Renovationism versus Ortodoxie (IX)
Renovaţionism versus Ortodoxie (IX)
Abandonat după Revoluţiile din 1905 şi 1917, renovaţionismul a renăscut din nou în timpul foametei din 1921-1922. Câteva tulburări majore în 1921 – răscoala marinarilor din Kronstadt, mişcarea verde din Tambov, banditismul din ţară, şi apariţia facţiunii opoziţiei muncitorilor în sânul partidului – i-au făcut pe bolşevici să se teamă de posibile revolte din alte surse chiar dacă ei erau pe punctul de a câştiga războiul civil. Nefiind străini de tacticile conspirative, liderii noului guvern sovietic erau convinşi că ierarhia ortodoxă, de asemenea, clocea o conspiraţie contra-revoluţionară legată de foametea de-a lungul Volgăi la sfârşitul anului 1921.
Oficialii de stat nu mai puteau accepta starea de şah mat cu Biserica Ortodoxă Rusă, care era ameninţătoare din punct de vedere politic şi independentă. Ei au răspuns la primejdia pe care o percepeau născocind o nouă politică care susţinea în secret revolta clerului loial puterii sovietice chiar dacă afirma public separarea Bisericii de stat. Renovaţionismul nu numai că a renăscut, dar a şi prosperat în noile împrejurări politice. Liderii mişcării au înclinat către sprijinul guvernului, în timp ce de asemenea lucrau independent ca să adune resursele necesare pentru a susţine viziunea pe care o aveau asupra creştinismului ortodox în Rusia sovietică. Succesul reformei depindea acum atât de împlinirea obligaţiilor faţă de stat, cât şi de convingerea altor credincioşi să îmbrăţişeze o restructurare a Bisericii Ruse.
La începutul anului 1922, liderii guvernului în frunte cu Leon Troţki au sugerat noi roluri pentru oamenii bisericeşti loiali statului, şi totodată preoţii roşii au ales să-şi asume acele roluri deoarece ei credeau că ştiu cum să folosească în avantajul lor interesul crescând al statului pentru treburile bisericeşti interne. Urmând scenariul bolşevic, reformatorii bisericeşti susţineau planul guvernului de a întrebuinţa obiectele de valoare bisericeşti pentru reducerea foametei şi îi atacau pe conducătorii bisericeşti, precum patriarhul Tihon, care se opuneau acestui plan.
Confiscarea obiectelor de valoare bisericeşti
La începutul anului 1922, foametea se contura ca cea mai mare ameninţare pentru conducerea sovietică. Peste 23 milioane de oameni sufereau de foame, şi unii preziceau că numărul va creşte la 50 milioane[1]. Pe 2 ianuarie, prezidiul Comitetului Executiv Central a toată Rusia a hotărât să vândă obiectele de valoare din biserici şi mânăstiri pentru a cumpăra mâncare, dar a oprit brusc luarea cu forţa a întregii proprietăţi bisericeşti[2]. Un astfel de pas radical părea nenecesar în lumina unei noi înţelegeri între patriarh şi oficialii de stat care îi permiteau lui Tihon să emită apeluri directe către populaţia rusă pentru a-i ajuta pe cei înfometaţi. Şi alţi episcopi au primit permisiunea de a se implica activ în colecte pentru acelaşi scop.
Procesul prin care banii şi lucrurile donate aveau să treacă la Comisia de Stat pentru Reducerea Foametei a fost publicat într-o instrucţiune specială aprobată de acel organism. Donaţiile aveau să fie aduse la biserici duminica şi în sărbători, când membrii consiliului parohial le vor colecta în timpul liturghiei. Aceste colecte aveau să fie precedate de citirea apelului patriarhului şi de rugăciuni speciale. Alte activităţi pentru strângerea de fonduri, precum procesiuni la casele credincioşilor sau prelegeri susţinute de biserică erau interzise[3].
Donaţiile Bisericii pentru reducerea foametei au avut loc potrivit cu instrucţiunile date, cu toate că zvonuri ale activităţii anti-sovietice ale conducătorilor bisericeşti emigraţi au aruncat o umbră asupra relaţiilor îmbunătăţite dintre Biserică şi stat. Autorităţile guvernamentale l-au întrebat pe patriarh de mai multe ori despre legăturile sale cu Biserica din diaspora, dar nu au dat nici un indiciu că se vor năpusti asupra lui şi a susţinătorilor lui cât de curând. La începutul lui februarie, ambele părţi au căzut de acord că erau insuficiente colectele bisericeşti voluntare. Patriarhul Tihon şi sinodul său au primit aprobarea statului pentru un nou apel, datat 11 februarie, care dădea clericilor şi consiliilor parohiale permisiunea de a contribui cu obiecte de valoare din parohie pentru reducerea foametei, dacă enoriaşii erau de acord şi obiectele nu aveau uz liturgic.
Pe 12 şi 15 februarie, ziarul guvernului Izvestiia a publicat declaraţii ale patriarhului şi arhipreotului Ţvetkov, reprezentantul patriarhal în Comisia de Stat pentru Reducerea Foametei, autorizând donarea de împodobiri ale icoanelor, obiecte vechi sau îndepărtate, brăţări, medalioane şi chiar veşminte cu pietre sau metale preţioase care ar putea fi recuperate de pe ele. În multe locuri, oficialii locali însărcinaţi cu reducerea foametei au încredinţat cu totul activitatea de colectare a acestor obiecte de valoare consiliilor parohiale.
Permisiunea acordată organizaţiilor religioase de a lua o iniţiativă atât de mare nu a fost bine văzută de unii bolşevici de frunte, care făceau presiuni pentru o campanie în forţă de a confisca toate obiectele de valoare bisericeşti. Troţki în mod special se opunea oricărui curs al lucrurilor care ar putea reîntări autoritatea bisericească în populaţie. Într-o telegramă strict secretă către Politburo din 12 ianuarie[4], el milita pentru accelerarea confiscării bogăţiei monahale. Chiar înainte de a fi publicat apelul patriarhului Tihon din februarie, Troţki a scris o notă către şefii departamentului de reducere a foametei şi i-a instruit să pregătească numaidecât o rezoluţie pentru prezidiul Comitetului Executiv Central a toată Rusia privind procedura de confiscare şi evaluare a obiectelor de valoare bisericeşti[5]. În presa sovietică au apărut petiţii de la grupuri de cetăţeni şi credincioşi, în parte înscenate de partid, în sprijinul confiscărilor. Ziarul partidului Pravda a publicat un articol în care deplângea opoziţia patriarhului şi a adepţilor lui faţă de reducerea foametei şi susţinea că doar o revoluţie bisericească ar ajuta clerul de la sate care vroia să dea comorile bisericeşti către fondurile pentru foamete, dar se temea de patriarh.
Îndrumaţi de memoriul lui Troţki, Comitetul Executiv Central a toată Rusia şi Comisia de Stat pentru Reducerea Foametei au elaborat planuri detaliate pentru rechiziţionarea obiectelor de valoare bisericeşti fără a solicita vreo informaţie de la reprezentanţii Bisericii Ortodoxe. Prezidiul Comitetului Executiv Central a toată Rusia a adoptat o rezoluţie în 6 puncte pe 16 februarie, cu toate că ea a fost datată o săptămână mai târziu în versiunea publicată în final în Izvestiia pe 28 februarie. Primul punct spunea:
,,În decurs de o lună de zile … noi ordonăm sovietelor locale să confişte numaidecât toate obiectele de valoare făcute din aur, argint şi pietre preţioase aflate în proprietatea bisericii utilizate de credincioşi. Doar obiectele care nu ating în mod material interesele cultului însuşi trebuie să fie confiscate. Aceste obiecte trebuie să fie date Comisariatului pentru Finanţe în contul Comisiei de Stat pentru Reducerea Foametei”.
Prezidiul a stabilit de asemenea comisiile provinciale care să-şi asume această sarcină şi a emis măsuri pentru a asigura publicul că obiectele de valoare vor fi utilizate exclusiv pentru reducerea foametei[6].
Această decizie unilaterală nu a plăcut conducătorilor Bisericii Ortodoxe deoarece ea încălca înţelegerea lor. Pe 25 februarie, patriarhul Tihon a trimis o scrisoare de protest către preşedintele Comitetului Executiv Central a toată Rusia, Mihail Kalinin. Patriarhul făcea bilanţul colaborării Bisericii în reducerea foametei, remarca ezitarea statului de a accepta ajutorul Bisericii, şi se plângea că deciziile Comitetului Executiv Central a toată Rusia au făcut situaţia sa ,,ambiguă”. El se temea că credincioşii de rând îl vor considera ,,un soi de înşelător sau provocator” deoarece decizia Comitetului Executiv Central a toată Rusia ,,ne-a implicat în pofta pentru aur”. În final, el a refuzat să permită ca obiectele de valoare cu semnificaţie sacră sau istorică să fie luate.
Reacţia patriarhului reflecta nemulţumirea multor clerici care simţeau că intenţiile lor bune pentru reducerea foametei au fost trădate şi se temeau că, în lumina a ceea ce s-a întâmplat cu proprietatea monahală, foarte puţin din ceea ce ei socoteau ,,esenţial pentru practica religioasă” va fi imun la confiscarea guvernului. Patriarhul Tihon a reacţionat cu un nou apel către Biserică pe 28 februarie. El a reafirmat dorinţa Bisericii de a ajuta victimele foametei, dar a numit decizia Comitetului Executiv Central a toată Rusia din 23 februarie ,,un act de sacrilegiu”. Potrivit patriarhului, parohiile puteau dona doar obiectele nesfinţite. Orice persoană laică care încălca legea canonică predând obiectele sfinţite va fi excomunicată, şi orice cleric va fi depus[7].
Mitropolitul Antonie Hrapoviţki, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, a reacţionat de asemenea faţă de această stare de lucruri. Pe 1 martie, el a trimis un mesaj către Conferinţa de la Geneva, avertizând cu privire la ameninţarea bolşevică şi solicitând o luptă armată împotriva bolşevismului. Apelul mitropolitului Antonie a rămas fără răspuns, dar s-a dovedit nefericit pentru Biserică în Rusia. Versiunea publicată a acestui apel, aşa cum era redat în presa din diaspora, a ajuns în Rusia la mijlocul lui martie. Conducerea partidului a aflat de el mai devreme, pentru că aproape imediat Krasikov a făcut referire la el într-un articol şi l-a provocat pe patriarh să-i excomunice pe clericii din diaspora ca dovadă că el nu a fost implicat în activitatea lor contra-revoluţionară[8].
Timp de câteva săptămâni, confiscarea de către stat a obiectelor de valoare bisericeşti a continuat cu prudenţă. Autorităţile locale nu au făcut presiuni asupra organizaţiilor religioase pentru transferul imediat şi total al obiectelor de valoare şi adeseori permiteau consiliilor parohiale să controleze procesul. Rapoartele poliţiei secrete despre dispoziţia publică vorbeau despre o opoziţie larg răspândită faţă de luarea obiectelor de valoare din biserici. În aceeaşi perioadă, liderii guvernului se certau între ei privind viteza şi metodele de implementare a deciziei Comitetului Executiv Central a toată Rusia din 23 februarie. De exemplu, Kalinin l-a convins pe Troţki să permită credincioşilor să doneze propriul aur şi argint, deşi nu cereale, în locul obiectelor de valoare bisericeşti[9].
Confiscarea proprietăţii bisericeşti în Petrograd, 1922
de Ivan Vladimirov
Evenimentele din Petrograd au sporit însă presiunea făcută de Troţki de a zdrobi duşmanii ortodocşi ai guvernului. Timp de câţiva ani, mitropolitul Veniamin Kazanski, conducătorul popular al Bisericii din cea de-a doua capitală, a fost implicat în Societatea pentru Parohiile Ortodoxe Unite, o organizaţie devotată ideii de a distanţa Biserica de ideologia noului regim sovietic. După decizia Comitetului Executiv Central a toată Rusia din 23 februarie, această societate a negociat cu Comisia de Stat pentru Reducerea Foametei, şi cele două grupuri au dezvoltat un plan pentru a preda obiectele de valoare bisericeşti fără conflict. Pe 5 martie, Veniamin a spus liderilor de partid locali că aceste obiecte de valoare vor fi predate în mod voluntar în 3 condiţii: orice alte măsuri pentru ajutorarea celor înfometaţi trebuiau să fie folosite, obiectele de valoare date vor fi întrebuinţate exclusiv pentru reducerea foametei, şi doar obiectele aprobate de patriarh puteau fi date. Veniamin a cerut de asemenea ca reprezentanţi din Biserica Ortodoxă să controleze distribuirea banilor realizaţi din vânzări. Guvernul a respins propunerea lui Veniamin socotind-o un ultimatum şi parte a unui complot dinăuntrul Bisericii de a submina autoritatea statului[10].
Mitropolitul Veniamin (Kazanski) de Petrograd şi Gdov a fost adus înaintea Tribunalului Provincial Revoluţionar din Petrograd pentru acuzaţia de ,,agitaţie contra-revoluţionară”, datorită poziţiei sale împotriva rechiziţionării obiectelor de valoare bisericeşti de către bolşevici. El a fost găsit vinovat şi executat prin împuşcare
Răspunzând la rapoartele activităţii bisericeşti din Petrograd, Troţki a supus propria propunere către Politburo privind rolul clerului în reducerea foametei. El a sugerat ca clerului pro-sovietic să i se permită să slujească temporar în comitetele de reducere a foametei pentru următoarele motive:
,,Strategia noastră actuală ar trebui să ţintească către o schismă (raskol) printre clerici pe marginea subiectului confiscării obiectelor de valoare bisericeşti. Aceasta este o problemă stringentă, aşa că schisma ar trebui să fie o chestiune urgentă. Clericii care vorbesc pentru şi ajută la confiscări nu se vor întoarce niciodată în clica patriarhului Tihon. Prin urmare, propun ca noi să alcătuim un bloc din aceşti preoţi şi să-i includem temporar în Comisia de Stat pentru Reducerea Foametei. Aceasta va îndepărta de asemenea orice îndoieli posibile că obiectele de valoare confiscate ar putea să nu meargă către necesităţile celor înfometaţi”.
Politburo a acceptat propunerea lui Troţki împreună cu o a doua moţiune pentru o comisie secretă condusă de Troţki pentru a supraveghea campania de confiscare. O nouă Comisie pentru Confiscarea Obiectelor de Valoare în provincia Moscovei a ţinut prima sa întrunire în acea zi şi a alcătuit o listă a clericilor din toată ţara care urmau să fie trimişi la Moscova pentru campanie[11].
La o săptămână după această şedinţă a Politburo-ului, tensiunile dintre Biserică şi stat păreau să se micşoreze. Într-un interviu cu Izvestiia publicat pe 15 martie, patriarhul Tihon spunea că el a poruncit Bisericii să colaboreze cu guvernul în predarea obiectelor de valoare bisericeşti. Opinia sa personală era că suma obţinută din această campanie nu va fi atât de mare pe cât se aşteptau oficialii guvernamentali şi îi încuraja să fie conştienţi de semnificaţia istorică a multor comori bisericeşti. El intenţiona să păstreze relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi statul sovietic paşnice şi adecvate din punct de vedere legal fără a permite confiscarea obiectelor esenţiale.
Politburo-ul a răspuns la cuvintele patriarhului autorizând întârzieri locale în implementarea campaniei de rechiziţionare. În acest punct, relaţiile dintre Biserică şi stat au ajuns într-un punct critic. Liderii de partid făceau o pauză pentru a afla reacţia societăţii sovietice la linia dură care era avansată de Troţki şi alţii.
[1] Izvestiia, 15 martie 1922; N.A. Krivova, Vlast’ i tserkov’ v 1922-1922 gg., Moscova, AIRO-XX, 1997, p. 32.
[2] N.N. Pokrovski şi S.G. Petrov, editori, Arkhivy Kremlia: Politbiuro i tserkov’ 1922-1925 gg., Moscova şi Novosibirsk: Sibirskii khronograf şi ROSSPEN, 1997-1998, vol. II, p. 5-6; V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 198.
[3] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. 1064, op. 1, d. 91, 1.64.
[4] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 5, op. 2, d. 296, l. 1.
[5] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. 1235, op. 39, d. 11, l. 274.
[6] Arkhivy Kremlia, vol. II, p. 15-18.
[7] Citat întreg în M.I. Odinţov, ,,Zhrebii pastyria”, partea a III-a, Nauka i religiia, nr. 5, 1990, p. 19-20.
[8] Revoliutsiia i tserkov’, nr. 1-3 (1922), p. 24-26.
[9] V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 218.
[10] Arhiva istorică de stat a Rusiei, f. 831, op. 1, d. 299, ll. 1-6.
[11] Arkhivy Kremlia, vol. II, p. 45-50.
