Renovationism versus Ortodoxie (XIV)
Renovaţionism versus Ortodoxie (XIV)
Înfiinţarea Grupului Biserica Vie
Acceptând cea mai nouă propunere a lui Troţki, liderii bolşevici schimbau abordarea lor faţă de renovaţionism în lumina uşurinţei cu care patriarhul Tihon a fost îndepărtat de pe scaun. Preîntâmpinând orice şansă de reconciliere printr-un sinod bisericesc naţional, ei încurajau conflictul dintre facţiunile care apăreau în cadrul Bisericii Vii.
Liderii renovaţionişti continuau să urmeze conducerea Politburo-ului. Ei au aflat că sinodul va fi amânat înainte de 15 iunie, data la care apărea cel de-al treilea număr al periodicului Biserica Vie. Astfel, în contrast izbitor cu cele două numere anterioare, în cel de-al treilea număr exista o singură referire scurtă la ideea convocării unei adunări bisericeşti naţionale. Oamenii bisericeşti nu dădeau nici un semn că ar fi cunoscut motivele amânării, nici Politburo-ul nu ar fi vrut ca ei să ştie. În schimb, ei recunoşteau necesitatea lor de autonomie prin construirea unei baze de sprijin popular care i-ar proteja de episcopii care-l susţineau pe patriarhul Tihon.
Vvedenski lupta pentru a ridica autoritatea Administraţiei Bisericeşti Supreme în Petrograd. Pe 28 mai, mitropolitul Veniamin a trimis o scrisoare către toate bisericile din eparhia sa înştiinţându-le că el nu putea recunoaşte Administraţia Bisericească Supremă fără instrucţiuni specifice de la patriarh. El interzicea de asemenea lui Vvedenski, Belkov, Krasniţki şi tuturor celor asociaţi cu ei să săvârşească tainele şi cerea ca ei să-i arate pocăinţă înainte de a fi restabiliţi în îndatoririle lor preoţeşti. A doua zi, guvernul l-a arestat pe mitropolitul Veniamin. Alexie Simanski, pe atunci episcop sufragan de Iamburg (mai târziu patriarh al Moscovei între anii 1945-1970), a devenit conducătorul eparhiei. Sub presiunea unei ameninţări din partea GPU de a-l executa pe mitropolitul Veniamin, Alexie a restabilit pe cei 3 preoţi în drepturile lor pe 4 iunie. În acea noapte, Vvedenski s-a adresat unei mari mulţimi de preoţi şi intelectuali din Petrograd în marea sală a fostei clădiri a dumei de stat. Într-un discurs aprins, el a încercat să-i convingă să susţină noua administraţie bisericească; nu a reuşit şi a fost silit să părăsească sala în faţa ameninţărilor fizice ale oponenţilor săi[1].
În Moscova, Krasniţki urmărea o nouă cale organizatorică prin susţinerea unei Adunări Constituante care a format Grupul Biserica Vie pe 29 mai. Scriind despre deciziile luate la această adunare, Krasniţki nu a indicat niciodată cine anume era prezent; el a spus despre fondatorii Grupului Biserica Vie doar că sunt ,,preoţi de parohie albi” care au hotărât să reexamineze convingerile esenţiale ,,ale tuturor aspectelor vieţii bisericeşti, de la dogme la statutele parohiilor”[2]. Aceşti preoţi acceptau ,,Principiile de bază ale Grupului Biserica Vie al clericilor şi laicilor ortodocşi” care pledau pentru o nouă direcţie pentru reforma bisericească. Ei nu vor încerca să aducă vechea ierarhie la supunere, aşa cum plănuia iniţial Administraţia Bisericească Supremă. În schimb, primul lor scop era ,,recunoaşterea din masa generală a poporului Bisericii Ortodoxe a acelor clerici hirotoniţi şi laici care şi-au expus în mod deschis … sprijinul lor pentru reforma Bisericii Ortodoxe Ruse şi au investit munca lor în această întreprindere”. Grupul Biserica Vie va uni astfel de oameni din fiecare provincie şi va stabili o structură organizatorică ,,în scopul sprijinului reciproc, atât moral cât şi material”. Organizaţia va reevalua apoi guvernarea bisericească, dogma, liturghia, structura parohiei, etica şi mijloacele pentru adaptarea vieţii bisericeşti la condiţiile contemporane. Pentru a atinge aceste ţeluri, Grupul Biserica Vie intenţiona să se bazeze pe presă, prezentări publice (predici, prelegeri, dezbateri), congrese locale şi naţionale, şi în cele din urmă un sinod bisericesc naţional. Oricine accepta aceste principii în scris se putea alătura organizaţiei la recomandarea a doi membri actuali[3].
Formarea Grupului Biserica Vie marca o sciziune importantă în mişcarea de reformă bisericească. Renovaţioniştii aveau controlul administraţiei bisericeşti naţionale şi puteau conta pe ceva sprijin de la clericii de parohie şi chiar pe câţiva episcopi, inclusiv Evdochim [Merejkovski] de Nijni Novgorod şi Ambrozie [Smirnov] de Briansk. Însă, răspunsul de la episcopi şi cea mai mare parte a clerului din capitale nu era încurajator, nici respingerea de către mitropolitul Agatanghel a propunerilor oficiale ale Administraţiei Bisericeşti Supreme. Lipsind permisiunea de a convoca un sinod bisericesc naţional, Administraţia Bisericească Supremă nu putea dicta schimbări la nivel eparhial şi parohial. Adepţii lui Krasniţki au decis să-şi realizeze agenda şi să controleze procesul de schimbare sustrăgându-se structurii de putere episcopale bisericeşti. Deciziile Grupului Biserica Vie l-au pus într-o poziţie de conflict cu alţi renovaţionişti.
Bătălia pentru control
Din mai până în iulie 1922, anarhia a domnit în parohiile şi eparhiile ortodoxe din toată Rusia sovietică. Întârzierea convocării unui sinod bisericesc naţional a încurajat haosul organizatoric printre diferite facţiuni ortodoxe şi, în teorie, a împlinit intenţia Politburo-ului de a crea un conflict intern printre facţiunile renovaţioniste. În practică, întârzierea a adus provocări neaşteptate pentru activiştii bisericeşti şi de partid. Fisurile care au apărut între membrii Administraţiei Bisericeşti Supreme nu au fost întotdeauna concordante cu scopurile statului. Susţinătorii Ortodoxiei tradiţionale nu au dispărut odată cu arestarea patriarhului Tihon, şi opoziţia lor faţă de reforme necesita o intervenţie încă mai directă a oficialilor de stat de partea renovaţionismului.
Sprijinul activităţilor renovaţioniste de către stat în decursul acestor luni a oscilat între mascat şi deschis, indirect şi direct. Iniţial, GPU şi Biroul Organizatoric al Comitetului Central (Orgburo) au intenţionat să rămână ascunse vederii şi să acorde ajutor secret mişcării de reformă. Pe 30 mai, Orgburo a alocat 1,8 milioane ruble pentru o campanie de publicitate împotriva patriarhului Tihon şi a ordonat ca acele fonduri să vină din bugetul GPU[4]. În cererea lor pentru reconsiderarea acestei decizii, poliţia secretă a argumentat că promovarea unei schisme între clerici consumase deja sume considerabile din fondurile lor şi forţă de muncă. Pentru a finanţa o nouă campanie împotriva patriarhului Tihon, ei trebuiau să limiteze sprijinul secret pentru clerul care colabora cu GPU ,,prin publicarea de organe tipărite, propagandă, deplasări peste tot în republică, şi … sprijinul pentru o listă lungă de clerici de curând sosiţi [în Moscova]”[5].
Susţinătorii naţionali ai reformei utilizau sprijinul statului clandestin în eforturile lor deschise de a construi un grup de discipoli atât printre clerici, cât şi printre laici. Rapoartele GPU despre condiţiile politice şi economice din ţară arătau că succesul renovaţionismului varia destul de mult de la o regiune la alta[6]. În Moscova, credincioşii reacţionau cu ostilitate faţă de procesele conducătorilor bisericeşti şi răspândeau zvonuri că comuniştii distrugeau creştinismul pentru a-i ajuta pe evrei. Clerul parohial din provincia Riazan trimitea un apel către credincioşi care chema la un sinod bisericesc ca răspuns la abdicarea patriarhului Tihon. O schismă apărea printre clericii din provincia Orenburg, şi poliţia secretă remarca o descreştere a influenţei clericale asupra populaţiei din Daghestan. Observatorii din provincia Saratov spuneau că nu avuseseră loc probleme serioase cu confiscarea bunurilor de valoare bisericeşti, iar clericii, cu excepţia celor deja predispuşi în mod favorabil către autoritatea sovietică şi celor care nu erau ,,fanatici religioşi”, erau încă nehotărâţi cui să se supună în Moscova.
Rapoartele GPU de la începutul lui iunie indicau creşterea antipatiei faţă de politicile patriarhului Tihon printre clericii şi laicii din provinciile Kostroma, Dvinsk de Nord şi Riazan. Însă, în Crimeea, ,,agitaţia anti-sovietică a credincioşilor” a întrerupt o întrunire a clerului pro-renovaţionist. Clericii erau pentru reforme – şi împotriva patriarhului Tihon şi episcopilor lui – în regiunea Ciuvaş, provincia Ufa, Crimeea, Voronej, Tula şi Penza. În Tatar se raporta că laicii şi clericii luau poziţii în favoarea patriarhului; la fel în provinciile Crimeea, Simbirsk şi Omsk şi în Iaroslavl. În provinciile Vladimir şi Simbirsk se remarca indiferenţa faţă de abdicarea lui.
În rezumatul său privind condiţiile din Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă (Russian Soviet Federated Socialist Republic, RSFSR) pe mai-iunie 1922, GPU estima dezvoltările iniţiale în renovaţionism. Deoarece schisma se răspândea în provincii, motivele pentru schimbare s-au schimbat de la a ajuta guvernul să confişte bunurile de valoare bisericeşti la a reorganiza Biserica prin înlocuirea episcopilor seniori loiali patriarhului Tihon. Această bătălie se dădea pretutindeni în provincii, cu toate că renovaţionismul era încă neorganizat şi era sub atacul clerului ,,reacţionar” puternic. Acest raport identifica 3 grupuri de clerici care apăreau:
,,1) Susţinători ai Bisericii Vii. În cele mai multe cazuri, aceştia sunt clerici neînsemnaţi, menţinuţi anterior în supunere totală. Ei sprijină confiscările bisericeşti, ţin întruniri etc, şi şi-au schimbat poziţia împotriva confiscărilor în Ribinsk, Ţariţin, Rostov pe Don, şi în alte părţi.
2) Un grup şovăielnic care se teme de represiune şi nu este dornic să-l susţină deschis pe patriarh. Indivizii lucrează în tăcere împotriva renovaţionismului dar se vor pleca sub presiune, vor recunoaşte puterea sovietică şi Administraţia Bisericească Supremă, şi nu vor ridica probleme.
3) Grangurii mari bisericeşti exaltaţi care nu se vor reconcilia cu renovaţionismul şi speră să se disocieze. Ei nu reprezintă un pericol special, în ciuda activităţii lor făţişe.
Întreaga Biserică aşteaptă acum un congres bisericesc care va pune faţă în faţă primul grup împotriva celui de-al treilea. (Cel de-al doilea grup va accepta orice se va decide.)”[7]
[1] A. Levitin şi V. Şavrov, Ocherki po istorii russkoi tserkovnoi smuti, vol. I, p. 100-111.
[2] Zhivaia tserkov’, nr. 3 (15 iunie 1922), p. 2.
[3] Zhivaia tserkov’, nr. 3 (15 iunie 1922), p. 11-12.
[4] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 17, op. 112, d. 336, ll. 3, 46.
[5] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 17, op. 112, d. 340, ll. 2, 56. Pe 12 iunie, Orgburo a înaintat chestiunea către Comisia pentru Confiscarea Averii Bisericeşti a Comitetului Executiv Central a toată Rusia. În cele din urmă, pe 17 august, [ea] a decis că fondurile ar trebui să vină de la prezidiul Comitetului Executiv Central a toată Rusia, finanţând efectiv atacurile publice împotriva patriarhului Tihon din banii dobândiţi din bunurile de valoare bisericeşti sechestrate. A se vedea Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 17, op. 112, d. 362, ll. 7, 273.
[6] Birourile provinciale ale poliţiei secrete produceau rapoarte zilnice despre activităţile locale şi trimiteau copii la Moscova. GPU a compilat selecţii din aceste surse regionale într-un raport naţional, care era distribuit în fiecare zi (cu excepţia duminicii) către o scurtă listă de lideri ai naţiunii. Pokrovski discută valoarea şi limitările acestor rapoarte ca surse istorice în Pokrovski şi Petrov, Arkhivy Kremlia, vol. I, p. 60-78.
[7] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 5, op. 1, d. 2659, ll. 51, 51 ob.
