Renovationism versus Ortodoxie (VIII)
Renovaţionism versus Ortodoxie (VIII)
Noi confruntări între Biserică şi stat [continuare]
În mod evident, în cercurile guvernamentale creştea presiunea de a pune capăt stării de şah mat cu Biserica Ortodoxă. Foametea care a început în 1921 a fost evenimentul critic prin intermediul căruia se putea acţiona decisiv. În acea vară, patriarhul Tihon şi episcopii săi căutau căi pentru a implica Biserica în uşurarea foametei. Ei au organizat colecte speciale pentru victimele foametei şi au cerut Comitetului Executiv Central a toată Rusia permisiunea de a alcătui un comitet bisericesc pentru a coordona eforturile lor. Patriarhul Tihon a cerut ajutor şi altor naţiuni pentru foametea din ţara sa. Comitetul Executiv Central a început să se gândească la alte căi de a rezolva atât foametea, cât şi problemele bisericeşti. Funcţionarii săi afirmau că dacă toate bunurile bisericeşti ar fi fost confiscate şi vândute în străinătate, câştigurile ar putea hrăni cu uşurinţă pe toţi cei înfometaţi[1].
Acţiunile patriarhului de la sfârşitul anului 1920 sugerează că el devenise conştient de posibilitatea crescândă de confruntare a Bisericii cu statul. Pe 17 noiembrie, el a emis un decret care interzicea inovaţiile în practica liturgică bisericească. Unii episcopi şi clerici de parohie au simţit că Sinodul Bisericesc Naţional din 1917-1918 fusese dizolvat înainte de a-şi termina lucrarea. Ei începeau să urmărească propriile reforme, incluzând utilizarea muzicii populare şi rusa vernaculară în părţi ale slujbelor bisericeşti. Patriarhul Tihon a poruncit ca liturghia să fie săvârşită exact aşa cum scria în cărţile de cult pentru a păstra ,,frumuseţea dumnezeiască” a ei şi ,,credincioşia apostolică”. Mitropolitul Veniamin de Petrograd a sprijinit astfel de inovaţii în propria catedrală, deşi el s-a oprit când a fost înştiinţat de patriarh. Cei care au continuat practicile interzise au fost pedepsiţi. Egorov, la această vreme arhipreot, a fost îndepărtat din parohia sa şi a fost silit să folosească o sală publică pentru slujbele sale de rugăciune[2]. La sfârşitul anului 1921, patriarhul a scris episcopilor Antonin Granovski şi Victor de Tomsk interzicându-le să săvârşească liturghia cu inovaţii neaprobate. Acţiunile lui Tihon i-au entuziasmat pe opozanţii săi din sânul Bisericii. Clerul înclinat către reformă s-a înstrăinat de politica patriarhului de a păstra unitatea ortodoxă.
În acest răstimp, teama guvernului de contra-revoluţie creştea odată cu foametea. Troţki a scris un set de ,,teze” care au fost distribuite către oficialii guvernamentali sovietici de rang înalt la sfârşitul lui august 1921. El conchidea că foametea era văzută de duşmanii internaţionali ai Rusiei ca un mijloc de a ataca puterea sovietică. Potrivit lui Troţki, gărzile albe emigrate plănuiau să folosească această catastrofă ca pretext pentru a pune la cale noi atacuri conduse de generalul alb Wrangel şi a provoca o nouă intervenţie internaţională în Rusia. În plus, duşmanii statului sovietic sperau ,,să creeze o organizaţie contra-revoluţionară în Rusia sub stindardul reducerii foametei” în timp ce săvârşeau în realitate acte teroriste împotriva guvernului sovietic[3].
Deşi Troţki nu a menţionat Biserica Ortodoxă Rusă în tezele sale, activitatea bisericească din toamna lui 1921 stârnea fără îndoială suspiciunile sale. Se zvonea că împuternicitul american din Riga al ţăranilor din provinciile ruse centrale organiza protecţia şi restaurarea Bisericii Ortodoxe Ruse şi lupta împotriva propagandei anti-religioase. Clerul local şi învăţătorii necomunişti îi susţineau pe ţărani în această exprimare a rezistenţei culturale faţă de stat. CEKA supraveghea cu atenţie situaţia şi încerca să transfere preoţii suspectaţi, dar evita măsurile mai autoritare de teama unei derapări publice.
Aproximativ în acelaşi timp, ambasadorul SUA la Roma raporta o renaştere religioasă în Rusia sovietică, îndeosebi în oraşe. El scria: ,,Autorităţile bolşevice devin cu adevărat alarmate de procesiunile [religioase] pe care ei se simt neputincioşi să le împiedice”. El vorbea de asemenea despre libertatea sporită a mişcării pentru patriarh şi Sinodul său şi nota posibile negocieri viitoare între Bisericile Ortodoxă Rusă şi cea Romano-Catolică[4]. În plus, un sinod al clerului emigrat – numit Sinodul Karlovtsy deoarece el se întrunea în oraşul Sremski Karlovtsy din Iugoslavia – a fost convocat la sfârşitul anului 1921 şi a adoptat declaraţii anti-sovietice, inclusiv una referitoare la ,,mâna osoasă a foametei” ca instrument al lui Dumnezeu pentru distrugerea puterii conducătorilor atei ai Rusiei. Lipsa de dorinţă a patriarhului Tihon de a condamna şi de a rupe orice legături cu acel grup nu a făcut nimic pentru a îmbunătăţi poziţia sa faţă de guvernul sovietic, care era deja nemulţumit de ceea ce percepuse drept cantităţi patetic de mici donate de Biserică pentru uşurarea foametei[5].
Zarurile erau aruncate pentru ca statul să pună capăt stării de şah mat cu Biserica Ortodoxă. Bolşevicii au adoptat politica lor faţă de religie, ca în multe alte domenii, după ce s-au confruntat cu provocările practice ale guvernării. Relaţiile lor cu patriarhul şi alţi episcopi conservatori i-au împins către acomodarea cu aşa-numiţii ortodocşi sovietici în timpul primilor 4 ani după Revoluţia din octombrie. În mod asemănător, cei care nădăjduiau să reformeze Biserica au găsit adaptarea la noul sistem politic încă mai atrăgătoare pe măsură ce se deteriorau propriile relaţii cu ierarhia ortodoxă. Cu toate acestea, trebuie să evităm a crede că motivele fiecăruia dintre reformatorii bisericeşti sau bolşevici au fost pur oportuniste sau manipulatoare. Ei împărtăşeau o perspectivă asupra lucrurilor întemeiată pe convingerea socialistă că ar putea fi alcătuită o societate mai bună, mai dreaptă. La început, cei mai mulţi membri de partid ignorau că ei ar putea să nu fie de acord cu reformatorii bisericeşti asupra chestiunii importante a cum ar trebui să modeleze credinţa religioasă acea societate.
* * *
Renovaţionismul a apărut când Revoluţia din 1905 a descătuşat forţele pentru reforma în sânul Bisericii Ortodoxe. Sprijinul pentru o schimbare semnificativă a crescut din Marile Reforme din anii 1860-1880, ca şi dezbinările din sânul clerului cu privire la calea pe care ar trebui s-o urmeze reforma. Ruptura dintre clerul monahal şi cel parohial a devenit mai vădită în programele lor respective de restructurare ecleziastică. Episcopii doreau o ocârmuire directă prin sinoadele regulate pe care le controlau, în timp ce preoţii de mir vroiau să-şi spună cuvântul în chestiunile bisericeşti, drept care credeau că le fusese negat multă vreme. Unii căutau să clădească pe tradiţiile liberalismului clerical combinând făţiş religia şi politica. Ei împărtăşeau o convingere că Biserica Ortodoxă Rusă trebuie să se schimbe sau va deveni irelevantă în condiţiile Rusiei revoluţionare.
Înainte de 1917, renovaţionismul cuprindea o varietate de programe – de la programe reformiste moderate la unele radical de revoluţionare – de schimbare politică, religioasă şi culturală în Biserica Rusă. Unii susţinători ai reformei vroiau pur şi simplu schimbare liturgică, precum utilizarea rusei vernaculare în ritualul ortodox sau ca citirea porţiunilor liturghiei rostite în şoaptă să fie făcută cu voce tare. Alţii îndemnau la restructurare administrativă pentru a da clerului inferior şi laicilor o voce mai puternică în luarea de decizii ecleziastice. Oamenii bisericeşti mai revoluţionari făceau presiuni pentru reforme canonice majore care includeau acceptarea socialismului, acordarea unui rol mai mare laicilor în slujbele religioase, şi ridicarea interdicţiilor vechi de veacuri cu privire la episcopii căsătoriţi şi recăsătorirea clerului de mir. Aceste agende de reformă cu totul diferite au avut surse variate: nemulţumirea clericilor privind status-quo-ul lor, dorinţa laicilor de autonomie parohială, şi percepţia că ideile seculare au luat locul celor religioase în multe părţi ale Bisericii.
În era imperială târzie, evaluarea critică a renovaţionismului legată de viitorul Bisericii a găsit puţin sprijin printre credincioşii ortodocşi care erau în cea mai mare parte ţărani şi slab educaţi. Din perspectiva maselor de credincioşi, Biserica Ortodoxă Rusă era o organizaţie enormă care pătrundea în orice aspect al vieţii culturale ruse. Ea număra peste 100 milioane credincioşi din cei 170 milioane de locuitori ai imperiului. Organizată în 67 eparhii conduse de 100 episcopi, credincioşii ortodocşi erau deserviţi de 40.000 biserici parohiale cu 50.000 preoţi, fără a mai menţiona mai mult de 1.000 mânăstiri şi 90.000 monahi. Legăturile dintre Biserica instituţională şi guvern erau puternice, aşa cum demonstrau cele aproape 63 milioane ruble în subvenţii către Biserică şi şcolile ei furnizate de stat doar în 1916. O presă ecleziastică răsunătoare ajungea la cei educaţi în aproape fiecare eparhie cu publicaţii săptămânale sau bilunare pe lângă numeroase cărţi, broşuri, pamflete şi alte lucrări[6]. Fără îndoială, presa bisericească comenta în mod frecvent problemele serioase cu care se confrunta Biserica instituţională. Însă, chiar cei mai critici împărtăşeau prezumţia că nouă veacuri de tradiţie ortodoxă rusă vor continua.
Revoluţiile din 1917 şi războiul civil care a urmat au încurajat mişcarea pentru reformă bisericească şi au pus baza pentru revoluţie în Biserică în 1922. Adversarii schimbării s-au ţinut tare de putere în sânul Bisericii aproape 5 ani după Revoluţia bolşevică. Conducătorii episcopali au respins în cea mai mare parte apelurile de reformă fundamentală, dar o minoritate hotărâtă a clerului şi laicilor educaţi a continuat să adopte schimbarea, sperând să transforme Ortodoxia. Câtă vreme noii conducători ai ţării au fost preocupaţi să-şi consolideze puterea politică, ei au dat puţină atenţie chestiunilor religioase şi au lăsat controlul asupra unor astfel de treburi în mâinile poliţiei secrete.
Când climatul politic s-a schimbat la sfârşitul anului 1921, preoţii roşii şi bolşevicii au început să descopere cauza comună în promovarea revoluţiei bisericeşti. Revoluţionarii din sânul clerului de mir înţelegeau că aveau nevoie de sprijin politic pentru efortul lor de a vitaliza creştinismul ortodox şi a aduce sănătate duhovnicească naţiunii. Noii lideri bolşevici ai Rusiei îi puteau îndepărta pe episcopii care stăteau între preoţii roşii şi aceste ţeluri. În ce-i priveşte, bolşevicii au calculat greşit puterea forţelor istorice care promiteau să anihileze repede ,,superstiţia” religioasă. Supraestimând tăria poziţiei lor, liderii de partid căutau noi aliaţi chiar în sânul Bisericii.
[1] V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 192-198.
[2] La puţin timp după aceea, Egorov s-a îmbolnăvit şi a murit. M.V. Şkarovski, Petersburgskaia eparkhiia, p. 50.
[3] Arhiva Centrală de Stat pentru Studiul Documentelor Politice, f. 16, op. 9, d. 9121, ll. 10-13.
[4] Boleslaw Szczesniak, Revoluţia rusă, p. 57-58, 62-64.
[5] V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 169-175; B.V. Titlinov, Tserkov’ vo vremia revoliutsii, p. 184.
[6] John Curtiss, Biserica Rusă şi statul sovietic, 1917-1950, p. 9-10; Gregory L. Freeze, Clerul parohial în Rusia secolului XIX, p. 233, 477-478.
