Lumea in deriva nr. 49

Să nu ai alţi dumnezei

de arhiepiscop Ilarion Troiţki

 

Cuvânt ţinut la împlinirea a 95 ani de la

întemeierea Academiei Teologice din Moscova

Apărut în Bogoslovski Vestnik, 1909

 

PARTEA I

Iar a treia zi, când s-a făcut ziuă, erau tunete şi fulgere şi nor des pe Muntele Sinai şi sunet de trâmbiţe foarte puternic. Iar Muntele Sinai fumega tot (potrivit Ieşirea 19, 16, 18). Atunci a grăit Domnul: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău […], să nu ai alţi dumnezei afară de mine (Ieşirea 20, 2-3). Însă tunetele şi fulgerele s-au arătat neputincioase: ele nu au putut să ţină departe poporul îndărătnic de închinarea la idoli. De aceea, prin gura proorocului, Domnul Dumnezeu Îşi arată nemulţumirea: Că două şi rele a făcut poporul meu: m-a părăsit pre mine izvorul apei vieţii, şi şi-a săpat luişi fântâni surpate, care nu vor putea ţine apă (Ieremia 2, 13).

Însă noi, noul Israil, neamul creştinesc, oare am uitat cu desăvârşire că şi blândul nostru Mântuitor ne-a vorbit la fel ? El nu a vorbit prin tunete şi fulgere, dar aceasta nu înseamnă că nu putem să auzim glasul Lui cel iubitor. Nimeni – spune Hristos – nu poate a sluji la doi domni, că sau pre unul va urî şi pre altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi lui Dumnezeu a sluji şi lui mamona (Matei 6, 24). Iar Sfântul Apostol Iacov scrie: Au nu ştiţi că dragostea lumii acesteia vrajbă este către Dumnezeu ? Deci oricare va vrea să fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face. Au vi se pare că în deşert scriptura grăieşte: spre zavistie pofteşte duhul care locuieşte întru noi ? (Iacov 4, 4-5).

Încă înainte de a primi taina botezului, noi ne-am lepădat de cel viclean şi ne-am unit cu Hristos. Însă ne întrebăm dacă pe mulţi i-a adus la aceasta adevărul că putem să-L slujim numai pe Dumnezeu. Toţi s-au lepădat de cel rău şi s-au unit cu Hristos. Priviţi în jur şi vedeţi dacă întreaga lume creştină se închină doar lui Dumnezeu. În zilele noastre nu este dator oare tot creştinul, care Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, să strige asemenea Apostolului Pavel, să se aprindă cu duhul văzând că viaţa creştinilor contemporani este dominată de idoli, ca şi în Atena din zilele apostolului (potrivit Faptele Apostolilor 17, 16) ?

Panteonul a fost transformat în biserică creştină în secolul al VII-lea

Viaţa este într-adevăr dominată de idoli, îi întâlnim la fiecare pas. Ce-i drept, noi nu vom vedea idoli din piatră, din aur sau argint. Ar fi straniu să căutăm închinarea la idoli în forma cea mai vulgară, ci mai degrabă o închinare la idoli într-o formă subtilă, de multe ori inconştientă, care se ascunde sub numele slujirii adevăratului Dumnezeu. Această formă de închinare este încă mai periculoasă şi, asemenea unui val uriaş de apă, acoperă tot pământul. Manifestările acestei închinări sunt variate, dar toate sunt dureroase pentru lumea creştină.

În epistola către romani, Apostolul Pavel vorbeşte despre închinarea la idoli din vechime. Păgânii care L-au cunoscut pe Dumnezeu, dar nu L-au slăvit şi nici nu I-au mulţumit, s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea neînţelegătoare s-a întunecat (potrivit Romani 1, 21). Păgânii aveau cunoştinţe despre Dumnezeu, dar nu le aplicau în viaţă. Ei nu-L slăveau şi nu-I aduceau mulţumire. În viaţă oamenii nu se conduceau după cunoaşterea lui Dumnezeu. Astfel s-a produs o ruptură între credinţă şi viaţă. Oare nu la fel se întâmplă astăzi ? Rareori întâlnim persoane care trăiesc cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Mulţi sunt cei care ar putea să spună asemenea apostolului: Viez, nu de acum eu, ci viază întru mine Hristos (Galateni 2, 20) ?

Dumnezeu nu mai este slăvit prin viaţa creştinilor. Să-l întrebăm pe contemporanul nostru: cum trăieşti şi pentru ce trăieşti ? Care este scopul vieţii tale ? Răspunsul va fi: familia, serviciul, activitatea socială, comerţul; câţiva vor indica ştiinţa, iar unii vor pune accentul pe plăceri şi bunăstare. Cine dintre ei va spune că lucrurile cele mai importante din viaţă sunt: Dumnezeu, Biserica, mântuirea sufletului, viaţa veşnică ? Nici unul. Hristos este îndepărtat din viaţa omului, cu toate că mulţi nu îndrăznesc încă să-L îndepărteze deschis şi definitiv. S-ar părea că oamenilor le este milă să-L alunge definitiv pe Hristos, dar totodată ei nu-L iubesc suficient de mult, încât să renunţe la ceilalţi dumnezei.

Se depun eforturi considerabile ca să se păstreze toţi idolii lumii, pentru ca toţi să se închine în acelaşi timp lui Hristos şi lui veliar. Oamenii şi-au împărţit viaţa între mai mulţi zei. Partea cea mai mare este închinată slujirii idolilor şi numai partea cea mai nesemnificativă slujirii adevăratului Dumnezeu. Să ne imaginăm o casă mare, care aparţine unui om de afaceri. În această casă vom afla multe camere. Stăpânul ei petrece cea mai mare parte din zi în ea. Însă undeva, în camera cea mai îndepărtată, vom găsi o candelă care pâlpâie înaintea icoanelor. Stăpânul casei intră aici foarte rar, pentru câteva clipe, şi se grăbeşte să iasă ca să se întoarcă la afacerile lui. Aceasta este imaginea vieţii creştinului contemporan. El s-a cufundat cu capul în grijile zilnice. Toată ziua este ocupat, fiecare clipă este înghiţită de alte griji. Foarte rar, poate o dată în săptămână sau chiar în an, el va păşi pragul bisericii. Acolo însă nu-l interesează nimic şi se grăbeşte să se întoarcă la ,,afacerile” lui.

Ce înseamnă astăzi viaţa în Hristos ? Cine mai vorbeşte azi despre aceasta ? La orice colţ nu auzim decât despre ,,satisfacerea cerinţelor religioase” sau despre ,,îndeplinirea obligaţiilor religioase”. De remarcat că numărul acestor cerinţe şi necesităţi este minim, în comparaţie cu restul necesităţilor şi cerinţelor. ,,Satisfacerea necesităţilor religioase”, ,,îndeplinirea obligaţiilor religioase” – oare nu sunt acestea sacrilegii ? Nu este evident că aceste cuvinte presupun îndepărtarea de Dumnezeu ? Credinţa creştină nu poate ocupa locul cel mai nesemnificativ din viaţa omului, pentru că ea înseamnă viaţa însăşi. Să ne amintim de sfinţii lui Dumnezeu şi să ne întrebăm dacă ei ar fi rostit aceste cuvinte. Oare viaţa lor nu era o urmare a căii Domnului (potrivit Facerea 5, 24; 6, 9) ?

Se susţine că nu influenţează nicidecum viaţa omului credinţa în Hristos. Într-adevăr, ea nu o poate influenţa, pentru că este exclusă din ea. Căci credinţa în Hristos a umplut inimile plăcuţilor Săi cu o bucurie negrăită, cu fericire şi pace. Duhul, care sălăşluieşte în cei ce-L slujesc pe adevăratul Dumnezeu, le dă har, în faţa căruia toate darurile acestei lumi sunt sărace şi neînsemnate. Cel care şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu adună comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, şi de unde furii nu le sapă, nici le fură (Matei 6, 20). Pe când contemporanul nostru, care slujeşte cu râvnă idolilor pământeşti şi care de dimineaţă şi până seara este în mijlocul plăcerilor lumii, ce folos are din aceasta ? Ce îi oferă idolii ? Ce dobândeşte el ? Adevărat, partea exterioară a vieţii unei astfel de persoane poate să-l uimească pe un cunoscător superficial – prin bogăţia sa, prin confort şi prin strălucirea vieţii. În schimb, el nu realizează desfigurarea lăuntrică a sufletului, care se ascunde sub această strălucire trecătoare.

Cât de întunecat şi tulburat este sufletul contemporanului nostru ! Nu spun aceasta din dorinţa de a condamna modul de viaţă actual. Nu. Scriitorii se declară duşmani ai lui Dumnezeu şi ai Sfintei Biserici. Veţi găsi în operele lor descrieri ale ,,zilelor vieţii noastre” în culorile cele mai sumbre. Cei mai străluciţi scriitori vorbesc despre această lume astfel:

,,O viaţă sinceră,

Un ideal de neatins,

Nu-i amuzant chiar gândul ?”

Contemporanul nostru vorbeşte de cele mai multe ori cu mândrie: Bogat sunt, şi m-am îmbogăţit, şi de nimic nu am lipsă; şi nu ştii că tu eşti ticălos şi mişel şi sărac şi orb şi gol (Apocalipsis 3, 17) ! Toate acestea se întâmplă deoarece credinţa în Hristos a încetat să mai fie considerată viaţă, că oamenii nu se mai închină numai unui singur Dumnezeu şi pentru că ei au creat un număr mare de idoli neînsufleţiţi, care sunt neputincioşi să ofere vieţii o stare de duhovnicie şi să o umple de conţinut. Idolii Îl îndepărtează tot mai mult pe Hristos din viaţa oamenilor. Tot ce ţine de credinţă devine astăzi ,,o chestiune personală”, care se cere mereu ascunsă în colţul cel ,,mai tainic” al sufletului şi care nu mai are loc în viaţa noastră.

În zilele noastre, creştinismul se manifestă doar ca o formă de evlavie personală, iar viaţa creştină a sărăcit mult. Viaţa creştină este posibilă numai în Biserică, pentru că Biserica trăieşte cu adevărat viaţa lui Hristos. Biserica este comunitatea sfântă în care pământul se înalţă spre cer, în care oamenii se unesc în dragoste şi într-un singur gând, astfel încât ajung o singură inimă şi un singur suflet (potrivit Faptele Apostolilor 4, 32). Trupul Bisericii, prin toate legăturile care îi dau tărie, potrivit lucrării după putinţă a fiecărui mădular, se zideşte întru dragoste (potrivit Efeseni 4, 16), până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos (potrivit Efeseni 4, 13) şi unde Hristos va fi toate în toţi (potrivit Coloseni 3, 11; I Corinteni 15, 28).

Iată care este adevărata viaţă în Hristos ! Însă împărtăşirea de viaţa lui Hristos este accesibilă numai unei inimi iubitoare, care este capabilă să se lepede de iubirea de sine şi care caută să dobândească iubirea lui Dumnezeu, iar idolii reci şi fără suflet ai lumii acesteia rămân străini pentru ea. Închinarea la idoli este legată de iubirea de sine. De aceea inimile sărace în dragoste ale contemporanilor noştri sunt incapabile să înţeleagă profunzimea, bucuria şi frumuseţea vieţii Bisericii.

Societatea noastră atribuie viaţa bisericească exclusiv călugărilor şi preoţilor, iar pentru sine crede că această viaţă nu este obligatorie. Potrivit înţelegerii societăţii noastre, poruncile lui Hristos, viaţa creştină sunt obligatorii şi necesare călugărilor, iar uneori şi preoţilor, pe când laicii sunt scutiţi de ele. La slujbe trebuie să participe numai călugării, căci laicii le pot înlocui cu uşurinţă cu privegherile din localurile de distracţie. De asemenea, nici iubirea de aproapele nu este obligatorie pentru laici, pentru ei este suficient doar sentimentul de respect. Societatea preferă să participe la distracţiile plictisitoare ale acestei lumi. Ea se zbuciumă între două poluri opuse, moare duhovniceşte, se hrăneşte din mâncarea dată porcilor şi refuză să primească pâinea cea din casa Tatălui Ceresc, care se numeşte Biserica Ortodoxă. Iar dacă unii vorbesc despre participarea la viaţa Bisericii, prin această viaţă ei nu resimt împreună-vieţuirea în trupul lui Hristos prin iubirea dintre oameni şi în lucrarea nevoinţelor duhovniceşti, ci afacerile vânzătorilor (potrivit Matei 21, 12), şi nu în ultimul rând lupta pentru aşa-numitele drepturi ale omului. Ei doresc să înalţe în locul cel preasfânt idolul acestei lumi !

Tot privitor la Biserică, observăm cum din ce în ce mai mulţi se închină la idoli. Mulţi s-au învârtoşat şi au început să bârfească calea Domnului (potrivit Faptele Apostolilor 19, 9), numită şi calea Bisericii. În numele lui Hristos apar alte ,,căi noi”, dar care, rupte de Biserică, rămân ,,în afara locaşului sfânt”. Aceste ,,căi” se dovedesc a fi mai comode mai ales pentru cei care doresc să păstreze în continuare numele lui Hristos şi totodată să rămână fideli idolilor. De aceea ni se par atrăgătoare toate aceste ,,căi”. Ele sunt uşor de urmat şi nu împiedică lucrarea patimilor. Din credinţa adevărată a lui Hristos, care este proprie Bisericii, nu rămân decât nişte iluzii, uneori evlavioase, dar de cele mai multe ori hidoase, care nu au nici o legătură cu viaţa duhovnicească. Singură Biserica poate oferi oamenilor învăţătura adevărată a lui Hristos, care rămâne întotdeauna intolerantă faţă de patimi şi faţă de iubirea de sine. Stăruind pe una din ,,noile cărări”, noi alegem din învăţătura lui Hristos numai lucrurile care ne plac şi care nu ne vor împiedica să slujim mai departe idolilor.

Acelaşi eveniment este reactualizat neîncetat. El este descris strălucit în cartea Faptele Apostolilor. Marele Felix îl ascultă pe Apostolul Pavel atâta timp cât acesta vorbeşte despre credinţa în Iisus Hristos. Dar în momentul când apostolul atinge problema înfrânării şi a judecăţii viitoare, Felix se înfricoşează şi îi spune: Acum mergi; şi aflând vreme, te voiu mai chema (Faptele Apostolilor 24, 25). Şi acum ne întrebăm: nu cumva acest eveniment trist este actual şi pentru zilele noastre ? Ca şi atunci, astăzi sunt mulţi de acord cu acceptarea creştinismului ,,pur”, ,,evanghelic”, care nu impune nimic, dar ei resping cu îndârjire Biserica, pentru că aceasta le vorbeşte despre înfrânare, despre lepădarea de sine şi despre zdrobirea idolilor.

Pentru ca în timpul liber să putem medita la Hristos, nu este nevoie de Biserică. Fără Biserică este imposibilă deci trăirea vieţii creştine. Astăzi există tot mai puţini râvnitori ai acestui mod de viaţă; majoritatea preferă un trai asemănător păgânilor. Acum, închinarea la idoli se manifestă prin negarea Bisericii.

Prin această formă vicleană, închinarea la idoli, ca o otravă, a pătruns chiar în mijlocul Bisericii. Cum altfel am putea noi să explicăm indiferenţa faţă de credinţă şi Biserică a societăţii noastre, care se crede intelectuală ? Oare mulţi sunt cei care mai simt nevoia de a aparţine Sfintei Biserici ? Câţi dintre ei recunosc că aparţin Bisericii sau că, prin judecata nevăzută a lui Dumnezeu, asemenea crengilor uscate care de mult nu mai aduc roade duhovniceşti, s-au rupt de pomul viu şi înfloritor al Bisericii ? Mulţi se întreabă: ce înseamnă să aparţii Bisericii ? Ei cred că pentru a aparţine Bisericii este suficient ca numele lor să fie trecut în registru în timpul botezului, de două sau trei ori pe an să vină la biserică, o dată sau de 3-4 ori pe an să se împărtăşească cu sfintele taine ale lui Hristos. Iar când vine vorba despre datoriile pe care trebuie să le împlinească fiecare creştin, ei ripostează: noi nu suntem călugări !

Creştinismul se referă oare numai la mânăstire ? Spuneţi că nu trebuie să facem altceva decât să ne rugăm zi şi noapte lui Dumnezeu ? Spuneţi că trebuie să renunţăm la plăcerile vieţii ? Susţineţi toate aceste aberaţii ? Înseamnă că sunteţi limitaţi în ceea ce priveşte viaţa creştină. Creştinismul este însă o religie a libertăţii … şi multe alte cuvinte asemănătoare.

Pentru a realiza scopurile pământeşti există multe societăţi. Cunoaştem cu toţii ce înseamnă să aparţii unei astfel de societăţi. Persoana care a aderat la una din ele participă activ la lucrările ei şi trăieşte viaţa ei. Se consideră că tot ceea ce este folositor pentru o astfel de societate este folositor şi pentru persoana care face parte din ea. Prietenul societăţii devine prietenul persoanei respective, iar duşmanul societăţii, duşmanul ei de moarte.

Voi aduce un exemplu care poate părea necuviincios pentru a fi rostit în biserică, dar este pe înţelesul tuturor. În ultimii ani, în Rusia au apărut diferite partide politice. Observaţi cum unul din membrii unui partid oarecare apără cu îndârjire interesele formaţiunii lui politice, cât de bine cunoaşte el cu ce se deosebeşte partidul lui de celelalte. Dacă un socialist ar îndrăzni să apere monarhia, în următoarele clipe el va fi exclus din partid. Dar cum rămâne atunci cu Biserica ? Viaţa ei nu ne afectează; ea nu prezintă nici un interes pentru noi; ne-am obişnuit să o ocolim. Problemele legate de credinţă, de mântuirea sufletului ne interesează prea puţin. Ortodoxia şi erezia, adevărul şi minciuna au început să se deosebească puţin între ele. Mulţi evită să vorbească despre Ortodoxie şi credinţele eretice apusene – catolicismul şi protestantismul. Mai degrabă se preferă discuţii despre o anumită societate creştină. Compătimirea ereticului sau trecerea de partea duşmanilor Bisericii nu se mai consideră astăzi o faptă ruşinoasă, această sfâşiere a cămăşii lui Hristos.

Le-am putea defini prejudecăţi ? Dimpotrivă, negarea necugetată a învăţăturii Bisericii, a rânduielilor ei şi profanarea lor, împotrivirea faţă de autoritatea Bisericii – nu au devenit toate acestea un semn de bună-cuviinţă ? Iar fidelitatea faţă de sfânta credinţă şi faţă de Sfânta Biserică a lui Hristos, respectarea rânduielilor ei, ascultarea necondiţionată faţă de autoritatea ei, nu din mânie, ci din iubire – nu sunt considerate semne de înapoiere de care se tem atât de mult contemporanii noştri ? Din păcate, spre durerea noastră, acesta este adevărul.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 135/septembrie-octombrie 2021

 

 

PARTEA A II-A

Ereticii, folosindu-se de ignoranţa societăţii în chestiuni legate de credinţă şi mânuind cu dibăcie cuvintele pompoase, dar lipsite de sens, propovăduiesc învăţăturile cele mai năstruşnice, fără noimă şi respingătoare, iar fiii Bisericii, fără să se gândească, ridică minciuna eretică mai presus de adevărul ortodox. Cel excomunicat de Biserică pentru erezie este numit mare învăţător, în cinstea lui organizându-se serbări. Acesta este înconjurat de admiratori. Mai mult de atât, unii ca ei îndrăznesc să-i ponegrească pe apărătorii turmei Bisericii noastre pentru că ei îi alungă pe lupii cei răpitori departe de oile care le-au fost încredinţate de Dumnezeu.

Duşmanii Bisericii murdăresc moştenirea lui Dumnezeu cu multe cuvinte de ocară, la auzul cărora se îngrozeşte inima iubitoare de Dumnezeu şi de Biserică. Ei au declarat război lucrării mântuitoare a lui Hristos. Pentru a-şi atinge scopul, aceste persoane recurg la metodele cele mai ruşinoase. Şi ce fac în acest timp fiii Bisericii ? Putem spune că ei răspund cu aceeaşi monedă duşmanilor Bisericii ? Îşi întorc faţa cu scârbă şi indignare de la aceste cuvinte ? Sau Îl iubesc şi mai mult pe Hristos şi Biserica Lui ? O, nu ! Ei sunt gata să-i aplaude pe duşmanii lui Hristos şi să strige: Răstigneşte-L !

Am putea spune chiar mai mult de atât. Se observă o răutate la adresa Bisericii. Se pare că toţi sunt mulţumiţi că duşmanii ponegresc Biserica Ortodoxă. Se creează impresia că toţi aşteaptă momentul când va dispărea Biserica şi când se vor simţi eliberaţi de Dumnezeu, de sunetul clopotelor … Într-un cuvânt, toţi aşteaptă clipa când vor rămâne singuri, faţă în faţă cu idolii lor. Din nou răsună acelaşi glas: Nu ne întoarceţi pre noi din calea aceasta, luaţi de la noi cărarea aceasta, şi luaţi de la noi cuvântătorul lui Israil ! Astfel strigau oarecând oamenii răzvrătiţi, fiii mincinoşi care nu vreau să asculte legea lui Dumnezeu (Isaia 30, 9-11). Căci cum am putea altfel explica faptul că fiii Bisericii se grăbesc să-i compătimească pe duşmanii Bisericii ?

Uneori, oamenii răi, când aud un zvon despre duşmanii lor, se grăbesc să le dea crezare, de frică ca nu cumva aceste zvonuri să nu fie adevărate. Ne întrebăm dacă nu se întâmplă ceva asemănător şi cu atitudinea noastră faţă de Biserică. Fiii neascultării scornesc minciuni despre Biserica lui Dumnezeu, despre mânăstiri, despre preoţi şi arhierei, umplând paginile revistelor şi cărţilor cu ele. Minciuna este evidentă şi transparentă ca ziua, însă fiii Bisericii închid ochii la toate şi se grăbesc să dea crezare tuturor clevetirilor.

La baza acestei împotriviri faţă de Biserică stă aceeaşi închinare la idoli. Oamenii se răzvrătesc împotriva Bisericii, pentru că refuză să-L slujească pe Dumnezeu. Dacă ei L-ar fi slujit pe Dumnezeu, noi nu am fi vorbit despre nici un fel de răzvrătire, nici chiar despre indiferenţa manifestată faţă de credinţă. Însă în secolul nostru păgân răzvrătirea împotriva Bisericii s-a extins foarte mult şi reprezintă nenorocirea cea mai mare a timpurilor noastre. De aceea – spune Sfântul Mucenic Chiprian – toate ereziile şi schismele, tot ce nu ţine de Biserică şi este împotriva ei, găsesc sprijinul şi aprobarea unor membri ai Bisericii (Scrisoare către Pompilius).

Să ne nevoim a intra întru acea odihnă, ca să nu cază cineva întru aceeaşi pildă a neascultării (Evrei 4, 11). Vine mânia lui Dumnezeu preste fiii neascultării (Coloseni 3, 6; Efeseni 5, 6). Este înfricoşătoare iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici (potrivit Evrei 10, 27). Aceste cuvinte nu aparţin mie, ci Sfântului Apostol Pavel. Iar proorocul adaugă: Dumnezeu este râvnitor, şi Domnul izbânditor, Domnul cel ce izbândeşte cu mânie, Domnul izbândeşte asupra vrăjmaşilor săi, şi pierde pre potrivnicii săi (Naum 1, 2).

Dar când urmăreşti trista destrămare a societăţii bisericeşti în numele slujirii altor dumnezei, vrei să strigi din adâncul inimii: să fulgere şi să tune şi să răsune peste tot glasul Domnului: De vă întoarceţi voi cu toată inima voastră către Domnul, lepădaţi dumnezeii cei străini din mijlocul vostru (I Împăraţi 7; 3; IV Împăraţi 17, 36, 37, 38) şi numele dumnezeilor lor să nu le chemaţi între voi (Isus Navi 23, 7).

Academia Teologică din Moscova

În această zi de sărbătoare să se înalţe glasul Domnului şi să răsune in inimile noastre ! Fraţilor, fii ai unei singure mame duhovniceşti care se numeşte Academia Teologică din Moscova, nu auziţi ce spune primul cuvânt din Decalogul rostit pe Muntele Sinai ? Oare ne este atât de greu să acceptăm gândurile spre care ne îndeamnă ? El ne face să ne gândim în primul rând la prezentul nostru. Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne aflăm în această şcoală duhovnicească ! Ştiinţa noastră nu ne cheamă să ne îndreptăm privirile spre văi, ci spre munţii cei înalţi. În zilele noastre există multe ştiinţe, care oferă oamenilor numeroase cunoştinţe, despre care trebuie să ne întrebăm: ne ajută aceste cunoştinţe să ne mântuim ? Şi dacă nu ne sunt folositoare la ceva, ce ne oferă ele ?

Ce-i drept, ele ne oferă multe comodităţi; noi nu ne putem imagina viaţa fără ele. Am devenit dependenţi de calea ferată, de telegrafe şi telefoane, de electricitate şi multe altele. Toate acestea sunt bune. A discuta împotriva lor înseamnă a apărea în faţa lumii într-o postură caraghioasă. Însă reflecţiile despre comodităţile vieţii nu sunt cele mai importante pentru om, mai ales pentru un creştin, deoarece el aude la fiecare pas cuvântul lui Hristos: Ce folos este omului de va dobândi lumea toată, iar pre sine se va pierde sau se va păgubi ? (Luca 9, 25). Că prin credinţă umblăm, iar nu prin vedere (II Corinteni 5, 7) sau ştiinţă. Ştiinţa în sine încă nu înseamnă viaţă. În problemele legate de viaţă şi de moarte, ştiinţa poate sluji sau lui Hristos, sau lui antihrist.

Însă una din problemele cele mai grave ale secolului nostru constă în faptul că pseudo-ştiinţa orgolioasă – căci adevărata ştiinţă este întotdeauna smerită – îşi asumă de multe ori unele lucruri străine, doreşte să-i înveţe pe oameni cum să trăiască corect. Nu putem afla nimic din adevărurile naturale, matematice sau tehnice care să ne ajute să găsim un răspuns la problemele care se referă la mântuire şi moarte. Indiferent dacă Dumnezeu există sau nu, dacă există viaţă veşnică sau nu, noi nu vom găsi răspuns la aceste întrebări prin studierea stelelor, copacilor, pietrelor şi metalelor. Nu le vom găsi nici dacă vom studia istoria popoarelor, a războaielor şi a vieţii lor sociale.

În momentul când ştiinţa începe să analizeze aceste probleme, dar numai din perspectiva celui care îşi îndreaptă privirile spre văile cele întinse, ea trece cu uşurinţă de partea lui antihrist. Ea, asemenea ucigaşului celui din vechime, le spune oamenilor: Se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei cunoscând binele şi răul (Facerea 3, 5). Nu întâmplător Sfântul Apostol Iacov numeşte această înţelepciune pământească trupească, drăcească (Iacov 3, 15). De multe ori, îndeosebi în zilele noastre, această înţelepciune numeşte lucrarea de mântuire nebunie. Ea nu ne duce la mântuire şi nu cunoaşte ce este viaţa veşnică; ea vede înaintea sa numai un mormânt şi nu ştie decât să cârtească înaintea coşciugului. Cine ar fi în stare să spună despre ştiinţa noastră că ea nu duce la mântuirea sufletului şi la viaţa veşnică ?

Am putea compara studierea Sfintei Scripturi, a scrierilor patristice, viaţa şi nevoinţele plăcuţilor lui Dumnezeu sau istoria Bisericii lui Hristos cu construirea unei fabrici, cu studierea scrierilor mincinoase ale ereticilor sau, în genere, cu înălţarea Turnului Babel al zilelor noastre ? Bineînţeles că nu ! Astăzi, când înţelepciunea pământească cunoaşte un avânt în dezvoltarea ei, se simte din ce în ce mai mult nevoia de înţelepciune cerească, dumnezeiască. Oamenii au nevoie de înţelepciunea cea de sus (Iacov 3, 17). Fără ea, ei nu vor putea trăi, oricât s-ar avânta în deşertăciunea lumii acesteia. Tot pământul cheamă adevărul, şi cerul pre el bine îl cuvântează, şi toate lucrurile se clătesc şi se cutremură (III Esdra 4, 36). Din toate părţile se simte nevoia acută de el [adevăr], de acela căruia îi slujeşte şi Academia noastră.

Pământul înţelepciunii omeneşti este prelucrat de un număr mare de lucrători, dar foarte puţini dintre ei lucrează pe tărâmul ştiinţei teologice. De aceea slujirea ştiinţei teologice şi îmbogăţirea cu comorile ei veşnice şi nepieritoare formează chemarea noastră actuală ! Iată la ce trebuie noi să lucrăm şi să ne dedicăm întreaga viaţă, refuzând totodată să ne închinăm cunoştinţelor lui Baal !

Sfântul Apostol ne atenţionează în privinţa iluziilor: Cine – întreabă el – este înţelept şi bine ştiutor între voi ? Să-şi arate din viaţa cea bună faptele sale întru blândeţele înţelepciunii. Iar de aveţi râvnire amară şi prigonire întru inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici minţiţi împotriva adevărului (Iacov 3, 13-14) ! Observaţi că în cuvântul lui Dumnezeu şi în scrierile patristice adevărul este întotdeauna preţuit după următorul criteriu: este bun sau nu, este folositor pentru mântuire sau nu ? Adevărul este preţuit nu după criterii teologice sau logice, ci după cele morale. La fel în cazul acesta, Sfântul Apostol ne oferă posibilitatea să reflectăm şi să spunem dacă teologia mai este o slujire a lui Dumnezeu; putem fi teologi şi totodată să ne închinăm altor dumnezei, să slujim idolilor neînsufleţiţi.

Puţina credinţă faţă de Dumnezeu însoţită de închinarea la Dumnezeu ca cea pentru idoli au creat în zilele noastre, mai ales la ereticii apuseni, opinia potrivit căreia teologia este o ştiinţă exterioară. Ce înseamnă teologia ? Pentru mulţi, ea este cunoaşterea adevărurilor de credinţă, dar în acelaşi timp se exclude cunoaşterea lui Dumnezeu. La cunoaşterea lui Dumnezeu se ajunge pe o cale tainică. Numai cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu. De aceea adevărata teologie trebuie să devină evlavie şi numai atunci ea va aduce roade. Teologia lipsită de evlavie se aseamănă cu un copil slab şi bolnav al secolului nostru, care refuză să se închine Dumnezeului adevărat.

Această formă de teologie era necunoscută Sfinţilor Părinţi. Sfântul Isaac Sirul o aseamănă discursului unei desfrânate despre feciorie şi o consideră la fel de puţin folositoare ca atunci când un om ar încerca să aprindă un foc din lemne umede. Până şi puţinii oameni care-L caută pe Dumnezeu, al căror suflet tânjeşte după El, care aşteaptă de la teologi descoperirea adevărului ceresc, refuză această teologie spunând: ,,Noi pierim de foame duhovnicească. De ce ne daţi o piatră în loc de pâine ?”

Ah, cât sunt de trecătoare operele acestei teologii ! În schimb, scrierile Sfinţilor Părinţi dăinuie de mai bine de o mie de ani; ele sunt citite cu dragoste şi multe suflete se mântuiesc datorită lor. De aceea spunem că teologia pe care am fost chemaţi să o urmăm trebuie să fie vie şi lucrătoare. Ea trebuie să pătrundă până la despărţitura sufletului de a duhului (potrivit Evrei 4, 12). Această teologie este mântuitoare. Ea nu poate fi plictisitoare, lipsită de viaţă, fără conţinut, pentru că ea constituie manifestarea cea mai înaltă a vieţii, creşterea lăuntrică a sufletului creştin, până ce Hristos va lua chip în el (potrivit Galateni 4, 19).

Spre bucuria noastră, noi dispunem de cele mai bune manuale pentru a ne aprofunda cunoştinţele în domeniul teologiei. Aici găsim locul sfânt al poporului rus, unde ard de-a lungul secolelor, asemenea unei lumânări, sufletele credincioşilor şi se topesc de căldura umilinţei sufleteşti. Priviţi Academia noastră cu ochii unui necunoscător şi veţi afla multe lucruri folositoare pentru sufletele voastre. Poate că aţi observat că în centrul acestor clădiri se înalţă o biserică. Nu vă amintesc aceste construcţii de clădirile din jurul templului din Ierusalim, unde a crescut Ocrotitoarea Bisericii noastre şi care acoperă cu cinstitul său omofor întreaga Academie ? Oare toate acestea nu mărturisesc adevărul că adevărata teologie creştină trebuie să fie în strânsă legătură cu viaţa Bisericii ? Însăşi Împărăteasa cerurilor, care a crescut între zidurile templului, să ne ajute să creştem întru slăvirea lui Dumnezeu !

A sosit momentul să aruncăm ancora la limanul cel liniştit, dar nu înainte de a arunca o privire în viitor: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău […], să nu ai alţi dumnezei afară de mine (Ieşirea 20, 2-3). După ce am aflat acest adevăr, am mai putea să ne abatem din calea cea dreaptă, să ne închinăm altor dumnezei, să slujim şi să murim pentru ei ? Să ne lepădăm de Dumnezeu şi să părăsim Biserica, în timp ce se simte din ce în ce mai acută nevoie de lucrători în ogorul lui Hristos ?

Deasupra Rusiei s-au adunat nori negri, purtaţi de vânt, cărora negura întunericului în veac se păzeşte (Iuda 1, 13). Buzele lor rostesc cuvinte nedemne. Aceştia sunt cârtitori, grăitori de rău, care umblă după poftele lor cu păgânătate (Iuda 1, 16). Potrivnicul vostru diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pre cine să înghită (I Petru 5, 8). Forţele răului s-au adunat şi s-au năpustit asupra Sfintei Biserici a lui Hristos. Ar trebui ca Biserica să le spună pe nume ? Dar cine dintre noi nu-i cunoaşte ? Numai un orb poate să nu-i observe. Credem cu toată tăria că nici vânturile năprasnice, nici furtunile ucigătoare nu vor putea scufunda corabia lui Hristos. Iadul nu va birui Biserica lui Hristos ! Adevărul este mare şi mai tare decât toate, rămâne şi este tare în veac (III Esdra 4, 35, 38). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Este mai uşor să faci soarele să nu mai strălucească decât să distrugi Biserica”.

Să nu ne temem pentru soarta Bisericii ! Vedeţi numai cum nevrednicii fură din comoara Bisericii ! Câţi au urmat calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Valaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core (potrivit Iuda 1, 11; comp. Facerea 4, 7; Numerii 22, 22; 16, 31). Şi atunci cum am putea să ne ocupăm de treburile vieţii (potrivit II Timotei 2, 4), când mama noastră – Biserica – este sfâşiată de propriii ei fii ? În chipul Bisericii Hristos Se răstigneşte din nou şi iarăşi este ocărât şi defăimat. Cine este în stare să treacă pe alături şi numai să dea din cap ? Ce inimă trebuie să ai pentru a nu încerca să uşurezi suferinţa Mântuitorului, provocată de greutatea crucii, aşa cum a făcut odată Simon Chirineanul ? Cum va putea cineva care a primit educaţie religioasă, căruia Dumnezeu i-a dat puteri şi cunoştinţe, pe care Hristos l-a ales pentru a-I sluji, să rămână indiferent şi să nu ia apărarea Mântuitorului său ?

Cum poate o astfel de persoană să păzească moştenirea lui Dumnezeu de colţii lupilor răpitori ? Aceasta este o faptă mare. Dacă vreunul, scrie apostolul, va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (potrivit Iacov 5, 19-20). Este trist când auzi cum toţi încep să-şi ceară iertare (potrivit Luca 14, 18). Fraţii întru credinţă mor, iar oaspeţii spun: ,,Nu este treaba mea: să le slujească cine doreşte, iar eu … ţarină am cumpărat, femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni” (potrivit Luca 14, 18, 20). Iar în acest timp, sângele fratelui tău şi al tuturor celor care din vina ta s-au depărtat de Biserică şi au ajuns în gura lupului strigă către Dumnezeu din pământ (potrivit Facerea 4, 10). Ţi s-au dat puteri şi cunoştinţe, iar tu ai refuzat să le foloseşti pentru slujirea lui Dumnezeu şi a Bisericii ? Te-ai hrănit cu pâine din cea mai bună făină de grâu, cu miere şi untdelemn, dar L-ai înşelat pe Dumnezeu (potrivit Iezechiil 16, 13) ?

Vorbeşti despre slăbiciune şi nevrednicie ? Ştim că şi Moisi s-a lepădat (potrivit Ieşirea 3, 11-4, 17), Iona a fugit în Tarsis, s-au temut şi Grigorie şi Ioan Gură de Aur; din smerenie, Cuviosul Serghie a refuzat şi el chemarea. Dar tu, care te îngrijeai odată cu atâta râvnă de iubirea de sine, eşti sincer atunci când vorbeşti despre nevrednicia ta ? Nu doreşti să te dedai, sub pretext de adâncă smerenie, nepăsării, după cum spune Gură de Aur, iar cuvintele tale nu sunt o simplă scuză, prin care te gândeşti să te înşeli pe tine şi pe alţii din jurul tău ? Prin cuvinte de smerenie nu ţi-ai pregătit aşternut pe care să poţi dormi lipsit de orice grijă ? Laşitatea nu ascunde oare împietrirea faţă de lucrarea lui Hristos ? Oare nu din cauza aceasta oamenii se feresc de slujirea Bisericii, căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu (potrivit Ioan 12, 43) ? Fii sincer cel puţin acum şi răspunde, frate, la aceste întrebări, fără frică, sincer şi cu curaj.

Să nu ne încredem în propriile puteri, ci să le încredinţăm pe toate lui Dumnezeu, la fel cunoştinţele cu care ne-a înzestrat El, cum a procedat şi văduva cu cei doi bănuţi, şi să spunem împreună cu apostolul: Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întăreşte (Filippeni 4, 13). Bine este bărbatului, când va ridica jug în tinereţile sale (Plângerile lui Ieremia 3, 27). Aici pe pământ, în Biserica luptătoare, el suferă ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus (potrivit II Timotei 2, 3), iar Domnul îl va încununa în Biserica triumfătoare cea din ceruri, unde este pregătită cununa dreptăţii tuturor celor ce au iubit pe Hristos (potrivit II Timotei 4, 8).

Să nu recunoaştem idolii neînsufleţiţi ai acestei lumi deşarte şi să ne îndreptăm spre slujirea lui Dumnezeu şi Sfintei Biserici ! Mai presus de aceasta nu există nimic. Iar cel care pentru idolii lumii se leapădă de Hristos să afle că nici o cântare pământească nu poate înlocui laudele îngereşti, atât de dulci pentru sufletul iubitor de Dumnezeu. Nu va afla o altă bucurie sufletească.

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău […], să nu ai alţi dumnezei afară de mine (Ieşirea 20, 2-3). Ia aminte, suflete, la glasul Domnului ! De nu mă veţi asculta, sabia vă va mânca pre voi, că gura Domnului a grăit acestea (Isaia 1, 20). Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul Lui şi să te lipeşti de El; căci în aceasta este viaţa ta şi lungimea zilelor tale ! Viaţa şi moartea am pus înaintea feţei voastre şi binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti (A Doua Lege 30, 19-20) !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 136/noiembrie-decembrie 2021