Renovationism versus Ortodoxie (V)
Renovaţionism versus Ortodoxie (V)
Confruntarea dintre Biserică şi stat în plan practic, după octombrie 1917
La sfârşitul anului 1917, câţiva clerici din Petrograd, inclusiv Vvedenski, Boiarski şi Egorov, cărora li s-a alăturat scriitorul Evghenie Belkov, au înfiinţat o editură Cugetul Sobornicesc [Sobornyi Razum]. Scopul ei era de a exprima opiniile clerului de mir prin broşuri şi periodice. Conţinutul periodicelor lor nu s-a încadrat într-o categorie simplă, de genul ,,liberal” sau ,,conservator”. Astfel, Vvedenski, în timp ce atitudinea sa generală era liberală, a scris un articol lăudându-l pe proaspăt răposatul preot conservator Ioan de Kronstadt pentru iscusinţa sa pastorală, ,,creativitatea liturgică”, şi ,,simţământul religios autentic”[1]. De asemenea, editura a publicat o broşură de 16 pagini despre ,,Ateism şi ştiinţă”, care utiliza afirmaţia că toţi oamenii de ştiinţă credeau că pot dovedi că ,,este cu putinţă a crede în spiritul monismului materialist şi ateu, dar este cu neputinţă să fii fericit şi să trăieşti din punct de vedere moral şi social în deplină consecvenţă cu această gândire”[2]. Patriarhul Tihon s-a întâlnit cu o delegaţie a editurii în iulie 1918 în Petrograd şi şi-a exprimat aprobarea pentru lucrarea lor. Periodicul editurii, numit de asemenea Cugetul Sobornicesc, la rândul său exprima admiraţia pentru conducerea patriarhului Tihon.
Exprimări publice ale respectului reciproc au continuat până la sfârşitul anului 1921. Patriarhul Tihon a arătat răbdare faţă de reformatori şi faţă de cei care şi-au exprimat opoziţia personală faţă de el. Levitin şi Şavrov citează 5 exemple în care patriarhul a binecuvântat sau a ignorat activităţile celor care urmăreau politici de stânga sau experimentau inovaţii liturgice, incluzându-l pe ,,retrasul” episcop Antonin Granovski[3]. Până la începutul anului 1922, nu s-au întâlnit cazuri de clerici liberali sau radicali care să-şi fi exprimat public dezaprobarea faţă de patriarh, fiindcă până atunci atitudinea sa a fost consecventă cu dorinţa sa de a menţine unitatea bisericească cu orice preţ în timpul războiului civil.
Primele luni de guvernare bolşevică nu s-au desfăşurat aşa cum se aştepta ierarhia ortodoxă că va fi atunci când ea şi-a pus nădejdile în patriarhul Tihon. Eliberaţi în sfârşit de restricţiile impuse de reformele petrine, episcopii şi mirenii de frunte ai Bisericii au căutat să traseze un curs independent de stat în timp ce refuzau să abandoneze privilegiile tradiţionale ale unei Biserici recunoscute. Conducătorii bisericeşti erau subminaţi de însăşi inconsecvenţa pretenţiilor lor în capacitatea lor de a reprezenta majoritatea poporului rus, care ignora sau respingea deciziile ierarhiei. Majoritatea clerului inferior şi laicilor urmăreau obiective care adeseori erau în dezacord cu cele ale sinodului şi patriarhului Tihon. Credincioşii de rând erau nemulţumiţi de privilegiile clericale şi căutau să aibă mai mult de spus în parohiile lor. Cea din urmă cerinţă le-a fost îndeplinită neintenţionat printr-o serie de decrete ale noului guvern sovietic.
Guvernul nu a vrut să compromită principiul său, al separării totale între Biserică şi stat, şi s-a mişcat repede pentru a-l pune în practică. În noiembrie 1917, statul a naţionalizat toată proprietatea, inclusiv cea deţinută de Biserică, şi a abolit toate legile privind privilegiile şi limitele religioase. Pe 30 noiembrie, Consiliul Comisarilor Poporului [Sovnarkom], organismul conducător suprem în noul guvern bolşevic, a dezbătut întâi chestiunea confiscării tuturor mânăstirilor ortodoxe ruse dintr-o preocupare că ele formau o bază financiară puternică pentru Biserică. Nu s-a ajuns la nici o decizie specifică. O săptămână mai târziu, un nou decret plasa toate şcolile bisericeşti în administraţia Comisariatului pentru Educaţie.
În ianuarie 1918, separarea Bisericii de stat şi de sistemul şcolar a devenit lege. Aceste acte au provocat curând reacţii negative din partea maselor de credincioşi, inclusiv demonstraţii de stradă şi răscoale. Încă mulţi din guvern continuau să creadă că separarea totală a Bisericii de stat ar putea fi împlinită repede. Prejudecata lor împotriva religiei i-a făcut să adopte măsuri administrative dure pentru a distruge influenţa Bisericii asupra maselor. Scriind mai târziu unui bolşevic de frunte, un oficial explica felul în care gândeau cei care au condus campania anti-religioasă timpurie:
,,Mulţi, necunoscând viaţa şi sentimentele din Rusia, priveau bătălia cu Biserica foarte uşor şi zugrăveau o imagine roză a victoriei asupra ei. Nu am fost de acord, deoarece eram convins că bătălia va fi grea şi acţiunile noastre ar trebui să fie prudente şi metodice. Am arătat comisiei care schiţa decretul [de separare] că vor fi izbucniri ale exceselor religioase şi că va fi vărsare de sânge, dar cuvintele mele au fost întâmpinate cu zâmbete. Evenimentele au arătat că am avut dreptate”[4].
Oamenii bisericeşti conservatori care au dobândit controlul asupra Sinodului bisericesc naţional după Revoluţia din Octombrie priveau de asemenea acţiunile noului regim cu multă teamă. În timp ce ei nu puteau ridica populaţia generală pentru a susţine rezoluţiile lor împotriva bolşevicilor, ei puteau apela la izbucnirea populară generată în momentul în care guvernul a început să exproprieze proprietatea bisericească. Autorităţile au început cu mânăstiri şi biserici sau capele localizate în clădiri guvernamentale, ignorând faptul că acestea adeseori serveau comunităţilor înconjurătoare. Credincioşii au protestat faţă de acţiunile statului, iar Sinodul a răspuns cu propuneri de organizare a credincioşilor în frăţii locale pentru a apăra proprietatea bisericească[5].
Pe 24 august 1918, statul a dejucat împotrivirea ortodoxă, prezentând un proces legal care garanta controlul bisericilor credincioşilor. O parohie se putea forma când un grup de 20 oameni semna o înţelegere cu autorităţile locale, care ar da apoi grupului utilizare liberă a unei clădiri pentru ,,activităţi de cult”. Înţelegerea respectivă oferea o autonomie considerabilă credincioşilor; ei puteau ocârmui parohia atâta timp cât menţineau şi asigurau clădirea încredinţată lor pentru cult. Noi biserici puteau fi construite, cu toate că ele vor deveni proprietate naţională după terminare. Instrucţiunile reiterau faptele că Biserica era complet separată de stat şi că nici un grup religios nu avea statut juridic sub legea sovietică. O prevedere care naţionaliza toate bunurile financiare bisericeşti rămase făcea clerul de mir total dependent de enoriaşi pentru susţinere, în timp ce elimina totodată toate sursele de fonduri independente pentru ierarhie. Deşi aceste instrucţiuni nu puteau fi implementate numaidecât, ele ameninţau să submineze situaţia financiară şi stilul de viaţă al clerului[6].
În 1918, un număr tot mai mic de delegaţi au participat la sesiunile sinodului. Ei au continuat să se prezinte ca autoritatea suverană pentru întreaga Ortodoxie rusă şi priveau noile legi ca pe un atac fizic împotriva Bisericii ca instituţie a poporului rus. Filozofia din spatele separării Bisericii de stat era dincolo de înţelegerea lor. Ei presupuneau că oamenii îi vor forţa pe bolşevici să accepte legăturile tradiţionale dintre Biserică şi stat. Conducătorii bisericeşti exprimau concis o bunăvoinţă de a colabora cu bolşevicii bazată pe formula unei Biserici cu totul libere care era totodată statornicită prin lege ca instituţia religioasă principală din Rusia. În aprilie 1918, Biserica patriarhală abandona această poziţie, optând în schimb pentru neutralitate politică şi unitate internă[7].
Confruntată cu o nouă ordine socială în care valorile Ortodoxiei erau puse sub semnul întrebării, Biserica avea de-a face pentru prima oară cu un guvern care era ostil din punct de vedere ideologic relaţiei tradiţionale din Biserică şi stat şi refuza chiar să se angajeze în dialog cu o organizaţie care răspândea ,,otravă” ideologică poporului rus. În acest context, patriarhul Tihon a devenit un simbol pentru cei din sinod şi din afara lui care căutau să restabilească Biserica Ortodoxă ca Biserică de stat. Sinodul, nădăjduind că mulţimea credincioşilor se vor regrupa în jurul conducătorului Bisericii lor, se temea că patriarhul Tihon va cădea bolnav, va muri, sau va suferi prigoană din partea bolşevicilor.
Ultima ameninţare părea foarte reală după 19 ianuarie 1918, când patriarhul a emis un mesaj anatematisind ,,duşmanii mărturisiţi şi tăinuiţi ai lui Hristos”, pe care el i-a acuzat că semănau ,,mânie, ură şi acuzaţii distrugătoare în loc de dragoste frăţească”. Patriarhul i-a pedepsit aspru pe cei responsabili pentru haosul social din Rusia şi i-a etichetat ,,idioţi … agenţi ai lui satan … proscrişi ai rasei umane”. El le-a poruncit credincioşilor să nu aibă contact cu cei care au fost anatematisiţi şi să se unească pentru a apăra ,,Sfânta Maică Biserica” împotriva atacului. Clericii au fost instruiţi să îndrume oamenii în aceste ,,nevoinţe duhovniceşti”, în pofida suferinţei şi morţii, deoarece ,,noi sunt ferm încredinţaţi că duşmanii Bisericii lui Hristos vor fi ruşinaţi şi împrăştiaţi de puterea crucii lui Hristos”.
Deşi patriarhul Tihon a avut grijă să nu-i menţioneze pe bolşevici cu numele în timp ce condamna doar violenţa împotriva poporului şi proprietăţii bisericeşti, duşmanii noului guvern au clarificat orice ambiguitate din anatema încercând să grupeze sentimentul popular împotriva bolşevicilor[8]. Tensiunile dintre Sinodul bisericesc naţional şi guvern au crescut la începutul lui 1918 şi au escaladat odată cu condamnarea lui Tihon a ,,ruşinosului” tratat de pace de la Brest-Litovsk din 18 martie[9].
Pe 25 ianuarie 1918, Sinodul bisericesc naţional a luat măsuri pentru a-l proteja pe patriarh şi a asigura continuarea sistemului patriarhal permiţându-i să numească câţiva locum tenentes. Aceşti oameni vor sluji, în ordinea vechimii în grad, ca păzitori ai tronului patriarhal dacă i se întâmpla ceva patriarhului. Potrivit memoriilor delegatului la sinod prinţul Trubeţkoi, pe 16 februarie stil nou[10] 1918, sinodul a ţinut o sesiune închisă rară în care s-a hotărât ca toate puterile patriarhatului să treacă către locum tenens senior dacă patriarhul Tihon va deveni incapabil să slujească în poziţia sa.
Nu toţi din Biserică erau de acord cu necesitatea de a elabora măsuri de securitate sau suspectau motivele pentru care guvernul adopta anumite legi. De exemplu, preoţii de mir au primit mai multă libertate sub politica religioasă sovietică, deoarece episcopii nu se mai puteau aştepta ca autorităţile guvernamentale să impună pedepse pentru încălcări ale dreptului canonic. Singura lor pârghie rămăsese puterea de convingere, deoarece guvernul îşi spusese cuvântul clar.
Pe 12 aprilie 1918, redactorul ziarului Săracul (Bednota) a răspuns unei scrisori din partea unui grup de clerici de mir din mediul rural adresată lui Lenin şi Comitetului Executiv Central a toată Rusia. În scrisoare se susţinea că nu toţi clericii erau duşmanii noului stat şi cereau guvernului să-i elibereze de tirania episcopilor care controlau aspectele majore ale vieţilor preoţilor. În răspunsul său, ziarul respingea ideea că semnatarii scrisorii împărtăşeau o identitate proletară, cu toate că a văzut o mare diferenţă între preoţii de la sat şi cei care slujeau în oraşe sau ierarhie. Se remarca apoi separarea Bisericii de stat, punctând: ,,Biserica, cu alte cuvinte, conducerea duhovnicească nu are acum putere politică. Ea nu porunceşte nici unui politician sau soldat să impună rânduielile sale. Puterea duhovnicească este pur şi simplu ceea ce este şi nimic mai mult”[11].
Clericii care ulterior au condus renovaţionismul am îmbrăţişat de bunăvoie aceeaşi poziţie şi au văzut noul guvern într-o lumină pozitivă. Decenii mai târziu, Vvedenski a încercat să rescrie istoria sa personală pretinzând că scopul central al editurii Cugetul Sobornicesc fusese de a crea un adevărat partid politic creştin-socialist. Publicaţiile editurii nu au oferit dovezi pentru astfel de ţeluri politice. Seria de broşuri tipărite în 1918 se concentra pe tema dreptăţii sociale ca parte a ,,marii activităţi religioase ecumenice” şi fericirea pentru omenire.
[1] A. Levitin şi V. Şavrov, Ocherki po istorii russkoi tserkovnoi smuti, vol. I, p. 31-32.
[2] Citat în N.F. Platonov, ,,Pravoslavnaia tserkov’ v 1917-1918 gg.”, Ezhegodnik Muzeia istorii religii i ateizma 5 (1961), p. 216.
[3] A. Levitin şi V. Şavrov, Ocherki po istorii russkoi tserkovnoi smuti, vol. I, p. 46-48.
[4] Citat în V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 28.
[5] A se vedea instrucţiunile Sinodului din 28 februarie stil vechi 1918, în Boleslaw Szczesniak, ed. şi trad., Revoluţia rusă şi religia: O colecţie de documente privind suprimarea religiei de către comunişti, 1917-1925, Editura Universităţii Notre Dame, 1959, p. 37-39.
[6] Textul complet al acestor instrucţiuni se găseşte în P.V. Gidulianov şi P.A. Krasikov, editori, Otdelenie tserkvi ot gosudarstva, ediţia a doua, Moscova, Iuridichesko, 1924, p. 363-370. M.V. Şkarovski subliniază dificultăţile pe care statul le-a impus prin aceste instrucţiuni şi altele legate de separarea Bisericii de stat în Petersburgskaia eparkhiia v gody gonenii i utrat 1917-1945, Sankt Petersburg, Liki Rossii, 1995, p. 25-43.
[7] B.V. Titlinov, Tserkov’ vo vremia revoliutsii, p. 131-133.
[8] De exemplu, ei au publicat anatema cu adăugiri care-i criticau în mod direct pe bolşevici. A se vedea Odinţov, ,,Zhrebii pastyria”, Nauka i religiia, nr. 4, 1989, p. 16-17.
[9] A se vedea Diavolii revoluţionari ai Rusiei, partea a VI-a.
[10] Pe 1 februarie 1918, guvernul sovietic a adoptat în mod oficial calendarul gregorian. Biserica Ortodoxă Rusă a refuzat să accepte această schimbare, dar documentele bisericeşti au fost datate potrivit atât calendarelor iulian, cât şi gregorian.
[11] Retipărit în ,,K istorii otdeleniia tserkvi ot gosudarstva i shkoly ot tserkvi v SSSR: Dokumenty i materialy”, VIRA 5 (1958), p. 42-44.
