Renovaţionism versus Ortodoxie (XV)
Renovaţionism versus Ortodoxie (XV)
Bătălia pentru control [continuare]
Renovaţioniştii au înţeles că clericii erau dezbinaţi şi lucrau pentru a neutraliza cel de-al treilea grup în timp ce îl câştigau pe cel de-al doilea. Administraţia Bisericească Supremă a explorat căile de a organiza activitatea renovaţionistă în acest scop, dar până la sfârşitul lunii mai s-a dezbinat intern asupra abordării pe care trebuie s-o adopte.
Episcopul Antonin apăra supremaţia Administraţiei Bisericeşti Supreme asupra Grupului Biserica Vie al lui Krasniţki. El vroia să separe politica de moralitatea creştină, aşa cum se vede în pledoaria sa pentru regenerarea duhovnicească a poporului rus pe baza unui model monahal. El sugera ca monahii să fie restrânşi la număr şi ca mânăstirile să slujească societatea împărţind milostenie creştină celor săraci. Reînnoirea morală, spunea el, ar trebui condusă nu de preoţi, ci de credincioşi în general, şi el se împotrivea tuturor reformelor care ar putea duce la scăderea standardelor morale pentru clerici[1]. Cei care promovau calea pentru reformă a Grupului Biserica Vie găseau puţin teren comun cu episcopul Antonin şi alţii care sperau să limiteze puterea clerului parohial.
În timp ce renovaţioniştii se certau între ei, guvernul făcea presiuni asupra lor pentru a-i îndepărta pe membrii episcopatului ,,neloiali din punct de vedere politic”. Conducătorii bolşevici erau îngrijoraţi cu privire la urmările interesului manifestat din occident faţă de treburile bisericeşti din Rusia, precum o scrisoare emisă pe 1 iunie de arhiepiscopul de Canterbury şi alţi clerici englezi care protestau împotriva represiunii religiei de către statul sovietic şi a planurilor de a-l judeca pe patriarh pentru crime politice[2].
Într-un articol intitulat ,,Ultima luptă a contra-revoluţiei ecleziastice”, apărut în Izvestiia pe 2 iunie, Mihail Galkin mustra Administraţia Bisericească Supremă pentru că avea doar ,,o parte microscopică de energie revoluţionară” aşa cum reieşea din menţinerea puterii de către vechea clică conducătoare a episcopilor. El lăuda acţiunile atât ale lui Lvov, care ,,acţionase cu îndrăzneală şi decisiv” în curăţirea Sfântului Sinod sub guvernul provizoriu din 1917, cât şi pe ale lui Krasniţki, care tocmai dezvăluise ,,legături” între ierarhia Moscovei şi străinii vorbitori de engleză. El promitea că decizia Comitetului Executiv Central a toată Rusia de a executa clericii condamnaţi de tribunalul din Moscova va potoli pe unii preoţi contra-revoluţionari şi va învăţa Administraţia Bisericească Supremă cum să facă curat în propria casă pentru a preîntâmpina orice răzvrătire politică episcopală viitoare.
Liderii renovaţionişti au urmat sfaturile lui Galkin şi s-au aliat pentru a adopta o linie mai dură faţă de opozanţii lor ecleziastici. La o a doua întrunire între clericii moscoviţi şi reprezentanţii Administraţiei Bisericeşti Supreme, cei dintâi au aprobat toate propunerile făcute de Administraţia Bisericească Supremă şi Biserica Vie. Mai târziu, tacticile utilizate la această întrunire au devenit modelul pentru stabilirea controlului renovaţionist asupra clerului parohial din întreaga Rusie. La întrunirile cu preoţii, susţinătorii renovaţionismului prezentau informaţiile provenite de la Administraţia Bisericească Supremă, după care avea loc o discuţie şi un vot de sprijin; cei care refuzau să-şi acorde sprijinul se confruntau cu ameninţarea cu arestarea şi exilul de către guvern. Îndeosebi Krasniţki dobândise reputaţia de a utiliza denunţul politic fără regret şi de a-şi ameninţa adversarii cu pedepsirea de către stat pentru aşa-zisele lor activităţi contra-revoluţionare în sânul Bisericii.
Unii laici ortodocşi au reacţionat negativ la această combinaţie: inovaţie în Biserică susţinută de constrângere politică. Procesul mitropolitului Veniamin Kazanski şi al altor clerici din Petrograd arată cât de repede credincioşii ortodocşi s-au întors împotriva renovaţioniştilor. Guvernul i-a acuzat pe inculpaţi de activitate contra-revoluţionară din cauza opoziţiei lor faţă de decretele privind confiscarea obiectelor de valoare bisericeşti. În ochii oficialilor de partid, împotrivirea chibzuită a mitropolitului Veniamin faţă de campania de confiscare a manipulat cu iscusinţă opinia publică cu scopul de a pune la cale lovitura de stat dorită de patriarhul Tihon şi Biserica din diaspora.
Procesul care a avut loc timp de 3 săptămâni a vătămat în mod ireparabil cauza reformei. Pe 12 iunie, o ,,femeie fanatică” l-a lovit pe Vvedenski în cap cu o piatră în timp ce el intra în clădirea tribunalului. Deşi Krasniţki l-a aclamat pe Vvedenski ca ,,cel dintâi martir pentru reînnoirea Bisericii”, puţini au împărtăşit această opinie[3]. Krasniţki a depus mărturie împotriva lui Veniamin, şi credincioşii ortodocşi au decis că acţiunile sale erau atât trădătoare, cât şi în interesul său. Reputaţia lui Krasniţki a decăzut încă mai mult când avocaţii apărării l-au confruntat cu articolele anti-semite şi anti-bolşevice pe care el le-a publicat în presa bisericească pre-revoluţionară. Tribunalul l-a condamnat pe mitropolitul Veniamin şi pe alţi 9 la moarte pe 5 iulie, şi a doua zi Administraţia Bisericească Supremă i-a depus pe clericii condamnaţi şi i-a excomunicat pe toţi cei care au fost găsiţi vinovaţi.
Ani de zile după aceea, credincioşii ortodocşi din regiune i-au acuzat pe toţi enoriaşii renovaţionişti că şi-au pătat mâinile cu sângele mitropolitului Veniamin. În realitate, Administraţia Bisericească Supremă ştia că Veniamin şi ceilalţi, dacă sunt executaţi, vor fi socotiţi mucenici de credincioşi. Prin urmare, liderii renovaţionişti au făcut o petiţie la Comitetul Executiv Central a toată Rusia pentru clemenţă şi pentru a permite să se ţină un proces bisericesc pentru a discredita Ortodoxia inculpaţilor. Vvedenski a trimis o scrisoare personală către Comitetul Executiv Central a toată Rusia, spunând că deşi suferea încă de pe urma rănii făcute de duşmanii Bisericii, el credea că guvernul a demonstrat că are dreptate şi putea arăta puterea sa fiind îngăduitor cu duşmanii săi[4].
Aceste rugăminţi au avut un efect limitat. Politburo-ul a autorizat ca sentinţele a 6 dintre cei 10 condamnaţi să fie comutate, deşi nu sentinţele mitropolitului şi ale altora care erau ,,instigatori şi lideri … ai politicilor contra-revoluţionare”. Liderii de partid au socotit această acţiune ca fiind un compromis cu cererile făcute de ,,clerul loial şi, îndeosebi, de Administraţia Bisericească Supremă şi Biserica Vie”[5]. Fireşte, renovaţioniştii nu putea pretinde credit pentru că au influenţat procesul secret din spatele acestei decizii.
În acelaşi timp cu procesul de la Petrograd, liderii renovaţionişti au decis să hirotonească preoţi care nu aparţineau cinului monahal ca episcopi, într-o ruptură dramatică cu legea canonică ortodoxă. Doar clerul cu rang episcopal (episcop, arhiepiscop, mitropolit, patriarh) poate hirotoni noi preoţi şi episcopi în Biserica Ortodoxă; schimbând compoziţia episcopatului, renovaţionismul schimba balanţa de putere în conducerea ecleziastică. Administraţia Bisericească Supremă avea un număr suficient de episcopi monahali loiali pentru a-şi asigura o aprovizionare regulată a clerului, deci aceasta nu era o problemă. Dorinţa de a-i plasa pe cei mai înfocaţi susţinători ai reformei bisericeşti majore în poziţiile de putere conducea către această decizie semnificativă, fiindcă acei oameni puteau fi găsiţi doar printre clericii de parohie. Această schimbare începea cu arhipreotul Ioan Albinski, un văduv din Petrograd, pe care episcopii Leonid, Antonin şi Ioanichie Chanţev l-au hirotonit pe 11 iunie[6]. În următoarele 11 luni, renovaţioniştii au hirotonit 53 episcopi care nu aparţineau cinului monahal.
Nu toţi episcopii care susţineau renovaţionismul veneau din rândurile ,,clerului progresist”. Administraţia Bisericească Supremă a marcat o victorie majoră pe 16 iunie, când Mitropolitul Serghie [Stragorodski] de Vladimir s-a alăturat Arhiepiscopilor Evdokim [Meşcherski] de Nijni Novgorod şi Serafim [Meşcheriakov] de Kostroma în semnarea unei declaraţii comune care recunoştea Administraţia Bisericească Temporară ca ,,singura şi cea mai înaltă putere ecleziastică canonică” şi îndemna clericii şi laicii să le urmeze exemplul în acceptarea tuturor decretelor ei[7]. Declaraţia lor a fost publicată la mijlocul lui iulie, dar a circulat în copii multiple încă din 19 iunie în eparhia arhiepiscopului Evdokim. Înainte de această declaraţie, mitropolitul Serghie şi arhiepiscopul Evdokim au arătat simpatie pentru socialism şi revoluţie, participarea arhiepiscopului Serafim a fost mai surprinzătoare. După revenirea la Biserica patriarhală în 1928, el a atribuit faptul că a semnat declaraţia circumstanţelor personale dificile şi unei speranţe că situaţia generală a Bisericii putea fi salvată[8].
Participarea crescândă a episcopilor cu ,,hirotonie veche” la mişcarea renovaţionistă explică schimbarea atitudinilor în Administraţia Bisericească Supremă în iulie. Tucikov scria superiorului său (T.P. Samsonov, şeful Departamentului Secret al GPU) pentru a se plânge de ,,anumite devieri” în activitatea Administraţiei Bisericeşti Supreme. Acest organism nu numai că refuza să accepte clericii ,,cu reputaţii pătate”, ci manifesta de asemenea ,,o înclinaţie către omenie în relaţiile sale cu ierarhii anti-sovietici de rang înalt şi cu … membrii Grupului Biserica Vie”.
Însă conflictul care escalada cu mitropolitul Agatanghel şi alţi aşa-numiţi tihoniţi a schimbat perspectiva Administraţiei Bisericeşti Supreme. Mitropolitul Agatanghel a fost în fruntea primei mari provocări a renovaţionismului cu un apel general pe 18 iunie către toţi credincioşii ortodocşi adevăraţi. Acest apel, care a fost tipărit în secret şi distribuit cu repeziciune, spunea că mitropolitul Agatanghel a fost împiedicat să meargă la Moscova pentru a-şi asuma noile sale îndatoriri de către Administraţia Bisericească Supremă necanonică. Admiţând necesitatea unor reforme în Biserică, mitropolitul susţinea că doar un sinod bisericesc naţional ar putea face tipurile de schimbări pe care le propuneau renovaţioniştii. Altminteri, introducerea unor astfel de inovaţii ar provoca doar confuzie printre laici şi ar conduce la schismă. El instruia toţi conducătorii eparhiali să-şi conducă eparhiile ca entităţi independente până la restaurarea unei administraţii bisericeşti centrale legale; spunea clericilor de parohie să fie exemple bune pentru turmele lor, iar laicilor să nu le permită ,,oamenilor noi” să-i zăpăcească; tuturor creştinilor li se cerea să fie credincioşi Ortodoxiei şi să se supună guvernului. Un al doilea mesaj, nedatat şi semnat ,,Frăţia Aderenţilor la Ortodoxie”, apărea la scurt timp după apelul mitropolitului Agatanghel şi era răspândit în Moscova. Această foaie volantă îi numea pe faţă pe renovaţionişti ,,antihrişti” şi pe liderii lor ,,uzurpatori şi schismatici”[9].
Concluzia lui Levitin şi Şavrov că aceste documente au năucit pe Tucikov şi Administraţia Bisericească Supremă” este probabil doar pe jumătate adevărată. Cel mai probabil, Tucikov ştia de apelul mitropolitului Agatanghel în prealabil şi a decis să nu oprească distribuirea lui, o poziţie cu totul compatibilă cu decizia Politburo-ului de a urmări schisma cu atenţie în timp ce-i permitea să se adâncească. Mitropolitul Agatanghel promova ideea de autonomie locală, una din ,,tendinţele” pe care Troţki le categorisise ca de dorit pe 18 mai. Nici unul din aceste documente nu conţinea o retorică anti-sovietică. De fapt, energiile Bisericii se consumau pe bătălii interne aşa cum intenţiona Politburo-ul, nelăsând nimic pentru opoziţie politică.
Administraţia Bisericească Supremă nu a aşteptat ca opoziţia sa să se organizeze potrivit instrucţiunilor mitropolitului Agatanghel, ci a emis o circulară reafirmând puterea sa până la următorul sinod bisericesc naţional şi poruncind ,,clericilor progresişti” să alcătuiască propriile administraţii eparhiale. Se aştepta ca aceste noi organisme administrative ,,să elibereze clerul de parohie de elementele contra-revoluţionare din societate”. În aceeaşi circulară, Administraţia Bisericească Supremă recunoştea dreptul clerului alb de a se organiza în grupuri cu scopul de a exercita o mai mare influenţă morală în societate. Organismul central, acum sub administraţia executivă a lui Belkov, instruia conducătorii bisericeşti din provincii să-l înştiinţeze dacă aceste instrucţiuni nu erau implementate.
În următoarele câteva săptămâni, Administraţia Bisericească Supremă a îndepărtat mai mult episcopi remarcabili din scaunele lor fiindcă au obstrucţionat aceste ordine, incluzând pe Alexie [Simanski] de Petrograd, Boris [Lentovski] de Penza, Teodor Pozdeevski din Moscova, şi Iuvenalie Maslovski din Tula[10]. Simpatizanţii renovaţionişti au trimis telegrame şi delegaţii la Administraţia Bisericească Supremă pentru a primi călăuzire privind implementarea revoluţiei bisericeşti aflată în toi. Numerele din Zhivaia tserkov’ publicate pe lunile iunie, iulie şi august erau pline de relatări ale întrunirilor clericilor susţinători ai renovaţionismului pentru a adopta propunerile Administraţiei Bisericeşti Supreme pentru reorganizarea Bisericii.
[1] Citat în A. Levitin şi V. Şavrov, Ocherki po istorii russkoi tserkovnoi smuti, vol. I, p. 153.
[2] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 17, op. 112, d. 337, ll. 3, 152.
[3] Zhivaia tserkov’, nr. 3 (15 iunie 1922), p. 15. Când Vvedenski a apărut în public după incident, el purta un bandaj mare pe capul său. Unii au suspectat că el a utilizat acest atac pentru a evita să depună mărturie împotriva mentorului său de odinioară, mitropolitul Veniamin, şi să câştige simpatie pentru propria suferinţă. Mai târziu, el a pretins că intenţiona să-l apere pe mitropolit în mărturia sa.
[4] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. 353, op. 6, d. 11, ll. 41, 52, 64, 65.
[5] Arhiva de stat a Rusiei pentru istorie socio-politică, f. 17, op. 3, d. 303, ll. 4, 9.
[6] Ioanichie (părintele Ivan Chanţev) a fost primul episcop hirotonit de renovaţionişti, dar el a depus voturile monahale chiar înainte de a prelua funcţia pe 3 iunie. Zhivaia tserkov’, nr. 3 (15 iunie 1922), p. 1, 10.
[7] Zhivaia tserkov’, nr. 4-5 (1-15 iulie 1922), p. 1.
[8] Mihail Polski, Novye mucheniki rossiiskie, 3 volume, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, N.Y., 1957, vol. II, p. 107-108. Arhiepiscopul Serafim a explicat de asemenea ruptura sa de Sfântul Sinod renovaţionist în 1928 ca urmare a mărturiei sale personale privind vidul intelectual şi moral al membrilor săi.
[9] Ambele documente sunt incluse în A. Levitin şi V. Şavrov, Ocherki po istorii russkoi tserkovnoi smuti, vol. I, p. 120-124.
[10] Zhivaia tserkov’, nr. 4-5 (1-15 iulie 1922), p. 23-24. Această circulară este nedatată. Din conţinut, pare să fi fost emisă în a doua jumătate a lunii iunie.
