Renovationism versus Ortodoxie (XI)

Renovaţionism versus Ortodoxie (XI)

Episoadele anterioare

 

Troţki propune folosirea clerului progresist pentru a dezbina Biserica

Aceste instrucţiuni coincideau cu vizibilitatea crescândă a rezistenţei clericale organizate faţă de patriarhul Tihon şi susţinătorii săi episcopali. Ziarele sovietice publicau numele ierarhilor Bisericii care aprobau făţiş predarea obiectelor de valoare bisericeşti; mulţi dintre aceşti episcopi s-au alăturat mişcării renovaţioniste mai târziu în acel an 1922[1]. Pe 29 martie, Izvestiia republica ,,Declaraţia grupului de clerici progresişti din Petrograd” şi publica o scrisoare a episcopului Antonin Granovski care-l înştiinţa pe patriarh de decizia sa de a sluji în Comisia de Stat pentru Uşurarea Foametei la invitaţia guvernului. Credincioşii se opuneau confiscărilor – scria episcopul Antonin – doar pentru că ei nu se gândeau că obiectele de valoare vor fi folosite pentru uşurarea foametei, dar el va supraveghea procesul şi va ajuta ,,la calmarea mării tulburate a inimilor credincioşilor”[2].

În aprilie, grupul de clerici progresişti din Petrograd a devenit o forţă în politica bisericească eparhială. Deşi unii criticau grupul, mitropolitul Veniamin Kazanski i-a folosit pe liderii lui ca intermediari în noile negocieri cu guvernul. Pe 6 aprilie, oficialii din Petrograd au fost de acord să permită fiecărei biserici să păstreze anumite obiecte de valoare sacramentale, dacă erau date la schimb alte obiecte de valoare egală. Mesajul de Sfintele Paşti al mitropolitului Veniamin, care aproba oferirea celor mai multe obiecte de valoare bisericeşti, incluzând acoperăminte ornamentale de icoane, a fost retipărit în Krasnaia Gazeta. Cu toate acestea, confruntările dintre enoriaşi şi autorităţile guvernamentale s-au reluat în Petrograd mai târziu în aceeaşi lună.

Troţki a furnizat Politburo-ului o strategie de a dezbina Biserica şi a o aduce sub control politic mai direct. Raportul său din 30 martie recunoştea că clerul progresist şi susţinătorii lui laici ar putea deveni cu uşurinţă un pericol mai mare pentru revoluţie decât pentru conducerea patriarhală. Însă, nota el, acesta era un pericol viitor. ,,Astăzi, noi trebuie să răsturnăm facţiunea contra-revoluţionară a oamenilor Bisericii în ale căror mâini se află de fapt administraţia bisericească”. Clerul progresist îşi va dovedi loialitatea susţinând campania de confiscare şi rupându-se de patriarhie. Apoi ei vor fi ajutaţi în secret să alcătuiască o administraţie bisericească, alegând episcopi, şi chiar publicând ,,material de agitaţie” în diferite zone din ţară. Momentul în care ei vor convoca propriul sinod naţional pentru a instituţionaliza ,,reforma lor bisericească burgheză”, guvernul va avorta biserica renovaţionistă printr-o contra-lovitură de propagandă. Politburo-ul a adoptat strategia lui Troţki şi astfel a decis să utilizeze renovaţionismul pentru propriile scopuri cu intenţia de a se lepăda de el în cele din urmă ca de un rebut[3].

Iosif Stalin şi Leon Troţki

La mijlocul lui aprilie, Stalin s-a alăturat lui Troţki pentru a implementa noul plan şi a cere cu insistenţă măsuri mai categorice pentru a frânge puterea Bisericii. Troţki cerea confiscarea tuturor obiectelor de valoare bisericeşti şi anula concesia sa anterioară de a permite donaţii din partea enoriaşilor[4]. Stalin a telegrafiat noi instrucţiuni către organizaţiile de partid regionale. El poruncea ca secretarul de partid local şi un reprezentant al comitetului executiv provincial să aleagă un lucrător responsabil pentru a supraveghea progresul privind politica faţă de Biserică. Se aştepta ca această persoană să accentueze schisma din cler şi să conducă clerul inferior loial către a-şi expune vederile şi a se împotrivi ierarhilor care conduceau activitatea anti-guvernamentală. Aceste instrucţiuni dădeau lămuriri:

,,Elementele loiale din cler ar trebui asigurate că regimul sovietic nu interferă în treburile bisericeşti interne. Nu permiteţi elementelor contra-revoluţionare ale ierarhiei să pedepsească elementele democratice din cler. Nu insistaţi pe lângă preoţii loiali cu sloganul unui nou sinod bisericesc naţional pentru îndepărtarea patriarhului contra-revoluţionar”.

Această telegramă avertiza încă o dată comitetele executive provinciale şi organizaţiile de partid împotriva participării deschise în oricare din aceste activităţi. Iniţiativa pentru schimbare trebuia să vină doar de la preoţii şi laicii ,,democratici”[5].

Între timp, oficialii de partid continuau să ceară averea bisericească tot atât de mult pentru a contracara o încercare de lovitură de stat aşteptată din partea Bisericii, cât şi pentru a-i hrăni pe cei înfometaţi, şi ei făceau presiuni asupra conducătorilor suspectaţi de a plănui lovitura. Sumele adunate din confiscarea obiectelor de valoare bisericeşti nu corespundeau deloc aşteptărilor lui Troţki, şi el se plângea că lipsa unor inventare precise pentru proprietatea bisericească făcea procesul dificil. De asemenea, el pretindea că episcopii ortodocşi seniori au făcut contrabandă cu cele mai multe obiecte valoroase peste hotare după 1917, şi era hotărât să descopere utilizările ,,capitalului bisericesc” care părăsise ţara[6].

Oamenii se confruntau cu procese criminale sub acuzaţii că ei incitau la revoltă împotriva guvernului sau ascundeau obiecte de valoare bisericeşti. În procesul de la Moscova a 54 oameni ai Bisericii, inclusiv câţiva din sfetnicii cei mai apropiaţi ai patriarhului Tihon, statul i-a acuzat pe inculpaţi de activitate contra-revoluţionară fiindcă ei se opuseseră confiscării averii bisericeşti. Pe 5 mai 1922, patriarhul Tihon apărea ca principalul martor în procesul lor şi a fost tratat într-un mod care nu lăsa urmă de îndoială că el va sta curând în boxa [acuzaţilor].

În mod ironic, în ziua apariţiei sale la tribunal, sinodul patriarhal a aprobat moţiunea patriarhului de la începutul lui aprilie, care declara organizaţia bisericească emigrată ilegală şi poruncea dizolvarea ei din cauza poziţiei ei politice. Sinodul a decis de asemenea să adune dovezi care ar putea duce către un proces ecleziastic al conducătorilor Bisericii Ortodoxe care părăsiseră Rusia. Din perspectiva statului, aceste măsuri veneau prea târziu. Oficialii guvernamentali rămâneau convinşi că patriarhul Tihon fusese în legătură cu organizaţia bisericească emigrată prin intermediul unei ambasade străine din Moscova şi binecuvântase sinodul lor şi prin urmare nu-i putea excomunica[7].

Necunoscut publicului, în ziua anterioară celei în care patriarhul Tihon a depus mărturie, Politburo-ul votase să-l aducă repede pe Tihon în proces. De asemenea a susţinut verdictele din tribunalele din Shuia şi Ivanovo-Voznesensk de a executa câţiva preoţi şi a audiat un raport al lui Troţki care critica încă o dată ritmul lent al confiscării obiectelor de valoare bisericeşti[8].

 

Revoluţia renovaţionistă

Cu toate că Politburo-ul aproba un plan general de dezbinare a Bisericii în martie, a fost nevoie de câteva luni pentru a dezvolta detaliile precise ale planului. În aprilie şi mai, oficialii guvernamentali au lucrat îndeaproape cu liderii renovaţionişti pentru a aranja o schismă. Debutul renovaţionismului ca organizaţie separată de Biserica patriarhală s-a dovedit un succes uluitor. Liderii mişcării înţelegeau ce aşteptau bolşevicii de la ei şi au urmat instrucţiunile cu meticulozitate. Aceşti preoţi nu erau însă simple marionete în mâinile marilor stăpâni comunişti. Oamenii bisericeşti educaţi şi experimentaţi urmăreau propria lor agendă pentru revoluţia bisericească, şi metodele bolşevice pentru răsturnarea ,,conspiraţiei contra-revoluţionare” a ierarhiei bisericeşti se potriveau cu această agendă. Liderii renovaţionişti au început revoluţia lor conectând strâns mişcarea lor de început la voinţa politică a partidului.

Partidul a găsit un conducător capabil pentru noua sa politică bisericească în Evghenie Tucikov, needucatul dar şiretul şi eficientul conducător al Departamentului al V-lea al poliţiei secrete. Părinţii lui Tucikov erau ţărani ruşi din provincia Vladimir. Născut în 1892, el a terminat o şcoală elementară de 4 ani şi a lucrat ca muncitor necalificat în Ivanovo-Voznesensk până în 1910. După ce a terminat cursul secundar, Tucikov a lucrat în diferite fabrici până când a fost recrutat în septembrie 1915 şi a devenit funcţionar în armată pe frontul vestic. El s-a alăturat partidului bolşevic în 1917 şi din martie 1918 până în octombrie 1919 a condus divizia legală a CEKA din Ivanovo-Voznesensk. După mai mult de 2 ani ca organizator al unui detaşament special şi apoi conducător de departament al biroului CEKA din Ufa, el s-a mutat la Moscova ca şef al Secţiunii a Şasea în Departamentul Secret al Poliţiei Secrete între anii 1922-1929. Tucikov a deţinut diferite poziţii în aparatul poliţienesc secret până în octombrie 1939, cumva supravieţuind furtunilor politice din anii ’1920 şi ’1930. În timpul celui de-al doilea război mondial, Tucikov a servit în armată şi în Liga Ateilor Militanţi. El s-a retras în 1947 şi a murit un deceniu mai târziu.

Oficialii guvernamentali ca Tucikov îndrumau cu grijă clerul simpatizant. De exemplu, un poliţist secret cu grad înalt din Moscova pe nume Mihail Şmelev primea instrucţiuni secrete de la superiorii săi pentru organizarea clerului opozant în capitală pentru revoluţia bisericească iminentă. Lui i s-a ordonat să-i îndemne să emită o declaraţie care acuza conducerea bisericească actuală de conducerea unei rebeliuni împotriva statului şi că ignoră nevoile celor care erau înfometaţi. Această declaraţie va conchide că singura nădejde pentru a salva Biserica constă în înlocuirea întregii sale ierarhii[9].

Potrivit cu aceste instrucţiuni, pe 19 aprilie, Şmelev şi un oficial al Comisariatului de Justiţie şi fost preot pe nume Mihail Galkin s-au întâlnit cu episcopul Granovski şi câţiva preoţi în apartamentul din Moscova al părintelui Serghie Kalinovski. Acest preot de 36 ani avea un trecut pestriţ, fiind asociat cu conducerea bisericească reacţionară a Moscovei dinainte de primul război mondial. În timpul războiului, el a slujit ca preot militar şi după ce s-a întors la Moscova în 1918 a devenit păstor al Bisericii Grebnevski din Piaţa Lubianka. În 1919, Kalinovski a încercat fără succes să organizeze un partid socialist-creştin al muncitorilor şi ţăranilor. În timpul foametei, el a condus eforturile de uşurare în sânul parohiei sale şi a susţinut poziţia guvernului de confiscare a averii bisericeşti.

Oficialii statului promiteau sprijin sovietic – inclusiv accesul la presă, resurse pentru publicarea de periodice, funcţii bisericeşti, şi dreptul de a organiza – pentru clerul revoluţionar care se aduna în casa lui Kalinovski şi se pregătea să lupte împotriva patriarhiei. Preoţii de mir răspundeau mai pozitiv la această ofertă decât o făcea Granovski, care îşi exprima rezerve adânci că revoluţia bisericească va reuşi. Şi Kalinovski se îndoia că sprijinul sovietic pentru cauză va fi suficient, dacă mişcarea nu va reuşi să atragă un număr semnificativ de credincioşi. Întâlnirea s-a sfârşit cu o înţelegere în 4 puncte. Granovski va primi o catedrală din care va conduce mişcarea. Un jurnal numit Biserica Vie [Zhivaia tserkov’] va fi publicat de conspiratori. Ei vor stabili de asemenea contacte cu clerul din Petrograd şi vor avea permisiunea de a emite un apel general către toţi credincioşii ortodocşi[10].

 

[1] John Curtiss, Biserica Rusă şi statul sovietic, 1917-1950, p. 116-117.

[2] Izvestiia, 29 martie 1922, p. 2; 30 martie 1922, p. 5.

[3] Textul complet al propunerii lui Troţki este inclus în Arkhivy Kremlia, vol. I, p. 161-164.

[4] V.A. Alekseev, Illiuzii i dogmy, p. 218. Alekseev speculează că acţiunile lui Troţki erau mânate în parte de motive personale. Într-un articol din 24 martie din Izvestiia, Troţki chema la o bătălie deschisă cu forţele reacţionare din Biserica Ortodoxă Rusă. Două zile mai târziu, în acelaşi ziar, patriarhul Tihon l-a numit pe Troţki unul din principalii iniţiatori atât al Războiului Civil, cât şi al foametei. Patriarhul a spus că expansiunea ambiţioasă a Armatei Roşii a lui Troţki cauza împovărarea poporului, cu rezultatul că, în realitate, obiectele de valoare bisericeşti vor susţine armata.

[5] Centrul Provinciei Saratov pentru Documente ale Istoriei Moderne, f. 27, op. 2, d. 832, l. 78.

[6] Citat în M.I. Odinţov, ,,Zhrebii pastyria”, partea a III-a, Nauka i religiia, nr. 5 (1989), p. 20.

[7] Aceasta este afirmaţia făcută în punerea sub acuzare a patriarhului Tihon. El confirma substanţa acestor acuzaţii în declaraţia sa de pocăinţă din iunie 1923. A se vedea John Curtiss, Biserica Rusă şi statul sovietic, 1917-1950, p. 117.

[8] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 17, op. 3, d. 291, ll. 2, 3, 6.

[9] N.A. Krivova, Vlast’ i tserkov’ v 1922-1922 gg., p. 138.

[10] Arkhivy Kremlia, vol. II, p. 192-194.