număr abstract în carnetul meu bancar.

Şi aşa am devenit profesor suplinitor la liceu, patrulând din ce este acum Centrul Lincoln până în Columbia, universitatea mea, şi din Harlem până în sudul Bronxului. După trei luni de zile, condiţiile jalnice de muncă, sălile urâte, cărţile rupte, cazurile repetate de plângeri meschine din partea autorităţilor, clopoţeii, soneriile, mâncarea monotonă din cantinele profesorilor, hainele necălcate, absenţa inexplicabilă a oricărei conversaţii despre copii printre profesori (până astăzi, după 30 ani în această meserie, pot spune cu sinceritate că nu am auzit nici măcar o dată o conversaţie extinsă despre copii sau despre teoria predatului în nici una din cancelariile profesorilor în care am fost) aproape că mă dăduseră gata.

De fapt, chiar în prima zi în care am început să predau, am fost atacat de un băiat care flutura un scaun deasupra capului său. S-a întâmplat în abominabilul liceu Wadleigh, de pe 113th Street. Mi se dăduse clasa a VIII-a de dactilografiere – 75 elevi şi maşini de scris – cu următoarea dispoziţie: ,,Sub nici o formă nu trebuie să-i laşi să dactilografieze. Nu ai autorizaţia necesară. Ai înţeles ?”, mi-a spus un om pe nume Bash.

Nu cred să fi trecut mai mult de 60 secunde de când am închis uşa şi am emis ordinul de a nu dactilografia când 150 mâini s-au strecurat sub husele maşinilor de scris şi au început să dactilografieze. Dar nu toate deodată – aceasta ar fi fost prea uşor. La început, trei maşini au început să se audă din partea dreaptă din spate. Repede, cine erau vinovaţii ? Alergam către colţ, strigând Stop !, când deodată, în spatele meu, alte trei maşini începeau să se audă ! Răsucindu-mă aşa cum doar un tânăr o poate face, am prins un băiat în flagrant. Apoi, pe fondul unei adevărate simfonii de ţăcănituri de maşini, clopoţei sunând şi caruri aruncate, l-am ridicat pe băiat de pe scaunul lui şi am anunţat prosteşte, cât am putut de tare, că voi da un exemplu cu acest ticălos.

– Păzea !, a strigat o fată, şi eu m-am întors spre vocea ei tocmai la timp pentru a-l vedea pe fratele mai mare al puştiului pe care-l ţineam îndreptându-se spre mine cu un scaun ridicat deasupra capului său. Eliberându-l pe fratele lui, am pus mâna pe un scaun şi l-am ridicat în aer. O înfruntare ! Ne-am privit unul pe altul de la o distanţă de circa 10 picioare pentru ceea ce a părut o veşnicie, clasa zeflemisind şi urlând, când uşa clasei s-a deschis şi directorul adjunct Bash, chiar cel care îmi dăduse ordinul de ne-dactilografiere, a apărut.

– Domnule Gatto, aceşti copii au dactilografiat ?

– Nu, domnule, am spus eu, lăsând jos scaunul, dar cred că vor s-o facă. Ce sugeraţi să facă în schimb ?

El s-a uitat la mine după semne de obrăznicie sau nesubordonare pentru o clipă, şi apoi, parcă gândindu-se mai bine dacă să dojenească această obrăznicie, a spus doar: ,,Foloseşte-ţi propriile resurse” şi a părăsit sala de clasă.

Cei mai mulţi dintre copii au râs – ei mai văzuseră această scenă.

Atmosfera s-a destins, dar în tăcere am poreclit Wadleigh ,,Şcoala morţii”. Trecând pe la birou în drum spre casă, i-am spus secretarei să nu mă mai sune dacă aveau nevoie de un suplinitor.

Chiar a doua zi de dimineaţă telefonul a sunat la 6,30.

– Sunteţi disponibil pentru lucru astăzi, domnule Gatto ?, a spus vocea cu vioiciune

– Cine este ? am întrebat bănuitor. (În acele zile, 10 şcoli mă foloseau ca suplinitor, şi fiecare se prezenta de îndată.)

– Legea spune clar, domnule Gatto, că nu trebuie să vă spunem cine suntem până când nu ne spuneţi dacă sunteţi disponibil pentru lucru.

– Nu contează, am zbierat, există o singură şcoală care ar veni cu aşa o mizerie ! Răspunsul este nu ! Nu sunt niciodată disponibil pentru lucru în cocina voastră de şcoală ! şi am trântit receptorul la loc în furcă.

Dar adevărul era că nici una din repartizările ca suplinitor nu erau floare la ureche: şcolile aveau un obicei straniu de a-i exploata pe suplinitori şi de a nu le oferi sprijin pentru a supravieţui. Probabil m-aş fi întors la anunţurile publicitare dacă o fetiţă, disperată să evadeze dintr-o situaţie insuportabilă, nu m-ar fi tras în coşmarul ei personal legat de şcoală şi nu mi-ar fi arătat cum mi-aş putea găsi propria însemnătate ca profesor, exact aşa cum acei bărbaţi puternici de pe vapoare şi trenuri îşi găsiseră propria însemnătate – o valută de care toţi avem nevoie pentru a ne păstra respectul de sine.

S-a întâmplat în felul următor. Uneori primeam un telefon de la o şcoală elementară. În această zi aparte era o repartizare la clasa a III-a a unei şcoli de pe 107th Street, care pe vremea aceea era alcătuită dintr-un corp de profesori care nu erau latino-americani într-o proporţie de aproape 100% şi 99% elevi latino-americani.

Ca mulţi profesori disperaţi, am lungit ziua ascultându-i pe copii la citit, unul după altul, şi mi-am consumat aproape toată energia încercând să fac restul clasei să tacă. Această clasă era cotată foarte slab, şi nimeni nu era în stare să lege mai mult de 3-4 cuvinte fără să se poticnească. Dar pe neaşteptate, o fetiţă pe nume Milagros a parcurs un text ales de mine fără nici o greşeală. După oră am chemat-o la catedră şi am întrebat-o de ce se afla în această clasă de cititori slabi. Ea mi-a răspuns că ,,ei” (administraţia) nu o lasă să plece de acolo deoarece, aşa cum i-au explicat mamei ei, ea era cu adevărat o cititoare slabă care avea fantezii că este o cititoare mai bună decât era.

– Dar vedeţi, domnule Gatto, fratele meu este în clasa a VI-a, şi eu pot citi orice cuvânt din cartea sa de engleză mai bine decât el !

Eram puţin intrigat, dar sincer să fiu nu prea tare. Cu siguranţă, autorităţile ştiau ce făceau. Însă, fetiţa părea atât de frustrată, încât am invitat-o să se liniştească şi să-mi citească din cartea de clasa a VI-a. I-am explicat că dacă va citi bine, voi duce cazul ei la director. Nu mă aşteptam la nimic.

Milagros, pe de altă parte, aştepta să i se facă dreptate. Afundându-se în ,,Diavolul şi Daniel Webster”, ea a terminat primele două pagini fără greşeală. Doamne, m-am gândit, este o adevărată cititoare. Ce caută aici ? Ei bine, poate era un simplu accident, uşor de corectat. Am trimis-o acasă, promiţându-i că-i voi susţine cazul. Nici nu mi-am imaginat ce viespar va stârni cererea mea de a o muta pe Milagros la o clasă mai bună.

– Aveţi tupeu, domnule Gatto. Nu-mi amintesc ca un suplinitor să-mi fi spus vreodată până acum cum să-mi conduc şcoala. Aţi urmat cursuri specializate de citire ?

– Nu.

– Ei bine atunci, cred că ar trebui să lăsaţi aceste lucruri pe seama specialiştilor.

– Dar copilul poate citi !

– Ce propuneţi ?

– Propun să o testaţi şi, dacă ea nu este prostuţă, s-o scoateţi din clasa în care este !

– Nu-mi place tonul dvs.. Nici unul din copiii noştri nu este prostuţ, domnule Gatto. Şi veţi descoperi că fete ca Milagros au multe moduri de a-i păcăli pe amatori ca dvs.. Aceasta este o situaţie în care un copil a memorat o poveste. Vedeţi dvs., dacă mi-aş irosi timpul discutând cu persoane ca dvs., nu aş mai avea timp să conduc o şcoală.

Dar, în mod bizar, mă simţeam auto-proclamat protectorul fetei, chiar dacă probabil nu aş mai vedea-o niciodată.

Am insistat şi, în cele din urmă, directorul a fost de acord s-o testeze el însuşi pe Milagros miercurea următoare, după şcoală. Am ţinut să-i spun fetiţei a doua zi. Până atunci ajunsesem să cred că directorul avea probabil dreptate – ea memorase o poveste –, dar am avertizat-o totuşi că ar trebui să cunoască vocabularul din toată cartea de citire pentru avansaţi şi să poată citi orice poveste pe care o alegea directorul, fără ezitare. Responsabilitatea mea înceta aici, mi-am spus în sinea mea.

Miercurea următoare, după şcoală, aşteptam în clasă să se termine încercarea grea pentru Milagros. La 3,30 ea a deschis timidă uşa clasei.

– Cum a mers ?, am întrebat.

– Nu ştiu, a răspuns ea, dar nu am făcut nici o greşeală. Domnul Hefferman era foarte mânios, aş putea spune.

Am fost la director a doua zi dis-de-dimineaţă, înainte să înceapă şcoala.

– Se pare că am făcut o greşeală cu Milagros, a zis tăios. Va fi mutată, domnule Gatto. Mama ei a fost anunţată.

Câteva săptămâni mai târziu, când m-am întors la şcoală ca suplinitor, Milagros m-a căutat ca să-mi spună că era acum în clasa de avansaţi şi se descurca foarte bine. De asemenea, ea mi-a dat o carte poştală sigilată. Când am ajuns acasă în acea seară, am găsit-o, nedeschisă, în buzunarul sacoului meu. Am deschis-o şi am văzut o felicitare pentru ziua de naştere, ieftină, cu floricele albastre pe ea. Deschizând felicitarea, am citit: ,,Un profesor ca dvs. nu se mai găseşte. Semnat. Eleva dvs., Milagros”.

Această propoziţie simplă m-a făcut profesor pe viaţă. Era prima laudă pe care o auzeam în existenţa mea de lucrător care avea o semnificaţie. Nu am uitat-o niciodată, deşi nu am mai văzut niciodată pe Milagros şi doar am mai auzit de ea în 1988, 24 ani mai târziu. Atunci, într-o zi, am luat un ziar şi am citit următoarele:

Premiul pentru profesor de meserii

Milagros M., Federaţia Unită a Profesorilor, a câştigat premiul pentru profesor de meserii distins al Departamentului pentru Educaţie al Statului pentru ,,realizări deosebite şi profesionalism exemplar”. Profesoară de studii pentru munca de secretariat la Liceul Norman Thomas, oraşul New York, unde a şi absolvit, domnişoara M. a fost aleasă ca Profesoara Anului din Manhattan în 1985 şi a fost nominalizată anul următor pentru premiul femeia formatoare de conştiinţă acordat de Consiliul Naţional al Femeilor.

O, Milagros, oare este cu putinţă că eu să fi fost râul tău Monongahela ? Nu contează, un profesor ca tine nu se mai găseşte.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] De la Unchiul Sam, o altă denumire pentru Statele Unite ale Americii.