Scriptura nr. 29

Despre conştiinţă

– primul cuvânt de învăţătură –

 

Când în viaţa noastră de zi cu zi spunem că ne mustră conştiinţa, că ea nu ne îngăduie să facem cutare sau cutare lucru, sau, dimpotrivă, că ea tace în noi, dăm ,,conştiinţei” o însemnătate aparte. Şi în calea vieţii creştine conştiinţa ocupă un loc de excepţie. Dar ce este, din punctul de vedere al Sfinţilor Părinţi, conştiinţa ?

Sfinţii Părinţi numeau ,,conştiinţă” legea firească, pusă de Dumnezeu în inima omului când l-a făcut: ,,Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în el ceva dumnezeiesc, un fel de gând ce are în sine, asemenea scânteii, atât lumină, cât şi căldură; un gând care luminează mintea şi îi arată ce este bine şi ce este rău: aceasta se numeşte conştiinţă, iar ea este legea firească. … Urmând acestei legi, adică conştiinţei, patriarhii şi toţi sfinţii au plăcut lui Dumnezeu înainte de legea scrisă”.

Aşa a fost în vremea petrecerii omului în rai împreună cu Dumnezeu. Numai atunci când s-a vătămat, s-a întunecat legea întipărită în inima omului, a apărut nevoia de Sfânta Scriptură. Asta a fost în vremea lui Moisi, când în mijlocul poporului lui Dumnezeu se răspândise păgânătatea, se împuţinase credinţa. ,,Însă când oamenii, prin cădere, au îngropat şi au călcat (conştiinţa), atunci a fost nevoie de legea scrisă, a fost nevoie de sfinţii prooroci, a fost nevoie de însăşi venirea Stăpânului nostru Iisus Hristos ca să dezgroape şi să înalţe (conştiinţa), să aprindă iarăşi, prin păzirea sfintelor Lui porunci, acea scânteie îngropată”.

Sfântul Prooroc Moisi primind tablele Legii

La fel şi în Noul Testament. La început, ucenicii lui Hristos nu aveau lege scrisă, şi numai spre sfârşitul vieţii lor au scris Evanghelia şi epistolele. Unii dintre creştini nu numai că n-au aflat Legea lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, dar nici măcar din predania prin viu grai. Domnul Însuşi le-a descoperit în inima lor, în conştiinţa lor, Vestea cea Bună. Aşa a fost cu Apostolul Pavel, care niciodată nu L-a văzut pe Domnul pe pământ, nu a auzit propovăduirea ucenicilor Lui nemijlociţi, Apostolilor Lui, aproape până la sfârşitul vieţii sale, însă, de pe când era încă fariseu, împlinea neabătut toate poruncile conştiinţei sale – şi de aceea i S-a descoperit Domnul. Şi despre Maria Egipteanca ştim că ea cunoştea Legea lui Dumnezeu fără să fi citit nici un fel de cărţi.

Lucrarea lui Hristos a stat în aceea că El a refăcut în om conştiinţa, a reaprins scânteia călcată în picioare şi îngropată. Conştiinţa este legată în noi nemijlocit de chipul lui Dumnezeu: precum acesta se stricase în noi şi avea nevoie să fie refăcut, aşa şi conştiinţa. Hristos a venit pe pământ, ne învaţă Biserica, pentru a reface chipul strămoşului căzut şi totodată a reface, a reaprinde în noi scânteia conştiinţei.

Găsim această învăţătură despre conştiinţă la toţi Sfinţii Părinţi; şi Sfântul nostru Tihon din Zadonsk scrie în cuvântul său despre conştiinţă: ,,Zidindu-l pe om, Dumnezeu a sădit în sufletul lui conştiinţa, ca prin aceasta să-l cârmuiască şi să-l povăţuiască ce să facă şi ce nu. Conştiinţa nu este altceva decât legea firească sau naturală, drept care şi conglăsuieşte cu legea dumnezeiască scrisă: pentru că ce ne învaţă legea lui Dumnezeu, aceea ne învaţă şi conştiinţa”. Şi dacă noi ne dăm silinţa, treptat se reface şi se curăţeşte în noi legea scrisă ,,nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii”, apropiindu-se tot mai mult de Legea scrisă a lui Dumnezeu. Amândouă aceste legi sunt, la modul ideal, unul şi acelaşi lucru. Tocmai de aceea Apostolul Pavel şi Maria Egipteanca nu aveau nevoie de citirea Sfintei Scripturi.

Legea firească se reface în creştini prin botez odată cu chipul lui Dumnezeu, şi, numai dacă omul îşi dă osteneala pentru asta, ea se curăţeşte şi se luminează tot mai mult de-a lungul vieţii, odată cu asemănarea lui Dumnezeu. Fericitul Diadoh aseamănă chipul lui Dumnezeu unui desen pe care noi îl colorăm de-a lungul vieţii noastre, apropiindu-ne tot mai mult de Dumnezeu şi asemănându-ne tot mai mult cu El.

Legea firească există însă şi la necredincioşi, şi la păgâni, însă în ei este în aceeaşi stare ca şi chipul lui Dumnezeu, adică s-a stricat şi a căzut. Cu toate acestea, dacă ei urmează conştiinţei lor – aşa schimonosită şi pângărită cum este ea, dar totuşi pusă ca Lege a lui Dumnezeu în inima lor – ea îi duce la Dumnezeu. Când neamurile, cele ce nu au lege, din fire fac ale legii, aceia lege neavând, ei singuri îşi sunt lege; care arată fapta legii scrisă întru inimile sale, împreună mărturisindu-le lor cunoştinţa lor, şi cugetele lor întru sine pârându-se sau şi dându-şi răspuns de îndreptare (Romani 2, 14-15), spune Sfântul Apostol Pavel.

Pentru creştin, în care prin botez se reface chipul lui Dumnezeu şi se curăţeşte conştiinţa, aceasta din urmă mai este legată şi de îngerul păzitor. Şi Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte astfel despre conştiinţă: ,,Conştiinţa este cuvânt şi dare în vileag din partea îngerului păzitor, celui dat nouă la botez”. Noi, oamenii, putem întuneca iarăşi chipul lui Dumnezeu din noi, însă avem înger păzitor, şi conştiinţa noastră este cuvântul lui. ,,Conştiinţa este cartea firească (a poruncilor dumnezeieşti): cel care o citeşte în chip lucrător primeşte cercările ocrotirii dumnezeieşti”, spune Sfântul Marcu Ascetul. Iată că tocmai îngerul păzitor este cel ce ne dă putinţa de a ,,citi în chip lucrător” cartea legii fireşti.

Putem oare avea încredere în conştiinţa noastră, ne putem oare călăuzi în viaţă după poruncile acestui glas, care uneori ne dă dreptate, alteori ne învinuieşte ? Da. ,,Avem îndestulă călăuzire – conştiinţa, şi nu este cu putinţă ca cineva să fie lipsit de ajutorul ei”, răspunde Sfântul Ioan Gură de Aur. Dacă vrei să ai întotdeauna îndrumare mântuitoare de suflet, ia aminte la conştiinţa ta şi împlineşte fără amânare ce îţi va insufla ea. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că dacă noi, creştinii, am lua aminte la conştiinţa noastră acum, după botez, având totodată şi înger păzitor, am putea şti întotdeauna voia lui Dumnezeu aşa cum o ştiau primii oameni înainte de cădere. Ţine de voia noastră să ne supunem conştiinţei ori să o călcăm în picioare şi să o neglijăm.

Trebuie să ne amintim mereu că în noi trăieşte conştiinţa, că trebuie să urmărim ca focul acesta să nu se stingă, ci să devină tot mai viu. ,,Iar acum, în stăpânirea noastră este fie a o adormi iarăşi, fie a o lăsa să se arate în noi şi să ne lumineze dacă ne vom supune ei – fiindcă atunci când conştiinţa noastră ne spune să facem ceva, iar noi nu facem, ci o călcăm în picioare mai departe, atunci o adormim; din pricina greutăţii care zace asupra ei, ea nu ne mai poate grăi limpede, ci, ca o făclie care străluceşte dinapoia unei perdele, începe să ne arate mai întunecat lucrurile. Şi precum în apa tulburată de mult nămol nimeni nu-şi poate cunoaşte chipul, nici noi, după ce călcăm legea lui Dumnezeu, nu mai înţelegem ce ne grăieşte conştiinţa noastră, încât ni se pare că ea nici nu mai este în noi. Totuşi, nu este om care să nu aibă conştiinţă, pentru că ea este, precum am zis, ceva dumnezeiesc şi nicicând nu piere, ci pururea ne aminteşte cele de folos, însă noi nu simţim aceasta, pentru că, după cum s-a spus, nu o băgăm în seamă, ci o călcăm în picioare”.

Dacă conştiinţa noastră tace sau ,,ne arată mai întunecat lucrurile”, aceasta nu înseamnă că este proastă ea, pe care Dumnezeu a pus-o în noi. Aceasta dă mărturie despre faptul că noi înşine, având la început conştiinţa curăţită, nu ne-am îngrijit ca ea să rămână curată şi plină de vitalitate. Altfel, ar însemna că nu avem în noi scânteia dumnezeiască, ar însemna că şi chipul lui Dumnezeu din noi este nedesăvârşit, că în Dumnezeu Însuşi nu este desăvârşire. Ştim atât din propria experienţă, cât şi din literatura lumii, că fiecare dintre noi, înainte de a săvârşi păcatul, fărădelegea, aude glasul conştiinţei care încearcă să-l ţină în frâu: deşi glasul acesta e slab, sfios, el vorbeşte totuşi, însă noi îl respingem, nu vedem şi nu vrem să vedem lumina.

În culori foarte vii descrie lucrul acesta Sfântul Tihon din Zadonsk: ,,Astfel Dumnezeu îi grăieşte şi-i strigă omului prin conştiinţă, atunci când vrea să facă răul: întoarce-te, omule ! Nu mergi unde trebuie ! Fereşte-te de rău ! (Psalmi 33, 14) … Şi ce îţi spune prin conştiinţă, îţi spune şi prin sfântul Său cuvânt. Conştiinţa, care nu greşeşte, şi cuvântul lui Dumnezeu sunt în împreună-glăsuire desăvârşită. Ce spune conştiinţa, tot aceea spune şi cuvântul lui Dumnezeu … Drept aceea, când conştiinţa te abate şi te înfrânează de la ceva, să ştii că acesta este glasul lui Dumnezeu, ce strigă înlăuntrul nostru, abătându-ne şi înfrânându-ne de la rău”.

Cât de cunoscută ne este imaginea aceasta ! Oricine dă atenţie conştiinţei sale, care îşi cercetează măcar din când în când sufletul, va întări aceste spuse ale sfântului.

Sfântul Nil Sinaitul spune însă că poate fi în suflet şi un alt glas, care ne spune că totul este bine, că nu vom păţi nimic dacă vom face una şi alta, care sileşte conştiinţa să amuţească – şi sfântul ne sfătuieşte: ,,Pe martora lucrurilor tale – conştiinţa ta – să n-o trimiţi la gândul care dispreţuieşte căderea şi vorbeşte despre ea cu graiuri dulci şi meşteşugite”.

Cea mai mare fericire a noastră, dar totodată şi nefericire, stă în aceea că avem în noi înşine martor şi pârâş al lucrurilor noastre ,,statornic, dar nu şi necurmat”, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, adică nu ne chinuie în fiecare clipă a vieţii noastre, fiindcă n-am putea îndura aceasta, însă mustrarea ei tot ,,scapără” în noi, nelăsându-ne să adormim. După spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, conştiinţa face aceasta nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori şi viaţa toată, şi chiar după ce a trecut multă vreme nu uită niciodată cele săvârşite, ci ne mustră cu tărie şi când săvârşim păcatul, şi înainte de a-l săvârşi, dar mai ales după ce-l săvârşim.

Aşadar, în primul rând, conştiinţa este un martor ce nu tace, iar în al doilea rând ne mustră, dar nu fără curmare. Aceasta este, precum spuneam, fericirea şi nefericirea noastră: mustrarea necurmată ne-ar omorî, n-am putea începe o altă viaţă, una curată şi sfântă; iar nefericirea noastră stă în aceea că atâta timp cât auzim mustrarea conştiinţei încă mai vrem să facem ceva, dar îndată ce se sfârşeşte, ne răcim faţă de făptuirea creştină. Trebuie să rămânem însă treji până la sfârşit. Luarea-aminte faţă de propria conştiinţă trebuie să fie pentru creştin lucrarea de temelie.

Avem conştiinţa ca martor care nu tace şi mustrător statornic, dar nu şi necurmat: avem şi dojană, şi mângâiere, avem tot ce ne trebuie pentru a ne ridica din prăpastia păcatului şi a merge înainte cu trezvie pe calea dreaptă. Trebuie să ne plecăm urechea mereu ca să auzim dacă nu cumva a încetat conştiinţa să ne mai mustre, şi dacă vedem că aşa stau lucrurile, să căutăm pricina acestui fapt, amintindu-ne că ,,nu sunt mustraţi de conştiinţă doar cei ce fie că au ajuns la culmea virtuţii, fie că au căzut în adâncul răutăţilor”. ,,Trebuie să luăm aminte la noi înşine ca să vedem dacă nu cumva a încetat conştiinţa să ne mai mustre, nu datorită curăţiei noastre, ci întrucât este vlăguită”.

Şi dacă nu avem în noi înşine acest martor şi acest pârâş, trebuie să mergem la el să facem ascultare – să ascultăm poruncile lui şi să nu-l trimitem la gândul ,,care dispreţuieşte căderea noastră şi vorbeşte despre el cu graiuri dulci şi meşteşugite”. Stareţul Iosif de la Optina spunea: ,,Conştiinţa omului este ca un deşteptător. Dacă deşteptătorul a sunat şi tu, ştiind că trebuie să mergi la ascultare, te scoli îndată, urmarea va fi că şi după aceea îl vei asculta întotdeauna; iar dacă nu te vei scula îndată, zicând câteva zile în şir: să mai stau puţintel în pat, vei sfârşi prin a adormi şi a nu te mai trezi când sună deşteptătorul”. Oricine ştie că aşa stau lucrurile în ce priveşte deşteptătorul, dar în privinţa conştiinţei parcă am şti asta, însă fără a da atenţie.

Conştiinţa noastră nu ne este doar pârâş, ci şi judecător neadormit şi nemitarnic, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Nu, cu adevărat, nu se află între oameni nici un judecător atât de neadormit cum este conştiinţa noastră. Judecătorii dinafară pot fi şi cumpăraţi cu bani, şi înmuiaţi prin linguşire, mai fac favoruri şi de frică; pe lângă aceasta, sunt o mulţime de alte mijloace care pot strâmba dreptatea judecăţii lor. Tribunalul conştiinţei însă nu e supus nici unei înrâuriri de felul acesta, ci chiar dacă ai da bani, chiar dacă ai linguşi, chiar de-ai ameninţa sau orice altceva ai face, ea rosteşte dreapta hotărâre împotriva gândurilor păcătoase, şi cel ce a păcătuit se osândeşte singur, chiar dacă nu l-ar învinui nimeni altcineva”.

În această privinţă, conştiinţa se află într-o situaţie de excepţie, pentru că nimeni nu ne cunoaşte aşa de bine greşelile, nimeni nu ne poate urmări cu atâta statornicie ca ea, şi totodată avem în noi înşine un asemenea străjer. Prin urmare, conştiinţa este ceva nepreţuit pentru mântuirea noastră, este o scânteie dumnezeiască, fără care nu am putea să ne mântuim. Conştiinţa ne este judecător nu numai acum, ci şi la înfricoşata judecată ea ne va fi cel dintâi şi cel mai de temut judecător. Acea judecată va fi cumplită tocmai pentru că nu ne vom mai putea îndreptăţi, nu vom putea spune că pârâşul este nedrept.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 51/septembrie-octombrie 2009

 

 

Despre conştiinţă

– al doilea cuvânt de învăţătură –

 

Oricât de păcătos ar fi omul, chipul lui Dumnezeu rămâne întotdeauna în el şi este doar acoperit de rănile păcatului. ,,Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, măcar de şi port rănile păcatelor” (tropar, binecuvântările morţilor). Orice ar spune cineva despre noi, despre viaţa noastră, pentru noi are însemnătate numai felul în care ne privim noi înşine faptele, felul în care ni le îndreptăţeşte sau ni le mustră conştiinţa noastră – nemitarnicul judecător care ne însoţeşte întotdeauna.

Sfinţii Apostoli dădeau conştiinţei o foarte mare însemnătate şi urmau îndrumările ei în viaţă şi când îşi scriau epistolele. De pildă, Apostolul Pavel istoriseşte sinedriului despre lucrarea sa în cuvintele următoare: ,,Bărbaţi fraţi, eu cu toată ştiinţa bună am vieţuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta” (Faptele Apostolilor 23, 1). De asemenea, ,,adevărul zic întru Hristos, nu mint, împreună mărturisindu-mi mie cunoştinţa gândului meu întru Duhul Sfânt” (Romani 9, 1), şi ,,rugaţi-vă pentru noi; că nădăjduim că bună ştiinţă avem, întru toate bine vrând a vieţui” (Evrei 13, 18). Ceva asemănător spune şi Apostolul Petru: ,,Având ştiinţă bună; că întru ceea ce vă clevetesc pe voi, ca pe nişte făcători de rău, să se ruşineze cei ce grăiesc de rău viaţa voastră cea bună întru Hristos” (I Petru 3, 16).

Dacă apostolii dădeau conştiinţei o atare însemnătate, înseamnă că şi noi, care năzuim să călcăm pe urmele lor, dar ne aflăm în starea de statornică aplecare către păcat, este însemnată şi neapărat trebuincioasă prezenţa în suflet a acestui judecător nemitarnic şi neadormit. Alţi oameni ne pot lăuda sau mustra, însă judecata lor este făţarnică, fiindcă ei se poartă faţă de noi cu părtinire – fie peste măsură de îngăduitor, fie dimpotrivă, cu duşmănie. Iar conştiinţa, după cuvintele Sfântului Ierarh Grigorie Teologul, este ,,nemincinos tribunal casnic”.

Criminalul poate scăpa câteodată de judecata omenească, dar niciodată nu va scăpa de judecata conştiinţei sale. Înfricoşata Judecată ne sperie tocmai deoarece conştiinţa noastră, care ştie toate faptele noastre, ne va da în vileag şi ne va pârî.

Am citit, am auzit cuvintele lui Puşkin din Boris Godunov: ,,Nu vei scăpa de judecata omenească, precum nici de a lui Dumnezeu nu vei scăpa”, însă cuvintele acestea ne intră de obicei pe o ureche şi ne ies pe alta, cu toate că am avea neapărată nevoie să le avem mereu înaintea noastră şi să ne călăuzim în viaţă după ele.

Hristos a venit pe pământ să-i cheme pe păcătoşi la pocăinţă, iar noi îi respingem. Asta dă mărturie despre faptul că ne-a ajuns conştiinţa în starea când încetează să ne mai mustre. Trebuie să ne amintim episodul cu păcătoasa pe care voiau s-o bată cu pietre pentru greşeala ei. Când au adus-o la Hristos, El nu zicea nimic, şedea tăcând şi, după cum se spune în Evanghelie, scria pe pământ, iar când au început să-L tot întrebe, în cele din urmă a răspuns: ,,Cel ce este fără de păcat între voi, acela întâi să arunce piatra asupra ei” (Ioan 8, 7). Atunci, cei care o învinuiau, fiind mustraţi de conştiinţa lor, au început să plece unul după altul, până ce a rămas numai femeia înaintea Domnului. Astfel a vorbit în ei conştiinţa, deşi erau oameni cruzi, pare-se. Iar acum, schimonosind ideea de Biserică, oamenilor nu le pasă de conştiinţă, îi dau în vileag, îi mustră şi îi învinuiesc pe alţii. Şi aceştia sunt oameni care citesc şi ascultă mereu Evanghelia.

Trebuie să primim cu cea mai mare luare-aminte învăţătura Sfinţilor Părinţi despre conştiinţă. Pentru noi, în momentul de faţă, când conştiinţa noastră este arsă, curăţirea şi păzirea conştiinţei trebuie să fie lucrul de căpetenie. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, conştiinţa nu este numai tribunalul nostru ,,casnic”, ci şi dascăl al vieţii, care ne învaţă Legea lui Dumnezeu: ,,Învăţător adevărat este conştiinţa; cel ce ascultă de ea petrece fără de poticnire”. Aici se vorbeşte despre conştiinţa adevărată, conştiinţa bună, conştiinţa ,,ideală”. Despre aceeaşi conştiinţă vorbeşte Sfântul Cuvios Ioan Scărarul: ,,În toate împrejurările să punem drept scop şi îndreptar, după Dumnezeu, conştiinţa noastră, şi aflând încotro bat vânturile să întindem pânzele corabiei noastre cum ne arată ea (conştiinţa)”. Despre acelaşi lucru dă mărturie în dese rânduri Apostolul Pavel, care era călăuzit în viaţa sa nu de legea scrisă, ci de legea firească a inimii.

La Avva Dorothei se află o imagine frumoasă, în care conştiinţa este înfăţişată drept pârâş care se luptă cu noi. Lucrarea mântuirii noastre ar fi pe de-a-ntregul cu neputinţă dacă n-ar fi în noi acest pârâş, care se luptă cu noi pentru dreptate, pentru adevăr, pentru bine. În această luptă nu avem voie să nesocotim nici cele mărunte, pentru a nu le pierde pe cele mari, şi trebuie să ne îngrijim de cele uşoare, ca să le dobândim mai apoi pe cele mai grele. Trebuie neapărat să ne curăţim, să ne păzim şi să ne verificăm conştiinţa atâta timp cât încă suntem în această lume: împacă-te cu pârâşul tău atâta timp cât eşti cu el pe cale.

Proorocul îl plânge pe Efraim şi zice: ,,Asuprit-a Efraim pe pârâşul său şi a călcat judecata” (Osie 5, 11). Pârâş numeşte conştiinţa. De aceea s-a zis şi în Evanghelie: ,,Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti pe cale cu dânsul, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul te va da slugii şi în temniţă vei fi aruncat. Amin zic ţie: nu vei ieşi de acolo, până nu vei da codrantul (banul) cel mai de pe urmă” (Matei 5, 25-26). Dar de ce numeşte ,,pârâş” conştiinţa ? Pentru că se împotriveşte întotdeauna relei noastre voiri şi ne aduce aminte ce trebuie să facem, însă nu facem, precum şi ce nu trebuie să facem, dar facem, şi pentru aceasta ne osândeşte. De aceea şi Domnul o numeşte ,,pârâş” şi ne porunceşte, zicând: ,,Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti pe cale cu dânsul”. Calea, după spusele Marelui Vasilie, este această lume.

Aşadar, să ne sârguim, fraţilor, a ne păzi conştiinţa atâta timp cât suntem în această lume; să n-o călcăm deloc, în nici o privinţă, fie ea cât de mică. Să ştiţi că din pricina nesocotirii acestui lucru mărunt ajungem la nesocotirea celor mari … Drept aceea, păziţi-vă, fraţilor, de nesocotirea lucrurilor mici, păziţi-vă de dispreţuirea lor … fiindcă prin asta ia naştere năravul cel rău. Deci, să luăm aminte la noi înşine şi să ne îngrijim de cele uşoare cât timp sunt uşoare, ca să nu se facă grele: fiindcă atât virtutea, cât şi păcatele încep de la binele şi răul mic şi sfârşesc în cele mari. De aceea ne şi porunceşte Domnul să ne păzim conştiinţa, părând a ne îndemna cu osebire pe fiecare din noi, grăind: ,,Ia seama ce faci, nefericitule ! Vino-ţi în sine, împacă-te cu pârâşul tău cât eşti cu el pe cale”. După aceea, arată nenorocitele urmări ale nepăzirii acestei porunci: ,,Ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul te va da slugii şi în temniţă vei fi aruncat. Amin zic ţie: nu vei ieşi de acolo, până nu vei da codrantul (banul) cel mai de pe urmă”.

Dar prin ce se curăţeşte conştiinţa adevărată, conştiinţa ce are bunătatea din rai a întâiului Adam ? Căci pe măsura curăţirii sale, conştiinţa devine adevărat judecător şi adevărat învăţător al vieţii după Dumnezeu.

Când preotul rosteşte rugăciunea de taină din timpul heruvicului, el cere: ,,Caută spre mine, păcătosul şi netrebnicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de conştiinţa vicleană”. În acel moment începe liturghia credincioşilor, începe aducerea Jertfei fără de sânge, săvârşirea tainei Trupului şi Sângelui Domnului. Şi conştiinţa, după cum spune Apostolul Pavel, se curăţeşte tocmai prin această taină: ,,Sângele lui Hristos, care prin Duhul cel veşnic pe sine s-au adus fără de prihană lui Dumnezeu, va curăţi ştiinţa voastră de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 14).

Şi când intrăm în Biserica lui Hristos, când ne unim cu Trupul Lui, ce Îi făgăduim lui Dumnezeu ? Acelaşi apostol spune că Îi făgăduim atunci lui Dumnezeu o conştiinţă bună. Aşadar, lucrarea noastră de aici, de pe pământ, este să ne păzim conştiinţa curată.

Ni se pare că îndată ce ne-am pocăit de păcat conştiinţa noastră s-a curăţit în această privinţă. Lucrurile nu stau însă aşa: acesta este doar începutul. Pocăinţa doar ne împacă cu Hristos, dar de unit cu El şi de curăţit ne curăţeşte împărtăşania. În rugăciunea de după împărtăşanie citim: ,,Şi îmi dăruieşte până la suflarea cea mai de pe urmă întru curată conştiinţă, cu vrednicie, să mă împărtăşesc cu Sfinţeniile Tale spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică”. Prin urmare, curăţia conştiinţei depinde de taina pocăinţei şi de cea a împărtăşaniei cu Sfintele Taine, precum şi de felul în care ne apropiem de ele.

Adeseori mergem la spovedanie, ne împărtăşim, postim când vine postul, pentru că, socotindu-ne creştini, vrem să facem ca toţi creştinii, însă uităm cu desăvârşire că prin aceasta se curăţeşte şi luminează conştiinţa noastră.

Hristos, care a sădit şi în noi această lege dumnezeiască, la judecată nu va face decât să confirme ceea ce ne va arăta ,,tribunalul nostru casnic”. Ca atare, trebuie să ascultăm în fiecare clipă a vieţii noastre de propria conştiinţă, pe care o avem întotdeauna cu noi. Altfel, îl vom ,,birui pe pârâşul nostru”, ,,nu-l vom lăsa să crâcnească”, să zic aşa, chiar vom fi liniştiţi, însă urmarea acestei linişti va fi doar aceea că acest pârâş nemincinos ne va da în vileag la Judecata cea Înfricoşată. Treaba noastră este să ne păzim conştiinţa nesmintită şi nestricată. Când am intrat în Biserică am făgăduit o conştiinţă bună: ca atare, treaba noastră pe pământ stă în păzirea şi curăţirea conştiinţei prin pocăinţă şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Lucrul acesta are o deosebită însemnătate pentru noi acum, când temeliile Bisericii sunt strâmbate, când oamenii trăiesc cu totul nebisericeşte, dar tot mai cred că sunt creştini, că merg pe calea lui Hristos.

Credinţa noastră este o credinţă a pocăinţei. Îndată ce a aflat că în barca sa nu e un simplu om, ci Domnul, Apostolul Petru a strigat: ,,Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8). Acesta este un strigăt de pocăinţă. Şi Apostolul Toma, când Domnul l-a chemat să pună degetul în rănile cuielor, a strigat: ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu !” (Ioan 20, 28). Şi în continuare lucrurile au mers tot aşa. Când cei care crezuseră în Hristos întrebau ce să facă pentru a se mântui, apostolii răspundeau: ,,Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintru voi întru numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 2, 38). Aşadar, în primul rând pocăiţi-vă. Pocăinţa, curăţirea conştiinţei este treaba noastră cea dintâi şi cea mai însemnată.

Stareţii Optinei sfătuiau să citim în chip făptuitor scrierile Părinţilor. Aceeaşi atitudine trebuie s-o avem şi faţă de citirea Evangheliei, întrucât Evanghelia a fost scrisă nu numai cu scopul de a înştiinţa, nu numai spre aducere-aminte, ci şi ca să o trăim, să o întrupăm în viaţa noastră: împreună cu Hristos trebuie să ne bucurăm, împreună cu El să şi suferim. Dacă, aflându-ne în starea de păcătoşenie, ne vom da seama de păcătoşenia noastră, şi noi trebuie să ne bucurăm de faptul că prin mustrările conştiinţei auzim glasul lui Hristos Însuşi, că prin mustrările pe care le face Hristos păcătoşilor în Evanghelie auzim propria noastră mustrare şi ne bucurăm de faptul că ,,urechi avem, şi auzim”.

Ne putem depărta de Hristos cu totul, fără să ne dăm seama, crezând că suntem buni: ca atare, trebuie să dăm o deosebită atenţie sufletului nostru, amintindu-ne mereu porunca Apostolului Pavel: ,,să aveţi credinţă şi bună ştiinţă” (I Timotei 1, 19).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 52/noiembrie-decembrie 2009

 

 

Despre conştiinţă

– al treilea cuvânt de învăţătură –

 

Cum să ne păzim conştiinţa în curăţie ?

Sfinţii Părinţi spun că trebuie să ne păzim conştiinţa în trei privinţe: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de noi înşine, faţă de lucruri. Această împărţire e relativă, făcută cu un scop practic, pedagogic; de fapt, orice păzire a conştiinţei va fi faţă de Dumnezeu. Dumnezeu este Făcătorul a toate – El a făcut şi toate lucrurile, şi toţi oamenii, m-a făcut, în fine, şi pe mine, şi dacă fac deosebire între mine şi Dumnezeu, fac asta doar pentru că am conştiinţă de sine; dar şi eu sunt făptură, şi eu sunt zidire a lui Dumnezeu, şi în mine este chiar chipul lui Dumnezeu. Aşadar, am putea vorbi numai despre păzirea conştiinţei faţă de Dumnezeu, pentru că toţi şi toate sunt zidirea Lui.

Avva Dorothei spune: ,,Îşi păzeşte conştiinţa faţă de Dumnezeu cel ce nu nesocoteşte poruncile Lui, care chiar şi în cele pe care oamenii nu le văd şi pe care nu le cere de la noi nimeni îşi păzeşte conştiinţa, în taină, faţă de Dumnezeu. De pildă: cineva s-a lenevit la rugăciune sau a intrat un gând pătimaş în inima lui, iar el nu i s-a împotrivit şi nu s-a înfrânat, ci l-a primit; aşijderea, când cineva, văzându-şi aproapele că face ori spune ceva şi, cum se întâmplă (de obicei), l-a osândit; pe scurt, tot ce se face în taină, fără să ştie nimeni afară de Dumnezeu şi conştiinţa noastră, trebuie să păzim – şi tocmai aceasta este păzirea conştiinţei faţă de Dumnezeu”.

În Războiul nevăzut se spune: ,,Rămâi întru aducerea-aminte de Dumnezeu şi umblă ca înaintea Lui; dă-ţi seama de faptul că eşti purtat şi păzit de puterea lui Dumnezeu şi dus la acel sfârşit pentru care El te-a chemat întru fiinţă; afieroseşte-te pe tine însuţi şi toate ale tale slujirii lui Dumnezeu, întru slava numelui Său; în El să trăieşti, în El să nădăjduieşti şi Lui să-i încredinţezi soarta ta, cea vremelnică şi cea veşnică”.

Sfinţii Părinţi ne învaţă să ,,umblăm mereu ca înaintea lui Dumnezeu”, să ne amintim mereu de prezenţa Lui şi să avem nu numai cunoaşterea abstractă a acestui fapt, ci să ne şi petrecem toată viaţa având conştiinţa lui. Pentru noi, care Îl simţim, Îl percepem pe Dumnezeu numai în anumite, puţine clipe ale vieţii noastre, ceea ce am spus mai înainte sună ciudat – însă pentru cei care nu au pălăvrăgit pe teme religioase, ci au săvârşit cu adevărat calea mântuirii, necesitatea de a ,,umbla ca înaintea lui Dumnezeu” a fost întotdeauna învederată. După cum ne învaţă Sfântul Antonie cel Mare, trebuie să-L avem pe Dumnezeu mereu înaintea ochilor, oriunde am merge.

Aşadar, faţă de Dumnezeu îşi păzeşte conştiinţa cel ce are aducere-aminte statornică de Dumnezeu. Conştiinţa unui asemenea om se curăţeşte, pentru că el are frică de Dumnezeu, şi frica de Dumnezeu îi arată păcatele sale, i le curăţeşte şi totodată îi curăţeşte conştiinţa şi îl înfrânează de la păcat. Dacă în aceasta stă păzirea conştiinţei faţă de Dumnezeu, să vedem ce este păzirea conştiinţei faţă de aproapele.

Avva Dorothei scrie: ,,Păzirea conştiinţei faţă de aproapele cere să nu facem deloc ceva despre care ştim că îl jigneşte sau îl sminteşte pe aproapele, nici cu fapta, nici cu cuvântul, nici cu înfăţişarea, nici cu privirea – pentru că şi cu înfăţişarea, precum am zis în mai multe rânduri, şi cu privirea îl putem jigni pe fratele nostru. Pe scurt, omul nu trebuie să facă nimic din cele pe care ştie că le-ar face ca să-şi jignească aproapele: prin acelea se spurcă conştiinţa lui, dându-şi seama că ele au fost făcute pentru a-l vătăma sau întrista pe fratele. Asta înseamnă a-ţi păzi conştiinţa faţă de aproapele”. Dacă faţă de Dumnezeu lucrul de căpetenie este rămânerea în aducerea-aminte de Dumnezeu, faţă de aproapele trebuie ca, având frica de Dumnezeu, să vedem în el chipul lui Dumnezeu, să nu ne îngăduim obrăznicii şi familiarităţi în purtare şi să nu facem nimic din cele ce ar putea să-l jignească ori să-l smintească.

Păzirea conştiinţei faţă de aproapele are o îndoită însemnătate: ea înseamnă atât păzirea propriei conştiinţe, cât şi păzirea celei străine. Iar noi, de obicei, chiar dacă ne îngrijim cât de cât de cea dintâi, pe cea de-a doua nu o băgăm nicidecum în seamă. Îl osândim, îl înjosim, îl jignim pe aproapele nostru, ne place să-i învăţăm pe alţii – să-i învăţăm nu cu dragoste, ci dăscălindu-i. Oamenii care fac aşa nu păzesc conştiinţa celuilalt. Suntem datori să ne amintim că cea mai însemnată lucrare a noastră faţă de aproapele este a păzi conştiinţa străină şi propria noastră conştiinţă, a ne purta cu ele în aşa fel ca omul să nu poată lua infecţia noastră lăuntrică – iar noi facem pe dos. Iată deci că pentru noi are o deosebită însemnătate să ne amintim ce spun Sfinţii Părinţi despre păzirea conştiinţei faţă de aproapele şi fratele nostru, iar apoi, îndeobşte, faţă de toţi cei ce ne înconjoară.

Sfinţii Părinţi au ajuns în această privinţă la gânduri şi fapte foarte adânci – atât de adânci, încât noi nu le putem pricepe şi ni se par ciudate, uneori de-a dreptul prosteşti. Într-unul din răspunsurile Sfântului Varsanufie cel Mare vedem că atunci când a venit la el un frate cu rugămintea de a-l vedea, stareţul l-a refuzat. ,,Spune-i fratelui: iartă-mă, pentru Domnul; şi eu aş fi voit să te văd, însă păzind conştiinţa altora (de sminteală) nu aflu înlesnire către aceasta”. Aici se vede că, pe de o parte, cuviosul avea dorinţa de a se vedea cu fratele, dar pe de alta a văzut că lucrul acesta putea cumva să-i smintească pe alţii, şi n-a găsit cu putinţă să-i împlinească rugămintea. Nouă ni se poate părea o scrupulozitate excesivă, dar marele stareţ şi-a amintit cuvântul Mântuitorului, care a zis: ,,Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin !” (Luca 17, 1), şi pentru el era tot atât de neapărată nevoie să păzească conştiinţa proprie, ca şi pe cea străină.

Noi nu mai înţelegem deloc îndoita însemnătate a păzirii conştiinţei, dar pentru Sfinţii Părinţi, care mergeau pe această cale nu doar cu vorba, ci şi cu fapta, lucrul acesta era de netăgăduit. Descriind viaţa monahilor dintr-o oarecare mânăstire, Sfântul Ioan Scărarul spune: ,,Ei erau legaţi unul cu altul prin nestricata legătură a dragostei şi, ceea ce este mai uimitor, asemenea dragoste având, nu-şi îngăduiau nici o îndrăzneală şi nici o grăire în deşert; mai întâi de toate se deprindeau să nu rănească prin nimic conştiinţa fratelui”.

Fie ca şi pentru noi, care niciodată nu am scăpat de familiaritatea şi obrăznicia în purtări, cuvintele acestea să nu rămână doar cuvinte. În primul rând, trebuie să ne străduim a nu răni prin nimic conştiinţa fraţilor noştri, dacă trebuie să intrăm într-o relaţie sau alta cu ei. Ce să facem, de pildă, dacă faţă de altcineva suntem puşi într-o situaţie care ne obligă să-l învăţăm şi să-l îndrumăm ?

Războiul nevăzut spune: ,,Cinsteşte-i pe toţi ca pe nişte chipuri ale lui Dumnezeu, tuturor să le doreşti binele şi să le faci binele după putere, înaintea tuturor smereşte-te şi tuturor fă-le pe plac atâta timp cât nu încalci hotarele binelui, pe nimeni să nu osândeşti şi să nu înjoseşti, nici măcar cu gândul şi cu simţirea; de cei ce caută la tine sfat şi învăţătură să nu ascunzi adevărul dacă îl ştii, însă nimănui să nu te faci cu sila învăţător, ci mai vârtos să păzeşti pacea şi împreună-glăsuirea cu toţi, fiind gata din partea ta la orice jertfă în acest scop, şi caută pe cât îţi stă în putere să nu sminteşti pe careva”.

În schimb noi, cum dobândim o convingere, îndată ne străduim s-o impunem celorlalţi. Bineînţeles, nu trebuie să ascundem de aproapele nostru adevărul, dar niciodată nu trebuie să silim pe nimeni la a crede ce credem noi, nu trebuie să înjosim pe nimeni, tratând cu dispreţ părerea lui. Iar în această privinţă păcătuim adesea. Toată viaţa noastră trece în dispute, veşnic ne luăm de alţii, pe câtă vreme Sfinţii Părinţi socoteau disputele un păcat, amintindu-şi de spusa: ,,Vai celui prin care vine sminteala” (Luca 17, 1).

Aşadar, în ce-l priveşte pe aproapele nostru suntem datori să ne amintim că trebuie să păzim nu doar conştiinţa noastră, ci şi conştiinţa aproapelui. Luând în seamă faptul că adevărata lege a lui Dumnezeu este conştiinţa, trebuie să purcedem cu luare-aminte la păzirea acestei legi nu numai faţă de noi înşine, ci şi faţă de aproapele.

Este important să mai observăm un lucru: cu o asemenea luare-aminte trebuie să ne raportăm nu numai la oamenii de care ne-am apropiat, ci şi la toţi cei ce ne înconjoară, la toţi cei cu care am venit în atingere într-un fel sau altul. Sfântul Ioan Scărarul istoriseşte despre doi tineri care se apropiaseră sufleteşte şi aveau unul faţă de celălalt adevărată dragoste creştinească, dar care, pentru a nu-i sminti pe ceilalţi, se hotărâseră să se despartă pentru o vreme: ,,Câteodată se încalcă o poruncă de dragul alteia. De pildă, am văzut nişte tineri legaţi prin unirea dragostei celei după Dumnezeu; totuşi, pentru a nu-i sminti pe ceilalţi şi a nu le răni conştiinţa, s-au învoit să se îndepărteze pentru o vreme unul de celălalt”.

Este bine să ne iubim aproapele după Dumnezeu, dar nu trebuie ca asta să smintească pe cineva, altfel n-am câştigat nimic. Dacă acceptăm şi înţelegem conştiinţa aşa cum ne-a dat-o Dumnezeu, iată cu câtă atenţie trebuie să tratăm conştiinţa, care se află nu doar în noi, ci şi în ceilalţi.

Să vedem acum în ce fel trebuie să ne păzim conştiinţa faţă de noi înşine. Amintesc iarăşi că şi această păzire a conştiinţei este, în esenţa sa, păzire a conştiinţei faţă de Dumnezeu. Sunt dator să-mi păzesc conştiinţa faţă de mine însumi fiindcă în mine este chipul lui Dumnezeu.

,,Fii drept faţă de tine însuţi şi dă fiecărei părţi a firii tale ceea ce-i datorezi”, zice Sfântul Nicodim Aghioritul. ,,Duhul tău, care-L caută pe Dumnezeu, cel ceresc şi veşnic, să stăpânească asupra sufletului şi trupului, a căror menire este să rânduiască viaţa vremelnică. Sufletul, supunându-se insuflărilor duhului, să plece grumazul minţii înaintea adevărului descoperit de Dumnezeu şi cu acesta să lumineze toată sfera lucrării sale; să ţină voinţa în rânduielile poruncilor lui Dumnezeu, nelăsând-o să se abată, împotriva lor, spre propriile sale pofte; să înveţe inima să afle dulceaţă numai în cele dumnezeieşti, în cele ce poartă pecetea dumnezeiescului şi pe acesta îl vădesc: în acest duh să facă treburile şi să ţină rânduielile sale lumeşti şi obşteşti. Trupului să-i dai cele de trebuinţă şi, păzind în aceasta măsura strictă, niciodată şi în nici o privinţă să nu faci spre pofte grija de trup (potrivit Romani 13, 14). Păzind aceasta, cuviincios te vei îndrepta şi cu adevărat îţi vei face bine”.

,,Dă fiecărei părţi a firii tale ceea ce-i datorezi” … Sfinţii Părinţi spun că nu trebuie să ne mântuim doar sufletul, ci să ne pregătim şi trupul pentru a trăi în cealaltă lume. Fiecare din noi este dator să păstreze măsura proprie, este dator să se îngrijească de trupul său în măsura cuvenită şi să facă pentru el tot ce este de trebuinţă ca să nu sufere vreun neajuns; nu trebuie să cădem însă nici în exces. ,,Fii drept faţă de tine însuţi şi dă fiecărei părţi a firii tale ceea ce-i datorezi”.

Am ajuns la ultimul punct: păzirea conştiinţei faţă de lucruri. Dumnezeu nu ne-a făcut numai pe noi; El a făcut întreaga lume, a făcut tot ce ne înconjoară, toate cele de care ne folosim într-un fel sau altul. Iată că şi faţă de toate acestea trebuie să ne păzim conştiinţa.

În creştinism – şi în viaţă, în general – totul este antinomic. Pe de o parte, nu trebuie să avem împătimire faţă de lucruri: nu vă faceţi griji pentru ce veţi mânca şi ce veţi bea şi cu ce vă veţi îmbrăca, ,,nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură” (Matei 6, 19), nu vă lipiţi cu sufletul de ele, fiindcă sunt stricăcioase. Pe de altă parte, aceste lucruri ţi-au fost dăruite de Dumnezeu, ele sunt zidirea Lui şi trebuie să-ţi păzeşti conştiinţa faţă de ele, adică să le foloseşti cu grijă.

,,Păzirea conştiinţei faţă de lucruri stă în a nu fi nebăgător de seamă cu vreun lucru, a nu-l lăsa să se strice şi a nu-l arunca la nimereală: de vei vedea vreun lucru aruncat, nu trebuie să-l nesocoteşti, chiar dacă ar fi mărunt, ci să-l ridici şi să-l pui la locul său. Nu trebuie să te porţi fără chibzuinţă nici cu hainele tale, nici în privinţa aşternutului: adeseori unii nu se pot mulţumi cu o singură pernă, ci caută pat unde să se lăfăie, ori au haină de păr, însă vor s-o schimbe şi să capete una nouă sau mai frumoasă, din slavă deşartă ori trândăvie. Alţii se pot descurca cu o singură pătură, însă caută alta mai bună, ba uneori se şi sfădesc dacă n-o capătă. Iar dacă începe şi să se uite cu pizmă la fratele său, zicând: ,,De ce el are şi eu nu am ?”, unul ca acesta se află departe de sporirea duhovnicească. Şi în ce priveşte mâncarea, dacă cineva poate să-şi împlinească trebuinţele cu puţine legume sau linte ori cu câteva măsline, dar el nu vrea, ci caută altă mâncare, mai gustoasă şi mai bună, toate acestea sunt împotriva conştiinţei. Aşadar, avem neapărată nevoie, fraţilor, să luăm aminte la noi înşine întotdeauna şi să ne păzim de acestea toate”.

Dacă ne vom aduce aminte acum ce este conştiinţa şi câtă nevoie avem de ea pentru a ne mântui, vom înţelege de ce Sfinţii Părinţi îşi păzeau conştiinţa cu atâta grijă şi râvnă, poruncindu-ne şi nouă să ne-o păzim. Trebuie să ne păzim conştiinţa şi în cele mai mici privinţe, pentru că fără ea nu putem să ne mântuim. ,,Păziţi-vă, fraţilor, ca nu cumva să nesocotiţi cele mici, păziţi-vă ca nu cumva să le dispreţuiţi ca pe nişte lucruri mărunte şi de nimic; ele nu sunt mici, pentru că prin ele ia naştere năravul cel rău. Să fim, dar, cu luare-aminte şi să ne îngrijim de cele uşoare câtă vreme sunt uşoare, ca nu cumva să se facă grele – fiindcă atât virtuţile, cât şi păcatele încep de la cele mici şi duc la cele mari”.

Aşa se păzeşte conştiinţa, iar de curăţit se curăţeşte, precum am spus, prin Trupul şi Sângele Domnului.

Ne mai rămâne problema cercetării conştiinţei. Conştiinţa noastră tace adeseori pentru că n-o păzim; toţi cei ce nutresc râvnă pentru mântuire au neapărată nevoie să şi-o cerceteze. În Războiul nevăzut putem citi multe despre felul în care trebuie să ne cercetăm conştiinţa: ,,Toţi cei ce vor să vieţuiască bine, care au râvnă pentru mântuire fac aşa (adică, îşi păzesc conştiinţa), silindu-se în tot chipul să nu păcătuiască în nici o privinţă şi să nu-şi spurce cu nimic conştiinţa. Cu toate acestea, gânduri şi simţăminte, cuvinte şi chiar fapte strâmbe se strecoară câteodată pe nebăgate de seamă, iar uneori şi învederat, prăfuind chipul curat al conştiinţei, aşa încât la sfârşitul zilei puţini sunt cei care nu se aseamănă cu călătorii care au mers pe un drum plin de colb, cărora le-a intrat colbul peste tot – şi în ochi, şi în nas, şi în gură, şi în păr, acoperindu-le toată faţa. Tocmai din această pricină oricine are râvnă pentru mântuirea sa este dator să-şi cerceteze conştiinţa seara şi, văzând astfel cu limpezime toate strâmbătăţile pe care şi le-a îngăduit ziua în gânduri, în vorbe şi în fapte, să le curăţească prin pocăinţă, adică să facem ceea ce face călătorul care s-a prăfuit: călătorul se spală cu apă, iar cel ce râvneşte mântuirea se curăţeşte prin pocăinţă, prin frângere de inimă şi lacrimi”.

Pocăinţa nu începe atunci când stăm înaintea icoanei sau evangheliei şi ne mărturisim păcatele, şi nu se sfârşeşte atunci când se citeşte asupra noastră rugăciunea de dezlegare, ba nici măcar atunci când ne-am unit cu Hristos prin împărtăşirea cu sfintele taine. Poate că ea tocmai atunci începe, fiindcă atunci se spală şi se curăţeşte conştiinţa noastră, arătându-ne păcatele de care trebuie să ne curăţim.

Trebuie să ne silim din răsputeri conştiinţa să vorbească – mai bine zis, trebuie să ne silim pe noi înşine să o auzim şi s-o ascultăm, pentru că ea nu tace niciodată, ea vorbeşte întotdeauna, chiar dacă în şoaptă: din vina noastră n-o auzim. Trebuie să ne pocăim. Pocăinţa străbate toată viaţa noastră duhovnicească, deoarece credinţa noastră este credinţa pocăinţei, şi în cele mai bune clipe ale vieţii noastre conştiinţa începe să vorbească în noi şi să ne mustre înainte ca noi să începem, cu inimă înfrântă, să ne pocăim.

Pocăinţa străbate întregul creştinism. Iar cercetarea conştiinţei duce la pocăinţă, ea trezeşte conştiinţa, arătându-ne păcatele noastre. Aşadar, de cercetarea conştiinţei depinde şi credinţa noastră.

,,Când vei vedea că ai săvârşit vreun lucru strâmb, cercetează cum s-a întâmplat, de ce ai făcut aşa ceva cu toate că ai mereu dorinţa de a face doar ce este drept, ce pricini dinlăuntru şi dinafară ai avut pentru asta, cum ar trebui să te stăpâneşti în acea împrejurare ca să nu păcătuieşti şi pentru ce nu ai făcut-o; după aceea, osândindu-te pe tine însuţi, nu pe altcineva, hotărăşte cu chibzuinţă cum trebuie să te porţi ca de acum înainte să nu mai păcătuieşti în aceleaşi împrejurări sau în altele asemănătoare, punându-ţi atare lege cu hotărârea de a o şi împlini fără abatere, fără cruţare de sine şi fără dorinţa de a plăcea oamenilor, folosindu-te astfel şi de necurăţii pentru a îngrăşa ţarina inimii tale”. Aşa să ne cercetăm conştiinţa: fără a-i învinui deloc pe alţii, fără a ne lua ca îndreptăţire vreo pricină dinlăuntrul şi dinafara noastră, ci învinuindu-ne doar pe noi înşine.

Trebuie să ne amintim cu toţii un singur lucru: lucrul cel mai însemnat este păzirea conştiinţei faţă de Dumnezeu. Noi credem că L-am găsit pe Dumnezeu şi cu asta ne-am liniştit, însă Dumnezeu trebuie căutat de-a lungul întregii vieţi, pentru că El este întotdeauna cu noi, dar noi nu suntem întotdeauna cu el. Dacă vom avea ca ţel a-L căuta întotdeauna, peste tot şi în toate pe Dumnezeu – a-L căuta nu în sensul unor învăţături de credinţă sau altora, ci în sensul vieţii şi împărtăşirii cu El –, poveţele Sfinţilor Părinţi vor prinde pentru noi viaţă şi ne vor duce către Dumnezeu.

Nu trebuie să ducem o viaţă creştinească imitându-i fără discernământ pe Sfinţii Părinţi, ci trebuie să-i urmăm cu dreaptă socotinţă, fiindcă dreapta socotinţă a lucrurilor ne va ţine conştiinţa curată.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 54/ianuarie-februarie 2010