Scrierile teologice ale arhiepiscopului Ioan (I)
Scrierile teologice ale arhiepiscopului Ioan
și chestiunea „influenței apusene” în teologia ortodoxă (I)
de ieromonah Serafim Rose († 1982)
Articol publicat în The Orthodox Word , nr. 175-176, 1994
Acest text a fost transcris de pe o casetă cu o prelegere neoficială ţinută de părintele Serafim la Mânăstirea Sfântul Ghermano din Alaska, Platina, California, în Duminica Sfinților Părinți de la cele 7 Sinoade Ecumenice din iulie 1976, în cinstea celei de-a 10-a aniversări a trecerii la Domnului a arhiepiscopului Ioan. Părintele Serafim a inclus mai târziu câteva idei din această prelegere în articolul său „Teologia ortodoxă a arhiepiscopului Ioan Maximovici”, care a fost publicat pentru prima dată în calendarul Sfântul Ghermano pe anul 1976, şi apoi ca introducere la Cinstirea ortodoxă a Maicii Domnului, de arhiepiscopul Ioan.
1. „Teologie de sus”
Astăzi noi am sărbătorit praznicul Părinților Sinoadelor Ecumenice, care are loc în această perioadă în fiecare an după data de 16 iulie. Potrivit slujbei lor, acești Părinți ai Sinoadelor Ecumenice sunt cei șapte stâlpi ai înțelepciunii pe care Hristos Dumnezeul nostru a întemeiat Biserica. Este foarte important pentru noi într-o astfel de zi să ne gândim la ce este teologia. În primul rând, trebuie să fim pe deplin conștienți de faptul că teologia nu este doar un subiect al unor oameni care merg la școală, devin foarte înțelepți citind Scripturile și scrierile Sfinților Părinți, și apoi – fie singuri, fie împreună cu alții – elaborează foarte atent, logic ceea ce ei socotesc că crede Biserica. Aceasta este numai de la nivelul înţelegerii umane. Teologia este ceva mai înalt.
Un teolog foarte renumit al Bisericii noastre de astăzi – din generaţia mai veche care trece acum, și al cărui mesaj trebuie să-l primim dacă vrem să rămânem ortodocși – este părintele Mihail Pomazanski din Jordanville. Fiind conștient de toate greutățile care vin peste Ortodoxie acum, de acei oameni care cad în realitate în învățături greșite, și de toate aceste ispite care sunt în fața noastră, el a spus: „Noi avem certitudine într-un singur lucru, şi anume slujbele dumnezeieşti”. Aceasta pentru că întreaga noastră teologie este cuprinsă în slujbele dumnezeieşti, care au fost alcătuite de Părinţi atât de mari precum Sfântul Ioan Damaschin și mulți alții, deja chiar în această perioadă a Sinoadelor Ecumenice, când întreaga învățătură dogmatică a Bisericii a fost statornicită cât se poate de ferm. Astfel, părintele Mihail ne scrie că slujbele dumnezeieşti sunt o certitudine pentru noi în cazul în care oamenii încep să primească o învățătură greșită. De asemenea, în aceeași scrisoare, el notează îndeosebi condacul acestor Părinţi. Acest condac, care este repetat în alte momente din an când sunt prăznuiţi Sfinții Părinți, este:
Propovăduirea Apostolilor și învăţăturile Părinților au întărit credința Bisericii; care, purtând haina adevărului cea țesută din teologia cea de sus, drept îndreptează și slăvește taina cea mare a dreptei credinţe.
Noi vedem aici că teologia este ceva asemănător unei haine țesute de sus: Haina adevărului cea țesută din teologia cea de sus. Aceasta este în mod evident o noţiune despre teologie destul de îndepărtată de acele simple cursuri despre ceea ce se numește teologie. Teologia – cunoașterea lui Dumnezeu, știința lui Dumnezeu – este ceva care vine de sus prin inspirație dumnezeiască. Când Sfinții Părinți se adună în sinoade și Sfântul Duh este cu ei, acele lucruri pe care ei le condamnă, le definesc și le hotărăsc nu sunt simple exprimări ale înțelepciunii omeneşti, ci sunt ceva care vine de sus.
2. Teologia arhiepiscopului Ioan
Noi avem în vremurile noastre, foarte aproape de noi, pe cineva care este teolog tocmai în acest fel: arhiepiscopul Ioan Maximovici, care prin harul lui Dumnezeu ne-a fost dat în aceste vremuri din urmă. Găsim la el multe, multe lucruri care ne ajută să rămânem adevărați creștini ortodocși chiar în vremurile foarte grele care urmează. Noi vedem în el un om foarte sfânt, un ascet cu o rânduială de rugăciune și de a-i ajuta pe alţii, și de a nu se odihni defel. Acest lucru este extrem de înalt şi însufleţitor; chiar dacă noi înșine nu facem aceasta, vedem în acest fapt o pildă foarte înălţătoare a modului în care trăieşte un părinte sfânt în vremurile noastre. Continuăm să găsim multe comori noi în el, aspecte care nu au fost discutate prea mult până acum.
Și acum noi am ajuns la cea de-a 10-a aniversare a adormirii sale, pe care am prăznuit-o în urmă cu mai puțin de o lună. De asemenea, se întâmplă ca aceasta să fie cea de-a 50-a aniversare a preoției şi călugăriei sale. Deci este foarte potrivit să găsim acum o altă comoară la el: tezaurul scrierilor sale teologice, care până acum au fost foarte puțin cunoscute chiar în limba rusă. Am reușit să adunăm laolaltă câteva din scrierile sale, în realitate foarte multe; și vedem că, într-adevăr, deși nu este preamărit în mod deschis că este un mare teolog, el este de fapt un teolog mult mai mare decât mulți oameni care sunt cinstiţi ca fiind teologi. Dar el este un teolog tocmai în sensul teologiei de sus, și nu doar al lecţiilor sau cursurilor academice, așa cum le numim noi. Din aceasta noi putem afla ceva foarte important despre cum să fim și să rămânem creștini ortodocși adevărați, lucizi, și despre cum să lăsăm moştenire bogățiile tradiției noastre ortodoxe, care este amenințată să fie ştearsă de pe fața pământului.
Ieromonahul Ioan (în centru) cu elevii carpato-ruși la Seminarul Bitol, 1931
În ce privește pregătirea sa teologică, arhiepiscopul Ioan, pe când era în Serbia, după ce a terminat facultatea de drept, a mers la academia teologică obișnuită și a obținut ceea ce am numi un doctorat în teologie; adică, a urmat toate cursurile și, drept urmare, știe totul despre chestiuni, probleme teologice și așa mai departe. Însă dincolo de aceasta, există ceva încă mai important pentru un teolog adevărat – și prin teolog adevărat înțelegem o persoană care rostește cu adevărat cuvintele lui Dumnezeu și nu doar repetă ceea ce vede în cărți. Și anume, el era dintr-o familie foarte evlavioasă; el însuși era extrem de evlavios în copilărie; el a trăit în Sfânta Rusie înainte de Revoluție; mergea la mânăstiri, cinstea icoanele făcătoare de minuni, cinstea sfinţii şi oamenii sfinți, citea vieţile sfinților, şi absorbea întreaga atmosferă din Rusia, ceea ce era pe atunci cu putinţă încă pentru oamenii evlavioşi. Iată de ce mai târziu el a devenit un teolog atât de mare și un om atât de sfânt.
Pe lângă aceasta, noi vedem o persoană care l-a inspirat foarte mult, deși nu în sensul în care am spune astăzi că l-a „influențat” (adică, nu putem spune că această persoană l-a influențat în această privinţă sau alta, ci mai curând că i-a inspirat arhiepiscopului Ioan să fie întru totul în Biserică și să fie teolog). Această persoană a fost mitropolitul Antonie Hrapoviţki. El a fost primul conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, un mare ierarh din ultimele zile ale vechii Rusii și o figură istorică foarte importantă în zilele noastre, atât atunci, cât și acum. El s-a remarcat prin sinceritatea sa, ca fiind foarte îndrăzneț și nu prea politicos când era vorba de lucruri importante în Biserică. A fost un luptător foarte lucid pentru cele mai bune tradiții ortodoxe. A subliniat în mod constant necesitatea de a ne ,,întoarce la Sfinții Părinți”, pe care desigur arhiepiscopul Ioan a preluat-o în întregime; și, de asemenea, el a vorbit despre teologia ortodoxă ca fiind foarte strâns legată de viața duhovnicească și morală, spre deosebire de a fi pur şi simplu învățată la școală și apoi repetată.
Cu toate acestea, scrierile mitropolitului Antonie sunt cu totul diferite de cele ale arhiepiscopului Ioan, deoarece mitropolitul Antonie era foarte implicat în lumea academică. El a fost rectorul câtorva academii teologice și a trebuit să fie conştient în mod constant de problemele timpului său. Trebuia să știe ce gândeau oameni precum tolstoienii – oameni care încercau să submineze credința în Dumnezeu și Biserică – și el se gândea neîncetat cum să transmită mesajul Ortodoxiei unor astfel de oameni. El aduce argumente despre teologia ortodoxă, fiind el însuși foarte legat de problemele de a prezenta Ortodoxia oamenilor care erau departe de ea. Astfel, constatăm că scrierile sale sunt în realitate mult mai puțin inspiratoare decât cele ale arhiepiscopului Ioan, despre care vom vorbi acum.
3. Echilibrat între extreme
Lucrările teologice ale arhiepiscopului Ioan sunt foarte multe la număr. Noi nu le-am găsit încă pe toate deoarece ele nu sunt adunate într-un singur loc. Ele se află în reviste vechi, de obicei reviste bisericești care au avut un tiraj foarte mic și acum au fost aproape toate pierdute. Unele sunt din vechile periodice bisericești din anii ’1920 și ’1930 din Iugoslavia; altele sunt din propriile sale periodice din China și America. Noi am găsit un articol lung din pură întâmplare – desigur, l-am găsit cu darul lui Dumnezeu – care a fost tipărit în Varșovia în 1930, și din care au rămas probabil foarte puține exemplare. Multe dintre scrierile sale sunt articole foarte mici – predici care sunt foarte profunde – dar el are câteva articole mai lungi – de 20-30-40 pagini – care sunt foarte importante. El a scris împotriva ereziei lui Bulgakov și sofiologiei; a scris despre Maica Domnului într-un tratat pe care îl traducem pentru un nou număr din Cuvântul Ortodox; a scris şi despre Sfânta Rusia, noii mucenici, Biserica ca Trup al lui Hristos, însemnătatea diasporei ruse (adică, rușii în exil), monarhia ortodoxă și alte câteva asemenea subiecte.
Din scrierile sale teologice, vedem că arhiepiscopul Ioan este cu totul diferit de mitropolitul Antonie. Caracteristica principală pe care o putem sublinia în scrierile sale teologice este libertatea. El este cu totul cufundat în tradiția ortodoxă și este el însuși un izvor de adevărată teologie ortodoxă. El nu are nici un fel de influențe străine sau vreun accent excesiv pe o parte a tradiţiei din cauza vreunei controverse. Aceasta îl face pe el deosebit de valoros ca autoritate în privinţa unui lucru care este foarte mult discutat în limba engleză astăzi: așa-numita influență apuseană asupra teologiei ortodoxe în ultimii 700 ani. Într-un articol pe care l-a scris despre iconografie, de exemplu, el subliniază adevăratul stil iconografic ortodox, dar totodată nu este prea supărat de icoanele în stil apusean atâta vreme cât ele se află în anumite hotare și au fost binecuvântate să fie în Biserică.
El a scris și despre o întrebare: „Pentru ce S-a rugat Hristos în grădina Ghetsimani ?” Aici vedem că el era foarte cunoscător în tratarea unui subiect care la acea vreme era destul de controversat. Devenise controversat deoarece învăţătorul său, mitropolitul Antonie – opunându-se faţă de ceea ce el numea interpretarea scolastică a „plății făcute unui Dumnezeu mânios” – a mers el însuși puțin prea departe în direcția opusă, şi drept urmare a pus un accent prea mare pe însemnătatea rugăciunii lui Iisus Hristos în grădina Ghetsimani, ca și cum aceasta era cea mai importantă parte a mântuirii noastre; şi Crucea era întrucâtva subestimată. Aceasta se întâmplă adeseori când cineva este implicat în polemică, adică în argumente cu alți teologi. Unii cad peste bord pe o parte puțin prea mult, şi pentru a contracara asta, uneori cineva merge puțin prea departe de cealaltă parte.
Însă arhiepiscopul Ioan a fost foarte echilibrat în acest sens, ceea ce arată cât de sănătoasă era perspectiva lui și cum nu a alunecat în nici un fel de extreme. El a preluat cea mai bună parte a învățăturii mitropolitului Antonie pe această temă – despre iubirea plină de compasiune a lui Iisus Hristos pentru întreaga omenire – și totodată a îndreptat unele greșeli pe care mitropolitul Antonie le făcuse în articolul său. De exemplu, mitropolitul Antonie spunea că era nedemn de noi a crede că Iisus Hristos ar trebui să Se teamă de suferințele Sale viitoare, în timp ce, în realitate, majoritatea Sfinților Părinți vorbesc tocmai despre acest lucru: că aceasta vădește firea omenească a lui Iisus Hristos, că El Se temea de suferințele viitoare. Deci arhiepiscopul Ioan a îndreptat aceasta şi a dat de asemenea cea mai bună parte a învățăturii mitropolitului Antonie despre iubirea plină de compasiune. Oamenii vorbeau încoace şi încolo, unii apărând un punct de vedere, alții apărându-l pe celălalt – iar arhiepiscopul John l-a dezbătut fără a face câtuşi de puţin o controversă din asta. De fapt, citind articolul lui nu ai putea ghici nicicând că a existat vreo controversă. Aceasta arată cât de echilibrat era el.
4. „Influența apuseană”
În acelaşi mod exista această chestiune a ,,influenţei apusene”, despre care mitropolitul Antonie a vorbit de asemenea foarte mult. Este foarte important pentru noi să înțelegem exact ce înseamnă aceasta, deoarece este adevărat că, vreme de câteva sute de ani în Biserica Ortodoxă, au existat împrumuturi din Apus, de la romano-catolici, în scrierile teologice. Unii oameni vorbesc puțin prea mult despre influența apuseană; cad peste bord și vor să arunce totul din ultimii 700 ani. Desigur, acest lucru este greșit. Dar la arhiepiscopul Ioan observăm că, așa cum era foarte echilibrat față de mitropolitul Antonie când unii protestau împotriva învățăturii sale, tot atât de echilibrat era cu privire la chestiunea influenței apusene.
Odată, noi înșine l-am întrebat pe arhiepiscopul Ioan despre chestiunea învățăturii mitropolitului Antonie, şi el a dat din mână spunând: „Nu este important”. Adică, această învățătură are părți foarte importante și, dacă există greșeli în ea, este ceva secundar, nu are importanță.
Mitropolitul Petru Movilă
Arhiepiscopul Ioan a avut aceeași atitudine față de altcineva care este o mare personalitate în teologia ortodoxă: mitropolitul Petru Movilă, care a trăit în secolul al XVII-lea, în același timp cu Sfântul Iov de Poceaev, în vestul Rusiei. Mitropolitul Petru a fost acuzat că se află sub o mare influență apuseană; şi unii vor chiar să-l dea afară cu totul, spunând că el nu este ortodox. Arhiepiscopul Ioan avea însă un mare respect față de el; și putem vedea în această atitudine ceva foarte important despre întreaga chestiune a influenței apusene.
Problema influenței apusene a intrat în Biserică după Sinodul de la Florența din 1439. Acela a fost momentul în care, din motive politice, teologii bizantini au mers în Apus și au capitulat; adică, ei au cedat învăţăturii romano-catolicilor şi au acceptat anumite lucruri care nu erau ortodoxe. Ei au semnat cu toţii unirea cu Roma – toți cu excepția marelui apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului. După aceasta a fost o perioadă foarte grea în Biserică.
Noi studiem acum, 500 ani mai târziu, aceste evenimente. Putem vedea desigur că această falsă unire a fost respinsă și că Biserica Ortodoxă nu a primit-o. Dar la acea vreme, și pentru destul de multă vreme după aceea – mai mult de 100 ani, problema unirii de la Florenţa a fost una foarte dificilă în Biserică. În Rusia, de îndată ce mitropolitul Isidor s-a întors și a spus: „Am semnat unirea”, l-au izgonit. El a venit la biserică și țarul însuși era acolo. ,,Ce ai făcut ?!”, a spus țarul. „Ați semnat unirea cu Roma ?”, și l-au băgat la închisoare și au refuzat categoric unirea. El a fost nevoit să se întoarcă în Apus, fugind prin Polonia, şi în cele din urmă a devenit cardinal în Biserica Romano-Catolică, un apostat de la Ortodoxie.
Pe de altă parte, Sfântul Marcu al Efesului a respins unirea, mai întâi în Apus și apoi în Grecia; şi când s-a întors, el a adunat în jurul lui oameni care erau de asemenea împotriva unirii. Apoi, după doar 15 ani de la Sinodul de la Florența, prin judecata lui Dumnezeu – foarte probabil tocmai pentru faptul că unirea fusese acceptată –, a căzut Constantinopolul. După aceea a fost un patriarh Ghenadie, ucenic al Sfântului Marcu al Efesului, care a respins unirea; dar a existat încă o mare confuzie în Biserica Greacă ceva vreme. Există o carte întreagă pe această temă de Timothy Ware (părintele Calist), intitulată Eustratios Argenti (Oxford, 1964), care dezbate atitudinea grecilor față de Roma chiar în aceste secole de după 1450. Noi vedem că a existat o mare confuzie în Grecia dacă catolicii erau parte a Bisericii sau nu. De multe ori episcopii ortodocși îi invitau pe franciscani şi iezuiţi să propovăduiască în bisericile lor. Romano-catolicii și ortodocșii aveau chiar slujbe în aceleași biserici, deși, în multe locuri din Grecia, ei au avut altarul într-un loc separat. În mod evident, ei nu prea au ştiut dacă acceptaseră sau nu unirea. Erau mulţi care se împotriveau cu ardoare, dar alții spuneau: „Ei bine, noi am semnat actele; toți au semnat, patriarhul a semnat, împăratul a semnat. Nu suntem obligați ?”
În Grecia, această problemă a fost mult mai gravă decât în Rusia, dar același lucru s-a întâmplat și în Rusia. În partea de vest a Rusiei au venit misionarii latini și au încercat să-i amăgească pe oameni să devină romano-catolici. De aici a început problema influenței apusene în Rusia.
Aceasta se întâmpla deja de 100 ani sau mai mult, când, la sfârșitul secolului al XVI-lea, latinii au făcut altă unire, de data aceasta în partea de vest a Rusiei: unirea de la Brest-Litovsk, împotriva căreia a luptat Sfântul Iov de Poceaev. În mod clar, ei înaintau pentru a prelua întregul Răsărit. Ei utilizau confuzia oamenilor din Grecia dacă erau uniţi sau nu – ei utilizau aceasta ca pe o oportunitate de a-şi instala propriii misionari, de a-și aşeza propriii episcopi în orașele grecești, și apoi de a prelua efectiv tot Răsăritul, începând cu Grecia și mergând până în Rusia.
Acestea erau nişte vremuri foarte critice pentru Ortodoxie. Marii Părinți știau că catolicii au greşit în dogma lor şi s-au îndepărtat de Biserică, și totuși exista această propagandă pentru a face parte din Biserica Latină, de parcă papa era încă căpetenia între episcopi. În același timp, în Apus avea loc ceea ce noi numim astăzi „Renașterea”: o întreagă mișcare de învățare care a fost în mare măsură o renaștere a ideilor păgâne antice. Întreaga semnificaţie a Renașterii poate fi rezumată probabil ca o continuare a mișcării scolastice anterioare în Apus. Adică, ea a fost caracterizată de o creștere a înțelepciunii lumești, a ceva ce nu este necesar pentru mântuirea sufletului. Acesta a fost momentul în care știința – învățarea despre natură – începea să aibă importanța pe care o are astăzi, când limba a fost studiată pentru prima oară, când s-au făcut traduceri, și când clasicii greci și latini antici au fost reînviaţi din uitare, fiind foarte puțin studiaţi în secolele anterioare după căderea Greciei şi Romei. Nivelul de învățare a crescut: oamenii au devenit mai conștienți de istoria lumii, de știință, și de înțelepciunea lumească în general.
Această înțelepciune lumească în sine nu are importanță; dar de îndată ce cineva intră în ea, dobândeşte o anumită atitudine a minții. Această atitudine nu este în sine ostilă mântuirii, dar trebuie s-o înțelegi în mod adecvat pentru a afla cum te poţi mântui dacă o ai. În realitate, în secolul al XX-lea, această mișcare de învățare apuseană a invadat acum întreaga lume. Oricine vine la Ortodoxie astăzi, cu posibila excepție a unor triburi de africani din Uganda și Kenya și așa mai departe, este interesat de această chestiune de a ști cum să-ți mântuieşti sufletul odată ce ai devenit înțelept lumeşte și sofisticat, știind despre istoria lumii, știință etc.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei