Renovationism versus Ortodoxie (VII)

Renovaţionism versus Ortodoxie (VII)

Episodul anterior

Noi confruntări între Biserică şi stat

În 1920 şi prima jumătate a anului 1921 au apărut câteva schimbări în relaţiile Biserică-stat. Guvernul sovietic devenea mai puternic, dar războiul civil bântuia încă. Cel de-al IX-lea Congres al Partidului a reiterat faptul că atacurile asupra clerului şi parohiilor sunt neînţelepte. Atât Sovnarkom, cât şi Comitetul Executiv Central a toată Rusia continuau să primească multe plângeri împotriva funcţionarilor locali, care continuau să închidă biserici şi mânăstiri şi să deschidă racle cu sfinte moaşte. Biserica, ca instituţie, resimţea confruntarea cu astfel de acţiuni şi cu situaţia socială generală. Potrivit unui ofiţer britanic care i-a luat un interviu patriarhului în primăvara anului 1920, Tihon se plângea de o lipsă a periodicelor bisericeşti, o interzicere a sinoadelor ecleziastice, şi dependenţa financiară totală a clerului de enoriaşii lor. El nota de asemenea o lipsă a candidaţilor la preoţie din cauza închiderii tuturor seminarelor[1]. Mai târziu în acel an, Tihon s-a luptat cu un nou grup schismatic din oraşul Ţariţin condus de Iliodor Trufanov, auto-proclamatul patriarh rus şi capul unei noi biserici[2]. Încă mai tulburător pentru Tihon, fără îndoială, erau cazurile de împotrivire la nivel de parohie faţă de autoritatea sa.

Conducătorii bisericeşti la nivel naţional acţionau pentru a face faţă acestor ameninţări la adresa autorităţii bisericeşti. Pe 18 mai 1920, patriarhul şi Sfântul Sinod a dat permisiunea episcopilor eparhiali de a decide toate chestiunile bisericeşti locale în caz că ei se vor trezi separaţi de centru. Pe 18 septembrie, NKVD a răspuns cu o circulară care-i instruia pe funcţionarii locali să lichideze toate consiliile administrative eparhiale locale deoarece ele erau ilegale conform decretului de separare[3]. Două luni mai târziu, autorităţile bisericeşti centrale au adoptat o nouă rezoluţie privind eparhiile care se auto-guvernează în cazurile absenţei unui centru canonic sau imposibilităţii legăturii cu el. Episcopii locali erau instruiţi să lucreze cu conducătorii eparhiali învecinaţi sau să conducă singuri dacă este necesar. Ierarhii ar putea împărţi eparhiile lor în unităţi mai mici conduse de episcopi sufragani dacă o întrerupere a comunicării cu centrul devenea prelungită sau permanentă. Astfel de adaptări locale trebuiau să ia sfârşit când era restabilit contactul cu autorităţile ecleziastice centrale.

Guvernul nu a fost imun faţă de răspunsul poporului la acţiunile sale pe scena religioasă. Din august până în noiembrie 1920, Sovnarkom a primit numeroase petiţii semnate de mii de credincioşi care cereau ca patriarhul Tihon să fie eliberat din arestul la domiciliu. Pentru masele de credincioşi, arestarea lui era legată direct de împotrivirea sa faţă de confiscarea sfintelor moaşte şi închiderea mânăstirilor, îndeosebi a Mânăstirii Sfânta Treime întemeiată de Sfântul Serghie de Radonej. Reputaţia patriarhului ca mucenic pentru credinţa ortodoxă a crescut. Cu toate acestea, Comisariatul pentru Justiţie a lansat propuneri de a-l judeca pentru fapte contra-revoluţionare presupuse înaintea Comitetului Central, Sovnarkom, şi Comitetului Executiv Central a toată Rusia. Liderii bolşevici au avut păreri împărţite în ce priveşte înţelepciunea unei astfel de hotărâri; în cele din urmă, ei au decis să-l elibereze din arest, dar să-i limiteze mişcările în şi în afara Moscovei. CEKA a primit responsabilitatea de a-i urmări orice mişcare, o sarcină pe care a avut-o până la moartea sa în 1925.

Această decizie i-a mulţumit pe liderii poliţiei secrete, care au făcut presiuni pentru controlul exclusiv asupra politicii bisericeşti. În raportul său din 4 decembrie 1920, un şef al departamentului CEKA, T.P. Samsonov, îl informa pe Dzerjinski despre progresul făcut. Samsonov era de acord că religia şi comunismul se excludeau reciproc şi că distrugerea religiei era o sarcină dată exclusiv CEKA. El a raportat că încercările anterioare de a ,,distruge religia din centru, utilizând oameni care deţin cele mai înalte poziţii în ierarhia bisericească”, precum Putiata şi Trufanov, s-au dovedit a fi lipsite de succes. Apoi, Samsonov scria despre noua punct central al acestei operaţiuni:

,,Clericii de parohie, mai mici în rang, tineri – cel puţin o mică parte din ei – sunt absolut progresişti, reformişti, şi chiar revoluţionari în înclinaţia lor faţă de reconstruirea Bisericii. Luând aceasta în calcul, departamentul secret al CEKA şi-a concentrat recent toată atenţia sa asupra maselor de clerici în planurile sale pentru dezintegrarea Bisericii. Doar prin acest grup noi vom fi capabili în sfârşit, printr-un efort prelungit şi o muncă laborioasă, să distrugem şi să dezintegrăm Biserica. Noi am văzut deja unele succese în această zonă, cu toate că nu tocmai pe scară largă. Această cale este mai de încredere deoarece lupii bisericeşti bătrâni – precum Tihon, Vladimir Putiata, şi alţii – pot acţiona în folosul nostru doar în măsura în care ei trebuie să-şi salveze propriile piei. În inimile lor ei văd şi fac în chip diferit, pe când clerul inferior, eliberat din ghearele lupilor bisericeşti mari, lucrează uneori cu sinceritate totală pentru noi şi cu noi. Pe lângă aceasta, lucrând direct cu masele de credincioşi, clerul inferior care împlineşte linia noastră va corupe de asemenea credincioşii. Şi acesta este scopul nostru”.

Samsonov încheia raportul său susţinând expansiunea operaţiunilor CEKA pentru a include distrugerea tuturor grupurilor religioase din Republică Rusă. Comentariile scrise de mână de Dzerjinski respingeau această sugestie ca ,,periculoasă”[4].

În pofida operaţiunilor poliţiei secrete precum cea a lui Samsonov, Biserica şi statul rămâneau într-un şah mat când s-a sfârşit războiul civil în 1921. Biserica Ortodoxă Rusă a rămas puternică chiar după expulzarea sa din arena politică. Bolşevicii trebuiau să trateze încă cu grijă cu o instituţie religioasă care deţinea sprijinul puternic, şi posibil în creştere, al poporului. Un oficial al Departamentului de Stat al SUA care urmărea evenimentele din Rusia sovietică de la acea vreme chiar a raportat semne de renaştere religioasă[5]. Informaţiile care circulau înăuntrul partidului reflectau de asemenea îngrijorare faţă de această evoluţie a situaţiei. În primăvara acelui an, Lenin i-a trimis o telegramă lui Molotov şi i-a ordonat să oprească toate acţiunile împotriva Bisericii care îi îndepărtau pe oameni de guvern; iar în toamnă, el a ordonat eliberarea lui Boiarski după arestul, condamnarea şi sentinţa la un an de muncă silnică de către poliţia secretă. Unii oficiali din partid de rang înalt au început să caute în mod independent căi pentru a instala lideri mai flexibili în poziţii de autoritate în ierarhia ortodoxă.

Un incident revelator i-a implicat pe Lenin, Lunaciarski, Dzerjinski, şi episcopul Putiata. Pe 6 aprilie 1921, Lunaciarski îi scria lui Dzerjinski despre mitropolitul Serghie Stragorodski, care fusese arestat şi se afla în închisoarea Butirkii. Lunaciarrski îi sugera că Serghie ar putea fi folositor în ,,misiunea” Putiata din Kazan, ale cărei detalii nu erau date. Dzerjinski a expediat această scrisoare unuia din subordonaţii săi, M.Ia. Laţis, pentru a face comentarii; acesta a combătut ideea ca fiind ,,entuziasmul recurent al făuritorilor de Dumnezeu” şi a respins caracterul potrivit al lui Serghie pentru misiune. Atunci Dzerjinski i-a trimis o notă lui Laţis cerându-i să scrie un raport la scrisoarea lui Lunaciarski pentru Lenin, adăugând:

,,În opinia mea, Biserica se dezintegrează. Noi trebuie să ajutăm acest proces, dar cu nici un chip să nu permitem Bisericii să se regenereze şi să ia o formă reînnoită. Prin urmare, CEKA şi nimeni altcineva ar trebui să conducă politica guvernului către dezintegrarea Bisericii. Relaţiile oficiale sau neoficiale dintre partid şi preoţi nu sunt permise. Interesul partidului este în comunism şi nu în religie. Doar CEKA poate manevra către scopul unic al dezintegrării în rândul preoţilor. Orice legătură de orice fel prin alte agenţii cu preoţii aruncă o umbră asupra partidului. Aceasta este o chestiune foarte primejdioasă pe care doar specialiştii noştri vor fi capabili să o trateze”[6].

Acest răspuns nu l-a mulţumit pe Lunaciarski. Într-o telegramă din 9 mai 1921, el i-a cerut lui Lenin să se întâlnească scurt cu Putiata. Lenin a refuzat să-l primească pe arhiepiscop şi i-a cerut lui Lunaciarski să-i dea un raport scris despre caz[7]. Lunaciarski i-a răspuns repede. El i-a explicat că Petru Krasikov începuse să lucreze cu Putiata cu intenţia de a explora utilizări posibile ale duşmăniei bisericeşti interne începută de arhiepiscop. Lunaciarski a devenit implicat şi a comunicat direct cu Putiata într-o vreme când mitropolitul Serghie era în închisoare.

,,Arhiepiscopul Vladimir [Putiata] a explicat că [Serghie] era gata să se mute de partea aşa-numitei ,,Biserici sovietice”, adică a clerului care sprijinea în mod hotărât şi vehement regimul actual şi să conducă bătălia cu patriarhul. Arhiepiscopul Vladimir insista că dacă Serghie ar fi liber, el va dobândi un ajutor extrem de puternic în sarcina de a distruge Biserica oficială”.

La început Lunaciarski nu a vrut să se amestece, dar a fost convins de un coleg de-al lui Krasikov că mitropolitul Serghie s-ar alătura cu adevărat clerului ,,de stânga”. După ce a fost eliberat, Serghie a preluat cazul pentru a-l reaşeza pe Putiata în fosta sa poziţie bisericească, din care el fusese izgonit pentru ,,bolşevism ecleziastic”. Tihon a deturnat această mişcare a lui Serghie insistând pentru un vot al tuturor episcopilor ortodocşi asupra chestiunii. Atunci Putiata a sugerat o nouă strategie prin care el va deveni conducătorul unei noi Biserici Ortodoxe sovietice în Kazan. El a cerut sprijin pentru vederile sale de la mulţi alţi episcopi.

Lunaciarski a considerat că o întâlnire între Lenin şi arhiepiscopul Vladimir Putiata ar fi de mare însemnătate. Argumentul său pentru o astfel de întâlnire prevestea rolul pe care preoţii roşii vor ajunge să-l joace în Uniunea Sovietică.

,,De fapt, noi stăm în faţa unei imagini extraordinar de semnificativă. Un număr considerabil de clerici, simţind fără îndoială stabilitatea regimului sovietic, vor să se împace cu el. Desigur, această Ortodoxie reînnoită cu dublură socialist-creştină nu este deloc de dorit şi, în final, noi nu vom avea nevoie de ea cu siguranţă. Ea va fi eliminată şi va dispărea. Dar ea se împotriveşte în mod activ patriarhului reacţionar şi susţinătorilor lui şi luptă în mod direct cu preoţia oficială. Ca atare, ea poate avea rolul ei deoarece se bizuie mai cu seamă pe masele de ţărani, clasa negustorilor retrograzi, partea mai înapoiată a proletariatului, pentru care un astfel de centru temporar al unităţii clerului este o mare schimbare către stânga a celei [unităţii] pe care ei o găsesc încă în Biserica Ortodoxă reacţionară. … Este evident pentru oricine, desigur, că noi nu putem să susţinem activitatea Ortodoxiei sovietice. Ar putea fi, totuşi, pe deplin avantajos să-i acordăm ajutorul în secret, ca să spunem aşa, şi să creăm aici în sfera religioasă câteva etape de tranziţie pentru masele de ţărani, care în general trebuie să facă compromisuri”[8].

[1] Frances McCullagh, Un prizonier al roşilor, New York, E.P. Dutton, 1922, p. 263-265.

[2] A. Levitin şi V. Şavrov, Ocherki po istorii russkoi tserkovnoi smuti, vol. I, p. 52-53. Detalii despre schisma lui Trufanov nu au fost încă dezvăluite. Raportul CEKA din decembrie 1920 conchidea că lui Trufanov, ca lui Putiata, îi lipsea voinţa de a da o lovitură fatală ierarhiei bisericeşti. A se vedea Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 76, op. 3, d. 196, l. 3.

[3] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. 353, op. 6, d. 10, l. 228.

[4] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 76, op. 3, d. 94, ll. 4-4 ob.

[5] John Curtiss, Biserica Rusă şi statul sovietic, 1917-1950, p. 104-105; Boleslaw Szczesniak, Revoluţia rusă, p. 56-57.

[6] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 76, op. 3, d. 196, ll. 2, 3.

[7] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 2, op. 1, d. 18614, l. 1.

[8] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 5, op. 1, d. 120, ll. 12, 13.