Revelatia lui Dumnezeu in inima omului (III)

Revelaţia lui Dumnezeu în inima omului (III)

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

Episodul anterior

2. Revelaţia

Dacă te uiţi într-un manual de teologie ortodoxă, vei afla că adevărul nu poate fi găsit doar prin puterile omului. Poţi citi Scripturile sau orice carte sfântă şi nici măcar să nu înţelegi ce spun. Există un exemplu de acest fel în Faptele Apostolilor, în istoria Apostolului Filip şi famenului etiopian:

Şi îngerul Domnului a grăit către Filip, zicând: scoală-te şi mergi spre amiazăzi la calea ce se pogoară din Ierusalim în Gaza, aceasta este pustie. Şi sculându-se a mers; şi iată un bărbat arap, famen, puternic al Candachiei, împărătesei arapilor, care era preste toate vistieriile ei, care a fost venit să se închine în Ierusalim. Şi era întorcându-se, şi şezând în căruţa sa, citea pre Proorocul Isaia. Iar Duhul a zis lui Filip: apropie-te şi te lipeşte de căruţa aceasta. Şi alergând Filip, l-a auzit citind el pre Proorocul Isaia, şi a zis: oare înţelegi cele ce citeşti ? Iar el a zis: cum voiu putea, de nu mă va povăţui cineva ? Şi a rugat pre Filip de s-a suit şi a şezut cu el. Iar cuvântul scripturii care citea era acesta: ca o oaie spre junghiere s-au adus; şi ca un miel înaintea celui ce îl tunde pre el fără de glas, aşa nu-şi deschide gura sa. Întru smerenia lui judecata lui s-a ridicat; şi neamul lui cine îl va spune ? Că se ridică de la pământ viaţa lui. Şi răspunzând famenul lui Filip, a zis: rogu-te, pentru cine zice proorocul acestea ? Pentru sine, sau pentru altcineva ? Şi deschizând Filip gura sa, şi începând din scriptura aceasta, a binevestit lui pre Iisus. Şi mergând ei pre cale, au venit la oarecare apă, şi a zis famenul: iată apă; ce mă opreşte a mă boteza ? Iar Filip a zis lui: de crezi din toată inima ta, cu putinţă este. Şi el răspunzând, a zis: crez că Fiul lui Dumnezeu este Iisus Hristos. Şi a poruncit să stea căruţa; şi s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip şi famenul; şi l-a botezat pre el. Iar dacă au ieşit din apă, Duhul Domnului au răpit pre Filip, şi nu l-a mai văzut pre el famenul; şi mergea în calea sa bucurându-se (Faptele Apostolilor 8, 26-39).

Există câteva elemente mistice, supranaturale în această relatare: îngerul îi spune lui Filip unde să meargă (deşi etiopianului i se pare doar o întâlnire întâmplătoare pe un drum pustiu), şi mai târziu, după botez, Duhul Domnului îl ia pe Filip, care dispare dinaintea ochilor famenului. Dar nu aceasta l-a făcut pe famen să vrea să fie botezat şi să devină creştin. Altceva îl mişcase: nu minunile, ci ceva din inima sa. Minunile, deşi ajută uneori o persoană să vină la credinţă, nu sunt adevăratul motiv pentru a primi creştinismul.

În aceeaşi carte a Faptelor Apostolilor citim istoria lui Simon Magul, care dorea să dea bani pentru a intra în Biserică şi a dobândi darurile Sfântului Duh, fiindcă ele erau foarte spectaculoase şi minunate. El avea ,,profesia” foarte profitabilă de vrăjitor, într-o vreme în care cineva cu cât putea face mai multe lucruri supranaturale, cu atât dobândea mai mulţi bani şi prestigiu, şi în care se petreceau mai multe astfel de lucruri în lumea creştină decât în cea păgână. După cum ştim din Faptele Apostolilor, Apostolul Petru a respins cererea lui Simon şi el a avut în sfârşit rău, lăsându-ne nouă cuvântul ,,simonie” pentru ideea de a încerca să cumperi harul lui Dumnezeu.

Spre deosebire de această întâmplare, când Filip a vorbit famenului etiopian, s-a schimbat ceva în inima famenului. Se spune în Faptele Apostolilor că el a ajuns să „creadă”; adică, inima lui a fost mişcată de adevărul pe care l-a auzit. Cuvintele Scripturii sunt foarte puternice, şi când le este dată interpretarea corectă, se „deschide” ceva în fiinţa umană, dacă inima sa este pregătită. Aşadar, famenul L-a primit pe Hristos cu tot sufletul său; el era un om schimbat. Aceasta nu s-a petrecut datorită minunilor, ci datorită a ceea ce Hristos a venit să aducă pe pământ.

Acelaşi lucru poate fi văzut în alt loc din Noul Testament, când doi dintre ucenicii lui Hristos mergeau pe drumul către Emaus (Luca 24). Hristos Însuşi, chiar în ziua Învierii Sale, li s-a alăturat şi a început să meargă [pe drum] cu ei, întrebându-i de ce erau atât de tulburaţi. Ei la rândul lor au început să-L întrebe dacă El era singurul care nu ştia ce se întâmplase în Ierusalim. Ei au spus că un mare prooroc a fost ucis şi apoi se pare că a înviat din morţi; dar ei nu ştiau ce să creadă. Atunci Hristos a început să le deschidă inimile şi să le explice ce spunea Vechiul Testament că se va întâmpla cu Mesia. În tot acest timp ucenicii nu L-au recunoscut, fiindcă El nu a venit către ei cu semne şi minuni pentru a-i ului. Mai târziu, când au ajuns la Emaus, Hristos S-a făcut că merge mai departe, şi El S-ar fi depărtat de ei fără a fi recunoscut dacă ei nu L-ar fi rugat – pur şi simplu din dragoste pentru un străin în nevoie – să petreacă noaptea cu ei. În cele din urmă, când El S-a aşezat cu ei şi „a frânt pâinea” aşa cum făcuse la Cina cea de Taină, ochii lor s-au deschis, ei au văzut că era Hristos Însuşi, şi apoi El a dispărut chiar dinaintea ochilor lor.

Ei au început să se întrebe şi să-şi amintească că, tot timpul cât El fusese cu ei mergând pe cale, ei avuseseră un foc în inimile lor, chiar dacă ei nu Îl recunoscuseră. Ceea ce i-a făcut să-L recunoască pe Hristos în sfârşit era această ,,inimă arzândă”, şi nu doar faptul că El a dispărut dinaintea ochilor lor, fiindcă magicienii pot de asemenea să facă asta. Prin urmare, nu minunile sunt cele care Îl descoperă pe Dumnezeu oamenilor, ci ceva despre Dumnezeu care este dezvăluit unei inimi care este gata să-l primească. Iată ce se înţelege printr-o ,,inimă arzândă”, prin care cei doi ucenici au avut contact cu Dumnezeu care S-a întrupat.

Aici vedem cum se petrece ceea ce se numeşte „revelaţie”: inima este mişcată şi schimbată de prezenţa lui Dumnezeu, sau de cineva care este plin de Duhul Său, sau doar auzind propovăduirea adevărului despre El. Tot aşa apostolii au avut puterea de a merge realmente în tot pământul locuit – în India (şi probabil atât de departe ca în China), în Rusia în nord unde locuiau sciţii, în Britania în vest, şi în Abisinia în sud – pentru a propovădui Evanghelia tuturor popoarelor în primele decenii de după Învierea lui Hristos.

Acelaşi lucru se întâmplă astăzi, deşi oamenii au devenit mult mai insensibili şi opaci din punct de vedere duhovnicesc, mai puţin simpli, şi nu răspund atât de uşor la adevăr. În cazul arhiepiscopului Ioan[1], cei care au ajuns să creadă prin el au fost mişcaţi nu în primul rând de minunile sale, ci de ceva care mişca inimile lor cu privire la el. Voi da un exemplu din viaţa sa, un incident care s-a petrecut la Shanghai, unde a fost episcop în timpul celui de-al doilea război mondial. Întâmplarea ne-a fost istorisită de o bună prietenă a noastră care a murit cu câţiva ani în urmă, o profesoară de dicţie pe nume Ana. Aşa cum ne-a explicat ea, postirea arhiepiscopului Ioan era atât de aspru, încât maxilarul inferior îşi pierdea puterea în timpul perioadelor de post şi el vorbea foarte neclar. Ea avea misiunea de a-i da lecţii pentru a-şi exersa maxilarul şi a-l face să vorbească puţin mai clar. El venea întotdeauna la ea la intervale regulate, şi la sfârşitul fiecărei lecţii avea obiceiul de a-i lăsa o bancnotă de 20 dolari.

În timpul războiului, această femeie a fost rănită şi era pe moarte într-un spital francez din Shanghai. Era noaptea târziu; afară era o furtună cumplită, şi toate comunicaţiile cu oraşul erau întrerupte. Dar ea avea în inima sa un singur gând. Fiindcă medicii îi spuseseră că avea să moară, singura ei nădejde era că va veni arhiepiscopul Ioan, îi va da sfânta împărtăşanie şi cumva o va salva. Ea i-a rugat stăruitor pe cei din jur să-i trimită vorbă, dar ei i-au spus că nu era cu putinţă. Telefoanele nu funcţionau din cauza furtunii, şi spitalul (deoarece era vreme de război) era închis în timpul nopţii. Aşa că tot ce putea să facă era să strige: ,,Ajutor ! Arhiepiscope Ioan, vino !” Bineînţeles, oamenii spuneau că biata femeie delira, fiindcă nu era posibil nici un contact cu el. Dar în acea noapte, pe când ea striga aceste cuvinte, uşile s-au deschis în toiul furtunii şi a intrat arhiepiscopul Ioan cu sfânta împărtăşanie. El a venit până la ea, a mărturisit-o, a liniştit-o (ea era fireşte copleşită de bucurie), i-a dat sfânta împărtăşanie, şi a plecat.

Femeia a dormit 18 ore după aceea şi, trezindu-se a doua zi, a simţit că îşi revenise. „Aceasta trebuie să se fi întâmplat pentru că a venit arhiepiscopul Ioan”, a spus ea. „Care arhiepiscop Ioan ?”, au întrebat infirmierele, spunându-i că el nu ar fi putut intra în spitalul închis într-o astfel de noapte. Persoana din patul alăturat a spus că într-adevăr fusese cineva acolo, dar nimeni nu o credea. Ea începea să se întrebe dacă avusese halucinaţii. Dar în timp ce infirmierele îi făceau patul în acea zi, ele au descoperit sub perna ei o bancnotă de 20 dolari. „Aha – a spus ea – aceasta este dovada că el a fost aici !”

Cineva se poate întreba cum a aflat arhiepiscopul Ioan ? Cum a reuşit să ajungă la ea, când nu era posibilă nici o comunicaţie pentru a ajunge mesajul la el ? Se poate spune că el i-a fost dezvăluit, deoarece atât de multe lucruri asemănătoare îi erau dezvăluite. Dar cum i-a fost dezvăluit ? De ce lui şi nu altcuiva ? De ce adevărul pare să fie dezvăluit anumitor oameni şi nu altora ? Există un organ special pentru primirea revelaţiei de la Dumnezeu ? Da, într-un anumit sens, există un astfel de organ, deşi de regulă noi îl închidem şi nu-l lăsăm deschis: revelaţia lui Dumnezeu este dată unei inimi iubitoare. Noi ştim din Scripturi că Dumnezeu este iubire; creştinismul este religia iubirii. (Poţi privi la eşecuri, poţi vedea oameni care se numesc pe ei înşişi creştini şi nu sunt, şi poţi spune că nu există dragoste acolo; dar creştinismul este într-adevăr religia iubirii când este trăit cu adevărat şi practicat în modul corect.) Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi spune că mai presus de toate după dragostea lor trebuie să fie deosebiţi adevăraţii Săi ucenici (potrivit Ioan 13, 35).

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici (1896-1966)

Dacă întrebaţi pe oricine l-a cunoscut pe arhiepiscopul Ioan ce îi atrăgea pe oameni la el – şi încă atrage oameni care nu l-au cunoscut niciodată – răspunsul este totdeauna acelaşi: el revărsa iubire; el se jertfea pe sine pentru semenii săi dintr-o dragoste absolut altruistă faţă de Dumnezeu şi faţă de ei. Iată de ce îi erau dezvăluite lucruri care nu puteau ajunge la alţi oameni şi pe care el nu le-ar fi putut cunoaşte niciodată pe căi obişnuite. El însuşi învăţa că, cu tot ,,misticismul” Bisericii noastre Ortodoxe care se găseşte în vieţile sfinţilor şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, o persoană cu adevărat ortodoxă are întotdeauna ambele picioare în mod ferm pe pământ, înfruntând orice situaţie care se află înaintea lui. Acceptând situaţiile date, care necesită o inimă iubitoare, omul Îl întâlneşte pe Dumnezeu. Această inimă iubitoare este calea pe care oricine ajunge la cunoaşterea adevărului, chiar dacă uneori Dumnezeu trebuie să înfrângă şi să smerească o inimă pentru a o face receptivă – ca în cazul Apostolului Pavel, care într-o vreme sufla foc şi pară împotrivă şi persecuta pe creştini. Dar la Dumnezeu, trecutul, prezentul şi viitorul inimii omeneşti sunt toate prezente, şi El vede unde poate răzbate şi comunica.

Opusul unei inimi iubitoare care primeşte revelaţia lui Dumnezeu este calculul rece, cugetând ce poţi obţine de la oameni; în viaţa religioasă, aceasta conduce la escrocherie şi la tot felul de şarlatanii. Dacă priviţi lumea religioasă de astăzi, vedeţi că au loc o mulţime de astfel de lucruri: atât de multă escrocherie, pozare, calcul, profitând atât de mult de vânturile modei care aduc în prim plan o religie sau o atitudine religioasă, apoi alta. Pentru a găsi adevărul, trebuie să priveşti mai profund.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

[1] N.tr.: Se referă la Sfântul Ioan Maximovici.