Scriptura nr. 50

Despre învierea tainică cu Hristos

de Sfântul Simeon Noul Teolog

Ziua Învierii

Fraţilor şi părinţilor, Paştile – ziua bucuriei, ziua marii veselii şi fericiri, ziua Învierii lui Hristos care vine pururea prin trecerea periodică a timpului sau, mai degrabă, are loc zilnic şi veşnic în cei ce cunosc taina ei, care a umplut de negrăită bucurie şi veselie inimile noastre, dezlegând în acelaşi timp osteneala preacinstitului post sau, mai bine zis, care a desăvârşit şi mângâiat în acelaşi timp sufletele noastre, chemând de aceea la odihnă şi mulţumire pe toţi credincioşii dimpreună – Paştile, precum vedeţi, au trecut acum.

Să mulţumim deci Domnului, Celui ce ne-a trecut marea postului şi ne-a adus cu veselie la limanul Învierii Lui. Să-I mulţumim şi cei ce am parcurs calea postului frumos şi cu râvnă, cu hotărâre arzătoare şi lupte ale virtuţii, şi cei ce ne-am arătat neputincioşi în acestea pentru puţinătatea şi slăbiciunea sufletului, pentru că El este şi Cel ce dă cu prisos celor osârduitori cununile şi răsplăţile meritate pentru faptele acestea şi tot El este Cel ce arată şi dă, ca un milostiv şi iubitor de oameni, îngăduinţă celor slabi. Fiindcă El se uită la dispoziţiile lăuntrice şi intenţiile sufletelor noastre mai mult decât la ostenelile trupului prin care ne exersăm pe noi înşine spre virtute, fie dând atunci când prin râvna sufletului întindem mai mult asceza, fie atunci când din pricina slăbiciunii trupului o facem mai puţin decât cei osârduitori, şi măsoară fiecăruia după intenţia noastră răsplăţile şi darurile Duhului, fie dând faimă şi slavă unuia din cei osârduitori, fie lăsându-l smerit ca unul care are nevoie de o curăţire mai trudnică.

Învierea lui Hristos se săvârşeşte tainic în noi

Dar să vedem, dacă vreţi, şi să înfăţişăm frumos care este taina Învierii lui Hristos Dumnezeul nostru care se petrece pururea în chip tainic în cei ce vrem, şi cum se îngroapă Hristos în noi ca într-un mormânt şi cum învie unit fiind cu sufletele noastre şi înviindu-ne şi pe noi împreună cu El. Acesta este scopul acestui cuvânt.

Hristos Dumnezeul nostru, după ce a fost spânzurat pe cruce şi a pironit pe ea păcatul lumii.şi a gustat moartea, S-a pogorât întru cele mai de jos ale iadului. Deci aşa, urcându-se iarăşi din iad, a intrat în neprihănitul Său trup, de care nu s-a despărţit nicidecum pogorându-Se acolo, şi îndată a înviat din morţi şi după aceea S-a înălţat la ceruri cu slavă şi putere multă, aşa şi acum, atunci când ieşim din lume şi intrăm prin asemănare cu Patimile Domnului în mormântul pocăinţei şi al smereniei, El Însuşi pogorându-Se din ceruri intră ca într-un mormânt în trupul nostru, şi, unindu-Se cu sufletele noastre, le învie în chip mărturisit pe ele, care erau moarte, şi dă celui ce a înviat astfel împreună cu Hristos putinţa de a vedea de pe acum slava Învierii Lui tainice.

Învierea sufletului este unirea cu viaţa

Deci Învierea lui Hristos este învierea noastră a celor ce zăcem jos, la pământ. Fiindcă Acela, necăzând vreodată în păcat, precum este scris, şi nefiind înstrăinat nici măcar întrucâtva de slava Lui, cum va învia sau va fi preamărit cândva El, Cel ce pururea este mai mult decât preamărit şi ca atare rămâne mai presus de orice putere şi stăpânire ? Învierea şi slava lui Hristos este dar, precum s-a spus, slava noastră, care are loc, se face arătată şi văzută nouă prin Învierea Lui întru noi; căci însuşindu-Şi o dată [prin întrupare] cele ale noastre, cele pe care le face întru noi Şi le atribuie Lui Însuşi.

Învierea sufletului este deci unirea cu viaţa; căci aşa cum trupul mort, dacă nu primeşte întru sine sufletul viu şi nu se amestecă în chip neamestecat cu acesta, nu se spune că este şi nu poate să fie viu, tot aşa şi sufletul, singur şi prin sine însuşi, nu poate fi viu dacă nu se uneşte în chip negrăit şi neamestecat cu Dumnezeu, Care este cu adevărat viaţa veşnică. Pentru că înainte de unirea [cu El] în conştiinţă, vedere şi simţire, el este mort, chiar dacă este inteligibil şi nemuritor prin fire. Căci nu este cunoştinţă fără vedere, nici vedere fără simţire. Iar cele spuse sunt aşa: vederea, iar în vedere cunoştinţa şi simţirea – acestea sunt aşa în cele duhovniceşti, fiindcă în cele trupeşti simţirea se face şi fără vedere.

Ce vreau să spun deci ? Orbul când îşi loveşte piciorul de piatră simte; mortul, nu. Dar în cele duhovniceşti, dacă mintea nu ajunge la vederea celor mai presus de minte, nu simte lucrarea duhovnicească. Deci cel ce zice că simte cele duhovniceşti înainte de vederea celor mai presus de minte, de cuvânt şi de gând, se aseamănă celui lipsit de organele văzului, care simte lucrurile bune sau rele pe care le păţeşte, dar nu ştie cele pe care le are în mâinile sau la picioarele lui şi care-i aduc viaţă sau moarte, căci nu simte nicidecum lucrurile rele sau bune care vin asupra lui, fiind lipsit de puterea şi simţul văzător; de aceea, de multe ori ridică bastonul ca pentru a se apăra de un vrăjmaş şi, în loc de acela, îl loveşte pe prietenul lui, în timp ce duşmanul stă înaintea ochilor lui şi-şi râde de el.

Cine poate vedea Învierea lui Hristos ?

Cei mai mulţi oameni cred în Învierea lui Hristos, dar foarte puţini sunt cei ce o au şi o văd în chip curat; cei ce n-au văzut-o însă nici nu se pot închina lui Iisus Hristos ca unui Sfânt şi Domn, căci nimeni nu poate numi pre Domnul Iisus, fără numai întru Duhul Sfânt (I Corinteni 12, 3), şi altundeva: Duh este Dumnezeu; şi cei ce se închină lui, cu duhul şi cu adevărul se cade să se închine (Ioan 4, 24). Căci nici prea sfânta cântare, pe care o avem acum în fiecare zi în gură, nu spune: „Învierea lui Hristos crezând”,ci „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat”.

Cum deci Duhul Sfânt ne îndeamnă să zicem acum: „Învierea lui Hristos văzând”, ca unii ce am văzut-o, deşi nu am văzut-o, de vreme ce Hristos a înviat o dată pentru totdeauna acum 1.000 de ani[1], şi nici atunci nu L-a văzut cineva înviind ? Oare dumnezeiasca Scriptură vrea ca noi să minţim ? Să nu fie ! Dimpotrivă, ea ne îndeamnă mai degrabă să spunem adevărul: şi anume că în fiecare din noi, cei credincioşi, are loc Învierea lui Hristos, şi aceasta nu o dată, ci în fiecare ceas, atunci când, precum spuneam, Însuşi Stăpânul Hristos învie întru noi, strălucind şi scânteind cu scânteierile nestricăciunii şi dumnezeirii. Căci venirea [şi prezenţa] purtătoare de lumină a Duhului ne arată, ca nişte zori, Învierea Domnului, sau mai degrabă ne dă harul de a-L vedea înviind pe El Însuşi. De aceea şi zice: Dumnezeu este Domnul şi S-au arătat nouă (Psalmi 117, 25) şi, însemnând A Doua Lui Venire, adăugând, zicem aşa: Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului (Psalmi 117, 24).

Deci câtor li Se arată Hristos înviind, li Se arată în chip cu totul duhovnicesc, fiind văzut cu ochii duhovniceşti. Pentru că atunci când vine în noi prin Duhul, ne învie din morţi, ne face vii şi ne dă să-L vedem întreg şi viu întru noi, pe El, Cel nemuritor şi nepieritor; dar nu numai aceasta, ci ne dăruieşte şi harul de a-L cunoaşte limpede ca pe Unul ce împreună-învie şi este împreună-preamărit cu noi (Efeseni 2, 6; Romani 8, 17), precum mărturiseşte toată Scriptura.

Credinţa este vie prin fapte

Acestea sunt, aşadar, tainele duhovniceşti ale creştinilor, aceasta este puterea cea ascunsă a credinţei noastre, pe care credincioşii sau rău-credincioşii sau, mai bine zis, credincioşii pe jumătate nu le văd şi nici nu le pot vedea vreodată. Iar necredincioşii, răi-credincioşii şi credincioşii pe jumătate sunt cei care nu-şi arată credinţa lor prin fapte (Iacov 2, 18). Pentru că fără fapte şi demonii cred (Iacov 2, 19) şi mărturisesc că Hristos este Dumnezeu şi Stăpân, căci zic: Te cunoaştem pe tine cine eşti: Fiul lui Dumnezeu (potrivit Matei 8, 29; Marcu 1, 24; Luca 4, 34) şi altundeva: Aceşti oameni robii lui Dumnezeu celui de sus sunt (Faptele Apostolilor 16, 17).

Dar o astfel de credinţă nu este de folos nici demonilor, nici oamenilor. Nu este nici un folos al acestei credinţe, pentru că este moartă precum zice dumnezeiescul apostol: Credinţa fără de fapte moartă este (Iacov 2, 26). Cum sunt de altfel şi faptele fără credinţă. Dar cum este moartă ? Pentru că nu are în ea pe Dumnezeu care înviază toate (I Timotei 6, 13), pentru că nu L-a câştigat în ea pe Cel ce a spus: De mă iubeşte cineva pre mine, cuvântul meu va păzi; şi Tatăl meu îl va iubi pre el, şi la el vom veni, şi lăcaş la dânsul vom face (Ioan 14, 23), ca prin venirea Lui să învie din morţi pe cel ce a câştigat-o, să-L facă viu şi să-i dăruiască harul de a-L vedea pe Cel ce învie întru el şi L-a înviat pe el.

Deci din această pricină o astfel de credinţă este moartă, sau mai degrabă morţi sunt cei ce o au fără fapte. Căci credinţa în Dumnezeu pururea face viu şi, vie fiind, face vii pe cei ce se apropie de ea cu bună intenţie şi o primesc pe ea, care chiar şi înainte de lucrarea poruncilor i-a dus pe mulţi de la moarte la viaţă şi le-a arătat pe Hristos-Dumnezeu. Şi, dacă ar fi stăruit în poruncile Lui şi le-ar fi păzit până la moarte, ar fi fost păziţi şi ei de către acestea aşa cum au fost numai de credinţa singură; dar, după ce s-au întors ca un arc sucit (Psalmi 77, 63) şi s-au străpuns cu propriile lor fapte dinainte, pe bună dreptate îndată s-au găsit naufragiind şi în credinţă (I Timotei1, 19) şi s-au lipsit pe ei înşişi, din păcate, de bogăţia cea adevărată, care este Hristos Dumnezeu.

Ca să nu păţim şi noi aceasta, să păzim, rogu-vă, poruncile lui Dumnezeu pe cât este cu putinţă, ca să ne desfătăm de bunurile prezente şi viitoare, adică de însăşi vederea lui Hristos, pe care fie să o dobândim noi toţi cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în veci. Amin.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 90/martie-aprilie 2015

[1] Sfântul Simeon Noul Teolog a trăit între anii 949-1022.