Revelatia lui Dumnezeu in inima omului (I)

Revelaţia lui Dumnezeu în inima omului (I)

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

Introducere

de ieromonah Damaschin

În primăvara anului 1981, cu mai puţin de un an şi jumătate înainte de trecerea sa la Domnul, părintele Serafim Rose a fost invitat să ţină o conferinţă la Universitatea din Santa Cruz, California. Auditoriul său avea să fie alcătuit din studenţii unui curs de religii comparate, intitulat ,,Religiile lumii în America”.

Santa Cruz a fost un centru al căutării spirituale la nivel naţional care a atins punctul său culminant la sfârşitul anilor ‘1960 şi începutul anilor ‘1970, şi vestigiile acestei mişcări au continuat [să existe] până în anii ‘1980. Tinerii care veneau să asculte conferinţa părintelui Serafim erau reprezentanţii acestei căutări, şi ei cutreieraseră deja o mare varietate de căi spirituale. La acea vreme, în Santa Cruz erau populari diferiţi guru care promiteau iluminarea sau uimeau lumea cu miracole: Rajneesh, Muktananda, Sri Chinmoy şi mulţi alţii care dobândiseră faimă vremelnică. Mulţi căutători de la universitate, traversând disciplinele spirituale predate de aceşti guru, căutau experienţa religioasă directă prin droguri halucinogene. Însă alţii, nemulţumiţi de sărăcia spirituală a culturii occidentale, căutau realitatea mai înaltă în budismul tibetan şi zen, sau în redescoperirile moderne ale şamanismului indian american. În sfârşit, rămâneau cei care căutau adevărul în moştenirea lor creştină.

Creştinismul apusean însă se despărţise de multă vreme de plinătatea credinţei creştine: plinătatea nu numai a vechii tradiţii şi înţelepciunii revelate dumnezeieşte, ci şi a experienţei profunde a lui Dumnezeu făcută cu putinţă prin Hristos în Biserica Sa. Prin urmare, cei care încercau să împlinească în chip desăvârşit rânduielile creştinismului apusean contemporan erau înclinaţi să se simtă întrucâtva inferiori în faţa tuturor tradiţiilor religioase popularizate ale Răsăritului, în care învăţătorii aveau metafizica şi misticismul lor în mâneca de la cămaşă, ca să spunem aşa.

Pe 15 mai 1981, părintele Serafim a venit înaintea acestei varietăţi de curente spirituale având de spus ceva diferit, ceva care nu a fusese niciodată expus celor mai mulţi din audienţa sa. El reprezenta creştinismul, tradiţia care încă influenţa întreaga cultură apuseană (conştient sau inconştient), şi totuşi nu era creştinismul american anemic, superficial pe care atât de mulţi căutători îl lăsaseră în urmă pentru a căuta altundeva. În experienţa sa, el se inspirase din revelaţia deplină a adevărului lui Hristos, transmisă de învăţătorii luminaţi de Dumnezeu pe tot parcursul ultimelor 20 veacuri. Părintele ştia că, în Apus, creştinismul dobândise ,,un nume rău”; şi cu toate acestea cât de mulţi căutători sinceri, dacă ar fi ştiut tot ceea ce era el în realitate, nu ar fi ezitat să-l îmbrăţişeze ?

Asemenea studenţilor cărora li se adresa, părintele Serafim fusese odinioară un tânăr american idealist în căutarea adevărului. Respingând religia protestantă a anilor săi de formare, el a întreprins un studiu zelos al înţelepciunii asiatice orientale, învăţând limba Chinei antice pentru a traduce textele sale religioase. Dar sufletul, aşa cum şi-a dat seama mai târziu, caută în mod firesc un Dumnezeu personal; şi astfel el a fost condus, aproape în pofida voinţei sale, înapoi către adevărul atotconvingător al lui Hristos. Însă, această convertire nu ar fi putut avea loc niciodată dacă el nu ar fi descoperit Biserica Ortodoxă Răsăriteană, care era necunoscută în societatea apuseană. El a înţeles că această Biserică era cu adevărat Biserica istorică întemeiată de Hristos şi apostolii Săi, căci ea singură păstrase continuitatea şi curăţia străvechii învăţături creştine. Însă ceea ce l-a determinat să îmbrăţişeze credinţa ortodoxă nu a fost, în primul rând, mărturia istorică, de vreme ce alte religii pot de asemenea să pretindă fidelitate faţă de originile lor istorice; mai curând, a fost faptul că doar creştinismul ortodox i-a astâmpărat setea de adevăr: l-a adus în comuniunea vie cu Dumnezeu prin harul dumnezeiesc, i-a dat o disciplină duhovnicească profundă în care el a putut creşte în asemănarea lui Dumnezeu, şi totodată i-a furnizat principiile teologice, metafizice prin care mintea sa scrutătoare a putut percepe universul ca un întreg coerent, şi locul nobil al omului în cadrul acelui întreg.

Părintele Serafim Rose († 1982)

Părintele Serafim s-a devotat cu totul căutării sale a adevărului şi, când l-a aflat, el s-a devotat nu mai puţin deplin slujirii lui. Împreună cu un alt creştin ortodox de un cuget cu el, el a înfiinţat o frăţie misionară, o librărie şi un periodic (Cuvântul Ortodox) în San Francisco. Câţiva ani mai târziu, dorind să părăsească tumultul lumii şi să-L caute pe Dumnezeu în singurătate şi linişte, frăţia sa s-a mutat în munţii din nordul Californiei, unde şi-a continuat activitatea misionară prin intermediul cuvântului tipărit. El a petrecut următorii 13 ani, restul vieţii sale scurte, în această sălbăticie ca monah. În această perioadă a avut loc o schimbare lăuntrică în sufletul lui, deoarece el s-a cufundat în ciclul liturgic al Bisericii şi ritmul rugăciunilor, şi în scrierile veşnice ale Sfinţilor Părinţi. Studiind cu sârguinţă textele patristice cu scopul de a le folosi în mod practic spre sporire duhovnicească, el a putut gândi, simţi şi crede aşa cum au făcut-o  Părinţii timpurii, până când, în cele din urmă, a devenit ca unul din ei: un părinte al timpurilor moderne, unul din rarii transmiţători ai înţelepciunii creştine neschimbate în lumea contemporană.

Acesta era calibrul omului care stătea în faţa grupului de studenţi la Universitatea din Santa Cruz. Cu ochii săi pătrunzători, barba lungă şi rasa neagră, înfăţişarea sa era la fel de izbitoare ca cea a acelor guru în jurul cărora se îngrămădeau tinerii. Dar intenţia sa nu era de a-i impresiona la un astfel de nivel exterior: el ştia că, pentru ca oricare din aceşti studenţi să ajungă la plinătatea adevărului, trebuia să aibă loc ceva mai profund înlăuntrul lor.

Părintele Serafim era foarte conştient de cât de insensibil din punct de vedere duhovnicesc devenise omul modern, şi astfel el ştia că oamenii aveau nevoie adeseori de ,,fenomene” supranaturale, de experienţe perceptibile la nivelul simţurilor, dar evident duhovniceşti, pentru a stârni un răspuns în ei. Iată de ce atât de mulţi tineri îi urmau pe ,,oamenii sfinţi” sau grupurile religioase pentru minunile pe care le săvârşeau sau ,,rezultatele” pe care le promiteau, ca şi de ce drogurile halucinogene, practicile oculte şi aşa-numitele experienţe ,,harismatice” deveniseră atât de populare. Părintele Serafim dorea să le spună studenţilor că această dorinţă de a trăi sau vedea ceva ,,spiritual”, ceva dincolo de viaţa mundană de zi cu zi, nu era adevăratul motiv pentru a întreprinde o căutare spirituală. Dacă cineva este sincer, nu va căuta decât plinătatea adevărului (aşa cum făcuse părintele Serafim însuşi), şi nu se va opri la o stare în care doar o parte a adevărului este prezentă, dobândind un sentiment înşelător de mulţumire.

Este adevărat că părintele Serafim a fost martorul multor minuni în timpul vieţii sale. Unul din povăţuitorii lui, arhiepiscopul Ioan Maximovici (canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei în 1994 ca Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco), fusese un făcător de minuni precum primii apostoli. Părintele Serafim le va spune studenţilor despre unele dintre aceste minuni, dar el va face aceasta doar pentru a-i conduce către consideraţii mai profunde. Desigur, ţelul său final era să-i trezească pe oameni la ceea ce ei doreau cu adevărat: Hristos cel viu. El recunoştea că, cu tot caracterul obtuz al omului contemporan apusean, procesul fundamental de convertire nu era diferit de cel din veacurile trecute. Convertirile au loc când este atins ceva în inimă, când inima începe să ,,ardă” fiind în contact cu adevărul revelat dumnezeieşte. Însă înainte ca acest lucru să aibă loc, persoana trebuie să simtă adeseori o absenţă a acestui adevăr, şi să experimenteze realmente suferinţă ca urmare a acestei lipse. Oamenii din lumea apuseană înstărită au adeseori acest sentiment de chin spiritual suprimat în conştiinţa lor, atât de ocupaţi sunt ei cu confortul şi stimulările fizice. În ţările în care oamenii sunt lipsiţi de libertate şi confort, pe de altă parte, foamea spirituală a omului este promptă şi disperată.

Prin urmare, părintele Serafim a înţeles că oamenii din lumea liberă au de învăţat o lecţie importantă de la cei aflaţi în spatele Cortinei de Fier în ce priveşte deşteptarea credinţei religioase. Dar cum puteau cei dintâi, trăind în ceea ce putea fi numit un ,,paradis al nebunilor”, să transpună experienţa reală şi esenţială a celor din urmă într-o formă pe care ei puteau începe chiar să o înţeleagă ? Părintele Serafim nădăjduia că vor reuşi, fiindcă el ştia că, fără o cunoaştere a Golgotei şi a crucii, nimeni nu putea ajunge vreodată la o cunoaştere adevărată a lui Hristos Dumnezeul întrupat, care este Învierea şi Viaţa (Ioan 11, 25).

Unul din scopurile părintelui Serafim de a vorbi studenţilor era de a le arăta că viaţa duhovnicească nu era doar ceva de care să ,,se bucure”, ci era mai curând un soi de câmp de luptă pe care sufletul se curăţeşte prin suferinţă. Pentru mulţi studenţi acesta era un concept nou; căci care dintre figurile religioase din zilele moderne, dorind să câştige adepţi în masă, ar fi chemat oamenii la o cale a suferinţei şi luptei neîncetate ? Însă aceasta era calea pe care a mers Însuşi Hristos şi i-a chemat pe oameni s-o urmeze. Şi părintele Serafim, indicând această cale strâmtă în timpul conferinţei sale, i-a determinat pe unii din ascultătorii lui să-şi ia crucea şi s-o urmeze.

Din nefericire, judecând după întrebările care i-au fost puse după conferinţă, majoritatea studenţilor păreau să fi ,,pierdut esenţa” cumva. El vorbise despre realitatea elementară a vieţii creştine, despre ce înseamnă să fii convertit în inimă şi transformat de Hristos. El a numit căutarea adevărului ,,o chestiune de viaţă sau de moarte”. În contrast cu această urgenţă, multe din întrebările care îi erau puse păreau motivate de ceva puţin mai mult decât curiozitate deşartă. A fost pus într-o situaţie neplăcută cu întrebări despre ce credea despre variatele grupări creştine, unde credea că este Sfântul Duh sau nu, despre ,,mulţimea de mici diferenţe” dintre Ortodoxie şi romano-catolicism etc – ca şi cum cei care îl întrebau încercau mai degrabă să ,,categorisească” cele spuse decât să se lase mişcaţi de ele. Încurajator este că, chiar dacă el era silit să răspundă la aceste întrebări, el a continuat să grăiască adevărul în dragoste, aşa cum făcuse în timpul conferinţei, şi să atragă minţile oamenilor către un mod mai duhovnicesc de a înţelege lucrurile

Traducere: Catacombele Ortodoxiei