Scriptura nr. 59
ALFABETUL DUHOVNICESC
PARTEA I 1. Despre aceea că pricina dintâi a căderii lui Adam a fost nechibzuinţa şi desăvârşita necunoaştere de sine 2. Despre cum se cuvine a cugeta şi a păzi poruncile lui Dumnezeu 3. Despre aceea că acela care nu-şi lucrează mintea – adică nu şi-o curăţeşte –, acela nu poate avea cugetare dreaptă şi adevărată 4. Despre aceea că în lucrarea minţii până atunci trebuie să ne trudim şi să ne nevoim, până când vom ajunge la luminarea ei 5. Despre aceea că întru toate trebuie să urmăm minţii şi cugetării, iar nu trupului necuvântător 6. Despre aceea că trebuie să îndrăgim postul şi să avem înfrânare întru toate 7. Despre aceea că nu trebuie să ne robim îndulcirilor trupeşti, ci pururea să căutăm mângâierea duhovnicească întru Domnul 8. Despre aceea că pururi şi în toate trebuie să urmăm cugetului, iar nu necuvântătoarelor patimi trupeşti 9. Despre aceea că nu trebuie să ne lăsăm răniţi de frumuseţea feţelor şi să nu ne robim de patima trupească 10. Despre aceea că nu trebuie să ne lăsăm robiţi de gânduri pătimaşe şi patimi spurcate 11. Despre aceea că patima trupească nu este firească omului, ci a intrat în neamul nostru de la căderea lui Adam 12. Despre aceea că nu se cuvine să ne alipim inima noastră de lucrurile de acum şi să nu căutăm pace şi mângâiere întru desfătările pământeşti, ci să le căutăm pe acestea întru Unul Dumnezeu PARTEA A II-A 1. Despre aceea că în toate lucrurile trebuie să ne păzim de lauda cea deşartă 2. Despre aceea că nu se cuvine să ne mângâiem foarte cu cinstea şi slava omenească 3. Despre aceea că nu se cuvine să ne mândrim în acest veac cu nici un lucru 4. Despre aceea că se cuvine să ne smerim întru toate înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor 5. Despre aceea că se cuvine ca nici măcar întru ceva să nu ne socotim nouă vreun oarecare lucru bun 6. Despre aceea că nu trebuie să judecăm pe nimeni, ci să vedem răul nostru 7. Despre aceea că se cuvine să ne păzim de râs, vorbire în deşert şi nelegiuire 8. Despre aceea că în această vale a plângerii pururi trebuie să ne pocăim şi să plângem pentru păcatele noastre 9. Despre aceea că pururi se cuvine să ne aducem aminte de moarte şi să nu ne înşelăm cu lucrurile stricăcioase ale acestei lumi 10. Despre aceea că nici într-un lucru din această lume nu este pace, ci numai întru Unul Dumnezeu este pacea veşnică PARTEA A III-A 1. Despre aceea că nu se cuvine să ne lăsăm stăpâniţi de iubirea de arginţi, ci să ne punem nădejdea noastră doar în Unul Dumnezeu 2. Despre aceea că nu se cuvine să pizmuim pentru nici un lucru din lumea aceasta 3. Despre aceea că nu se cuvine a ne mânia şi a ţine minte răul 4. Despre aceea că nu se cuvine să ne întristăm peste măsură întru necazuri 5. Despre aceea că toţi sfinţii, toată viaţa lor au petrecut-o întru necazuri şi întristare 6. Despre aceea că se cuvine ca toate câte ni se întâmplă să le răbdăm cu bărbăţie 7. Despre aceea că nu se cuvine să ne lenevim, ci mereu să petrecem întru trezvie, în lucrarea celor ale lui Dumnezeu 8. Despre aceea că nu se cuvine să ne lenevim şi să ne întristăm, ci mereu - zi şi noapte - să ne străduim şi să ne îngrijim de noi 9. Despre aceea că se cuvine ca pururi să ne deşteptăm dorirea pentru râvna şi căldura Domnului 10. Despre aceea că se cuvine ca toată dorirea a o îndrepta către Dumnezeu şi să ne alipim de El cu dragoste 11. Despre aceea că se cuvine a avea dragoste către Unul Dumnezeu şi să nu cinstim nimic mai presus de dragostea Lui Viziunea episcopului Dimitrie privitor la lume şi la vieţuirea întru aceasta
Despre aceea că pricina dintâi a căderii lui Adam a fost nechibzuinţa şi desăvârşita necunoaştere de sine
1. Mulţi socotesc multe şi felurite pricini pentru căderea lui Adam: unii – necredinţa, alţii – neascultarea, alţii – mândria şi iubirea de slavă, alţii însă alte şi alte pricini. Noi însă pe nici una dintre acestea nu o socotim cea dintâi, afară de nechibzuinţă şi necunoaşterea tuturor lucrurilor.
2. Cea dintâi poruncă dată lui Adam în rai a fost să săvârşească şi să păzească, adică să săvârşească cu cugetare, pentru ca să priceapă bine, şi să păzească porunca, ca să nu o calce. Dar aşa cum el nu a lucrat cu judecată, astfel nici porunca nu a păzit-o, căci din nelucrarea cugetului mai întâi de toate, în Adam a luat naştere necredinţa – necredinţa către Dumnezeu, care a spus şi a poruncit; iar din necredinţă s-a născut neascultarea, iar din neascultare călcarea poruncii, iar din călcarea poruncii s-a făcut căderea de la harul Domnului şi înstrăinarea de dragostea Lui dumnezeiască.
3. Dacă Adam L-ar fi înţeles pe Binefăcătorul şi ar fi cugetat asupra poruncii, atunci nu ar fi căzut în necredinţa pentru poruncă, iar dacă ar fi crezut, atunci nu ar fi călcat porunca, nu ar fi mâncat din pomul poruncit, nu ar fi fost izgonit din rai, nu ar fi fost dat morţii şi stricăciunii, iar Dumnezeu nu ar fi trebuit să facă atâtea minuni cu noi, până când ne-a adus întru înţelegerea şi cunoştinţa tuturor lucrurilor.
4. Aşa cum Adam a căzut de la Dumnezeu şi harul Lui numai din nechibzuinţă, tot aşa noi, prin nimic altceva nu ne putem uni cu El, decât numai prin înţelepciune şi cunoaşterea tuturor lucrurilor. Căci cine s-a cunoscut cu adevărat pe sine, acela L-a cunoscut pe Dumnezeu, iar cine L-a cunoscut pe Dumnezeu, acela s-a cunoscut pe sine – acela s-a unit cu Dumnezeu şi odihnindu-se de toate lucrările şi muncile sale, a intrat în jertfelnicul lui Dumnezeu şi mereu aduce lui Dumnezeu slujire cugetătoare.
5. Dar nimeni nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu înainte să se cunoască pe sine; şi nici pe sine nu se va cunoaşte cum se cuvine, dacă nu va cunoaşte mai întâi de toate făptura şi nu va înţelege toate lucrurile, văzute şi pricepute, în lume. Şi astfel se va uni desăvârşit în dragoste cu Dumnezeu.
Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului
6. Aşadar, cine vrea să-L cunoască întru adevăr pe Domnul, să se cunoască pe sine şi să se unească dimpreună cu El în dragoste, acela, mai întâi de toate trebuie să cunoască toată făptura văzută şi pricepută, ca să aibă înţelegerea tuturor lucrurilor şi a toată făptura: de la cine şi pentru ce sunt toate – astfel încât nici un lucru să nu-i fie tăinuit şi să nu-i stârnească nedumerire; apoi să se cunoască pe sine şi toată taina despre sine; apoi să-L cunoască pe Dumnezeu şi toate negrăitele lui binefaceri. Astfel, omul ajunge întru desăvârşita cunoaştere de sine. Căci se cuvine a cunoaşte mai întâi cele pământeşti, apoi cele cereşti: căci nu de la cele înalte trebuie să pogorâm către cele de jos, ci de la cele de jos să urcăm către cele de Sus. De aceea, Dumnezeu a aşezat înaintea noastră toată făptura şi toată rânduiala acestei lumi ca pe o învăţătură, sau ca pe o oglindă, ca, învăţându-ne, să ne înălţăm de la cele de jos către cele înalte. Căci, dacă nu pricepem cele pământeşti, cum putem pricepe cele cereşti ?
7. Din înţelegere şi cunoaştere ia naştere credinţa; din credinţă – păzirea poruncilor lui Dumnezeu; din păzirea poruncilor lui Dumnezeu se naşte nădejdea în Dumnezeu; din nădejdea întru Dumnezeu – dragostea dumnezeiască, cea care, prisosind treptat, duce la unirea treptată cu Dumnezeu şi la plinirea Legii şi a Proorocilor (Matei 7, 12; 22, 39).
8. Pe cât creşte înţelegerea, pe atât creşte credinţa; pe cât creşte credinţa, pe atât se înmulţesc virtuţile, pe atât se înmulţeşte nădejdea în Dumnezeu; şi pe cât are cineva nădejde la Dumnezeu, pe atât Îl şi iubeşte pe Dumnezeu, pe atât se uneşte cu El, îndulcindu-se cu dumnezeiasca Lui slavă.
9. Din necunoaştere se naşte necredinţa, din necredinţă – neascultarea, din neascultare – tot păcatul şi călcarea poruncii. Cum poate cineva să creadă, fără ca să înţeleagă nimic ? Iar cel care nu păzeşte poruncile Domnului, cum poate avea nădejde în Dumnezeu şi dragoste pentru El ? Nicicum.
10. Aşadar, mai înainte de toate se cuvine să învăţăm nu doar lucrarea cea dinafară, ci şi lucrarea cugetătoare: înţelepciunea şi cunoaşterea. Cel care a deprins înţelepciunea şi cunoaşterea tuturor lucrurilor, lesne crede în toate – păzeşte poruncile Domnului, nădăjduieşte în Dumnezeu, Îl iubeşte din toată inima – se uneşte cu El întru una: pe de-a întregul petrece întru Dumnezeu şi Dumnezeu petrece întru el. Unul ca acesta dobândeşte învierea sufletului înainte de Înviere şi, înainte de sfârşitul vieţii, moşteneşte viaţa veşnică, deoarece la el, prin viaţa înţelepciunii şi cunoştinţei este doborâtă moartea necuvântării – căci scris este: Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu (Ioan 17, 3); iar necunoaşterea Lui este moarte.
Despre cum se cuvine a cugeta şi a păzi poruncile lui Dumnezeu
1. Noi am spus că cea dintâi pricină şi începutul căderii lui Adam a fost nechibzuinţa; pricină însă a bunului început şi a bunei lucrări este cugetul; dar cugetul, spun, cel adevărat şi drept, căci cugetul adevărat este plăcut, iar cel neadevărat este lepădat. Însă înţelepciunea cea dreaptă se înmulţeşte şi creşte din cugetarea şi păzirea poruncilor lui Dumnezeu, după cum şi în rai i-a fost poruncit lui Adam să facă şi să păzească poruncile, dar după cum nu a cugetat, tot aşa nici nu a păzit poruncile.
2. Şi dracii sunt socotiţi cugetători şi înţelepţi, dar nu petrec întru adevăr şi nici nu doresc să petreacă în acesta, de aceea şi sunt izgoniţi. Aşa cum milostivirea fără adevăr este urâtă, tot aşa urâtă este şi înţelepciunea întru neadevăr, însă şi una şi cealaltă trebuie aduse la aceeaşi măsură, după cum grăieşte proorocul: Milă şi judecată voiu cânta ţie Doamne. Cânta-voiu şi voiu înţelege în cale fără prihană (Psalmi 100, 1-2). Astfel se cuvine şi pricepere să avem şi fără de prihană să proslăvim, în aceeaşi măsură cu dreptatea.
3. Dumnezeu nimic nu iubeşte atât de mult şi nu ne cere, precum adevărul şi dreapta cugetare; pentru aceea, toată nevoinţa noastră, toată truda noastră şi grijirea noastră trebuie îndreptate spre a dobândi dreapta cugetare, spre a ne pătrunde de adevăr şi a petrece întru acesta până la însăşi moartea: Fii credincios până la moarte, şi voiu da ţie cununa vieţii (Apocalipsis 2, 10). Toţi cei care însă cugetă stricat şi vorbesc împotriva adevărului, deşi cugetă înalt şi fac multe uneltiri, în loc de adevăr propovăduiesc minciuna. Iar minciuna niciodată nu poate fi adevăr plăcut lui Dumnezeu.
4. Ereticii şi toţi cei cu stricată cugetare, de asemenea, par înţelepţi şi pricepuţi, dar ei nu petrec şi nici nu vor să petreacă întru adevăr, căci s-au întunecat în judecată şi au orbit din neadevărul lor. Căci înţelepciunea lor este lepădată şi călcată în picioare: înţelepciunea cu minciuna – şi filozofia cu neadevărul nu pot fi îngăduite dimpreună. Spre pildă: cum pot fi primiţi de către Dumnezeu înţelepţii din Apus, care cugetă cele potrivnice Bisericii, care poartă adevărul în neadevăr ? Nicicum.
5. Cugetarea care se abate de la adevăr este nedreaptă şi este neplăcută lui Dumnezeu. Cel aflat în astfel de cugetare cade în făptuiri viclene, ajunge în supunere faţă de tatăl minciunii – diavolul – şi se abate în tot felul de erezii. Iar cel care caută cugetarea cea dreaptă şi adevărată, acela Îl caută pe Dumnezeu şi Îl află, căci nimeni nu-L poate dobândi niciunde, afară de judecata cea dreaptă şi adevărată.
6. Precum cei care nu ţintesc bine nu nimeresc niciodată ţinta, tot aşa cei care cugetă nedrept petrec departe de înţelepciunea lui Dumnezeu. Mulţi doresc să se apropie de Dumnezeu, mulţi se luptă, mulţi au râvnă întru aceasta; însă nu toţi întru aceeaşi măsură şi nu întocmai ating ţinta, deoarece, ţintind departe, rămân în necunoştinţă.
7. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este – grăieşte Domnul (Ioan 3, 6). Aşa cum trupul, împreunându-se cu trup, naşte trup, astfel şi judecata dreaptă şi adevărată, unindu-se în cunoaşterea tuturor lucrurilor cu înţelepciunea lui Dumnezeu, zămisleşte rodul Duhului şi, petrecând în cunoscute nevoinţe, peste o vreme naşte duh. Pentru frica ta, spune proorocul, în pântece am luat, şi am chinuit şi am născut duhul mântuirii tale – al harului Domnului şi al dragostei Lui dumnezeieşti (Isaia 26, 18). Însă acela care nu are dreaptă cugetare niciodată nu va dobândi toate acestea.
8. Iar cel care doreşte să aibă dreaptă judecată trebuie neîncetat să lucreze cugetarea, căci mintea neluminată de înţelepciune şi care nu se grijeşte de aceasta, chiar dacă ar avea înţelepciune firească şi deprinsă, nu va avea dintru aceasta nici un folos. Aşa după cum aurul ce se află în pământ, nefiind prelucrat şi ars, este de puţin preţ, ori copacul care, nefiind curăţat şi îngrijit, nefiind altoit şi răsădit, aduce puţin rod şi acela amar, asemenea este cugetarea ce nu este luminată de înţelepciunea lui Dumnezeu: fie rămâne fără rod, fie aduce roade amare sau fără de nici un preţ. Pe cât se va griji cineva de lucrarea minţii, pe atât va primi de la ea roade şi va cunoaşte lărgimea acesteia.
9. Lucrarea minţii, prin care avem putinţă a ne apropia de Domnul, este aceasta: mai întâi de toate, a cunoaşte toată făptura văzută şi nevăzută de către cine şi pentru cine a fost zidită, încotro merge şi unde se îndreaptă; apoi de a se încredinţa de aceasta cu covârşire. Încă şi a se cunoaşte pe sine însuşi şi toată taina despre sine cu toate binefacerile sale. În această şi constă cugetarea dreaptă şi adevărată, ca să fie cunoscute toate întru amănunţime, încât nici un lucru să nu-i fie tăinuit şi să-i stârnească nedumerire – a cunoaşte şi a adânci acestea întru sine vreme îndelungată astfel încât judecata să se pătrundă de acest fel de cunoştinţă şi să se unească întru una. Însă, cel care nu a dobândit acestea, dar îndrăzneşte să gândească lucruri mari despre sine şi să teologhisească, chiar dacă şi-ar însuşi toată înţelepciunea lumii, este nechibzuit şi pentru aceea este orb şi nu va scăpa de mrejele uneltitorului.
10. Cel care doreşte mai lesne să ajungă întru cunoaşterea făpturii, cunoaşterea de sine şi a Domnului, să citească cât mai des cărticica numită Sedmodnevnik, în care aceste feluri ale cunoştinţei sunt aşezate mai pe larg. Dar nu este cu putinţă a izbândi fără de trudă, fără mare nevoinţă, fără de cugetarea neîncetată întru vreme îndelungată. Asemenea bobului de grâu, care fiind aruncat în pământ, nu de îndată creşte în spic, ori dospeala, fiind pusă în trei măsuri de făină, nu de îndată dospeşte, după pilda din Evanghelie (Marcu 4, 26-27; Matei 13, 33), aşa şi cunoaşterea făpturii, cunoaşterea de sine şi a lui Dumnezeu, nu de îndată se dă omului. Primind dospeala din cuvântul lui Dumnezeu, femeia (sufletul) o aşază în trei măsuri de făină, adică în cele trei puteri ale sufletului (mintea, simţirea şi voirea), îndelung o încălzeşte întru sine, ca şi cum şi-ar dospi sufletul său prin cuvântul lui Dumnezeu, până când sufletul se va pătrunde pe de-a întregul de cunoaştere şi de luminarea minţii sale şi de cunoştinţa întregii taine despre sine.
Despre aceea că acela care nu-şi lucrează mintea – adică nu şi-o curăţeşte –, acela nu poate avea cugetare dreaptă şi adevărată
1. Judecata[1] care vreme îndelungată nu este prelucrată şi curăţită, este cugetare nechibzuită – judecată nedreaptă şi neadevărată. Cugetarea, asemeni altor lucruri, este de mai multe feluri. Este cugetare desăvârşită – cea duhovnicească, cugetare de mijloc – cea a sufletului, este şi cugetare de rând – cea trupească. Aşa cum în învăţătura cea dinafară, sau în deprinderea vreunei meserii, nimeni nu va putea să şi-o însuşească dacă nu se va strădui să o înveţe şi să se grijească de aceasta, tot aşa nimeni nu va deprinde cugetarea cea desăvârşită – duhovnicească, dacă nu se va sârgui mereu întru aceasta.
2. Cel care nu se va strădui singur să purceadă pe drumul evanghelicesc cel strâmt şi va fi fără băgare de seamă spre curăţirea minţii, acela este orb cu sufletul, chiar de ar fi deprins toate învăţăturile lumeşti: el ia seama doar la litera care omoară, dar nu primeşte duhul de viaţă dătător; şi nu numai pe alţii, ci nici pe sine nu poate să se îndrepte desăvârşit. Căci sunt lucruri osebite: una este cugetarea lumii acesteia şi alta este cugetarea duhovnicească. Toţi sfinţii au deprins cugetarea duhovnicească de la Sfântul Duh şi au străluminat asemenea soarelui în lume. Astăzi însă nu de la Duhul Sfânt este învăţată înţelepciunea, ci de la Aristotel, Cicero, Platon şi alţi înţelepţi păgâni şi, de aceea, cei care fac astfel, abătându-se de la drumul dreptei cugetări, suferă de orbire deplină şi de neadevăr. Sfinţii învăţau cugetarea şi poruncile lui Dumnezeu, iar aceştia învaţă doar arta vorbirii măiestrite: toată înţelepciunea lor este pe limbă, iar în suflet este doar beznă şi întuneric (potrivit Psalmi 81, 5).
3. Cugetarea dreaptă şi adevărată nu poate fi lesne sădită în suflet şi fără de trudă şi nevoinţă mare şi îndelungată. Patimile trupeşti sunt omorâte pe măsura trudei şi nevoinţei, iar în măsura în care sunt omorâte patimile, în aceeaşi măsură creşte şi se întăreşte cugetarea cea adevărată. Însă nevoinţa trebuie să fie pentru fiecare îndoită, cuprinzând nevoinţa cea dinafară şi lucrarea minţii: nu se lucrează una fără de cealaltă.
4. Cel care învaţă înţelepciunea cea dinafară, dar o nesocoteşte pe cea duhovnicească, se aseamănă celui care are doar un singur ochi sau un singur picior. Înţelepciunea lumii acesteia şi nevoinţa trupească fără de lucrarea minţii se aseamănă, după cum a spus cineva, sânului uscat sau unui copac neroditor. De aceea, sfinţii nu se opreau doar la munca şi învăţătura cea dinafară, ci se grijeau să deprindă şi lucrarea lăuntrică, adică curăţirea cea dinlăuntru. Dacă ei ar fi învăţat doar învăţătura cea dinafară, iar cea duhovnicească nu, atunci nu ar fi fost sfinţi, iar harul Duhului Sfânt nu ar fi petrecut întru ei.
5. Toţi cei care au învăţat povăţuirile cele dinafară, iar lucrarea duhovnicească lăuntrică au nesocotit-o, au înnebunit cu desăvârşire, s-au desfrânat în diferite patimi şi au căzut în erezii păgubitoare, precum Arie, Savelie, Eutihie şi mulţi alţii, care nu au cercat ei a avea pre Dumnezeu întru cunoştinţă, aşa i-au dat pre ei Dumnezeu întru minte neiscusită, a face cele ce nu se cade, după cum spune apostolul (Romani 1, 28).
6. Cel care, chiar de ar deprinde toată înţelepciunea acestei lumi, însă nu-şi va curăţa mintea, nu-şi va lumina sufletul, acela nu se poate uni cu Dumnezeu. Iar cel care nu s-a unit în cuget cu Domnul, rătăceşte cu duhul în căi neştiute. Mintea, după cum am spus, se curăţeşte şi se luminează prin nevoinţă îndoită: păzirea poruncilor Domnului şi lucrarea neîncetată a minţii şi îndeosebi cu lacrimi fierbinţi neîncetate. Nimeni nu poate ajunge la luminarea cugetului altfel.
7. Oricare minte, nefiind lucrată, neluminată, nesărată cu sarea harului Preasfântului Duh (potrivit Marcu 9, 49), va înnebuni şi se va împuţi cu diferite gânduri şi fapte pătimaşe. Mintea este dăruită fiecăruia în chip firesc de la Dumnezeu, însă nelucrată se întunecă şi se face beznă, iar lucrată se luminează şi ajunge întru luminare desăvârşită.
8. Asemenea copilului mic care nu are trebuinţă să înveţe să vadă lumina cu ochii trupeşti (de nu are cumva vreo suferinţă a ochilor), tot aşa nu are nevoie oarecine să fie învăţat în înţelepciunea duhovnicească şi în unirea cugetului cu Dumnezeu, afară de lucrarea curăţirii şi luminării minţii. Căci mulţi fiind foarte simpli şi neiscusiţi la învăţătură, au învăţat înţelepciunea duhovnicească – prin lucrarea minţii şi păzirea poruncilor – şi s-au împărtăşit de mari daruri, precum Antonie, Pahomie, Pavel cel prea simplu şi alţii mulţi.
9. Mintea este înaintea oricărei învăţături şi ştiinţe lumeşti. Căci mintea nu a luat naştere ca urmare a deprinderilor cărturăreşti şi nu a crescut din învăţătură, ci toate acestea au luat naştere de la minte. Dumnezeu a dat în chip firesc minte fiecăruia, iar învăţătura de carte s-a ivit de la oameni, de aceea noi trebuie să ne grijim mai mult decât toate de curăţirea minţii. Mintea fiind curăţită şi luminată, poate pricepe toate cele dinafară şi cele lăuntrice – căci este duhovnicească – şi să judece despre toate, însă pe ea nu poate să o judece nimeni, a grăit apostolul (potrivit I Corinteni 2, 14-15).
10. Toată jertfa cu sare se va săra, spune Domnul, iar nefiind sărată se va strica (Matei 5, 13; Marcu 9, 49-50; Luca 14, 34). Tot aşa sufletul este jertfă firească pentru Dumnezeu, după cum este spus: Jertfa lui Dumnezeu: duh umilit (Psalmi 50, 18); însă, nefiind sărată cu sarea harului Preasfântului Duh, în fel şi chip se va strica din pricina nebuniei şi se va umple cu noian de mulţime de patimi. Dacă cineva va cuprinde toată înţelepciunea acestei lumi, dar nu se va săra cu sarea Duhului Sfânt şi nu se va împărtăşi de harul Domnului, acela va rămâne cu desăvârşire netrebnic şi, ca unul ce nu are întru sine chip împărătesc, va fi alungat afară din Împărăţia lui Hristos. Cel care nu are Duhul lui Hristos acela nu este cu El, a grăit apostolul (potrivit I Corinteni 2, 16).
Despre aceea că în lucrarea minţii până atunci trebuie să ne trudim şi să ne nevoim, până când vom ajunge la luminarea ei
1. Cugetarea omenească a lumii acesteia necesită învăţătură omenească cea dinafară, iar mintea cea duhovnicească – lăuntrică, trebuie să caute nu omeneasca învăţătură, ci cea dumnezeiască, de la Însuşi Domnul. Una este ştiinţa omenească şi alta este cunoştinţa lui Dumnezeu. După cum învăţătura omenească omul o deprinde de la oameni, tot aşa învăţătura dumnezeiască se cuvine a se învăţa de la Dumnezeu. Aşa cum omul, care nu a învăţat de la oameni, nu poate să priceapă pe măsură învăţătura omenească, tot astfel sufletul, care nu a învăţat de la Dumnezeu prin lucrarea minţii, prin rugăciune şi prin umilirea din inimă prin lacrimi, nu poate deprinde înţelepciunea lui Dumnezeu şi toate cele dumnezeieşti. Însă cel care a învăţat cele dumnezeieşti de la Dumnezeu poate pricepe şi toate cele omeneşti fără să fi învăţat nici o ştiinţă omenească. Cel care însă nu a învăţat cele dumnezeieşti de la Dumnezeu nicidecum nu poate pricepe de la sine cele dumnezeieşti, afară de cele omenesc-trupeşti. Duhul Sfânt este izvorul a toată înţelepciunea şi priceperea: doar cel care L-a dobândit poate cunoaşte şi pricepe toate cele dinafară şi cele lăuntrice.
2. Nu de la oameni au învăţat apostolii să vorbească în limbi, ci prin pogorârea Preasfântului Duh, dintr-odată au început să vorbească în limbi felurite şi ,,s-au umplut toţi de Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor 2, 4). Şi nu carte a deschis Domnul pentru a-i învăţa pe ucenicii Săi, ci le-a deschis mintea pentru a pricepe Scriptura. De aceea, se cere de la noi trudă şi cu trudă nevoinţă, pentru a primi şi dobândi harul: toate de câte avem trebuinţă lesne le vom dobândi şi le vom avea, doar dacă vom avea grijă sârguincioasă. Căci toată învăţătura şi tot lucrul se dă trudei şi sârguinţei râvnitoare. Cel care se grijeşte, în orice caz, va deprinde atât cele dinafară, cât şi toate cele duhovniceşti, iar cel care nu se grijeşte şi nu se trudeşte nu va putea deprinde şi învăţa nimic. De aceea, Domnul, învăţându-ne şi răsplătindu-ne, grăieşte: Cereţi şi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi se va deschide vouă; că tot cel ce cere, ia, şi cel ce caută, află, şi celui ce bate, i se va deschide (Matei 7, 7-8; Luca 11, 9-10).
3. Aşa cum, în învăţătura cea dinafară sunt izbânzi şi trepte diferite, tot aşa în cele duhovniceşti sunt izbânzi şi trepte duhovniceşti. Pe măsura nevoinţei cu luare-aminte şi a înaintării se dăruieşte luminarea minţii, iar pe măsura luminării minţii se dăruieşte harul Domnului. Pe cât se va nevoi cineva în chip prisositor, pe atât se luminează, pe atât se şi uneşte cu Domnul. Cel care însă a izbândit şi s-a luminat cu sufletul şi s-a unit prin cugetul său cu Domnul, acela este încredinţat de mântuirea sa – înainte de învierea trupului a înviat cu sufletul şi pururi vieţuieşte pentru Domnul.
4. Pe cât se nevoieşte cineva în lucrarea minţii, pe atât îşi cunoaşte neputinţa sa; şi pe cât îşi cunoaşte neputinţa, pe atât i se luminează mintea, pe atât izbândeşte întru smerenie şi umilinţă. Nimeni nu-şi va cunoaşte neputinţa, decât după vreme îndelungată şi multă îndeletnicire, până când, în chip desăvârşit şi din toate părţile îşi va cunoaşte neputinţa sa şi va cunoaşte cu adevărat că nu poate săvârşi nimic cu de la sine putere (Ioan 15, 5).
5. Dar nimeni nu-şi va cunoaşte neputinţa sa înainte să fie stăpânit şi răpus de către felurite îngăduiri ale ispitei; şi până nu va cerca asupra sa toate aceste ispite, până atunci nu poate ajunge întru cunoaşterea desăvârşită de sine şi a neputinţei sale şi să fie smerit. De aceea Dumnezeu, în chip obişnuit mai întâi îi încearcă pe robii săi cu felurite ispite ca aceştia, cunoscând neputinţa, pururi să petreacă smeriţi, nicidecum să se bizuiască pe sine, căci şi aurul şi argintul, fără de încercarea prin ardere, nu au desăvârşire (Pildele lui Solomon 17, 3; 27, 21).
6. După cum o iarbă – fie in, fie cânepă – până ce nu va fi ruptă şi strivită în maşini de lemn făcute îndeosebi pentru aceasta, nimeni nu poate face din ele nimic – nici funie, nici aţă, nici pânză, nici nimic altceva folositor şi trebuincios –, tot astfel sufletul care nu este domolit şi înmuiat cu felurite ispite, nu poate ajunge întru desăvârşita cunoaştere a neputinţei sale şi întru smerenie. Toate acestea au trebuinţă de multă trudă şi de multă nevoinţă şi de neîncetata lucrare a minţii, până când acel suflet îşi va cunoaşte neputinţa sa şi va fi mereu smerit.
7. Aceasta osteneală este înaintea mea. Până ce voiu intra la sfinţitorul lui Dumnezeu, grăieşte proorocul (Psalmi 72, 16-17). Până atunci, trebuie să se trudească şi să se nevoiască cineva până când va străvedea, până va ajunge întru desăvârşita cunoaştere de sine, până se va uni pe sine întru dragoste cu Dumnezeu. Numai atunci se va cunoaşte pe sine, când dragostea se va uni desăvârşit: atunci nu va mai avea nici o trudă, nici o nevoinţă, atunci se va vedea pe sine întru pace, bucurie şi veselie veşnică.
8. Până atunci celui orb îi este greu, până nu va vedea; până atunci este bolnav cel suferind, până se însănătoşeşte; până atunci are nevoinţă cel ce învaţă, până nu va deprinde, dar de îndată ce a învăţat nu mai are nici o greutate. Ce greutate are cel ce vede în a vedea lumina ? Ce greutate are cel care s-a cunoscut pe sine şi L-a cunoscut pe Dumnezeu, să cunoască toate cele câte sunt ? Ce greutate sau nevoinţă are cel ce iubeşte, să-l iubească pe cel drag ? Nu este nici o greutate. Dimpotrivă, pentru unul ca acesta toate acestea sunt cu bucurie şi dorite. Cel care a fost orb şi a ajuns să vadă, acela se scârbeşte de orbire şi nu are greutate întru a vedea, ci cu bucurie se îndulceşte de lumină. Cel care a cunoscut toate şi şi-a luminat mintea, se scârbeşte de nebunie. Cel care a dobândit bogăţie, nu mai vrea să fie sărac.
9. Cel care a schimbat necunoştinţa întru cunoştinţă şi luminare a minţii, cel care a preschimbat iuţimea şi mânia în blândeţe, îndulcirea trupească şi patima dobitocească în dorinţa şi dragostea dumnezeiască va petrece în linişte şi pace, se va înveşmânta întru veşnică bucurie şi linişte. Atunci, văzând toate cele trei părţi ale sufletului (mintea, inima şi voirea) cufundate în adâncul nepătimirii şi luminarea minţii, omul, în trupul omorât ca într-un timpan, bucurându-se cu duhul va da cântare de biruinţă lui Dumnezeu.
10. Până atunci, până când nu te vei cunoaşte desăvârşit pe tine, până când toate cele trei puteri ale sufletului nu se vor pătrunde de cunoştinţă şi de luminarea minţii şi de curăţirea de patimi, până nu te vei împăca cu Dumnezeu, până nu te vei uni cu El într-un singur duh – până atunci nu vei putea fi fără de necaz, nu vei putea fi fără de temere şi frică. Dar când te vei uni cu Dumnezeu şi Îl vei iubi din toată inima, atunci pururi vei petrece fără de frică şi întristare: pururi te vei bucura şi te vei veseli cu duhul de Unul Dumnezeu, în vecii vecilor.
Despre aceea că întru toate trebuie să urmăm minţii şi cugetării, iar nu trupului necuvântător
1. Înaintea tuturor lucrurilor şi întru toată săvârşirea să-ţi fie ţie pururi înainte-mergătoare şi înainte-stătătoare dreapta judecată şi pricepere, şi aşa niciodată întru nimic nu te vei înşela, vei fi mai presus de toată amăgirea. Aşa cum toate lucrurile cele dinafară nu pot fi văzute fără ochi, tot aşa cele lăuntrice duhovniceşti nu pot fi pricepute decât cu mintea şi cugetarea.
2. Nu începe nimic şi nu face nimic până nu vei chibzui, unindu-te în rugăciune cu Dumnezeu. Căci nimic nu îl face pe om mai neprihănit şi mai statornic în toate lucrurile, precum dreapta judecată şi chibzuinţa. Să cugeţi la toate cele pe care vrei să le faci, a spus Domnul lui Isus Navi[2].
3. După cum cel care este orb merge nu fără de primejdie, tot aşa cel nebun nu face nimic bun. Pentru aceasta nu te supune patimii şi dorinţei trupeşti, ci urmează pururi şi întru toate doar cugetului şi chibzuinţei.
4. Cea dintâi pricină de cădere a lui Adam a fost nechibzuinţa. Dacă el ar fi cugetat asupra poruncii date lui de către Dumnezeu, dacă ar fi urmat cugetului, nu ar fi căzut din ascultare, nu s-ar fi înşelat de gustarea din pomul poruncit.
5. Urmând cugetului şi chibzuinţei, nimeni nu poate să cadă, iar cel care nu are dreaptă judecată nu poate săvârşi nimic bun. Aşa cum începutul şi rădăcina a tot păcatul este nebunia şi necuvântătoarea necunoaştere de sine, tot astfel începutul şi rădăcina a tot binele este dreapta cugetare şi chibzuinţa.
6. Cel orbit de vederea trupească întru toate căile sale mult şi în multe feluri se poticneşte; tot aşa cel care nu are dreaptă judecată, neurmând chibzuinţei, mereu umblă în întunericul nepriceperii şi al păcatului. Iar cel care s-a cunoscut pe sine şi vede lumina cugetului, pururi şi în toate este fără poticnire.
7. Ce este păcatul ? Lucrare a patimii trupeşti. Dar ce este lucrarea patimii trupeşti ? Nu altceva decât nebunie. Nimeni nu păcătuieşte, decât cel care se află întru nebunie şi nechibzuinţă; tot binele este lucrat întru chibzuinţă, iar tot răul întru nechibzuinţă.
8. Înaintea oricărui păcat stă nebunia, iar chibzuinţa precede virtuţile şi faptele bune. Nechibzuinţa niciodată nu va aduce omului pace şi mângâiere desăvârşită, dacă însăşi mintea, prin luminarea sa, nu va linişti şi mângâia sufletul. Aşa cum cel orb nu are linişte până nu vede lumina, tot aşa cel nebun nu poate avea linişte până nu va ajunge întru cunoştinţă.
9. Cu atât mai mult cugetarea şi chibzuinţa trebuie râvnite înaintea tuturor virtuţilor, deoarece în cugetare şi chibzuinţă se cuprinde începutul a tot binele; astfel că nici virtutea nu poate fi virtute cum se cuvine, dacă aceasta nu va fi ajutată şi cârmuită de cugetare şi chibzuinţă.
10. După cum dintre toate simţirile fireşti vederea celor văzute este cea mai minunată şi plină de bucurie, tot astfel, în toate cele de gând şi cuget, cel mai minunat şi mângâietor este cugetul şi cunoştinţa tuturor lucrurilor. Iată întru ce stă viaţa veşnică ! Iată întru ce stă şi căderea şi primirea chinului !
Despre aceea că trebuie să îndrăgim postul şi să avem înfrânare întru toate
1. Dacă vrei să ai dreaptă cugetare şi lesne să birui toate patimile tale, păzeşte mereu postul şi înfrânarea, nu te lăsa robit de îndulcirea trupească, pentru ca să nu îţi iroseşti viaţa ta în întunericul necuvântării şi al tulburărilor şi să nu fii răsplătit întru aceasta şi astfel să te lipseşti de răsplătirea cea veşnică.
2. Pururi păzeşte-te de îmbuibare şi beţie, căci întru acestea este începutul şi rădăcina a tot păcatul, în acestea este pornirea către desfrâu şi necurăţie, întru acestea este gătirea pentru veşnicul chin. Neînfrânarea naşte tot răul; prin neînfrânare strămoşul nostru Adam cu tânguire s-a lipsit de rai şi a căzut pradă morţii. De la îmbuibare şi beţie se face împovărarea sufletului, întunecarea minţii, răzvrătirea patimii trupeşti, lupta neîncetată, intrarea lesnicioasă a diavolului şi înstrăinarea dintru dragostea lui Dumnezeu.
3. Din îmbuibare şi beţie se naşte nu doar rău sufletului, ci şi boală trupului; din înfrânare şi trezvie se naşte nu doar folos sufletului, ci şi sănătatea trupului şi uşurimea vieţii; îmbuibarea şi beţia nu doar ne lipsesc de viaţa veşnică, ci şi de cea vremelnică: păgubeşte dimpreună şi sufletul şi trupul; îndeobşte îl fac pe om netrebnic[3] lui Dumnezeu şi oamenilor. Îndulcirea vremelnică îi pregăteşte omului amarul veşnic, dacă cineva se alipeşte de ea nebuneşte. Viaţa înfrânată şi cu trezvie este raiul pe pământ, iar viaţa stricăcioasă şi păcătoasă este iad pe pământ şi mare chin.
4. Biruie îndulcirile şi stăpâneşte-le, ca să nu te biruie şi să te stăpânească ele, dacă vrei ca slobod să dobândeşti viaţa veşnic fericită. Celui ce va birui – a grăit Domnul – voiu da lui să mănânce din pomul vieţii, care este în mijlocul Raiului lui Dumnezeu (Apocalipsis 2, 7). Şi încă: Duhul este care face viu; trupul nu foloseşte nimic (Ioan 6, 63). De aceea, nu pune foarte mângâierea ta întru cele ce îţi sunt date pentru puţină vreme, ci caută adevărata mângâiere întru Domnul, care va fi cu tine veşnic.
5. Păzeşte-te întru toate de lipsa de măsură şi de împuţinare; păzeşte întru toate dreapta şi chibzuita credinţă. Dacă vrei să găseşti lesne liniştea sufletească, să ai pururi şi întru toate înfrânare. Dimpotrivă, niciodată nu vei afla pace şi linişte întru neînfrânare. Să ştii că, chiar dacă cea mai îndulcitoare mâncare ar fi fost amestecată cu otravă, tu tot nu ai fi mâncat din ea, nici nu te-ai fi atins de ea, de nu voieşti ca deodată cu ea să guşti şi moartea.
6. Urăşte îndestularea pântecelui ca să nu fii prins şi legat de laţurile patimilor. Rabdă setea şi foamea de îndulcirile trupeşti şi te vei slobozi de povara sufletească şi te vei îndestula cu hrana dumnezeiască, întrucât cel ce nu îndură foamea puţină, are să sufere necazuri pătimaşe şi mai mari. Dacă vei asemui cu păgubirea îndulcirea trupească, mulţămirea trupului cu povara, mângâierea vremelnică amarului sufletesc, să ştii că nu vei mai dori să te înşeli cu acestea, căci îndulcirea stricăcioasă nu este îndulcire, ci amărăciune a sufletului; săvârşirea voii trupului nu este plinire, ci tulburare şi îngreuiere; mângâierea vremelnică nu este mângâiere, ci necaz şi amărăciune. Nu este aceasta Împărăţia Cerească, ci lipsirea de aceasta, că nu este împărăţia lui Dumnezeu mâncare şi băutură; ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17), grăieşte apostolul.
7. Nu-ţi alipi inima ta de plăcerile trupeşti, căci sunt vremelnice şi stricăcioase. Află mângâierea ta nu în băutură şi mâncare pământească, ci caută pe cele mai bune întru Dumnezeu, pe cele cereşti. Chiar de te-ai fi îndulcit acuma din destul de toate mâncărurile şi băuturile, nu se cuvine ţie să îţi alipeşti de acestea inima ta, pentru că ele nu vor rămâne cu tine de-a pururi, căci toate cele pământeşti sunt vremelnice, doar cele cereşti sunt veşnice şi nestrămutate.
8. Treci cu mintea prin toată viaţa ta încă din tinereţile tale şi adu-ţi aminte câte ai mâncat şi ai băut şi ţi se va părea că niciodată nu ai mâncat şi ai băut îndeajuns: totul a fost pieritor, de parcă nici nu ar fi fost vreodată, iar acum, dintru acestea nu este nici un folos, nici măcar amintire. Şi acum ca şi atunci, de te vei îndulci de toate mâncărurile şi băuturile, nu vei dobândi mai mult decât păgubire, şi de fiecare dată când te vei umple de îndulcire, vei agonisi povară sufletească şi înnoire a patimilor. Pentru aceea, nu-ţi dori să primeşti aici răsplată dintru ele, ci pune-ţi toată nădejdea în răsplătirile cereşti.
9. Nu te învoi vremelnicelor îndulciri trupeşti ca să nu te lipseşti de îndulcirea veşnică şi să nu pierzi viaţa veşnică. Plinirea voii îndulcirii trupeşti nu este altceva decât povară sufletească şi mare chin al conştiinţei; nu este pe atât mângâiere, pe cât este necaz; nu este îndulcire, pe cât este, după, povară. Este deşartă acea mângâiere, după care de îndată urmează amărăciune şi întristare.
10. Cei care s-au robit îmbuibării şi beţiei, nimic bun şi vrednic de pomenire nu au făcut în lume, însă ademenindu-se de viaţa aceasta, s-au făcut nevrednici de viaţa veşnică şi au păgubit pomenirea lor în mijlocul celor buni. Aşadar, dacă mănânci, mănâncă fără împătimire; dacă bei, bea fără dorirea inimii, căci nu aici este desăvârşirea ta: toate acestea se trec şi curând se preschimbă.
Despre aceea că nu trebuie să ne robim îndulcirilor trupeşti, ci pururea să căutăm mângâierea duhovnicească întru Domnul
1. Bogăţia tuturor îndulcirilor pământeşti de ar curge, nu vă lipiţi inima (Psalmi 61, 10) de ea. Pentru ce să alipeşti de aceasta sufletul tău, când nu este dată pentru veşnicie şi nu îţi aduce folos, ci păgubire ? Căci tu nu o singură dată ai cunoscut şi cercat că toată îndulcirea vremelnică aduce îngreuiere, toată îndulcirea trupească leagă sufletul şi îi aduce tulburare neîncetată, nelinişte.
2. Nu te răsfăţa cu aceea cu care nu o dată te-ai îndulcit şi săturat, nu o singură dată ţi-ai împovărat cu aceasta inima şi sufletul tău. În mâncare şi băutură, în somn şi în toate celelalte lucruri, pururi să ai în faţa ta aducerea aminte şi dreapta socoteală, ca să nu te poticneşti de nenumărate ori în uitarea neîncetată şi să cazi în tot răul: înfrânează-ţi pofta trupească, pentru ca prin aceasta să înfrânezi tot răul.
3. Caută mângâiere nu în îndulcirile vremelnice, ci râvneşte la cele veşnice şi la îndulcirea veşnică întru Domnul, care pe toate le-a zidit. Nu te supune împătimirii necuvântătoare, ci cu dreaptă socoteală primeşte doar cele trebuincioase spre a trăi. Căci, dacă te supui împătimirii trupeşti, aceasta, legându-te cu laţurile sale, niciodată nu-ţi va da pace şi linişte, ci te va arunca fără milă în toate adâncurile pătimaşe. Ţine minte către ce duce îndulcirea şi patima trupească şi nu râvni să te amăgeşti mai mult cu aceasta.
4. Gândesc că nu o singură dată, ci de multe ori ai încercat îndulcirea trupească. Cunoşti ce povară aduce cu sine orice îndulcire trupească, ce întristare agoniseşte orice mângâiere pământească, dar mereu uitând te laşi ademenit şi te pocăieşti doar atunci când simţi amărăciunea şi povara, şi când acestea trec, atunci te întorci iar către ea precum câinele la borâtura sa (potrivit II Petru 2, 22), fără de nici un rost. Întru acest chip este lucrarea nesimţirii şi a orbirii tale !
5. Dacă nu vei vieţui cereşte, să nu gândeşti că vei apuca în dar Cerul. Dacă nu vei stăpâni patimile şi nesocotinţa, nu vei moşteni Împărăţia Cerurilor. Nu vă înşelaţi: nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici preacurvarii, nici malachii, nici sodomitenii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (I Corinteni 6, 9-10). Căci ce va dobândi fiecare aici, aceea va moşteni şi dincolo; ce gând şi lucrare a avut fiecare aici, aceleaşi le va avea în sufletul său şi dincolo. Aşadar, alungă de la tine dorinţa nestăvilită de a te lăsa pradă îndulcirii fără rost, ca să nu primeşti întru aceasta răsplată şi să nu auzi cele spuse: Ai luat cele bune ale tale în viaţa ta (Luca 16, 25). Acest lucru nu este nou pentru tine, nu este nou: nu doar o singură dată ţi-ai pricinuit prin acesta necaz şi tulburare.
6. Rabdă foamea şi setea de îmbuibare turbată ca să nu-ţi agoniseşti pagubă şi povară şi să cazi apoi întru mare necaz şi întristare. Ţine minte că nu doar o singură dată te-ai înşelat şi dintru aceasta râvneşte să nu te mai înşeli, spre a nu-ţi fi tu însuţi luptător şi ucigaş neîndurat.
7. Nu te supune îndulcirii şi patimii trupeşti, ci dorirea trupească – hrană şi băutură – întoarce-o în dorire dumnezeiască, pentru ca fireasca dorire de Dumnezeu să alunge departe de la sufletul tău nefireasca îndulcire trupească şi patimă şi să-i dăruiască sufletului tău mângâierea lui firească. Scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4).
8. Îndulcirea trupească, nefiind firească sufletului omenesc, nu poate sluji lui spre mângâiere. Ea a intrat în neamul nostru de la căderea lui Adam; şi după trebuinţă, este îngăduită o vreme această îndulcire trupească stricăcioasă, pentru că încă nu am învăţat să gustăm hrana duhovnicească şi adeseori nu avem dorinţă ca să învăţăm, ci fără de noimă o refuzăm şi nu dorim să o folosim cu înţelepciune.
9. În nesfârşitul veac viitor nu ne vom hrăni cu această hrană şi băutură, ci cu dumnezeiescul har veşnic al Preasfântului Duh. Să ne grijim de această cugetătoare hrană dumnezeiască cu care ne vom hrăni veşnic. Căci în îndulcirea trupească nu este mângâierea cuvenită; dimpotrivă, în ea este chin neîncetat şi tulburare a sufletului, în ea nu este atâta mângâiere, pe cât povară şi amărăciune; căci nefireasca – de la cădere – stricăcioasa hrană nu poate da sufletului liniştea şi pacea firească, ci, îndeobşte, în toată vremea dă împovărare şi tulburare.
10. În îndulcirea trupească – în îmbuibare şi băutură – sufletul nu-şi află linişte şi pace, ci neîncetată luptă şi tulburare, beznă şi întuneric. Şi însăşi acea hrană şi băutură pururi sunt legate de multă grijă şi tulburare şi iarăşi nici în somn nu este pace şi linişte, ci poftiri întunecate şi tulburări înşelătoare. Însă hrana dumnezeiască, duhovnicească şi nemuritoare este pacea sufletului, liniştea vieţii, slobozenia duhului, nestingherirea conştiinţei, dulceaţa şi veselia veşnică: Sătura-se-vor din grăsimea casei tale, şi cu izvorul desfătării tale vei adăpa pre dânşii (Psalmi 35, 8).
Despre aceea că pururi şi în toate trebuie să urmăm cugetului, iar nu necuvântătoarelor patimi trupeşti
1. Dumnezeu a dat omului judecată şi l-a aşezat ca pe un împărat peste patimi şi dorinţe, pentru ca pururi să se grijească şi să înveţe cum să le stăpânească înţelept şi chibzuit. Pentru aceasta, în toată vremea urmează cugetului, iar nu patimii necuvântătoare, căci dacă orb pe orb va călăuzi, vor cădea amândoi în groapă (Luca 6, 39). Fie ca mintea să stăpânească patimile şi dorinţele, iar nu patimile să stăpânească judecata. Este rău dacă te vor stăpâni patimile, iar nu tu pe ele. Unde robii îl robesc pe stăpân, în acea casă nu poate fi nimic bun, afară de neîncetată vrajbă, necaz şi întristare, necuviinţă şi tulburare. Dumnezeu te-a făcut cugetător, deci nu fi nechibzuit: nu te lăsa de bunăvoie, întru cunoştinţă, în stăpânirea şi robia patimilor şi a desfătărilor.
2. În fiecare lucru cunoaşte şi pricepe vremea sa şi nu te lega cu patimi necuvântătoare: nu face nimic fără de vreme, dar şi la vremea cuvenită să ai înfrânare. Să ştii să înfrânezi cu chibzuinţă patimile necuvântătoare, pentru a nu cădea în tot felul de păcate şi în nesfârşite necazuri şi mâhniri. Cu frică şi temere se călăreşte pe un mânz neînvăţat, tot astfel şi sufletului tău îi este greu să lucreze în trupul care nu este strunit de judecată şi înfrânare.
3. Dacă vrei să ai o viaţă liniştită şi netulburată şi să fii încredinţat de mântuirea ta, cârmuieşte-ţi viaţa cu chibzuinţă, iar nu cu patimi necuvântătoare şi desfătări. Însă de nu vei face astfel, atunci vei cădea în toate păcatele rele şi pierzătoare, iar după ele în amărăciune şi tulburare şi, în sfârşit, dimpreună cu această viaţă, cu amar te vei lipsi şi de viaţa veşnic fericită.
4. Săvârşirea neîncetată a voii patimii trupeşti nu este altceva decât suferinţă şi nesănătate, boală şi slăbiciune, necaz şi întristare. Cu cât mai mult vei face voia trupului, cu atât mai mult pe de-a întregul vei slăbi şi te vei face cu totul netrebnic: pe cât de mare este satisfacerea, pe atât de mari sunt suferinţele şi bolile şi nimeni nu a văzut vreodată un îmbuibat şi un beţiv cu desăvârşire sănătos. Neîncetata săvârşire a voii trupeşti şi neînfrânarea de la păcat nu este altceva decât povară, necaz, amărăciune sufletului şi nesiguranţă a mântuirii. Ţine minte pururi în sufletul tău că sfârşitul învoirii [cu patima] este împovărarea şi amărăciunea şi nu cred că vreodată vei mai dori să te înşeli cu acestea.
5. De aceea, primeşte hrană trupească doar atât cât îţi este de trebuinţă pentru întărire, ca să fii în putere pentru lucrarea celor dumnezeieşti, iar restul înlătură-l ca fiind nefolositor şi de prisos. Cu osebire grijeşte-te de lucrarea celor dumnezeieşti, de îndreptarea sufletească, cea care va rămâne cu tine în veci, căci trupul va putrezi şi patimile degrab vor pieri, doar singur sufletul va trăi veşnic. Scris este: Cel ce seamănă în trupul său, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă întru Duhul, din Duhul va secera viaţă veşnică (Galateni 6, 8).
6. Nu te pleca spre patimile trecătoare, nu te asemăna acelor oameni care, fiind aleşi de Ghedeon – cel care a văzut lâna udă de rouă (Judecători 6, 36-40) – pentru luptă, mai întâi au fost încercaţi cu băutura, după porunca lui Dumnezeu. Aceştia, asemenea vitelor necuvântătoare, fără de grijă s-au plecat în vale şi au băut, iar apoi Dumnezeu a poruncit să fie îndepărtaţi ca nişte lacomi şi neiscusiţi în vitejia luptei; iar pe cei care au băut cu înfrânare, a poruncit Domnul să-i păstreze şi cu aceştia a biruit duşmanii (Judecători 7, 2-7).
7. În mâncare şi băutură să fii asemenea păsării. Căci pasărea la fiecare ciugulit se uită cu grijă încoace şi încolo, de nu sunt cumva vânători; şi doar puţin să bage de seamă ceva, de îndată zboară şi nu mai poate fi prinsă cu uşurinţă. Asemenea fii şi tu: pretutindeni, mereu caută în jurul tău şi niciodată în viaţa ta să nu fii fără de grijă, căci din toate părţile ai vânători, pretutindeni sunt capcane, pretutindeni sunt mreje. Păzeşte-te să nu cazi în ele ca să nu fii prins, căci de vei fi prins, cu anevoie te vei slobozi şi nu vei scăpa de povară şi amărăciune.
8. Nu te asemăna muştei sau furnicii, care pentru puţină dulceaţă îşi primejduiesc toată slobozenia. Nici porcilor nu te asemăna care, deşi sunt deseori izgoniţi din grădină, nu ţin minte nimic şi iar se întorc acolo. Nu fi şi tu într-atât de fără de minte şi nu te lăsa robit de nici o desfătare a lumii acesteia. Ţine minte că aceasta ni s-a dat pentru puţină vreme şi fii slobod de toate acestea. Mai bine este să fii slobod decât robit, alege mai bine stăpânirea de sine decât încătuşarea. Robeşte-te doar lui Dumnezeu şi nu patimii stricăcioase, necuvântătoare, şi vei fi încredinţat de mântuirea ta.
9. În tot începutul şi făptuirea orice lucru este frumos prin dreapta socoteală şi chibzuinţă, iar lucrul făcut fără măsură şi dreaptă judecată este foarte păgubitor pentru om. Şi aceasta nu doar în lucrurile dinafară, ci şi în îndreptatea şi lucrarea duhovnicească: toate cele făcute fără judecată şi chibzuială tulbură foarte mult sufletul. Pentru aceasta, întru toate lucrurile şi faptele, preferă judecata şi chibzuiala şi niciodată nu vei înşelat, nu vei fi ademenit de patimă trupească.
10. Ţine minte că de vei şi îngădui vreodată patimilor tale trupeşti împlinire întru negrijă şi nechibzuinţă, întru uitare, niciodată nu vei rămâne fără mare necaz şi întristare; pentru aceea, lucrurile şi faptele făcute fără judecată şi chibzuinţă nu pot fi fără de necaz, întristare şi adâncă părere de rău a sufletului. Aşadar, niciodată, întru nimic, nu fi fără de grijă, ci mereu în toate fii cu foarte multă băgare de seamă, căci nu te afli în vreme de linişte, ci în luptă cu lumea aceasta, cu trupul şi diavolii. Tu nu stai în casă, ci în pribegia veacului acestuia războinic, petreci întru viaţa vremelnică, iar nu în cea veşnică, în valea plângerii şi nu întru bucurie şi fără de tristeţe. Pururi ia aminte la veacul care va să vină şi la ceasul de acum şi în orice zi nu fi fără de grijă şi fără de băgare de seamă.
Despre aceea că nu trebuie să ne lăsăm răniţi de frumuseţea feţelor şi să nu ne robim de patima trupească
1. Nu te lăsa rănit în inima ta de frumuseţea feţei trupului stricăcios, căci acesta este iarbă, umbră şi puroi – ca iarba şi ca floarea ei se va topi (Psalmi 102, 15-16). Doar dragostea lui Dumnezeu este de-a pururi. Răneşte-ţi inima cu frumuseţi nevăzute şi înalţă mintea ta către Făcătorul celor văzute şi nevăzute.
2. Ca de otravă aducătoare de moarte fugi de privitul cu poftă la frumuseţe străină, fugi de atingerea neruşinată, de sărutare şi mângâiere ca să nu te arunci în al păcatelor adânc al pierzării şi să nu te prinzi în mrejele diavolului. Poticnindu-te de aceasta, niciodată nu vei rămâne fără de necaz şi împovărare.
3. Nu desfrâna cu făptura în inima ta, ca să nu-L mânii pe Dumnezeu, Cel care a zidit-o. Făptura şi îndulcirea trupească aduc foarte puţină mângâiere şi de îndată te fac să simţi scârba lor şi împovărarea sufletului: dobândă mică, pagubă mare; veselie mică şi mare mâhnire. Nu este întru aceasta atâta mângâiere, pe cât apoi povară şi amărăciune.
4. Nu te înşela cu veşminte şi straie şi cu faţă frumoasă, căci toate acestea curând se vor supune stricăciunii şi vor pieri. Ţine minte că această frumuseţe se va preschimba în puroi şi duhoare, iar după plinirea patimilor se preface în necaz şi amărăciune, şi atunci niciodată nu te vei înşela de nici o frumuseţe a trupului şi nu vei fi prins de nici o patimă păcătoasă.
5. Să ştii că păcatul este dulce pentru scurtă vreme, însă multă vreme este amar; puţin este mângâietor, însă cu mult necaz; puţin este îmbucurător, dar îndelung tânguitor, iar la despărţirea sufletului de trup este foarte împovărător şi cu multă mâhniciune.
6. Dacă încă nu ai încercat păcatul, nu dori să-l cerci în faptă, ca să nu înghiţi întru amar momeala lui de moarte. Iar dacă l-ai încercat, ştii cât este de spurcat şi cât de amară este suferinţa de după şi că, o dată gustând din el, este cu neputinţă să scapi de necaz şi întristare.
7. Nu primi cu îndulcire desfătarea vremelnică, întrucât toată vremelnica desfătare, ca una care nu este veşnică, este deşertăciune: orice îndulcire vremelnică este vădită înşelare şi împovărare a sufletului. Patima trupească este moarte a sufletului; dorirea şi dragostea dumnezeiască este rostul vieţii şi bucuria neîncetată.
8. Ţine minte că desfătarea vremelnică şi frumuseţea trupească sunt în adâncul lor puroaie care se întorc în stricăciune – niciodată nu te alipi fără de minte de acestea. Nu te lăsa ademenit de dragostea trupească şi nu nădăjdui a afla mângâiere întru aceasta, deşi ea este ademenitoare, măcar că este înşelătoare, mincinoasă şi făţarnică; niciodată nu este la aceeaşi măsură, ci nestatornică şi trecătoare.
9. Nu te alipi de cele ce nu sunt veşnice şi nu căuta mângâiere în cele nestatornice, căci mulţi nebuneşte rănindu-se de frumuseţea feţei şi înşelându-se de patima trupească, au ispitit mult şi au fost prilej de poticnire pentru mulţi, iar viaţa lor au sfârşit-o îngrozitor – s-au făcut slugi preaplecate diavolului şi, pentru desfătare întru neîndelungată vreme, s-au lipsit de viaţa veşnică.
10. Fii rob doar Unuia Dumnezeu: răneşte-ţi inima cu bunătatea şi dragostea Lui şi nu te vei înşela în veci, ci vei fi deasupra a toată înşelarea şi te vei afla întru neîncetată pace şi linişte şi te vei învrednici şi vei dobândi partea cea bună, care nu se va lua de la tine în veci.
Despre aceea că nu trebuie să ne lăsăm robiţi de gânduri pătimaşe şi patimi spurcate
1. Nu te lăsa copleşit de gânduri curveşti şi de spurcate patimi şi fapte, ca să nu fii lepădat de la Dumnezeu. Nu te întrece cu cei care lucrează acestea, ca să nu fii nebunul nebunilor. Îngăduit este aceasta oamenilor, pentru puţină vreme, pentru ca aceştia, cunoscând deşertăciunea, să aleagă pentru ei înşişi ce este mai bun. Îndrăgeşte însă din toată inima ta curăţia şi înţelepciunea pentru ca, fiind tu curat, să te alipeşti de Cel Curat, care a arătat întru Sine chipul curăţiei şi al înţelepciunii, cu care vei petrece întru dragoste nedespărţită în vecii vecilor, desfătându-te cu dumnezeiasca dragoste.
2. Să nu ai păreri de rău pentru gândul şi făgăduinţa creştinească (călugărească), ci adu mulţumire lui Dumnezeu, că El te-a slobozit de laţurile muncii trupeşti şi te-a adus întru această cinstită făgăduinţă, în curţile oilor Sale cuvântătoare şi ţi-a dat putere să fii fiul Lui şi neprimejduit să păşeşti către veşnica desfătare cerească. Dacă este mare cinste oamenilor să slujească un împărat pământesc şi să aibă cinstea acestuia, atunci nu este cu atât mai multă cinste să facă voia Împăratului Ceresc şi pururi să fie întru dragostea Acestuia ?!
3. O, pe cât este mai bine şi mai cu cinste să vieţuieşti după cele ale lui Dumnezeu cu vieţuire îngerească şi să fii mai presus de amestecarea trupească ! Nu este nici o mirare şi laudă a vieţui după trup, căci astfel vieţuiesc nu doar creştinii, ci şi păgânii şi jivinele şi vitele. Dar a vieţui curat, îngereşte, întru Unul Dumnezeu, este lucru preaslăvit, căci astfel au vieţuit sfinţii şi s-au unit cu Dumnezeu şi au săvârşit fapte minunate şi au strălucit în lume ca soarele, iar acum sălăşluiesc întru neîncetată bucurie în vecii vecilor. Nu este deloc măreţ a vieţui după trup: celor care se uită doar dintr-o parte li se pare frumos, iubit; însă de cercetezi mai adânc, ţi se va arăta îndestul de pângărit: vei afla şi povara conştiinţei şi întunecarea minţii, legătură fără rost, nedumerire, înrobire, iar în ceasul morţii mare necaz şi împovărare a sufletului.
4. Cea mai bună vieţuire în lume după trup nu poate fi asemuită cu cea îngerească, înţeleaptă, curată. Fie ea şi bună şi cu învoire în căsătorie, ori cu atât mai mult fără de învoire – care este înrobire fără de rost, legături la mâini şi la picioare şi este cea mai cumplită dintre cazne. Nu se vor naşte copii ? Întristare. Se vor naşte ? Îngrijorare cumplită. Copiii buni aduc frământări şi grijă. Copiii răi pricinuiesc cea mai mare tulburare a sufletului – mare necaz şi întristare şi pentru viaţa aceasta rea, vremelnică şi pentru necunoaşterea dobândirii vieţii de dincolo. Însă cel care vieţuieşte de unul singur (cel care se călugăreşte) şi întru Dumnezeu, curat, acela întru toate este împăcat şi fără de întristare. Acestuia îi este mai lesne a dobândi mântuire, căci nu este legat de nimic, nu este robit de patima trupească, pururi învaţă cele ale lui Dumnezeu, pururi este gata şi să moară; petrecând ziua, mulţumeşte lui Dumnezeu, ajungând seara şi noaptea, se roagă. Nimic nu îi este poticneală, nimic nu îl luptă; iconomisindu-şi viaţa cu dreaptă măsură, el vieţuieşte ca în rai.
5. Ia aminte ce mângâiere aduce iubirea şi desfătarea trupească: îndulcire de scurtă vreme, apoi împovărare, patimă pentru puţin răstimp, apoi spurcăciune, frumuseţe pentru scurtă vreme, apoi puroi, mângâiere scurtă, apoi necaz; şi astfel sufletul neîncetat se tulbură şi se îngrijorează. Însă cel care a lepădat toate acestea şi s-a alipit de Domnul cu dragoste adevărată, nu se întristează de nimic şi nu suferă. Dragostea şi patima trupească, dobitocească sunt nebune şi oarbe întru totul. Adeseori omul se leagă şi se înlănţuieşte, dar nu ştie pentru ce se leagă cu patimă trupească: aceasta nu dă viaţă veşnică, nici nu aduce cinste şi slavă, ci dimpotrivă lipseşte; de se robeşte nebuneşte de frumuseţe, însă şi aceasta a făcut-o Dumnezeu, iar dacă pentru faimă şi bune însuşiri, însă şi pe acestea le-a rânduit Dumnezeu. Aşadar, către Dumnezeu, care le-a zidit pe toate, se cuvine cel mai mult a ne alipi, căci toate sunt de la El, iar nu de la făptura stricăcioasă.
6. De ce te alipeşti de făptură şi nu de Ziditorul făpturii ? Iubeşti mai mult făptura decât pe Făcătorul acesteia ? Cine laudă mai mult o lucrare decât pe cel care a făcut-o ? Oare atunci când noi vedem o lucrare artistică, nu grăim neîncetat: ce bun şi înţelept este pictorul care a făcut aceasta ? Oare nu toţi ne minunăm şi lăudăm mai mult pictorul decât lucrarea acestuia ? Însă de lucrare ne minunăm cu mai puţină râvnă, pentru că lucrarea nu s-a făcut pe sine însăşi şi nici că poate să se facă. Tot astfel este şi cu făpturile lui Dumnezeu: noi trebuie să ne minunăm de Dumnezeu şi să-L proslăvim şi să ne alipim de El cu tot sufletul, şi nu de făptura stricăcioasă. Însă de vei lăuda făptura, atunci să lauzi mai mult pe Cel care a făcut-o, căci făptura va putrezi şi se va preface în pulbere şi cenuşă, Domnul însă e Singurul veşnic, care este întru vecii vecilor. Aşadar, tu nu trebuie să iubeşti mai mult făptura, pentru că făptura nu s-a zidit pe sine. Chiar dacă făptura este frumoasă, nu ea s-a înfrumuseţat pe sine; chiar dacă este minunată, nu ea s-a făcut pe sine astfel. De aceea, alipeşte-te cu toată inima de Făcătorul şi Ziditorul a toată făptura şi de care atârni întru totul. Întru nimic altceva nu vei afla odihnă veşnică şi lăcaş tihnit decât întru Unul Dumnezeu şi preasfântul Său har. Căci alipirea de făptură este moarte, iar alipirea de Ziditorul este viaţă şi bucurie veşnică.
7. Mulţi au fost din cei care săvârşeau patimile trupeşti şi au putrezit; însă şi acum cei care plinesc acestea vor putrezi. Nu va dăinui veşnic patima şi iubirea trupească, iar frumuseţea vremelnică nu va rămâne astfel, ci se va preface în stricăciune; nici bogăţia nu va dăinui veşnic, se va trece şi slava, căci va veni moartea şi le va pierde, după cum a spus cineva: ,,Lumea aceasta şi toate de acum degrab se vor schimba şi patima trupească, încă şi toată desfătarea pământească, asemenea umbrei se trec”. Nu este nici o patimă şi dragoste trupească să nu se prefacă în povară; nu este frumuseţe vremelnică să nu se preschimbe în putreziciune; nu este desfătare trupească să nu se prefacă în spurcăciune; niciunde nu este liniştire temeinică, decât întru Unul Dumnezeu adevărat, după cum i-a fost spus Proorocului Ilie pe Muntele Horiv: Nu în vânt este Domnul (III Împăraţi 19, 11).
8. Câte feţe frumoase au fost în lume şi toate au putrezit; câte făpturi minunate au fost şi toate s-au trecut; câte făpturi minunate şi iubite au fost, dar toate s-au prefăcut în puroi şi duhoare: s-au trecut de parcă nici nu au fost vreodată. Însă în viaţa viitoare nu se mărită şi nu se însoară şi nu se pot iubi cu dragoste trupească, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Matei 22, 30; Marcu 12, 25; Luca 20, 35), se vor bucura şi veseli pururi de Unul Domnul Dumnezeu. Nu se vor mângâia nici cu dragoste, nici cu patimă trupească, ci de Unul Domnul şi de harul Lui.
9. Cu adevărat, patima şi iubirea trupească, după care urmează povara, sunt afurisite. Cu adevărat, deşartă este desfătarea care aduce după sine amărăciune. Deşartă este şi frumuseţea aceasta care se preface în puroi şi duhoare, care nu îţi dăruieşte nici pace, nici viaţă veşnică, ci dimpotrivă le răpeşte. Zadarnic omul gândeşte a se mângâia cu cele ce degrab se trec; zadarnic se alipeşte cu sufletul de cele ce nu vor fi veşnic cu el; zadarnic îşi va alipi inima de cele ce se trec ca umbra.
10. O, cât de minunat este să vieţuieşti curat, îngereşte, fără tulburare şi întristare, împreună cu chipurile îngereşti şi cuvioase ! Unui suflet care vieţuieşte astfel, Domnul i-a făgăduit viaţă veşnică şi odihnă întru odihna veşnică, îi va dărui bucurie netrecătoare şi veselie neîncetată, îi va zice acestuia: Toată frumoasă eşti, iubita mea şi întinăciune nu este întru tine (Cântarea Cântărilor 4, 7). Şi îi va fi lui acolo hrană, băutură şi desfătare necurmată harul Preasfântului Duh. Unii ca aceştia vor cânta înaintea scaunului lui Dumnezeu cântare nouă, pe care nimeni altul nu o poate cânta, decât cei care nu s-au spurcat cu femei şi sunt feciorelnici – grăieşte Văzătorul a toată taina (Apocalipsa 14, 1-4).
Despre aceea că patima trupească nu este firească omului, ci a intrat în neamul nostru de la căderea lui Adam
1. Fiind născut din stricăciune şi păcat, nu te întoarce iar către stricăciune şi păcat, ci sârguieşte-te cu râvnă să te înalţi din putreziciune către nestricăciune, pentru ca mai înainte de Înviere să învii cu sufletul tău, omorât de păcate şi patimi; şi să-l aduci de la moarte la nemurire prin neprihănire şi nepătimire. Urmează nu vieţuirii lui Adam cel vechi, care a călcat porunca lui Dumnezeu, ci vieţuirii celui de al doilea Adam, Hristos cel fără de păcat. Căci aceia care vieţuiesc după trup vor muri, asemenea lui Adam cel care a greşit, iar cei care Îl urmează pe Hristos, murind în veacul acesta pentru înţelepţirea trupului, nu vor mai cunoaşte moartea amarnică, vor afla doar bucuroasa trecere din trup la Domnul.
2. Adam nu s-ar fi supus morţii şi stricăciunii dacă ar fi petrecut în fireasca lui rânduială de la Domnul, dacă ar fi petrecut cu Dumnezeu, nedespărţit de dragostea Celui de care a fost zidit. Dar aşa cum el L-a părăsit pe Ziditorul şi s-a alipit de făptură, a părăsit fireasca lui stare dintru început şi s-a alipit de cele nefireşti, trupeşti, de dorinţa nechibzuită, aşa atunci, după necesitate, a fost dat stricăciunii şi morţii. Căci, despărţindu-se de nestricăciune şi viaţă, după trebuinţă a căzut întru nechibzuinta, trupeasca împreunare şi, prin căderea sa, a depărtat firea noastră dintru cugetarea şi vârsta desăvârşită, întru vârstă copilărească şi minte pruncească necuvântătoare; astfel că noi toţi ne naştem în această lume copii mici şi neputincioşi, de-ai păcatului. Însă fiind atât de mic, nu te pogorî iar întru minte pruncească, ci înalţă-te şi creşte întru minte desăvârşită, potrivită vârstei. Apoi, crescând, sârguieşte-te să naşti şi pe alţii prin bunăvestirea ta, nu întru necuvântare copilărească, ci întru vârstă şi judecată desăvârşită, ca să-i aduci pe toţi din întunericul nechibzuinţei către lumina priceperii şi a cunoştinţei.
3. Nu te alipi de vieţuirea trupească nefirească ţie, care vine dintru cădere, ci fii înţelept următor al făptuirii fără de păcat, dată de la Dumnezeu până la cădere. Căci vieţuirea după trup cea de acum s-a făcut după cădere, iar după duh rânduiala a fost dată de Însuşi Domnul, până la cădere. Aşadar, urmează vieţuirii duhovniceşti întru Domnul, care a fost până la cădere, iar nu celei care s-a arătat după cădere, ca să te slobozeşti de moarte înainte de moarte şi stricăciunea întru păcat. Căci mai bine este acum – întru această viaţă vremelnică – să învii de bunăvoie cu duhul şi pururi să vieţuieşti pentru Domnul, decât după moarte amară, fără de nădejde să aştepţi Învierea şi viaţa; mai bine acum să părăseşti cele vremelnice – desfătarea trupească dimpreună cu îndreptăţirea şi lauda –, decât apoi să te lipeşti de viaţa aceasta cu osândire şi certare. Aşadar, nu te supune celor trupeşti, dorinţei nechibzuite, ci cu cugetul înfrânează poftele trupeşti ca să nu te faci copil mic, vrednic de râs.
4. Aşa cum Adam şi Eva dintru început au fost zidiţi nu din împreunare şi patimă trupească necuvântătoare, tot aşa noi am fi avut a ne naşte întru acest chip; asemenea lui Adam am fi fost aduşi cu toţii dintr-odată din nefiinţă. Dar aşa cum Adam a călcat porunca şi de bunăvoie s-a robit nechibzuinţei şi patimilor trupeşti, tot aşa nouă ne-a fost dat, după trebuinţă, să ajungem şi să ne naştem astfel în lume. Pentru aceea, viaţa noastră este atât de plină de necaz şi întristare, plâns şi tânguire, şi în cele din urmă sfârşim viaţa prin moarte. Domnul însă, dorind să scoată cele cinstite din cele fără de cinste (potrivit I Corinteni 1, 27-29), a rânduit
să sfârşim viaţa noastră trupească prin moarte, ca astfel răul să nu fie veşnic şi pentru ca pe noi toţi cei credincioşi să ne întoarcă la cele bune, cele dintru început şi chipul cel dintâi. Căci dacă fiinţarea noastră ar fi fost bună şi desăvârşită, atunci Dumnezeu nu ar fi căutat de la noi cele mai bune şi nu ar fi curmat viaţa noastră cu moarte.
Sfântul Sisoe cel Mare la mormântul lui Alexandru cel Mare
5. Noi am căzut pradă morţii şi stricăciunii pentru că am alunecat dintru starea noastră firească în pofta trupească nefirească. Însă dintru început noi nu am fost zidiţi de Domnul pentru moarte şi pentru pofta şi împreunarea trupească, ci pentru dorirea şi dragostea dumnezeiască. Întrucât, până la cădere, în rai nu era pofta şi dorirea trupească, cele care s-au ivit după căderea şi izgonirea din rai, iar apoi moartea a intrat în lume. De aceea, pofta trupească se sfârşeşte cu moartea; fiind însă omorâtă de moarte, în viaţa veşnică viitoare ea nu va mai fi. Acolo se vor desfăta de dorinţa şi dragostea dumnezeiască doar aceia care au făcut voia lui Dumnezeu.
6. După cum sarea se naşte din apă şi ajungând iar în apă se topeşte întru aceasta şi se face nevăzută, tot aşa omul cu trupul se naşte în viaţă din femeie şi, când se uneşte cu aceasta necuvântător, moare cu sufletul pentru Dumnezeu. De aceea, fiind născut din împreunare păcătoasă trupească, nu te deda iar celor păcătoase şi împreunării trupeşti ca să nu pieri asemenea sării. Nu pentru aceasta ai fost zidit de Dumnezeu, pentru a te întoarce iar către lucrarea păcătoasă trupească şi să mori, ci pentru ca, dorind cele bune şi fericite, să te înalţi către starea cea dintâi – rânduirea cea fără de păcat de la Dumnezeu şi să izbândeşti întru aceasta. Plăcută este nunta legiuită după trup de acum, dar curăţia şi înţelepciunea sunt nemăsurat mai bune şi mai preaslăvite: căci Adam dintru început a fost menit tocmai pentru aceasta, adică pentru curăţie şi înţelepciune. Iar căsătoria este îngăduită acum pentru puţină vreme, doar pentru acei care nu doresc sau nu pot să petreacă în curăţie şi să priceapă cele mai bune; curăţia însă dăinuieşte în vecii vecilor.
7. Fiind botezat întru Hristos şi născut a doua oară prin naşterea cea duhovnicească, prin apă şi Duhul Său, te-ai curăţit de păcatul cel dintâi. Nu te robi, aşadar, iar cu păcatul poftei trupeşti şi cu lucrarea acesteia ca să nu te asemeni câinelui care se întoarce la vărsătura sa (potrivit II Petru 2, 22). Te-ai înturnat de la întuneric şi necuvântare, aşadar nu te întoarce iar către întuneric şi necuvântare, ci îndreaptă-te către lumina cugetului şi priceperea tuturor lucrurilor: către Dumnezeu, care te-a zidit pe tine, alipeşte-te şi uneşte-te cu El. Tu eşti zidit de Dumnezeu, cu El şi uneşte-te în dragoste; de la El ai fiinţa ta, către El alipeşte-te cu tot sufletul tău. Din pofta trupească păcătoasă a luat naştere moartea şi înstrăinarea deplină de la Dumnezeu, iar prin păzirea curăţiei ia naştere viaţa şi desăvârşita alipire de Dumnezeu.
8. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este (Ioan 3, 6). Tu eşti născut prin naşterea duhovnicească a botezului şi iar te-ai născut, prin naşterea duhovnicească a făgăduinţei (călugăriei); pentru aceea, nu dori şi nu pizmui celor trupeşti, naşterii păcătoase şi tulburării trupeşti. Ci înalţă-te către cele mai bune şi slăvite: cum te-ai făgăduit lui Dumnezeu, aşa creşte şi izbândeşte duhovniceşte. Însuşi renăscând duhovniceşte, sârguieşte-te ca şi pe alţii să-i renaşti duhovniceşte şi nu te robi patimii trupeşti. Împreunarea trupească a fost lăsată doar pentru cei care nu vor sau nu pot să se înfrâneze; celor ce nu doresc cele mai bune, li se lasă cele mai rele. Atunci când dragostea lui Dumnezeu este urâtă, atunci începe nebuneasca robire trupească.
9. Aşadar, încetează de bunăvoie să doreşti aprinderea trupească tinerească, pentru ca apoi să nu trebuiască să o părăseşti fără de voie şi cu mare greutate. Să nu te înşele bunătatea şi frumuseţea chipului trupului stricăcios, căci acesta se schimbă, putrezeşte şi degrabă piere: nimeni nu a văzut un bătrân preafrumos; frumuseţea nu este pentru îndelungă vreme şi nici în mormânt nu este nestricăcioasă. Orice frumuseţe trupească este foc; orice strălucire rouă de dimineaţă; orice trup este iarbă; orice slavă omenească este ca floarea câmpului – va creşte iarba şi floarea ei se va trece ! Doar cuvântul lui Dumnezeu şi dragostea Lui dăinuiesc în veci (potrivit I Petru 1, 24-25).
10. Oare trupul putrezit în mormânt te atrage pe tine ? Cel care a obişnuit a căuta cu patimă la cele văzute te face să doreşti rănirea cu frumuseţea chipului său ? Priveşte dar acum la cei ce sunt în morminte înaintea ta şi vei învăţa din aceasta că şi după tine, după cum a spus cineva, şi după tine nu va fi altceva decât cele ce s-au întâmplat celor de dinaintea ta; ce li s-a întâmplat altora neapărat se va petrece şi cu tine. De aceea, nu-ţi alipi inima ta de făptură, ci toată dorinţa şi dragostea ta înalţă-le către Cel care a făcut toate, de la care ai luat fiinţa ta. Acolo se cuvine şi este firesc să fii. Căci niciunde şi întru nimic nu vei afla viaţa veşnic fericită şi liniştea neschimbată pentru sufletul tău, decât întru Domnul Dumnezeul tău, întru preasfânta Lui dragoste şi întru harul Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh.
Despre aceea că nu se cuvine să ne alipim inima noastră de lucrurile de acum şi să nu căutăm pace şi mângâiere întru desfătările pământeşti, ci să le căutăm pe acestea întru Unul Dumnezeu
1. Omule ! Slobozeşte-te de împătimirea pământească, pentru ca nu cumva, robindu-te desfătărilor fără de rost, să te legi cu laţurile tânguirii veşnice. Nu-ţi alipi sufletul de lucrurile ce-ţi stau înainte, ca să nu te înşeli cu ele, ca în dorinţele din vis. Nu căuta liniştea în desfătările pământeşti şi mângâierea în patimile trupeşti, ci caută acestea întru Domnul, care toate le-a făcut. Având cele pământeşti, fii ca şi cum nu le-ai avea; primind – ca şi cum nu ai primi; mâncând – ca şi cum nu ai mânca; bând – ca şi cum nu ai bea; fii slobod de toate cele pământeşti, ca să te poţi alipi cu toată inima ta de Unul Dumnezeu. Toate cele pământeşti există pentru puţină vreme, însă harul Domnului este veşnic. Desfătarea pământească nu îţi dă linişte, iar patima trupească nu aduce mângâiere statornică sufletului, ci pricinuieşte tulburare necontenită şi nemulţumire neîncetată. Chiar dacă ai trăi şi mii de mii de ani în desfătări trupeşti, niciodată nu vei afla întru acestea pace şi linişte.
2. Cum ar putea făptura şi patima trupească să dea sufletului linişte desăvârşită şi statornică mângâiere, dacă nu Însuşi Ziditorul făpturii va linişti sufletul, va mângâia cu mângâierea Sa, va dărui desfătarea veşnică şi pururi fiitoare ?! Precum nuiaua nu creşte şi nu înfloreşte fără de rădăcină, tot astfel, nici sufletul nu poate avea mângâiere desăvârşită, decât doar în harul Domnului şi întru Preasfântul şi Mângâietorul Său Duh – acolo unde este rădăcina fiinţei lui.
3. Adeseori, sufletul, în vreme de necaz şi întristare, dorind să se mângâie, se întoarce către desfătarea pământească şi se alipeşte de ea, căutând întru aceasta pace şi mângâiere. Dar puţin desfătându-se necuvântător întru aceasta, dobândeşte apoi mare îndurerare şi necaz. Căci făptura nu poate da sufletului mângâierea adevărată, afară de mângâiere mincinoasă, înşelătoare, de puţină vreme, amestecată cu necaz şi mâhnire. Când omul, chiar de va fi trăit mulţi ani în desfătări trupeşti, ajungând la sfârşitul vieţii, socoteşte că nici nu a avut parte de toate acestea – i se pare că toate au fost visare.
4. Veacul acesta nu are întru sine nici un fel de pace şi linişte. Răutatea şi patimile omeneşti niciodată nu pot da pace şi linişte sufletului, însă aduc neîncetată tulburare şi zbucium. Un rău a plecat, altul a venit; unul a dispărut, altul s-a ivit, asemenea talazurilor şi asemenea vânturilor. Pururi şi neîncetat, sufletul se luptă nu doar cu suferinţele dinafară, ci şi mai mult cu patimile cele lăuntrice – trăieşte necazuri, luptă neîncetată, atât dinafară, cât şi lăuntric. Desfătarea trupească, frumuseţea trecătoare şi toată desfătarea vremelnică, celor fără de băgare de seamă li se pare a fi ceva măreţ, însă de va cerceta cineva cu de-amănuntul, va afla multă amărăciune şi tulburare a sufletului. De aceea, Domnul, care pe toate bine le vede, nu zadarnic porunceşte să urâm aceste desfătări amăgitoare, pentru ca noi fără de împiedicare să ne avântăm către alte desfătări – veşnice, paşnice, către mângâiere necurmată şi pace.
5. Iubirea şi patima trupească niciodată nu obosesc şi nu se potolesc. De ar aduna frumuseţile din toate ţările şi patimile din toată lumea, va fi oare liniştit sufletul ? Niciodată, căci unele au o frumuseţe, altele alta; aceasta are o astfel de strălucire, iar cealaltă alta. Dacă vei dori să desfrânezi în inima ta cu toate acestea, cum vei avea linişte şi pace în sufletul tău ? Nicicum. Căci astăzi îţi vei dori una, mâine alta; astăzi vei îndrăgi, iar mâine vei urî; astăzi vei fi luptat de una, mâine de alta. Astfel, sufletul neîncetat se luptă şi niciodată nu se linişteşte. Cel care însă a îndrăgit cu adevărat pe Dumnezeu şi s-a alipit de Domnul cu toată inima, se sălăşluieşte în pace şi linişte.
6. Cine din veac a aflat pace în lumea patimilor trupeşti ? Cine din veac a primit mângâiere desăvârşită ? Nimeni. Nu şi-au risipit oare toţi viaţa în amărăciune şi întristare ? Oare nu toţi şi-au sfârşit vieţile în zbucium şi tulburare ? În sfârşit, toţi au fost fără de veste răpuşi de secera morţii ! Nu este întru patimile trupeşti pace şi mângâiere adevărată, ci războire neîncetată şi luptă pentru suflet. Apoi iar, cu cât mai mult îndrăgeşti ceva, cu atât te vei întrista mai mult; cu cât mai mult îţi vei alipi inima de desfătarea trupească, cu atât mai multă îndurerare şi necaz vei primi după.
7. Dumnezeu, dorind să ne înalţe, ca pe nişte copii mici, de la cele de jos la cele înalte, până la o vreme a lăsat în faţa ochilor noştri această rânduială trupească precum ca nişte lapte, ca de la aceasta să ne înălţăm către desăvârşita şi înalta pricepere şi cunoştinţă. Însă cel nepăsător şi leneş, care nu se grijeşte a se înălţa către cele mai bune şi îndulcitoare – dumnezeiasca dorire şi cunoştinţă –, se opreşte, ca un copil fără de minte, la această îndulcire trupească a laptelui.
8. Orice desfătare trupească este povară sufletească, iar desfătarea duhovnicească, cea dumnezeiască întru Domnul, este pacea sufletului, mulţumirea conştiinţei, slobozenia duhului, bucurie, neîntristare şi dragoste făţarnică înspre toţi. Desfătarea vremelnică însă nu este altceva decât povară şi tulburare. Ce pace să fie în îmbuibare şi în beţie ? Ce pace în patima trupească şi în iubirea desfrânată ? Adânceşte-ţi întru aceasta cugetarea, leagă-te cu patima trupească, şi ce îţi vei agonisi ? Ce vei dobândi mântuitor ? Nimic, afară de întuneric, de beznă, împreunare fără de rost, nedumerire, necaz şi întristare – adică neîncredinţarea mântuirii.
9. Vai cât de răzvrătită şi cu multe griji este viaţa acestei lumi deşarte ! Nu este întru ea nici o mângâiere şi nici o linişte: doar povară şi mare chin al sufletului, căci fiecare zi aduce cu sine tulburare şi zbucium şi necazuri neaşteptate. Chiar de la naştere şi până la moarte omul nu are pace, ci tulburare şi zbucium. Căci se naşte omul în lume cu durere şi plâns, creşte şi trăieşte în necazuri şi amărăciuni, iar sfârşitul lui este mult tânguitor şi jalnic. După moarte însă, trupul lui merge spre mâncare viermilor, iar sufletul la Judecată şi apoi la neştiuta urmare a Judecăţii. De aceea, nu alipi inima ta de acest veac, nu desfrâna în desfătări trupeşti, ca să nu te arăţi gol şi deşert de orice bine. Caută-L mereu pe Domnul, ca să te învredniceşti de darurile veşnice: bogaţii întru desfătări trupeşti au sărăcit şi au flămânzit; iar cei ce caută pre Domnul, nu se vor lipsi de tot binele (Psalmi 33, 10).
10. Aşadar, zi şi noapte caută-L pe Domnul, zi şi noapte caută-L pe Binefăcătorul, până când Îl vei găsi şi Îl vei dobândi. Caută-L în toate colţurile pământului, caută-L în toată lumea, caută-L în slavă şi în bogăţie, în frumuseţe trupească, în desfătările trupeşti, caută-L în toată făptura – însă nu Îl vei găsi niciunde. Căci El te ţine pe de-a întregul, iar tu nu Îl ştii; Împărăţia Cerurilor este întru tine (Luca 17, 21), iar tu o cauţi în altă parte; desfătarea cea veşnică este întru tine, iar tu nu o cunoşti. Dar caută-L pe Domnul întru tine zi şi noapte ca să-L dobândeşti şi, odată dobândit, să primeşti pace veşnică şi cu bucurie să strigi: ,,Veniţi şi vedeţi, că am dobândit cele dorite şi m-am unit cu Cel pururi fiitor, a căruia este slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl cel fără de început şi cu Preasfântul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
PARTEA A II-A
Despre aceea că în toate lucrurile trebuie să ne păzim de lauda cea deşartă
1. Laudă Ierusalime pre Domnul, laudă pre Dumnezeul tău Sioane – grăieşte Proorocul David (Psalmi 147, 1). Nimeni nu poate fi vrednic de laudă şi proslăvire întru toate, afară de Unul Dumnezeu, care toate le-a zidit. Lăudaţi pre Domnul toate neamurile, lăudaţi-l pre el toate popoarele (Psalmi 116, 1). Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac. De la răsăriturile soarelui până la apusuri, lăudat este numele Domnului (Psalmi 112, 2-3).
2. În toate lucrurile nu te lăuda singur, nici nu căuta laudă de la alţii, nici nu pizmui celor care sunt lăudaţi, ca nu întru amândouă aceste împrejurări să te primejduieşti unei mari pagube: pierderea îndreptării şi osândirea zavistiei. Acela este întru toate iscusit, pe care îl laudă Domnul, nu care se laudă pe sine. Căci este spus: Cel ce se laudă, întru Domnul să se laude (I Corinteni 1, 31; II Corinteni 10, 17), şi proslăveşte-te astfel încât să Se proslăvească Domnul, de la care sunt toate. Fiind lăudat pentru ceva de oameni, caută mângâiere nu în laude, ci în Dumnezeu, care dăruieşte toate, caută mângâierea cea adevărată. Tot ce este omenesc este vremelnic şi nestatornic; cele dumnezeieşti însă sunt veşnice şi nestrămutate. Grijeşte-te de slava lui Dumnezeu, pentru ca şi Dumnezeu să te proslăvească pe tine. Dacă te vei griji de slava lui Dumnezeu, atunci tu însuţi nu vei mai dori să te proslăveşti şi Dumnezeu te va proslăvi pe tine însuţi. Dacă însă urând pe Dumnezeu, te vei sârgui doar la ale tale, atunci te va părăsi pe tine Dumnezeu.
3. Nu te lăuda pe tine însuţi şi nici pe cei ce te laudă nu îi primi cu bucurie, ca să nu-ţi primeşti răsplata pentru faptele tale bune aici, întru lauda omenească – cei ce vă fericesc vă măgulesc şi tulbură căile voastre, spune proorocul. Căci din laudă se naşte iubirea de sine, iar din iubirea de sine mândria şi îngâmfarea, iar apoi şi înstrăinarea de Dumnezeu. Mai bine este să nu faci nimic preaslăvit în această lume, decât făcând să te preamăreşti fără măsură. Fariseul săvârşea fapte bune, dar când s-a lăudat cu ele, a păgubit totul; iar vameşul, nefăcând nimic bun, s-a mântuit prin smerenia sa; unuia lauda de sine i-a săpat groapa, iar pe celălalt smerenia l-a scos din groapă, căci scris este că s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa sa, decât acela (Luca 18, 14). S-a lăudat David prin numărul a mulţime de oameni şi a suferit de la oameni osânda la moarte. Iezechia s-a lăudat în faţa trimişilor babilonieni cu mulţimea bogăţiilor lui şi s-a lipsit de toate comorile lui. Apoi Nabucodonosor s-a lăudat cu zidirea Babilonului şi 7 ani a mâncat iarbă ca dobitoacele, dimpreună cu vitele.
4. Dacă vei face vreun oarecare bine, păzeşte-te de preamărire; căci dacă te vei lăuda, dintr-o dată cu preamărirea ta vei păgubi toate câte le-ai dobândit prin muncă şi te vei lipsi de harul lui Dumnezeu, căci dintru laudă se naşte înălţarea, iar din înălţare căderea, iar căderea este înstrăinarea de Dumnezeu. Dumnezeu, care a făcut toate, este proslăvit şi preamărit de oameni, deşi nu cum se cuvine, iar tu care nu ai nimic de la tine, fără temei doreşti să fii lăudat şi proslăvit. Nu-ţi dori laudă de la oameni, nici tu însuţi nu te lăuda. Dumnezeu ştie toate şi vor afla şi oamenii şi fără de preamărirea ta te vor lăuda, dacă faptele tale vor fi bune. Dar dacă te vei preamări pe tine însuţi, toţi te vor urî. Însă de nu te vei preamări însuţi, atunci Dumnezeu şi oamenii te vor preamări. Dacă vei trece cu tăcerea cele ale tale, Dumnezeu va grăi despre tine. Însă de tu vei grăi lucruri mari despre tine, Dumnezeu va tăcea despre tine şi te va lepăda.
5. Nu te asemăna găinii, lăudându-te cu oarecare faptă de-a ta, ca să nu te lipseşti de ajutorul lui Dumnezeu. Găina, când face oul său, de îndată vesteşte tuturor despre aceasta şi, ca şi cum s-ar lăuda, cotcodăceşte că a fost făcut oul. Nu fi atât de fără de minte, nu aşeza în faţa tuturor faptele tale ca să nu primeşti aici răsplata faptelor tale; ci acoperă faptele tale cu tăcerea ca să fie cunoscute acestea de Unul Dumnezeu şi de către El lăudate. Căci dacă tu însuţi te vei lăuda, atunci Dumnezeu nu te va lăuda; dacă te vei preamări însuţi, atunci nici unul dintre oameni nu te va preamări; însă de nu te vei preamări, atunci toţi te vor plăcea. Mai bine este ţie ca alţii să te laude, decât să te lauzi însuţi, fără de minte: Nu te lăuda pentru cele de mâine, că nu ştii ce va naşte cea viitoare. Să te laude aproapele, şi nu gura ta, străinul, şi nu buzele tale – grăieşte Solomon (Pildele lui Solomon 27, 1-2).
6. Mare este nechibzuinţa ta atunci când nu voieşti să dai de ştire tuturor despre mulţimea faptelor tale rele, iar despre orice mică faptă bună descoperi tuturor cu bucurie, cu multă dorire, ca toţi să te laude şi să te proslăvească, ca de la toţi să te desfeţi cu îngâmfare plină de mândrie. De ce cauţi mângâiere din laudele omeneşti ? Să-ţi fie îndeajuns că faptele tale sunt cunoscute Unuia Dumnezeu şi sunt bineplăcute Lui. Aşadar, nu te lăuda pe tine însuţi, ci aşteaptă laudă de la Unul Dumnezeu: cel ce întru nimic nu se laudă pe sine este preaînţelept, iar cel ce se preamăreşte este cu totul fără de minte. Acela care nu se laudă cu haina sa, ci cu a altuia, ori cu bogăţie străină, neavând nimic al său pe care ar fi putut să se bizuie, acela este prost şi cu totul nechibzuit. Într-acest fel eşti şi tu, de faci asemenea.
7. Unii au făcut mulţime de fapte bune: au împărţit averile, au dăruit celor nevoiaşi bogăţiile, au făcut fapte preaslăvite, au luminat lumea, au înţelepţit oameni, au salvat sufletele multora şi nu s-au lăudat, iar tu nefăcând nimic bun, nefăcând nimic bineplăcut, şi chiar cu aceste nimicuri te lauzi nebuneşte ! Nu te lăuda pe tine însuţi, ci caută cu băgare de seamă ca Dumnezeu să te laude: Dumnezeu şi fără lauda ta va şti ce este bine la tine şi, dacă va fi întru aceasta voia Lui, te va proslăvi, chiar dacă tu nu voieşti acest lucru. El va proslăvi şi nu va lăsa pe nimeni fără cuvenita răsplată. Însă de vei lăuda pe tine însuţi, atunci vei fi şi fără de minte şi nici nu vei fi lăudat de Dumnezeu.
8. Nu te lăuda cu nimic, nu spune că eşti bogat, că te-ai îmbogăţit cu toate şi că nu mai ai trebuinţă de nimic, pentru că nu-ţi dai seama că tu eşti ticălos şi mişel şi sărac şi orb şi gol (Apocalipsis 3, 17), după cum spune Văzătorul celor tainice. Pentru aceasta, când veţi face toate cele ce vi s-a poruncit vouă, ziceţi, că slugi netrebnice suntem; că ce am fost datori a face, am făcut, grăieşte Domnul (Luca 17, 10). Ştiu că şi tu, omule, nu-i iubeşti pe cei care se preamăresc, când cineva mărindu-se în faţa ta se laudă; Dumnezeu nu-i iubeşte pe cei care se laudă pe sine. Tu însă, neavând nimic al tău, te preamăreşti, împletind în faţa tuturor laude şi punându-le pe toate în seama ta. Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui tău dă slavă. Pentru mila ta şi adevărul tău, grăieşte proorocul (Psalmi 113, 9). Fii lăudat de Dumnezeu şi Dumnezeu Se va lăuda prin tine; iubeşte-L pe Dumnezeu şi Dumnezeu te va iubi pe tine. Însă dacă tu, căutând doar ale tale, vei urî pe Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu te va urî şi te va lepăda.
9. Ce te făleşti întru răutate puternice ? (Psalmi 51, 1), spune proorocul. Pentru ce ceri laudă de la alţii pentru binele tău ? Căci nici tu însuţi nu ştii ce este binele. Binele mereu rămâne bine, chiar dacă nu l-ar lăuda nimeni, iar răul rămâne rău, chiar dacă nimeni nu l-ar osândi. Chiar de te-ar lăuda toţi oamenii, nimic nu se va adăuga ţie; dacă însă nu te va lăuda nimeni, nu te vei lipsi de nimic. Dacă nimeni nu te va lăuda pentru fapta ta bună, îndestul îţi va fi dacă Însuşi Dumnezeu te va lăuda. Să fii lăudat de oameni nu înseamnă nimic, că nu de dragul oamenilor faci un oarecare bine, ci pentru Dumnezeu. De aceea, caută laudă şi înălţare nu de la oameni, ci de la Unul Dumnezeu şi vei fi lăudat de El în vecii vecilor şi vei dobândi de la El răsplătire veşnică.
10. Aşadar, aflându-te întru bunăstare şi cinste, nu te proslăvi, şi fiind urât nu te prăvăli în cârtire şi deznădejde: şi în una şi în cealaltă fii chibzuit şi cu măsură. Când ţi se întâmplă ceva bun şi îmbucurător, veseleşte-te fără să te lauzi fără de minte; iar când ţi se va întâmpla vreun oarecare rău, nu te lăsa pradă necazului până la uitare. Căci veacul acesta de acum lesne este schimbător şi toate lucrurile sunt nestatornice. Pentru toate adu lui Dumnezeu slavă şi mulţumire şi toate le socoteşte Lui şi El toate ale Sale ţi le va scrie ţie şi îţi va dărui viaţa întru fericirea veşnică.
Despre aceea că nu se cuvine să ne mângâiem foarte cu cinstea şi slava omenească
1. Nu dori, omule, să fii cinstit şi slăvit de oameni, ca să nu te lipseşti de slava dumnezeiască. Nu te mângâia foarte cu slava lumii acesteia ca să nu fii degrabă amărât de necinste. După slavă şi cinstire omenească, în chip obişnuit şi neaşteptat urmează deseori necinste, după bunăstarea pământească zădărnicirea acesteia; după veselie şi trupească petrecere necaz şi întristare, căci veacul acesta este schimbăcios şi toate ale sale – lucruri şi întâmplări – sunt trecătoare: după bunăstare vine în urma ei întotdeauna schimbarea şi lipsirea.
2. Nu-ţi alipi inima ta de cinstirea şi slava omenească: este măgulitoare şi de puţină vreme. Totul în lume este nestatornic, afară de Unul Dumnezeu şi slava Lui din veci, totul întru această lume se schimbă şi toată cinstea şi slava se trec şi ele, dimpreună. Pentru aceea, nu întări picioarele tale întru aceste cinstiri pentru ca să nu rămâi ca pe gheaţa de primăvară care s-a topit împrejur. Vei avea oare vreo nădejde la bunăstare ?
3. Să nu petreci întru iubirea de sine şi să nu te bucuri foarte de cinstea şi mărirea lumii acesteia ca să nu te întristezi apoi pentru îndelungă vreme de necinstea acesteia; nu te încredinţa prea mult în cinstirea ei, pentru că de îndată vine schimbarea acesteia. Cinstea şi slava omenească sunt asemenea scânteii de foc, care scânteiază dintr-odată şi se stinge de îndată, sau valului mării care se înalţă într-o clipită şi se şterge numaidecât. Aşadar, nu te mângâia foarte cu aceasta. Cel care se mângâie fără de minte cu cinstirea şi bunăstarea acestei lumi să ştie că apoi, de năprasnă, foarte se va întrista la schimbarea acestora.
4. Slava şi cinstea omenească niciodată nu sunt statornice, ci neîncetat se schimbă, asemenea lunii de pe cer. Pentru aceea, nu te mângâia foarte cu cinstea şi bunăstarea lumii acesteia trecătoare: după acestea vine schimbarea pe neprinsă veste. Lumea aceasta este nestatornică şi toate lucrurile dintru ea sunt schimbătoare: astăzi ai slavă şi cinstire şi dintr-odată necinste neaşteptată; astăzi ai bucurie şi veselie şi dintr-odată neaşteptată întristare şi necaz; astăzi ai sănătate şi dintr-odată boală; astăzi ai viaţă şi dintr-odată vine moartea. Lumea pe mulţi şi cu multe cinstiri ademenitoare i-a îmbogăţit, dar moartea i-a lipsit năprasnic de toate acestea.
5. Nu te îngâmfa cu inima întru mândrie şi nu te mări, fiind plăcut oamenilor, crezându-te mare, ci socoteşte-le acestea drept o visare. Căci a fi plăcut de oameni este lucru cu totul nestatornic şi foarte înşelător. Iudeii L-au cinstit pe Domnul cu ramuri de finic (cinste care se dădea împăraţilor) şi apoi foarte curând L-au scuipat; puţin L-au cinstit, după care dintr-odată L-au necinstit; unii Îl cinsteau, alţii Îi pregăteau crucea pentru răstignire; plecau genunchii în faţa Lui şi dintr-odată Îl loveau în obraz; strigau: Bucură-te împăratul Iudeilor ! (Matei 27, 29) şi îndată pe preasfântul Lui cap au pus cunună de spini. Aşa sunt slava şi cinstirea omenească ! Cinstit a fost împăratul David pentru împărăţie, prin ungere de către Samuil, şi dintr-odată este prigonit de Saul. Cinstit a fost Aman de către împăratul Artaxerxe, mai mult decât toţi cârmuitorii, însă degrab a fost dat spânzurării. Astfel, neaşteptat se schimbă bunăstarea lumească şi cinstirea omenească !
6. Lumea şi cinstirile ei sunt în chip măiestrit viclene. Când omul săvârşeşte fapte bune atunci toţi îl cinstesc, însă atunci când este întru necinste toţi se întorc de la el. Când omul este în bunăstare are o mulţime de prieteni şi mângâietori ori măgulitori, iar când este în grea încercare toţi sunt depărtaţi de el. Toţi apostolii, atunci când Hristos era în cinste şi preţuire, umblau după El, dar atunci când suferea toţi L-au părăsit şi au fugit departe. Aşadar, nu nădăjdui la bunăstare şi cinste omenească, ci toată nădejdea şi încrederea să le ai în Dumnezeu: zi şi noapte către El, Unul, înalţă-te mereu cu inima şi mintea.
7. Preţuirea şi slava omenească vin ca urmare a bunăstării, ca umbra după soare. Când soarele străluceşte atunci este şi umbră, iar când nu este soare şi umbra se ascunde. Tot aşa cei ce sunt întru bunăstare sunt lăudaţi şi cinstiţi de oameni, dar dacă se întâmplă să nu izbândească în ceva, de îndată sunt lepădaţi şi toţi se întorc de la ei. Este asemenea florii galbene de câmp care la răsăritul soarelui se deschide, iar la asfinţit se adună şi niciodată nu este în acelaşi fel. Tot aşa este lumea aceasta, cu obiceiurile şi cinstirile ei.
8. Adeseori, oamenii în faţă te cinstesc şi te slăvesc măgulitor, dar depărtându-se te judecă şi te clevetesc amarnic. Astăzi te încuviinţează, iar mâine te osândesc. Pe faţă sunt într-un fel, iar pe la spate altfel. Nestatornică şi schimbătoare este cinstirea omenească, foarte înşelătoare şi făţarnică. Unii cinstesc, alţii necinstesc; unii laudă, alţii ceartă; unii vorbesc bune, alţii rele. Slava şi cinstea omenească niciodată nu pot fi statornice şi neschimbate, ci mereu sunt schimbătoare.
9. Lumea aceasta cu cinstirile ei este astfel rânduită, încât mereu se învârte, ca roata de moară: neîncetat se învârte de sus în jos, iar când încetează să mai curgă apa, atunci şi roata rămâne în deşert. Lumea aceasta este mereu făţarnică: pentru cei ce stau pe culmile cinstirii, preschimbările de la vânturi şi furtuni sunt mai mari decât pentru cei ce umblă prin văile smereniei şi ale umilinţei. Pe cât de mare este cinstirea, pe atât de mare este şi temerea. Pe cât se va înălţa cineva prin cinste şi slavă, pe atât se va smeri apoi prin necinste fie aici, de la oameni, fie dincolo, de la diavoli. Cât s-a slăvit pre sine, şi s-a desfătat, pre atâta daţi ei chin şi plângere (Apocalipsis 18, 7).
10. Aşadar, pe cât te cinstesc, pe atât să te crezi nevrednic de cinstire, pururi să fie în sufletul tău smerenie. Adu-ţi aminte de moarte, care nu face osebire între slavă şi cinstire, ci pe toţi îi socoteşte deopotrivă. Unde este acum cel slăvit, bogat şi cinstit ? Unde sunt cârmuitorii şi domnii ? Unde sunt glăsuitorii şi înţelepţii acestui veac ? Unde sunt cei ce au stăpânit ţări şi pământuri ? Sicriul mic i-a încăput. Unde sunt feţele frumoase, înfloritoare şi strălucitoare ? S-au dus de parcă nici nu au fost, s-au schimbat şi nu au lăsat nici urmă de cinstire şi slavă.
Despre aceea că nu se cuvine să ne mândrim în acest veac cu nici un lucru
1. Nu fi mândru şi măreţ ca să nu te asemeni dracilor; nu te înălţa cu inima ca să nu fii la măsura lor. Ci fii blând şi smerit şi vei fi înălţat de Însuşi Domnul şi te vei uni cu îngerii: Spre cine voiu căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele mele (Isaia 66, 2), grăieşte Domnul. Dracii mai vârtos prin aceasta sunt osebiţi de îngeri, prin aceasta au şi căzut de la Dumnezeu: nu au fost smeriţi şi cu bună supunere. Căci nimic nu este mai spurcat atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea oamenilor, ca înălţarea de sine şi mândria, după cum nu este nimic mai plăcut şi mai binevoitor ca blândeţea şi smerenia.
2. Cel smerit şi blând pururi petrece în pace; însă cel măreţ şi mândru mereu este tulburat şi neliniştit. Îndrepta-va pre cei blânzi la judecată, învăţa-va pre cei blânzi căile sale (Psalmi 24, 10), Risipit-au pre cei mândri cu cugetul inimii lor. Pogorât-au pre cei puternici de pre scaune, şi au înălţat pre cei smeriţi (Luca 1, 51-52). Fii cu bună supunere şi te vei asemăna îngerilor. Nu te mândri în faţa nimănui, nici măcar pentru cel mai mic lucru, ca să nu fii tu însuţi lepădat de la Dumnezeu. În nici o împrejurare nu te înălţa ca nu cumva căzând să te dedai la tot răul: Cel mândru va cădea şi se va zdrobi şi nu-l vei ridica pe el, spune proorocul. Nu umbla întru cele înalte, mai minunate îţi sunt ţie cele de jos; să ai frica lui Dumnezeu şi nu vei cădea şi nu vei rămâne în cursele vânătorului.
3. Mândria se naşte din nebunie şi orbire sufletească; din chibzuinţă şi cunoştinţă se naşte smerenia. Dacă te-ai cunoaşte cu adevărat, atunci nu ai fi mândru; de te-ai cunoaşte, întru adevăr, atunci nu te-ai înălţa prin mândrie. Dar aşa cum încă nu te cunoşti bine pe tine şi nu pricepi după cum se cuvine, tot aşa te şi mândreşti fără de minte; te mândreşti cu oarecare lucru de nici un preţ sau şi mai mult, pentru nimic. Fiind întru acest fel de mândrie şi îngâmfare, cunoaşte-te pe tine însuţi. Cunoaşte că Domnul mândrilor le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Pildele lui Solomon 3, 34), spune Solomon. Cunoaşte că Domnul îi primeşte pe cei blânzi, iar pe păcătoşii mândri îi smereşte până la pământ; pe cei smeriţi îi înalţă, iar pe cei mândri îi coboară; de la cel smerit primeşte şi puţinul, iar de la cel mândru leapădă şi cele mari: de la vameşul cel smerit a primit doar tânguirea, iar de la fariseul cel mândru a lepădat multe virtuţi. Înaintea lui Dumnezeu este mai bun un păcătos smerit, decât un drept mândru: Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel cu inimă înaltă (Pildele lui Solomon 16, 6), grăieşte Solomon.
4. Dumnezeu pretutindeni îi leapădă pe cei mândri şi îi primeşte pe cei blânzi: Pogorât-au pre cei puternici de pre scaune, şi au înălţat pre cei smeriţi. Pre cei flămânzi i-au umplut de bunătăţi, şi pre cei bogaţi i-au scos afară deşerţi (Luca 1, 52-53). I-a ales Domnul pe smeriţii apostoli, iar pe fariseii cei mândri i-a îndepărtat; i-a lepădat pe filozofii cei preaînţelepţi, dar i-a ales pe cei mai simpli pescari; i-a respins pe cei mai mari şi mai nobili cârmuitori, dar i-a ales pe smeriţi şi săraci: pe Iosif tâmplarul şi pe Preasfânta Fecioară Maică. Aşadar, niciodată nu te mări cu neamul bun al strămoşilor, ştiind că noi toţi, după Dumnezeu, avem un singur strămoş, pe Adam; moştenirea noastră însă este pulbere şi cenuşă. Noi suntem luaţi din pământ şi în pământ vom merge şi nu se cuvine să ne înălţăm unii înaintea altora, căci pe noi toţi pământul ne va face deopotrivă şi ne va da fiecăruia partea lui.
5. Nu fi mândru, chiar dacă ai rang de seamă, ca să nu-i înveţi mândria şi îngâmfarea şi pe supuşii tăi, căci după cum este mai-marele, tot astfel sunt de obicei şi supuşii. Cel mai mare peste toţi oamenii şi mai presus de toată făptura, Domnul, ţi-a arătat chipul smereniei întru Sine Însuşi. El, luând ştergarul, a spălat picioarele ucenicilor (Ioan 13, 5), a luat chipul robului, S-a smerit, slujind până la moarte şi încă moarte pe cruce (Filippeni 2, 7-8), pentru ca noi, văzându-L astfel, să ne smerim, să nu ne mândrim cu nimic în lumea aceasta. Totul va rămâne aici, totul se va preface în pulbere şi cenuşă, iar tu de unul singur vei merge acolo unde nu se va uita nimeni la rang, cin şi mărire, ci fiecare îşi va lua de la Domnul răsplata pentru faptele sale.
6. Nu te înălţa din pricina cinstirii vremelnice. Nu te mândri nici pentru slava dregătoriei tale, deoarece este schimbătoare. Dregătoria nu îţi ia firea şi mai-marele nu schimbă omenirea. Şi cârmuitorul este tot om, la fel ca toţi ceilalţi: acelaşi praf şi cenuşă, ca ceilalţi; cel ce cârmuieşte cu nimic nu este mai bun decât ceilalţi, cu nimic nu este mai mare peste cei ce-i sunt supuşi, afară de vremelnica cinstire a dregătoriei. Pentru aceea, slava ta şi cinstea dregătoriei să nu te dea mândriei şi îngâmfării, ci mai mult şi cu covârşire să te smerească: Cu cât eşti mai mare, cu atâta mai mult te smereşte, şi înaintea Domnului vei afla har (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 3, 18). Această cinstire îţi este dată pentru o vreme, pentru ca să-i îndrumi pe alţii, şi nu ca prin aceasta să te înalţi şi să te măreşti. Aceasta este o simplă dregătorie omenească, aşadar cu ce are a se mândri aici cel care este mai-mare peste alţii ? Orice lucru este schimbător şi ce este este ca şi cum nu este.
7. Nu zadarnic ţi-a fost dată ţie dregătoria şi vremelnica cinstire a veacului acestuia, ci pentru ca tu să arăţi fapte şi virtuţi săvârşite întru smerenie, pe măsura slavei şi cinstirii tale, şi astfel niciodată nu te vei înşela şi nu îţi vei pune nădejdea întru slavă şi cinstire. Căci aceasta nu este nimic altceva decât visare şi gheaţă de primăvară. Nu degeaba înţelepţii din vechime, atunci când alegeau pe mai-marele şi îl încununau, de îndată aprindeau in, îl aruncau în sus şi ziceau: ,,Slava omenească tot pe atât de repede se stinge ca şi inul aruncat în sus, care, strălucind, şi numaidecât căzând la pământ, se stinge”.
8. Împăraţii, cârmuitorii şi dregătorii să nu se mărească cu slava lor, căci în vremea morţii, cinul şi mărirea nu-i vor ajuta cu nimic, ci le vor fi întru şi mai mare povară. Să nu zică nimeni: ,,Eu sunt de neam bun, iar el este de rând; eu sunt bogat, iar el este sărac”. Moartea pe toţi ne smereşte deopotrivă şi şterge orice osebire. În mormânt, după oasele golaşe nu putem afla cine este de neam bun sau nu, cine este bogat sau sărman, cine este cu slavă sau fără. Fie ca nimeni să nu se înalţe întru slava sa, sau întru comorile sale, sau în vreo altă oarecare bogăţie. Căci toţi goi vom merge într-acolo; nu vom lua cu noi nimic şi nimic nu va rămâne la noi, afară de faptele noastre, pe care le-am făcut în această viaţă.
9. Pentru ce, omule, zadarnic te mândreşti în trupul stricăcios ? Nimic vrednic de mândrie şi înălţare nu vei afla întru tine: din pământ eşti luat şi în pământ vei merge iar; din nimic ai fost zidit şi nu ştii încotro te vei întoarce şi ce soartă vei dobândi. Aşadar, nu te mândri cu bogăţia, căci aceasta piere; nu te mândri cu obârşia neamului bun, căci toţi suntem pulbere şi cenuşă; nu te mândri nici cu puterea, nici cu înţelepciunea, nici cu frumuseţea trupului: toate acestea nu sunt de la tine. Însă cu nimic altceva nu te mândri, căci nu ai nimic al tău, ci toate sunt de la Dumnezeu. Dacă vrei să te mândreşti cu priceperea şi înţelepciunea, acestea Dumnezeu ţi le-a dat; dacă vrei să te mândreşti cu puterea şi frumuseţea, tot Dumnezeu ţi le-a rânduit; dacă vrei să te mândreşti cu averea şi bogăţiile, toate Dumnezeu ţi le-a dăruit; dacă vrei să te mândreşti cu neamul bun, toţi suntem pulbere şi cenuşă; dacă vrei să te mândreşti cu mărirea dregătoriei, toate sunt în mâinile lui Dumnezeu; dacă vrei să te mândreşti pentru o oarecare lucrare bună, însă şi la aceasta a ajutat şi rânduit şi întărit Dumnezeu. Toate sunt ale lui Dumnezeu, iar nu ale noastre. Nu ai cu ce să te lauzi şi să te mândreşti înaintea altora. Mai bine este a te crede mai rău decât toţi. Toate le socoteşte lui Dumnezeu ca să fii unit cu El întru toate. Cu Dumnezeu toate vor fi ale tale, iar fără Dumnezeu vei fi înstrăinat de toate.
10. Cel mândru nu umblă în căi simple şi drepte, ci în căi strâmbe, pline de spini şi tâlhari. Certat-ai pre cei mândri; blestemaţi cei ce se abat de la poruncile tale (Psalmi 118, 21). Mândria este rătăcire nebună şi cea mai mare călcare de lege, iar îngâmfarea se naşte din necunoaşterea propriei neputinţe. Prin nimic altceva nu se cade şi nu se greşeşte precum prin mândrie; nici îndreptarea inimii nu se face decât prin smerenie şi simplitate. Oricând şi oriunde s-a întâmplat căderea, înaintea acesteia a stat mândria. Pentru mândrie a fost alungat satana din cer; prin mândrie fariseul a păgubit toate virtuţile; pentru mândrie Nabucodonosor a fost lipsit de împărăţie şi s-a făcut asemenea dobitoacelor şi dimpreună cu vitele a mâncat iarbă 7 ani. Şi mii şi mii de căderi, toate se nasc din mândrie. Aşadar, fii mereu smerit şi păzit şi acoperit de harul lui Dumnezeu, şi vei fi fără de prihană, vei petrece fără căderi, fără poticnire.
Despre aceea că se cuvine să ne smerim întru toate înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor
1. Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu vă voiu odihni pre voi. Luaţi jugul meu preste voi şi vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 28-29), iar nu jugul mândriei şi al înălţării, şi veţi dobândi pace sufletelor voastre. Niciunde nu veţi găsi linişte decât în smerenie; niciunde nu vei găsi mai multă tulburare decât în mândrie. Dacă vrei să ai parte de linişte şi pace, fii smerit; însă de nu eşti aşa, atunci toată viaţa ta o vei petrece întru tulburare şi îngrijorare, în necaz şi amărăciune şi niciodată nu vei fi slobod de la cădere. Smereşte-te înaintea tuturor şi vei fi înălţat de Domnul. Jalnică va fi înălţarea ta de sine, de nu vei fi înălţat de Domnul, căci înălţarea ta de sine este lepădare de la Dumnezeu, iar înălţarea de la Dumnezeu este întru harul Lui. Dacă tu te vei înălţa pe tine, Dumnezeu te va aduce în micşorime; de te vei micşora, atunci Dumnezeu te va înălţa pe tine. Dar chiar dacă Dumnezeu te va înălţa, tu însă fii smerit, pentru ca mereu să fii înălţat de Domnul. Smeriţi-vă înaintea lui Dumnezeu, şi vă va înălţa pre voi (Iacov 4, 10), grăieşte apostolul.
2. Ţine minte chipul smereniei: trupul tău este luat din pământ şi în pământ va merge iarăşi. Ai fost adus întru fiinţă din nefiinţă şi neştiut îţi este unde vei merge, unde vei fi rânduit de Dumnezeu. Nu tu însuţi te-ai adus la fiinţă şi nu ştii unde te vei strămuta după fiinţarea vremelnică de aici. Aşadar, fii smerit şi mereu grăieşte dimpreună cu proorocul: Doamne nu s-a înălţat inima mea, nici s-au înălţat ochii mei. Nici am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine (Psalmi 130, 1-2). Sau, după cum spune acelaşi prooroc: Iar eu sunt vierme, şi nu om; ocara oamenilor şi defăimarea norodului (Psalmi 21, 6). Cum să nu fii smerit când de la tine nu ai nimic ? Cum să te înalţi pe tine însuţi când fără ajutorul lui Dumnezeu nimic plăcut Lui nu poţi săvârşi ? Fii aşadar smerit, după cum ai şi fost zidit smerit de către Dumnezeu. Dumnezeu te-a zidit smerit, iar tu te înalţi ! Dumnezeu nu ţi-a îngăduit ţie să faci ceva plăcut fără de El, iar tu toate ţi le socoteşti ţie, te înalţi pe tine însuţi. Şi ce ai care nu ai luat; iar dacă şi ai luat, ce te lauzi, ca şi cum nu ai fi luat ? (I Corinteni 4, 7).
3. Cugetă smerit, vorbeşte smerit, gândeşte smerit, lucrează smerit toate, ca să fii în căile tale fără de poticneală. De unde s-a luat ţinerea de minte, trupul şi sufletul ? Cine le-a făcut ? Şi încotro vor merge iar ? Cunoaşte-te înlăuntrul tău că pe de-a întregul eşti putreziciune, pătrunde întru cele dinlăuntru ale tale şi pricepe că toate sunt deşarte; fără harul lui Dumnezeu nu eşti nimic mai mult decât o ramură uscată, pom fără de rod, iarbă uscată pentru foc, cârpă aruncată la gunoi, vas al păcatului, sălaş al tuturor urâciunilor şi al patimilor necuvântătoare, cupă plină de toată fărădelegea. Întru tine nu ai nimic bun al tău, nimic bineplăcut, afară de păcat şi călcare de porunci, şi cine din voi grijindu-se, poate să-şi adauge statului său un cot ? (Matei 6, 27), căci nu poţi un păr alb sau negru să faci (Matei 5, 36).
4. Nu te înălţa cu dregătoria, dacă o ai; nu te mândri nici cu înălţarea stăpânirii – acolo nu vor căuta la cinuri, nici la mărire şi mândrie, nici la neamul ales, ci la blândeţe şi smerenie, că întru smerenia noastră ne-au pomenit pre noi Domnul, că în veac este mila lui. Şi ne-au izbăvit pre noi de vrăjmaşii noştri (Psalmi 135, 23-24), grăieşte proorocul. Mulţi dintre cei care aici sunt fără de slavă, dincolo se vor afla slăviţi; dintre cei necinstiţi se vor afla întru cinste, iar cei care sunt slăviţi şi cinstiţi aici, se vor afla dincolo întru mare necinste; cei de neam ales ai acestei lumi se vor afla lepădaţi, iar cei de rând vor fi cinstiţi; cei mândri şi bogaţi vor fi în gheenă, iar săracii întru Împărăţia Cerurilor; cei care se înalţă vor fi cu dracii, iar cei smeriţi cu Domnul. Căci acolo nu este făţărnicia de aici. Acolo Dumnezeu va judeca pe fiecare şi prin Judecata Sa dreaptă şi nemitarnică va aşeza pe fiecare la locul său, după faptele sale. Aşadar, cu nimic nu te înălţa, ci în toată vremea şi întru toate fii smerit: cugetă smerit, poartă-te smerit şi vei fi înălţat de Însuşi Domnul.
5. Pe cât este de înaltă dregătoria ta, pe atât de mare trebuie să fie şi smerenia ta; pe cât de mare este cinstirea, pe atât de mare trebuie să fie pogorârea de sine întru smerenie; pe cât te înalţă oamenii, pe atât de mult să te smereşti. Pe cât de mult te cinstesc oamenii şi te slăvesc, pe atât de mult să te socoteşti nevrednic de cinstire. Nu te înălţa pentru oarecare izbânzi ca să nu fii lepădat de Dumnezeu. Nu cugeta şi nu grăi că ai făcut cutare şi cutare, pentru ca acestea să nu se risipească într-o clipă înaintea ta. Însă de ai lucrat ceva bun, spune că nu tu ai făcut acestea, ci harul lui Dumnezeu a lucrat cu tine. Mântuirea noastră nu este atât în faptele noastre, cât în milostivirea lui Hristos, căci Dumnezeu va primi de la noi cele pe care le va voi, iar ce nu va voi, va lepăda. Toate să le socoteşti lui Dumnezeu, pentru ca El toate ale Sale să le socotească ţie şi să îţi fie întru toate grabnic ajutător. Nu râvni stăpânire sau vreo oarecare cinste pe pământ şi nu te crede vrednic de cinstire, ci te socoteşte că eşti cel mai rău dintre toţi. Căci atunci vei fi vrednic de cinste, când te vei socoti nevrednic de aceasta; atunci vei fi mare, când te vei vedea mic; atunci vei fi oareşce, când te vei socoti nimic.
6. Chipul smereniei l-a arătat întru Sine Domnul, căci s-au smerit pre sine, ascultător făcându-se până la moarte, iar moarte de cruce (Filippeni 2, 8). Din smerenie se naşte ascultarea şi supunerea, iar din mândrie se naşte cârtirea şi nesupunerea. Dintru smerenie te alipeşti de Dumnezeu, dintru mândrie eşti lepădat. Nu ai, omule, cu ce să te mândreşti, căci nu ai nimic de la tine, nu ai nimic al tău. Ai fost oare mai înainte în acest veac ? Nu ai fost. Ştii oare când te-a zămislit maica ta în pântece ? Sau după puterea ta şi după gândurile tale ai fost născut astfel ? Ştii oare cum în timp ai crescut astfel şi ai dobândit această înfăţişare ? Cunoşti oare la ce sfârşit vei ajunge ? Dacă nu cunoşti toate acestea şi nu le pricepi, atunci de ce te mândreşti fără rost cu cele care nu sunt ale tale, ci ale lui Dumnezeu ?!
7. Fii smerit şi cu dreaptă cugetare. Dacă oamenii îţi atribuie ceva, tu atribuie toate acestea lui Dumnezeu. Căci toate sunt de la El: pe toate El le-a zidit. Nu te mira că unii nu pricep şi nu ştiu ce este al lui Dumnezeu. Însă tu, ştiind aceasta, nu fi fără de minte: atribuie acolo unde se cuvine, atribuie acolo de unde toate îşi iau obârşia. Toate sunt de la Dumnezeu, iar tu toate le socoteşte ale lui Dumnezeu. El este începutul a toate, tu toate i le atribuie Lui. El pe toate le cuprinde, către El îndreaptă-le pe toate. Cea mai bună măsură a smereniei este să te socoteşti mai rău decât toată făptura, decât toată zidirea (potrivit I Corinteni 4, 13). Căci de te vei socoti tu mai rău decât toată făptura, atunci nu vei fi socotit cel mai rău printre făpturi. Pentru aceea să te crezi mai rău decât toată făptura, ca Dumnezeu să te socotească mai bun ca toată făptura.
8. Însă nu fi smerit fără de socoteală; smereşte-te chibzuit, înţelept. Nu te smeri fără de rost în toată nechibzuinţa, ca să nu te asemeni dobitoacelor necuvântătoare. Smerenia înţeleaptă, ca toate celelalte, este socotită virtute, iar smerenia fără de rost este lepădată, căci şi vieţuitoarele necuvântătoare adeseori sunt smerite, dar fără de judecată, pentru aceea nici nu sunt vrednice de vreo laudă. Însă tu smereşte-te înţelept ca să nu fii înşelat şi batjocorit în toate de vrăjmaşii tăi; aşadar, smereşte-te cu înţelepciune întru dreaptă judecată ca să fii în toate fără poticneală. Şi dacă vei fi smerit, te vei uni cu Dumnezeu, iar dacă vei fi mândru, vei fi lepădat de la El. Aşa cum smerenia te poate mântui, tot aşa mândria cea înaltă te poate păgubi, lucru adeverit de vameş şi farisei şi de mulţi alţii.
9. Ce este smerenia ? Smerenia este cunoaşterea de sine şi a toată nimicnicia ta. Şi dreaptă este această cunoştinţă a nimicniciei. Căci zidit eşti din nimic şi nu ai nimic dintru ale tale. Cum poţi dar să cugeţi ceva înalt despre tine ? Cât este de nevrednic de smerenie ! Cât de vrednic este de nedumerire, când omul gândeşte înalte despre sine. Noi toţi ne-am născut din nimic şi nu ştim ce va fi cu noi, unde ne va rândui Dumnezeu. Născuţi suntem din putreziciune, din sămânţă întunecată, iar apoi prin porunca lui Dumnezeu ne vom preface în duhoare, pulbere şi cenuşă, iar sufletul nostru va fi rânduit după cum numai Unul Dumnezeu ştie, Ziditorul şi Făcătorul a toate.
10. Să facă adunare toate înţelepciunile pământeşti, să cugete drept toţi filozofii şi ei se vor minuna de minunile lui Dumnezeu. Cât de minunat este Domnul ! Cât de puternic ! Cât de milostiv şi cuvios întru sfaturile Sale, mai mult decât toţi fiii oamenilor ! Căci neavând El trebuinţă de om, l-a făcut; necerându-i nimic afară de dreaptă cugetare şi pocăinţă adevărată, spre a cunoaşte binefacerile Lui şi să se alipească cu dragoste de El şi, văzând că nu are nimic de la sine, pururi să petreacă smerit, aducând mulţumire şi slavă lui Dumnezeu.
Despre aceea că se cuvine ca nici măcar întru ceva să nu ne socotim nouă vreun oarecare lucru bun
1. Nu te îndeletnici cu părerea de sine şi gânduri înalte, crezând că poţi face vreun bine de la tine sau de sine stătător. Fără ajutorul lui Dumnezeu, nimic bun nu poate să vină de la tine, afară de rău, de tot păcatul. Căci în păcate ai fost zămislit şi în păcate te-a născut maica ta (potrivit Psalmi 50, 6). Nimic nu ai de la tine, totul este de la Dumnezeu. Aşa cum nu de la tine ai luat naştere, tot aşa nici nu poţi avea ceva bun de la tine. Pentru aceea, nu cugeta nimica despre tine, că de se socoteşte cineva că este ceva, nimic fiind, pre sine se înşală (Galateni 6, 3), grăieşte apostolul.
2. Chiar dacă vei avea cuget bun, nu poţi singur fără de ajutorul lui Dumnezeu să stai împotrivă păcatului şi să-l birui; căci ca urmare a căderii celei dintru început, încă de la naşterea ta ai căzut sub jugul şi robia păcatului şi pentru aceea nu te poţi slobozi de unul singur, de nu te va ajuta şi nu te va întări Domnul. De altfel, dintru tine însuţi nici cuget bun nu poţi avea, de nu îl va deştepta Domnul cu harul Său. Dacă izvoarele apelor nu vor da apă, atunci nu vor curge râuri; tot aşa dacă harul lui Dumnezeu nu va ajuta, totul va rămâne deşert în om.
3. Aşa cum ramurile fără rădăcini nu pot odrăsli nimic de la sine, tot aşa tu fără harul lui Dumnezeu nu poţi nici să doreşti, nici să faci oareşce bun. Domnul este rădăcina, iar tu eşti mlădiţa sau ramura: până atunci poţi face ceva plăcut lui Dumnezeu, până când te afli în părtăşie cu Dumnezeu; iar când te vei despărţi de Domnul, vei cădea în tot răul. Precum viţa nu poate să aducă roadă din sine singură, de nu va rămâne în bucium (Ioan 15, 4), că fără de mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5), a grăit Domnul. Căci El este rădăcina şi izvorul a tot binele.
4. Cum poţi face ceva bineplăcut lui Dumnezeu când gândurile tale nu se îndreaptă către unirea cu Dumnezeu şi tu nu faci nimic spre slava Lui ? Chiar de ar fi un bine părut, însă săvârşit nu în Domnul, atunci acesta nu este bine, căci nu este făcut cu Dumnezeu şi spre slava Lui. Mulţi gândesc să facă pur şi simplu bine, dar un astfel de bine nu este plăcut lui Dumnezeu, căci nu este făcut cu Dumnezeu şi nu este spre slava Lui. Nici un bine nu poate fi bine dacă nu se face cu Dumnezeu şi spre slava lui Dumnezeu, după cum nici răul nu poate fi rău numai dacă se face în afara lui Dumnezeu. Căci El este începutul şi sfârşitul fără de sfârşit a tot binele.
5. Cu adevărat, nimeni nu poate săvârşi atât binele, cât şi răul, fără îngăduinţa lui Dumnezeu pentru rău şi fără ajutor pentru bine, căci El a zidit toate şi toate le are întru stăpânirea Sa. Însă de face cineva un oarecare rău, atunci nu săvârşeşte aceasta cu ajutorul şi nici după voirea lui Dumnezeu, ci samavolnic, doar după îngăduinţa Domnului, pentru că Dumnezeu nu este ajutătorul răului, ci al binelui. Însă El îngăduie uneori celor răi să lucreze cele rele, iar alteori ceartă după chibzuinţa Lui: tot aşa binelui, uneori îi ajută, alteori îl împiedică, pentru ca, şi în bune şi în rele, să încerce voirea slobodă a omului şi să arate puterea şi stăpânirea Sa dumnezeiască.
6. Cel rău, fără îngăduinţa lui Dumnezeu nu poate lucra nici un rău; tot aşa cel bun nu poate săvârşi binele fără ajutorul Domnului, chiar dacă fiecare este cinstit de Dumnezeu cu slobozenie. Şi nu numai oamenii, ci şi dracii au ţelurile lor, însă nu pot trece peste hotărnicirile lor. Însă Dumnezeu, după pricini cunoscute, face cum voieşte: unuia adeseori nu-i îngăduie să facă rău, iar altuia nu-i ajută să facă bine, pentru ca acesta, cunoscându-şi neputinţa sa şi cerându-I ajutorul, să ocolească părerea de sine şi, cunoscând că nimic nu poate de la sine, să petreacă mereu în smerenie.
7. După cum celui rău Dumnezeu adeseori nu-i îngăduie – din pricini binecuvântate – orice rău, tot aşa celui bun nu-i îngăduie binele. Dar dorirea fiecăruia se potriveşte cu fapta. Dacă cel rău ar fi putut face tot răul, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, iar cel bun tot binele fără ajutorul lui Dumnezeu, atunci nimeni nu ar mai fi dorit să caute pentru nimic ajutorul lui Dumnezeu, nimeni nu s-ar mai fi îndeletnicit la cerere şi rugăciune, ci fiecare ar fi făcut toate după voia sa, nu s-ar mai fi gândit că este voia şi puterea lui Dumnezeu, care toate le chiverniseşte şi toate le stăpâneşte; în această împrejurare nu ar mai fi fost nici o deosebire între stăpânirea Ziditorului şi a făpturii. De aceea, nu te socoti mare, ci să ştii că eşti nimic. Căci cel ce gândeşte lucruri mari despre sine este orb cu sufletul, iar mintea îi este necunoscătoare – se înşală pe sine şi merge neştiind încotro.
8. De nu ar zidi Domnul casa, în deşert s-ar osteni cei ce zidesc. De nu ar păzi Domnul cetatea; în deşert ar priveghea cel ce o păzeşte (Psalmi 126, 1), grăieşte proorocul. Tu te sileşte şi priveghează, fii cu trezvie întru cele bune, iar întru sine nu nădăjdui; ci rugându-te mereu lui Dumnezeu, cere cu râvnă ajutorul Lui. Dacă Domnul te va ajuta şi va propăşi ţie, lucrarea ta se va isprăvi; însă de nu va fi aşa, toate ale tale se vor destrăma. Şi de ar fi la tine, după părerea ta, vreun bine, iar Domnul nu ar voi să-l primească, ce folos ai avea dintru acesta ? Dacă ai fi voit în mărirea ta să te lauzi înaintea Domnului cu oarece bine părut, iar El nu l-ar primi, atunci nu îţi va fi acesta de nici un ajutor. Dar îţi va zice ţie: Prietene, nu-ţi fac ţie strâmbătate … Ia-ţi al tău şi mergi (Matei 20, 13-14), după pilda evanghelică. De aceea, toate faptele noastre nu depind atât de noi, cât de mila lui Hristos. Dacă tu gândeşti că însemni ceva, pentru aceasta, înaintea Lui eşti nimic, căci aşa te vezi tu însuţi. Dacă tu însuţi te crezi înţelept şi bine-folositor, atunci din această pricină eşti foarte nechibzuit. Dacă te vei crede curat şi drept şi sfânt, atunci, pentru aceasta, înaintea lui Dumnezeu vei fi cel mai blestemat şi mai păcătos decât toţi oamenii, căci singur vei ajunge să te recunoşti astfel. Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel cu inimă înaltă (Pildele lui Solomon 16, 6), spune Solomon.
9. De aceea, fii smerit, pricepe neputinţa ta, ţine minte că totul este al lui Dumnezeu, iar nu al nostru, toate sunt de la Dumnezeu, iar nu de la tine. Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la care nu este schimbare sau umbră de mutare (Iacov 1, 17), grăieşte apostolul. Ţine minte că toate stau întru mila lui Hristos şi nu în puterea şi stăpânirea ta. Ţine minte că, fie cu voie, fie fără de voie, eşti înclinat către păcat. Să ştii că fără ajutorul lui Dumnezeu tu eşti gata pentru tot răul. Toate lucrările tale, fără ajutorul lui Dumnezeu şi al harului Său, sunt pânză de păianjen. Nu fi mândru şi încrezut ca să nu te asemeni demonului; diavolul a căzut de la Dumnezeu prin aceea că şi-a socotit sieşi toate, iar lui Dumnezeu care a zidit toate nimic. De aceea s-a lipsit de toate: s-a lipsit de harul lui Dumnezeu şi s-a făcut vas al chinului veşnic. Nu crede că tu eşti drept şi sfânt, înţelept şi vrednic de toată cinstea; nu gândi că tu eşti mai bun şi mai bine-folositor decât alţii, ci socoteşte-te mai păcătos şi mai ne-bun decât toţi, rob netrebnic. Fără smerenie, înaintea lui Dumnezeu tu eşti nimic. De propăşirea în smerenie depinde şi propăşirea în virtute şi întru toată lucrarea.
10. Nu cugeta cele înalte despre tine însuţi şi nu socoti că doar tu singurul i-ai întrecut pe toţi prin înţelepciunea şi priceperea ta şi că poţi cuprinde totul de unul singur; ci bagă de seamă că lumea este mare şi largi sunt colţurile ei, întru care se află mulţime nenumărată de feţe de toate cinurile – duhovniceşti şi lumeşti, preaînţelepţi şi pricepuţi, vrednici de toată cinstea şi plecăciunea – astfel de feţe pe care minunat le-a înţelepţit harul Prea Sfântului Duh şi le-a dăruit felurit, feţe pe care tu nu le-ai urmat, pe care nu le cunoşti şi nu le poţi pricepe cu mintea ta; ce mulţime copleşitoare, noian, sunt mult mai presus decât tine întru toate. Cel care aleargă socoteşte că el fuge mai repede decât ceilalţi, însă abia când ajunge în dreptul altora va cunoaşte neputinţa sa.
Despre aceea că nu trebuie să judecăm pe nimeni, ci să vedem răul nostru
1. Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi – a spus Domnul – că, cu ce judecată veţi judeca, veţi fi judecaţi, şi cu ce măsură veţi măsura, se va măsura vouă (Matei 7, 1-2). Nicidecum să nu judeci şi să iscodeşti faptele lui Dumnezeu, căci Unul este Judecătorul – Dumnezeu, care are a judeca viii şi morţii. Iar tu, omule pământesc, priveşte la tine şi ia aminte: şi tu le ai pe cele pentru care eşti vrednic de judecată, tu însuţi aştepţi osândă pentru faptele tale, ai agonisite întru tine multe rele. Cum de îndrăzneşti atunci să te arunci asupra altuia ? Lui Dumnezeu, care a zidit toate, Lui lasă a judeca toate, iar tu smereşte-te.
2. Nu judeca, dacă nu vrei să fii judecat. Chiar de ai fi întru totul desăvârşit, nicidecum nu judeca pe altul. Dacă vei judeca, te vei face vinovat de acelaşi păcat ca cel ce păcătuieşte. Însă de eşti cu dreaptă judecată, dar judeci pe cel nechibzuit, atunci te asemeni celui ce săvârşeşte desfrânare. Chiar de nu ai fi greşit nici în cele mai neînsemnate, ci cu duşmănie îl osândeşti pe altul, păcătuind, atunci şi tu lucrezi acelaşi rău ca cel ce păcătuieşte, chiar mai mult decât acela, căci îndrăzneşti la lucrare străină – Judecata lui Dumnezeu.
3. Nu căuta la păcate străine, ci cercetează răul tău, că nu vei da seama de păcate străine, ci de ale tale păcate vei răspunde. Nu ai nici o trebuinţă să judeci pe alţii: cine, cum trăieşte ? cum greşeşte ? Ci ia aminte la tine: plineşti oare voia lui Dumnezeu ? Urmezi oare pe sfinţi întru vieţuire ? Calci pe urmele lor ? Plăcută este lucrarea ta înaintea lui Dumnezeu ? Omul care îi judecă pe alţii este oglindă preavicleană, care pe toţi îi oglindeşte întru sine, iar pe sine nu se vede; iarăşi se aseamănă cel care judecă unei băi spurcate, care pe toţi îi spală, dar ea însăşi este o mlaştină împuţită. Astfel, cel care judecă, pe toţi îi cercetează: cine, cum mănâncă ? Cum bea ? Cum greşeşte ? Toate le vede, dar pe sine nu se vede. El socoteşte a fi lucru greu dacă păcătuieşte cineva întru cele mici, iar păcatele sale mari, întru nimic le socoteşte. El doreşte ca păcatele lui să nu le bage nimeni în seamă, să nu le afle nimeni, ci să fie trecute sub tăcere, ca să nu fie urât; iar el însuşi pe faţă îi vorbeşte pe alţii de rău, îi judecă şi îi cleveteşte ! Aceasta nu-s nimic !
4. Nu judeca şi nu te mira de greşelile omeneşti, ci mai bine te minunează de cel care izbuteşte să scape de cursele vrăjmaşului în vremurile de acum; minunează-te de cel ce izbuteşte să rămână curat înaintea lui Dumnezeu, acum când diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pre cine să înghită (I Petru 5, 8), se sârguieşte pentru pierzarea neamului omenesc şi vrea ca nimeni să nu fie slobod de capcanele lui. Aşadar, ţine minte şi tu căderile tale, pentru că şi de nu voieşti, greşeşti mult; şi ceea ce urăşti faci cu plăcere – de voie, de nevoie, tot cazi în păcat.
5. Şi cine este slobod de cădere ? Cine se va afla întru toate fără de prihană ? Cine nu este părtaş la păcat, chiar şi de ar trăi numai o zi ? Întru fărădelegi suntem zămisliţi şi în păcate ne-a născut maica noastră (potrivit Psalmi 50, 6). De nu în una, atunci întru alta, dacă nu în cele mari, atunci în cele mici, însă toţi greşim, toţi suntem nelegiuiţi, toţi suntem păcătoşi, toţi suntem neputincioşi, toţi suntem plecaţi către păcat, toţi cerem milostivirea lui Dumnezeu, toţi cerem iubirea Lui de oameni – că nu se va îndrepta înaintea ta tot cel viu (Psalmi 142, 2), grăieşte proorocul.
6. De aceea, nu judeca pe cel care greşeşte, nu fura judecata lui Dumnezeu, nu fi potrivnic lui Hristos în cele care le-a păstrat pentru Sine. Chiar dacă vei vedea cu ochii tăi pe cineva în timp ce greşeşte, nu-l vorbi de rău, nu face asupra lui judecată, după măsura mândriei tale, ca să nu cazi şi tu în acelaşi păcat; căci cel ce judecă, neapărat va fi supus la aceeaşi încercare. Ci cu milostivire acoperă păcatul şi faţă de căderea lui să ai iubire de oameni. De poţi, îndreaptă-l; însă dacă nu poţi, osândindu-te pe tine însuţi, să acoperi cele săvârşite cu tăcerea. Îndeajuns îţi este ţie răul tău, nu căuta la păcatele altora.
7. Ce vezi ştercul cel ce este în ochiul fratelui tău, iar bârna care este în ochiul tău nu o simţi ? (Matei 7, 3) – a grăit Domnul. Vezi păcatele altuia, iar la ale tale nu iei aminte. Nu judeca pe nimeni, ca să nu fii tu însuţi judecat, asemenea fariseului. Nu grăi precum a vorbit fariseul cel orbit: Dumnezeule, mulţumescu-ţi, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, preacurvari, sau ca şi acest vameş (Luca 18, 11). De aceea, cel osândit de el a fost îndreptăţit, iar el, care l-a judecat cu mândrie, a fost osândit. Să nu gândeşti că toţi sunt păcătoşi şi că tu unul eşti drept; că toţi sunt răi şi doar tu unul eşti bun. Nu judeca pe alţii, ci pe tine însuţi te judecă; nu certa pe alţii, ci pe tine să te socoteşti cel mai rău, căci pe nimeni altul nu cunoaştem atât de lămurit ca pe noi înşine – greşelile nimănui nu le cunoaştem atât de bine, ca neajunsurile noastre.
8. De l-ai şi vedea pe cel mai rău, nu-l judeca şi nu spune că cel care greşeşte este vrednic de cazne; ci toate cele necunoscute omului le lasă lui Dumnezeu. El toate le ştie, ca Unul care le-a zidit pe toate; El toate le-a rânduit cum ştie, căci El este Dumnezeu atotputernic. Ţine minte acel înger care a adus stareţului un suflet pe care bătrânul îl osândise cu gândul şi l-a întrebat în ce loc veşnic porunceşte să-l aşeze, după cum se spune în Pateric.
9. Nu pizmui celui ce greşeşte şi nu te mângâia cu păcatul nimănui, ci dimpotrivă, fii milostiv şi îndurător cu cel care greşeşte. De poţi, ajută-l să se ridice din păcat, dă-i o mână de ajutor; însă de nu poţi, atunci cel puţin roagă-te pentru el. Căci cel ce a greşit nu a primit cele mari, iar călcătorul de lege nu a dobândit cele preaslăvite; nu a dobândit ceva, ci s-a lipsit; nu s-a mângâiat şi bucurat, ci s-a necăjit şi întristat. Cel care a gustat păcatul, neapărat va gusta şi amărăciunea; dacă nu aici, atunci dincolo – altfel nu se poate.
10. Nu te bucura de căderea aproapelui, ci dimpotrivă, plângi şi tânguieşte-te, socotind căderea acestuia drept căderea ta, căci ne este poruncit să iubim pe aproapele ca pe noi înşine (Matei 19, 19; 22, 39; Marcu 12, 31, 33; Luca 10, 27). De va cădea vrăjmaşul tău, să nu te bucuri de el, şi pentru împiedicarea lui nu te înălţa (Pildele lui Solomon 24, 17). Nu te mângâia cu căderea altuia ca să nu se bucure şi diavolii şi oamenii de căderea ta, căci nu este mare bucuria întru păcat, ci dimpotrivă, întristare şi temere pentru sine. Doar dracii se bucură de pieirea păcătoşilor, pentru că şi ei înşişi au pierit cu desăvârşire. Omul însă trebuie să se bucure de mântuirea omenească, pentru ca şi el însuşi să primească mântuire şi să dobândeacă milostivire de la Dumnezeu, acum şi în ziua Judecăţii. Amin.
Despre aceea că se cuvine să ne păzim de râs, vorbire în deşert şi nelegiuire
1. Păzeşte-te de râs, vorbire în deşert şi nelegiuire, pentru ca să nu risipeşti cele adunate cu plâns. Râsul necuviincios risipeşte binele din suflet, depărtează harul Domnului, ucide aducerea aminte de moarte, aduce uitarea Înfricoşătoarei Judecăţi. Râsul este o însuşire copilărească, semn al inimii iubitoare de desfătare, al sufletului slab şi fără de curaj; în orice împrejurare, râsul nu ne este trebuincios.
2. Păzeşte-te de râs, ca să nu-ţi fie pagubă împotriva plânsului ce te învaţă binele, ca să nu-ţi fie pustiit sufletul de toată virtutea, ca să nu te cuprindă ruşinea păgubitoare, ca să nu cazi în plasele diavolului. Plânsul este nemăsurat mai bun decât râsul, căci Hristos nu-i fericeşte pe cei ce râd, ci pe cei ce plâng: Fericiţi – spune, nu cei ce râd, ci – cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5, 4). Şi vai celor ce râd, că aceia vor plânge. Cei ce pricinuiesc râs se vor ruşina în veacul viitor.
3. Ce ai, omule, vrednic de râs, de bucurie şi de veselie în această lume ? Ce ai, cu care eşti încredinţat că se poate dobândi mângâiere ? Viaţa ta este plină de necaz, întristare şi oftat, iar tu petreci vremea ta în râs şi nelegiuiri ! Viaţa ta este plină de plâns şi tânguire, iar tu te veseleşti şi petreci ! Aceasta este lucrarea nechibzuinţei tale: nu ştii cu ce ai a te mângâia. Nu ştii ce îţi este de folos şi ce este vrednic spre dobândire pentru veşnica mântuire. Nu cu acestea să te mângâi, ci de Domnul, întru care este veşnica ta mângâiere.
4. Păzeşte-te de râs, de vorbirea în deşert şi de nelegiuire, ca să nu te lipseşti de harul lui Dumnezeu şi să pustieşti sufletul tău, căci râsul şi nelegiuirea alungă harul Domnului, răcesc inima, împovărează sufletul, întunecă conştiinţa, întristează îngerii, veselesc pe diavoli – este izvor a toată îndrăzneala, pricinuitorul păcatului, povăţuitorul desfrâului şi înaintemergătorul a toată necurăţia.
5. Afară de nevoie, niciodată nu dori să zici sau să vesteşti ceva. Căci, de obicei, din aceasta se naşte mult rău. Mai mult decât toate patimile, patima multei grăiri pe nesimţite şi cu lesnire face rău. Adeseori, începând cu cuvinte dumnezeieşti, trecem la grăire de rău, jurăminte şi toată răutatea. Aşadar, păzeşte-te să-ţi fii tu însuţi potrivnic: Moartea şi viaţa sunt în mâna limbii; iar cei ce îşi stăpânesc limba vor mânca roadele ei (Pildele lui Solomon 18, 21), grăieşte Solomon.
6. Tăcerea este începutul curăţirii sufletului şi, pe cel care râvneşte, fără de trudă îl învaţă toate poruncile. Apostolul Iacov spune că limba este neînfrânată răutate, plină de otravă aducătoare de moarte. Cu dânsa binecuvântăm pre Dumnezeu şi Tatăl; şi cu dânsa blestemăm pre oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu (Iacov 3, 8-9). Convorbirile au trebuinţă de multă luare aminte: în ce duh şi înspre ce vei vorbi, în ce vreme şi ce anume şi cu ce ţel … Cel care îndrăgeşte să vorbească trebuie să ţină minte toate acestea, iar cel care este tăcut a săvârşit deja acestea şi le-a plinit.
7. Fereşte-te de vorbirea în deşert, de râs şi de nelegiuire, chiar şi de cel mai mic cuvânt în van, căci în ziua Judecăţii vei da seama şi pentru cel mai neînsemnat cuvânt, după cum a grăit Domnul (potrivit Matei 12, 36). De aceea şi David, rugându-se pentru aceasta lui Dumnezeu, zice: Pune Doamne strajă gurii mele, şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să tăgăduiesc răspunsurile cele din păcate (Psalmi 140, 3-4). Zis-am, păzi-voiu căile mele, ca să nu greşesc eu cu limba mea. Pus-am gurii mele pază, când a stătut păcătosul împotriva mea (Psalmi 38, 1-2).
8. De ce te-ai mângâia cu râs şi cu nelegiuire, care nu-ţi sunt de folos ? Nu ai trăit încă toate necazurile lumii acesteia şi îţi pui deja mângâierea ta în râs şi nelegiuire ! Nu te-ai slobozit încă de plâns, dar deja te mângâi cu râs şi grăire în deşert ! În această lume nu ai nimic vrednic de bucurie, iar tu te dedai râsului ?! Nu pricep gândurile tale: oare chiar nu ştii că în această lume toate sunt vrednice de plâns, iar nu de râs, vrednice de tânguire, iar nu de bucurie ? Căci te afli în valea plângerii, şi nu în ţara mângâierii; în pribegie şi nu în patrie şi pentru această pricină trebuie să te tânguieşti şi nu să te veseleşti, să plângi şi nu să râzi şi să faci nelegiuiri.
9. Cel care pierde şi un lucru mic, se tulbură mult şi se necăjeşte, iar tu pierzând veşnica ta patrie, râzi şi te veseleşti, nicidecum nu te necăjeşti pentru aceasta şi nici nu o cauţi ! Fiind în pribegie, te răcoreşti, de parcă ai fi în patria ta veşnică ?! Unde ar trebui să plângi şi să te tânguieşti, acolo tu râzi şi te veseleşti ?! Acolo unde trebuie să te grijeşti şi să te străduieşti de slobozirea din robia ta, tu te dedai lipsei de grijă şi dormi ?! Cel care este în prinsoare în ţară străină, fiind strămutat dintr-un pământ în altul şi aflându-se în robire vremelnică este mâhnit şi tulburat foarte, iar tu, izgonit fiind din rai, întru această lume – în loc de viaţă fiind osândit la moarte, lipsit de slobozenie şi aşezat în robie, muncind neîncetat în ţară îndepărtată, în stare vrednică de plâns – nu simţi nimic din toate acestea: nu duci dorul patriei tale paşnice, iubite, slobode, veşnice; nu simţi şi nu te grijeşti de răscumpărarea ta şi slobozenia ta ! Acesta este semn învederat al nechibzuinţei şi al orbirii tale.
10. Aşadar, păzeşte-te de râs ca să nu ai parte de plânsul veşnic. Păzeşte-te de grăirea în deşert şi nelegiuire, ca să nu regreţi apoi cu amar când la ieşirea sufletului tău vei vedea sărăcia lui, când nu te vei mai putea ajuta cu nimic. Vai dacă ai fi cunoscut ! Dacă ai fi văzut ce va fi după aceasta ! Niciodată nu ai fi voit să fii nepăsător, niciodată nu ai fi risipit timpul în râs şi nelegiuiri. Au râs şi alţii altădată, iar acum plâng; s-au bucurat, iar acum se tânguiesc şi niciodată nu vor înceta să se tânguiască … Cu osebire păzeşte-te de râs, după săturarea cu hrană şi băutură, căci atunci, după obicei, năvăleşte asupră cu putere. De se va întâmpla însă cândva să greşeşti întru aceasta, să nu laşi această cădere fără mare pocăinţă.
Despre aceea că în această vale a plângerii pururi trebuie să ne pocăim şi să plângem pentru păcatele noastre
1. Pocăieşte-te, omule, de păcatele tale în toată ziua şi plângi pentru acestea zi şi noapte. Pocăieşte-te, nelăsând fără de băgare de seamă nici cea mai mică greşeală; căci, de nu vei lua aminte la păcatele mici, atunci nu vei avea sârguinţă nici pentru cele mari. Pocăieşte-te şi în cele mai mici şi care par neînsemnate; căci, dacă vei călca doar o singură mică poruncă, greu îţi va fi să le păzeşti pe celelalte, mari, după cum a spus cineva despre aceasta: ,,Nu spune: aceasta nu-i nimic, aceea nu-i nimic; ci păzeşte-te şi de cuvântul în deşert, chiar de cel mai subţire gând rău, căci vei da seama şi pentru cuvântul în deşert, în ziua Judecăţii, după cum a spus Domnul. Căieşte-te în fiecare zi şi în toată vremea, pentru că neîncetat greşeşti înaintea lui Dumnezeu – în fiecare zi săvârşeşti nelegiuiri nenumărate înaintea Lui. În toată viaţa ta pocăieşte-te, plângi şi tânguieşte-te. Căci nimic în acest veac nu este vrednic de bucurie şi veselie – nu vei găsi nimic vrednic de bună-cugetare şi bună-lucrare, afară de plâns şi tânguire: însăşi naşterea ta este întru plâns şi viaţa ta se trece în tânguiri, iar sfârşitul vieţii tale este moarte, necaz şi amărăciune sufletului”.
2. Lumea aceasta, cu obiceiurile ei, nu este altceva decât vale a păcatului şi hăţiş al plângerii. Nu este nimic bun, nimic de lăudat, nimic îmbucurător – pretutindeni împărăţeşte păcatul şi fărădelegea, necazul şi întristarea, plânsul şi oftatul: Tot capul spre durere şi toată inima spre întristare. De la picioare până la cap nu este într-însul întregime, nici bubă, nici vineţeală, nici rană cu puroi, nu este a pune leacuri, nici untdelemn, nici legături (Isaia 1, 5-6). De aceea, varsă râuri de lacrimi zi şi noapte, nu-ţi da linişte, nu închide ochii tăi, spune proorocul.
3. Aşadar, plângi şi chiar te tânguieşte, căci afară de plâns nu ai altceva cunoscut, nimic afară de tânguire nu vei afla bine folositor. Oare nu este vrednică de plâns viaţa ta ? Nu este vrednică de tânguire şederea ta în lume ? Căci în fiecare zi a ta săvârşeşti fărădelegi: pretutindeni sunt plase, capcane, şi cine dintre noi nu este părtaş păcatului ? Cine nu este vinovat ? Cine este curat înaintea lui Dumnezeu, chiar de numai o zi i-ar fi viaţa ? Oare nu toţi ne-am pângărit ? Ne-am făcut ca smoala de întunecaţi, asemenea agarenilor. Nu suntem oare plini de toată necurăţia şi viclenia ? Păcatele sunt mulţime, trupul este neputincios, patimile sunt nenumărate, duşmanii care ne luptă sunt puternici, moartea nu ştim când va veni, înaintea ochilor este mormântul, după moarte judecata, după judecată neştiută soartă !
4. Toţi sfinţii toată viaţa au plâns şi s-au tânguit: Cenuşă ca pâinea am mâncat, şi băutura mea cu plângere am amestecat (Psalmi 101, 10), cum spune proorocul. Au plâns proorocii, au plâns apostolii, au plâns cuvioşii, mucenicii, monahii, vieţuitorii pustiurilor, chiar Însuşi Hristos, care nu avea trebuinţă; însă plângând blestemăţia noastră, a vărsat lacrimi: Şi dacă s-au apropiat, văzând cetatea, au plâns de dânsa. Zicând: de ai fi cunoscut şi tu, măcar în ziua aceasta a ta, cele ce sunt către pacea ta ! Iar acum s-au ascuns de către ochii tăi (Luca 19, 41-42). Nimeni nu L-a văzut pe Domnul râzând pe pământ, dar plângând L-au văzut, pentru aceasta şi tu plângi şi tânguieşte-te în această vale a plângerii.
5. Plângi, căci te-ai născut în această lume în păcate şi neîncetat, în fiecare zi păcătuieşti înaintea lui Dumnezeu, fără de număr. Plângi, căci sunt mulţi potrivnicii şi cei care te luptă, nevăzuţi, fără de trup, prigonitori neadormiţi, în mâinile cărora este foc ,,ca să dea foc Bisericii lui Dumnezeu”, după cum a grăit cineva. Plângi, aducându-ţi aminte de moarte, căci vei muri, te vei face pulbere şi cenuşă. Plângi, căci vei avea de trecut vămile înfricoşătoare ale duhurilor şi vei fi chinuit pentru fiecare cuvânt deşert, până la cel mai subţire gând rău.
6. Cine, fiind îndatorat, nu oftează cu amar ? Cine nu plânge, fiind în temniţă ? Cine nu se tânguieşte, aşteptând moartea ? Tu însă, aflat în toate acestea, cum să nu plângi şi chiar să te tânguieşti în această vale a plângerii ? Te afli în cele întunecate şi în umbra morţii; eşti împovărat cu mulţime de datorii şi fărădelegi; nu aştepţi altceva decât moartea, decât ieşirea dintru această lume … Atunci cum poţi fi vreodată fără de grijă şi neînfricoşat în această viaţă ? Cum să nu plângi şi să nu te tânguieşti neîncetat la vederea necazurilor prin care ai a trece ? Pentru aceasta, să izvorască ochii noştri lacrimi şi să verse ochii noştri râuri: ca să nu auzi glas de tânguire din Sion, spune proorocul.
7. Această vieţuire vrednică de plâns ţi-a dat-o dintru început Adam. De îndată, după izgonirea din rai s-a aşezat cu faţa către răsărit şi nu a râs, ci a plâns amarnic – nimic altceva nu a făcut, decât că s-a tânguit. Avea pururi pe buze următoarea cântare de tânguire: ,,Vai mie ! Vai, viaţa mea a căzut ! De ce m-am lipsit ? Ce bunătăţi am pierdut ? În loc de rai am moştenit această lume stricăcioasă ! În locul lui Dumnezeu şi al îngerilor am primit petrecere împreună cu diavolii ! În locul liniştii munca; în locul vieţii moartea; în locul bucuriei şi veseliei plânsul şi tânguirea !”
8. O astfel de tânguire o redă Proorocul Ieremia, când spune: Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi ? Ca să plâng pre poporul meu acesta ziua şi noaptea, pre cei răniţi ai fetei poporului meu (Ieremia 9, 1). Sfârşitu-s-au în lacrimi ochii mei, tulburatu-s-a inima mea, vărsatu-s-a în pământ mărirea mea pentru zdrobirea fetei poporului meu (Plângerile lui Ieremia 2, 11). Având înaintea ochilor acestea şi atâtea alte pricini, cum să nu plângem şi să nu ne tânguim întru această viaţă ? Oriunde ţi-ai întoarce ochii tăi, nu vei vedea altceva decât plâns. Oriunde îţi vei pleca urechea, pretutindeni vei auzi doar tânguire, pretutindeni necazuri, ţipete şi oftaturi. În primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii în mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi (II Corinteni 11, 26). Aşadar, pretutindeni este plâns şi tânguire.
9. Vă tânguiti şi vă văitaţi, pentru că nu s-a întors iuţimea mâniei Domnului de la voi (Ieremia 4, 8), spune proorocul. Cum nu vei plânge toată viaţa ? Cum să nu te tânguieşti, văzând astfel de necazuri şi piedici, suferinţe şi întristări ? Pretutindeni sunt duşmani, pretutindeni trădători, pretutindeni este frică şi temere, pretutindeni este cutremur şi nedumerire. Va veni însă moartea, va veni despărţirea, iar în văzduhuri, înfricoşătorul chin al duhurilor şi primirea unei sorţi necunoscute. Cine are cunoştinţă despre acestea ? Va merge sufletul într-acolo unde nu a fost niciodată; va vedea acolo lucruri pe care nu le-a văzut niciodată; va auzi cele ce niciodată nu le-a auzit.
10. Aşadar, nu doar plânge, ci şi tânguieşte-te. Nimic întru acest veac să nu socoteşti mai presus de plâns şi de lacrimile fierbinţi. Căci plânsul spală sufletul, albeşte orice negreală, curăţeşte conştiinţa, luminează mintea, desface legăturile păcatului, împiedică săvârşirea oricărei fărădelegi. Plângi aşadar şi varsă lacrimi fierbinţi, ca să te speli de mulţime de fărădelegi, să te curăţeşti de tot păcatul, să te izbăveşti de orbirea sufletească, să vezi mai bine cu ochii minţii, să îl îneci în marea lacrimilor pe prigonitorul cel cugetător – pe ,,faraon”, să stingi focul gheenei, să dobândeşti slobozenia veşnică – să dobândeşti viaţa pururi fiitoare întru Hristos, Domnul nostru, a căruia este cinstea, slava şi împărăţia, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.
Despre aceea că pururi se cuvine să ne aducem aminte de moarte şi să nu ne înşelăm cu lucrurile stricăcioase ale acestei lumi
1. Omule, adu-ţi aminte mereu de moarte şi niciodată nu te vei lega nebuneşte de cele de faţă: Întru toate cuvintele tale adu-ţi aminte de cele mai de pre urmă ale tale, şi în veac nu vei păcătui (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 7, 38). Ţine minte că după moarte va veni un nou veac, altă fiinţare, şi fii pregătit. Dacă vei fi pregătit pentru moarte, vei fi cu râvnă osârdnică pentru îndreptarea întru virtuţi.
2. Ţine întru pomenire înfăţişarea înfricoşătoare şi cu cutremur de la Judecata lui Hristos, unde toţi – împărat şi dregător, ostaş şi cetăţean, bogat şi sărac – în aceeaşi măsură vor fi chinuiţi, fără părtinire, toţi vor fi întru înfricoşare şi cutremur; toţi vor da seama şi pentru cuvintele în deşert şi pentru cel mai mic gând rău. Spune proorocul că tot cugetul omenesc se va descoperi (potrivit Isaia 56, 1). Nimic acolo nu va rămâne fără de caznă şi pedeapsă. Nimic pângărit şi necurat nu va intra în Împărăţia Cerurilor, spune Domnul (potrivit Apocalipsis 21, 27).
3. Înaintea morţii văzute, mori în chip nevăzut pentru păcat: omoară patimile trupeşti cu cugetul, ca să învii cu duhul pentru Domnul; desprinde-ţi inima de împătimirile pământeşti, ca să te faci vas Sfântului Duh, ca să fii încredinţat de mântuirea ta şi, la vremea ieşirii, să zici cu îndrăzneală: Gata este inima mea Dumnezeule, gata este inima mea (Psalmi 56, 10). Fiind născut din stricăciune şi păcat, nu te vei slobozi altfel de stricăciune şi păcat şi nu vei trece la viaţa veşnică decât prin moarte şi despărţire.
4. Deci, înaintea Învierii de obşte, te sârguieşte prin nepătimire şi nepăcătuire să învii sufletul tău omorât de păcat şi patimi, pentru ca pururi să fii viu pentru Domnul. Astfel înviat cu duhul, nu te vei mai teme de vremelnica moarte cu trupul, ci, dimpotrivă, o vei dori tu însuţi, pentru ca pururi să fii cu Domnul; iar la vremea sculării de obşte din morţi, vei străluci ca raza de lumină – dinlăuntru prin puterea harului dintru tine, iar dinafară prin primirea trupului nestricăcios.
5. Nu te lăsa ademenit de patima trupească şi frumuseţea vremelnică. Ţine minte că toate acestea sunt pulbere şi cenuşă. Ţine minte că toată patima trupească naşte împovărare, toată desfătarea trupească aduce amărăciune. Ţine minte că noi toţi murim, toţi ne ofilim ca florile şi ne trecem ca umbra: nici împărat, nici dregător, nici bogat, nici sărac, nici ostaş, nici cetăţean, nimeni nu va primi îndurare, ci toţi, deopotrivă, vom fi retezaţi de secera morţii.
6. Nu crede că moartea este departe, că nu degrab şi nu chiar acum vei muri, ci cugetă că este deja lângă tine: securea morţii stă pe rădăcina vieţii tale, judecata este la uşă, mormântul în faţa ochilor, pământul în care vei merge este gătit. Nu socoti că doar alţii mor, iar tu nu vei muri. Cine este omul, care va fi viu, şi să nu vază moarte ? (Psalmi 88, 47), grăieşte proorocul. Au murit proorocii, au murit patriarhii, apostolii, episcopii, mucenicii, cuvioşii – au murit toţi sfinţii. Au murit voievozii, dregătorii, împăraţii şi toţi cei ce au trăit din veac. Oare tu singur aşa vei rămâne şi nu vei muri ? Nu fi fără de minte şi orb: ceea ce vezi la alţii, aceea neapărat ţi se va întâmpla şi ţie.
7. În fiecare zi, în fiecare ceas fii gata pentru moarte, să ai pururi în mintea ta moartea, niciodată să nu fii fără de grijă: Deci privegheaţi, că nu ştiţi în care ceas Domnul vostru va veni (Matei 24, 42), a grăit Domnul. Moartea este asemenea unui fur. Atunci când nu te aştepţi, atunci mai vârtos se va apropia de tine, căci îndeosebi atunci se furişează ea. Precum i s-a spus celui ce a vrut să-şi lărgească hambarele: Nebune, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine; dar cele ce ai gătit, cui vor fi ? Aşa este cela ce strânge luişi comoară, iar nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 20-21). Acestea ai putea să le auzi tu însuţi.
8. Moartea pentru cei buni nu este rea, ci slobozire de patimi şi unirea fără de piedici a duhului cu Dumnezeu şi împreună-vieţuirea cu El. A trăi în trup şi a răbda războirea patimilor este destul de greu pentru suflet. Tu să nu ai frică de moarte, ci doar să fii gata pentru ea în neprihănire. De vei fi gata de moarte, atunci nu te vei teme de ea. Dacă Îl vei iubi pe Dumnezeu cu toată inima, atunci tu însuţi o vei dori. Nu te teme de moartea cu trupul, ci în toată vremea te păzeşte de păcat şi de despărţirea de Dumnezeu. Nu găsesc o altă caznă mai mare, decât alipirea de păcat şi înstrăinarea de Dumnezeu; nici nu găsesc ceva mai bun decât Împărăţia Cerurilor, decât slobozirea de patimi şi unirea cu Dumnezeu în dragoste. Nu se temea de moarte cel ce spunea: Scoate din temniţa trupului şi a patimilor sufletul meu ca să se mărturisească numelui tău (Psalmi 141, 10). Căci trupul şi lucrarea patimilor nu este altceva decât întunecare şi beznă. Ce este moartea ? Este desăvârşita înstrăinare de Dumnezeu. Şi ce este viaţa ? Unirea desăvârşită cu Dumnezeu.
9. Unde sunt astăzi cei slăviţi ? Unde sunt cei bogaţi ? Unde este cel care s-a desfătat cu mâncare şi băutură ? Unde sunt cei care îşi împodobeau feţele cu frumuseţe şi strălucire ? Unde sunt cei care şi-au plinit poftele şi dorinţele ? Oare nu toţi cu moarte au murit ? Oare nu pe toţi i-a înghiţit pământul ? Şi pomenirea lor a pierit cu sunet. În lume nu este nimic vrednic de iubire, afară de Dumnezeu. De vei îndrăgi slava, ea se stinge. De vei îndrăgi bogăţia, ea piere. De vei îndrăgi desfătarea şi frumuseţea trupească, acestea se prefac în puroi şi duhoare. Nimic dintru acestea nu ne pot ajuta în ceasul morţii: fiecare dintre noi, doar din faptele sale, ori se va proslăvi, ori se va ruşina şi se va osândi.
10. Vezi că pretutindeni este deşertăciune, pretutindeni pustietate. Niciunde în lume nu este desfătare statornică şi pace, afară de Însuşi Domnul Dumnezeu. Căci lumea aceasta este schimbătoare şi făţarnică: bucuria ei se amestecă cu necazul, veselia cu întristarea; slava ei este schimbăcioasă, bogăţia nesigură, frumuseţea se preschimbă în pulbere şi cenuşă, desfătarea trupească în puroi şi duhoare, apoi toate acestea sunt retezate şi sfârşite de moarte. Nimic nu este de nădejde, nimic nu este veşnic, doar Unul Dumnezeu şi presfântul Lui har.
Despre aceea că nici într-un lucru din această lume nu este pace, ci numai întru Unul Dumnezeu este pacea veşnică
1. Nu căuta pace şi mângâiere în această lume vremelnică, căci nu le vei găsi niciodată. Chiar de ai întrebuinţa toată iscusinţa, nu te vei putea desfăta cu linişte şi mângâiere temeinică întru acest veac, deoarece rânduiala ei este vremelnică şi stricăcioasă, nu poate da sufletului pace şi linişte, dacă Însuşi Domnul, cu harul Său, nu-l va linişti şi nu-i va dărui pace, după cum Însuşi a zis: Pace las vouă, pacea mea dau vouă (Ioan 14, 27), întru mine pace să aveţi (Ioan 16, 33) şi întru nimic altceva.
2. Cugetă doar în ce şi unde vei găsi pace şi linişte ? Unde vei dobândi tihnă şi mângâiere statornică ? Oare întru slava lumii acesteia ? Oare în bogăţia aceasta vremelnică ? Oare în mâncare şi băutură ? Oare în desfătări şi patimi trupeşti ? Oare în somn şi lenevire ? Oare în frumuseţea şi iubirea trupească ? Oare întru altceva ? Însă dintru toate acestea, niciunde nu este nici o pace şi nici o linişte, ci doar o neîncetată tulburare şi chin al sufletului.
3. Dar cugetă mai cu băgare de seamă: este oare pace şi linişte întru slava şi cinstea lumii acesteia ? Cu adevărat, în acestea nu este linişte şi pace, căci slava lumii acesteia degrab se preschimbă şi deseori este amestecată cu necinste şi clevetire; astăzi oamenii cinstesc mult, iar spre dimineaţă necinstesc; astăzi vorbesc de bine, iar mâine de rău; unii slăvesc şi cinstesc, alţii defaimă şi ponegresc; astăzi vreunul a fost slăvit şi cinstit, iar mâine este supus necinstirii. Slava lumii acesteia niciodată nu este statornică, nu este mereu aceeaşi, ci neîncetat se schimbă, asemenea lunii de pe cer.
4. Oare nu cumva este pace şi linişte în bogăţie ? Nu, căci bogăţia degrab se şterge şi piere; îndeobşte ea se însoţeşte de multă grijă şi îngrijorare şi niciodată nu dă pace şi tihnă omului. Cu cât este mai mare bogăţia, cu atât mai multe griji şi îngrijorare. Dacă cineva ar aduna toate comorile lumii, nicidecum nu ar scăpa de griji şi de dorinţe, nu s-ar mulţumi doar cu acestea, ci ar dori mai mult. Unul ca acesta nu are încredere nici în sineşi, mereu este întru temere şi îngrijorare, ca nu cumva să sărăcească în ceva. Mereu este chinuit de pizmuirea altora, de faptul că nu toţi îl plac, şi niciodată sufletul lui, nici zi, nici noapte, nu are pace.
5. Oare este pace în mâncare, în băutură şi în desfătările trupeşti ? Nu, nici aici nu este nici un fel de pace. Ce pare are cel care s-a îmbuibat ? Doar umflarea pântecelui, împovărarea stomacului, uneori râgâială, stânjenire în gât, lăsarea burţii; cu ce s-a îndulcit, cu aceeaşi s-a şi amărât. Asemenea este celui ce s-a îmbătat: durere de cap, tremurătura mâinilor, întunecarea minţii, schimbarea privirii, împietrirea în rugăciune, lipsirea de harul lui Dumnezeu, iar apoi necaz, întristare mare şi boală; chiar însăşi pregătirea şi folosirea mâncării şi băuturii sunt însoţite de multă zarvă şi îngrijorare.
6. Oare este linişte şi pace în somn şi lenevire ? Nici aici nu este liniştea şi pacea dorită, ci slăbănogire, nesimţire, plictiseală, beznă, întunecare, povară, deznădejde, pustiire. Scris este: Adormit-au cu somnul lor, şi nu au aflat nimic (Psalmi 75, 5). Dar însăşi îndelungarea somnului trupesc aduce nesănătate şi slăbănogire. Şi îndeobşte nu este în somn dorita pace, ci dorinţe întunecate de noapte, doriri înşelătoare, mincinoase, drăceşti şi nimic mai mult.
7. Este oare pace în iubirea trupească, în pofta pătimaşă necuvântătoare ? Nu este nici întru aceasta pace. Căci iubirea trupească nu este iubire adevărată, ci mincinoasă, înşelătoare, descumpănită, nedreaptă, şi care ţine până atunci până când întru ea se săvârşeşte totul după dorinţă şi patimă. Cu cât mai mult vei iubi pe cineva trupeşte, cu atât te vei robi în chip necuvântător acestuia, cu atât cel iubit vicleneşte, înşală, se destramă, se arată în faţă într-un fel, iar pe la spate altfel, se mândreşte, se îngâmfă. Deci în iubirea trupească niciodată nu vei afla adevărata linişte şi pacea desăvârşită, ci vei afla doar deşertăciune, tulburare, robire fără de minte, înşelare şi înstrăinare de Dumnezeu.
8. Aşadar, în deşert se tulbură tot omul (Psalmi 38, 15), ca un chip trece omul, dar în zadar se tulbură (Psalmi 38, 9). Cu adevărat, în deşert se tulbură tot omul, căutând pacea lui întru lucrurile pământeşti trecătoare, căci nu o va găsi niciodată. De aceea, Domnul, miluind şi arătând îndurare pentru zidirea Sa, a rânduit nouă cele mai bune, înadins scurtând zilele vieţii noastre, ca noi nu zadarnic să ne trudim mult şi să nu ne grijim fără de rost de lucrurile trecătoare, după cum Însuşi Domnul a spus Martei: Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti; ci un lucru trebuieşte, iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa (Luca 10, 41-42). Cu aceste cuvinte Domnul arată că omul în deşert se grijeşte şi adună, căci nu ştie pentru cine o face. Deci, în această lume nu este linişte şi pace adevărată în nici un lucru, ci este doar neîncetată tulburare şi mare chin pentru suflet.
9. Pacea, liniştea şi veşnica netulburare este doar întru Unul Dumnezeu şi în harul Preasfântului Duh. Acolo este bucurie, acolo este veselie, acolo este negrijă, nemurire, netemere. Acolo este lumea netulburată, neîncetată linişte, bucurie nesfârşită, desfătare veşnică neîncetat mângâind pe om. Doar iubeşte-L din toată inima pe Dumnezeu şi gustând aievea vei cunoaşte cât de bun este Domnul (Psalmi 33, 8), atunci tu însuţi vei dori să te desparţi de trup şi să petreci pururi cu Domnul. Căci El este darnic şi milostiv, este Părintele dăruirilor şi Dumnezeul a toată mângâierea. Doar El Unul Însuşi va linişti şi va mângâia sufletul nostru şi îi va spune: Toată frumoasă eşti, iubita mea şi întinăciune nu este întru tine. Vino din Livan mireasă, vino din Livan (Cântarea Cântărilor 4, 7-8), după cum grăieşte Solomon, şi astfel îl va face moştenitor al tuturor bunătăţilor Sale.
10. De aceea pe Unul Dumnezeu iubeşte-L cu toată inima ca să dobândeşti pace veşnică şi adăpost liniştit sufletului tău şi te vei învrednici de desfătarea veşnică. Căci dragostea lui Dumnezeu este pururi fiitoare, dorirea Lui este de negrăit şi mângâierea Lui fără de sfârşit, pururea veselind sufletul omului. De dragostea lui Dumnezeu nu te saturi niciodată şi întrece nemăsurat orice iubire trupească, orice dorire pământească. Dorirea lui Dumnezeu este fără de margini şi face tot sufletul luminos, văzător, strălucit, bucuros, vesel, fără de prihană, fără de întristare, fără de lenevire, neadormit, neclintit, fără de dor, fără de foame, neînsetat, dar pururi preaplin şi preaîndestulat de toate bunătăţile. Rânduind astfel sufletelor care L-au iubit din toată inima, Domnul va şterge toată lacrima din ochii lor şi va lua de la ei toată tânguirea. O, dragoste dumnezeiască ! O, dumnezeiască dorire ! O, desfătare şi dumnezeiască mângâiere ! Fericit cel care va primi acestea de la Iisus Hristos, Domnul nostru !
PARTEA A III-A
Despre aceea că nu se cuvine să ne lăsăm stăpâniţi de iubirea de arginţi, ci să ne punem nădejdea noastră doar în Unul Dumnezeu
1. Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima (Psalmi 61, 10), grăieşte proorocul. Mare nebunie este să-ţi lipeşti inima de mlaştină şi să ai nădejde întru pierzătoarea agonisire de argint. Aşadar, nu-ţi pune nădejdea în bogăţia stricăcioasă şi nu umbla după aur – căci acela care iubeşte aurul nu se va îndreptăţi -, ci pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu cel viu, care este pururi, care toate le-a zidit; iar comoara de aur şi argint este lucrare a mâinilor omeneşti, aceasta piere mai curând decât a fost adunată.
2. Cela ce eşti legat cu iubirea de argint, nu fi zgârcit la a da celor în nevoie, ca să nu te stăpânească necredinţa. Atunci când faci un bine, nu te teme că ţi se va împuţina ceva în această lume. De câtă vreme este această lume şi încă nimic întru ea nu s-a împuţinat ! Nici soarele nu s-a schimbat, nici râurile nu au încetat să curgă, nici pământul nu a încetat să dea cele de trebuinţă, şi aur şi argint dăruieşte şi niciodată nu încetează să dea; câtă vreme mai stă această lume unele merg în pământ, altele ies din pământ; asemenea aurului şi argintului, tot aşa sunt cele trebuincioase vieţii.
3. Nu te teme că vei sărăci întru ceva. Nu ai avut până acum nimic, iar acum ai, iar dacă încă nu ai, atunci vei avea. Căci Cel care a zidit toate nu a sărăcit şi nu va sărăci niciodată. Crede întru aceasta cu tărie. Cel care a adus toate dintru nefiinţă întru fiinţă, Cel care dă hrană celor flămânzi şi satură orice vietate nu a sărăcit şi este mult prea îndestulat cu de toate. Nu fi zgârcit în a da celor care cer şi nu te întoarce de la Cel în numele Căruia cer; dă toate Celui care îţi dă şi vei primi de la El însutit.
4. Nu te lăcomi la bunuri străine, căci şi ale tale curând le vei părăsi. Nu râvni la agoniseala deşartă a oarecăror lucruri, căci atunci când vei pleca de aici, nu vei lua nimic cu tine. Gol în lume ai venit, gol dintru aceasta vei şi pleca. Mulţi au avut îndestul, dar lăsând toate au plecat dintru această lume cu mâinile deşarte şi cu sufletul pustiit. Nu dori şi nu nădăjdui întru multa agoniseală, ca să nu te asemeni bogatului care a stricat jitniţa mai mică pentru ca să facă una mai mare, şi care zicea: Suflete, ai multe bunătăţi strânse spre mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te (Luca 12, 19), dar care a auzit: Nebune, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine; dar cele ce ai gătit, cui vor fi ? (Luca 12, 20).
5. Nu alerga după multe şi fii mulţumitor pentru puţine. Căci mulţi aleargă după multe, mulţi caută multe, se grijesc de toate, dar lăsând şi cele puţine nimic nu pot să ia cu sine de aici. Mai bine să ai aici puţine cu mulţumire decât să alergi fără de minte după mult: Mai bun este puţinul celui drept, decât bogăţia multă a păcătoşilor (Psalmi 36, 16). Căci tot ce vei agonisi şi dobândi aici va rămâne pe pământ, iar tu lăsând toate te vei aşeza în mormânt şi cu sufletul deşert vei pleca dincolo.
6. Nu-ţi lipi inima ta de aur şi argint şi de toată agoniseala pământească, pentru ca nu cumva însuţi să cobori întru cele mai de jos ale pământului, că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră (Matei 6, 21). Nu te lăsa legat de iubirea de argint, ca să nu se întoarcă de la tine dragostea lui Dumnezeu. Nu te zgârci în a da celor nevoiaşi ca să nu te lipseşti şi tu de toate ale tale. Nu-ţi închide mâna de la a face milostivire ca să nu-ţi încui ţie uşile milostivirii lui Dumnezeu, ca să nu te afli în afara locaşurilor lui Hristos. Fericit este cel ce se uită spre săracul şi mişelul; în ziua cea rea, va izbăvi pre el Domnul (Psalmi 40, 1). Şi fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7), a grăit Domnul.
7. Nu te lăsa robit de iubirea de argint, ca să nu fii numărat la Dumnezeu cu închinătorii la idoli, căci iubirea de argint este închinare la idoli, grăieşte apostolul (Coloseni 3, 5). Cel ce boleşte cu iubirea de argint şi cu lăcomie se aseamănă iadului fără de saţ: iubeşte să ia de la toţi şi nu iubeşte să dea nimănui. Dacă ar fi agonisit bogăţia întregii lumi, nu s-ar fi săturat; ochii lui sunt mai adânci decât orice prăpastie care nu poate fi umplută şi săturată niciodată. Chiar de are multe omul, însă şi mai multe îşi doreşte. Chiar de ar aduna şi bogăţie nenumărată, nici atunci nu se mulţumeşte şi niciodată nu va înceta să-şi dorească mai mult, până ce nu va fi acoperit cu pământ.
8. Fii darnic şi milostiv ca să dobândeşti de la Domnul milostivire pentru sufletul tău în ziua Judecăţii. De ce să te zgârceşti zadarnic, când nimic nu vei duce cu tine, ci vei pleca de aici gol ?! Mulţi, multe şi nenumărate bogăţii şi comori au adunat, dar nimic nu au luat cu ei – toate comorile lor, toată bogăţia lor au lăsat-o altora pe pământ; au plecat de aici cu mâinile goale şi cu sufletele ruşinate şi au putrezit în morminte şi bogăţia lor a pierit fără de veste, iar pomenirea lor s-a stins cu sunet.
9. Deşi ca un chip trece omul, dar în zadar se tulbură. Strânge comori, şi nu ştie cui le adună pre ele (Psalmi 38, 9-10), spune proorocul. Cu adevărat, în deşert se tulbură tot cel ce adună comori pe pământ, căci nu ştie cui le lasă, nu ştie cine are să le moştenească. Fericit este omul care toată comoara sa, toată bogăţia sa, toată nădejdea sa o pune în Dumnezeu. Unul ca acesta adună comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, şi de unde furii nu le sapă, nici le fură; că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră (Matei 6, 20-21), grăieşte Domnul.
10. Aşadar, nu te lăcomi la multa agoniseală de aur şi argint – aceste drojdii ale pământului -, căci toate aici vor rămâne, iar tu însuţi te vei face pământ, dintru care ai fost luat. Nu te înşela cu lucrurile trecătoare, căci nici tu însuţi nu eşti veşnic. Nu alerga foarte după cele ce le vei părăsi fără de voie. Nu-ţi lipi inima de lucrurile de acum, căci ele degrab vor pleca de la tine. Urăşte toate cele pământeşti şi te vei îmbogăţi cu cele cereşti. Urăşte cele trecătoare şi vei dobândi cele nepieritoare şi te vei învrednici de bunurile veşnice întru Iisus Hristos, Domnul nostru.
Despre aceea că nu se cuvine să pizmuim pentru nici un lucru din lumea aceasta
1. Omule, nu pizmui nimănui care vieţuieşte întru bunăstarea veacului acestuia, căci orice lucru în această lume este ca iarba şi floarea câmpului (potrivit Isaia 40, 6). Nu pizmui nici celui bogat, nici celui slăvit, nici celui îndestulat cu desfătări pământeşti, ci fii următor înţelept al celui ce prisoseşte întru virtuţi, căci de ce ai pizmui bunăstarea cea de acum, când toate în această lume sunt trecătoare şi stricăcioase ? De este careva slăvit sau bogat nu va petrece astfel veşnic; dacă oarecine este peste măsură de îndestulat cu bunuri şi desfătări nu pentru veşnicie le stăpâneşte, ci pentru puţină vreme.
2. Aşadar, nu zavistui pentru nimic din această lume: nu pizmui averii, bogăţiei, slavei şi oricărei alte desfătări trupeşti. Nu pizmui dregătoriei, cinstirii şi oricărui fel de preţuire. Nu pizmui pentru locaşuri şi clădiri frumoase sau pentru oricare belşug. Căci toate sunt vremelnice şi stricăcioase, toate degrab se trec şi pier ca fumul. Şi toate aici vor rămâne, toate se vor preface în pulbere şi cenuşă. Pe pământ nu este nimic veşnic. Doar celui chibzuit pizmuieşte-i: căci acela care se va uni cu Dumnezeu se va învrednici de harul Preasfântului Duh, iar cine se va învrednici de acesta, acela va fi mai bogat decât toţi bogaţii şi mai slăvit decât toţi cei slăviţi.
3. Nu pizmui celui care este cinstit şi slăvit; nu pizmui celui care are ceva mai mult decât tine, ci socoteşte-o aceasta ca o dorinţă din vis. Nu pizmui lucrurilor pământeşti stricăcioase, ci alipeşte-te cu inima ta de cele cereşti, de cele nepieritoare. Nu acesta este harul lui Dumnezeu – a avea belşug în ceva, ori să fii în cinste pe pământ, ci mereu să fii alături de Dumnezeu. Cel care este îndestulat cu bunuri pământeşti mereu este stăpânit de temere şi mare frică, întrucât adeseori se întâmplă printr-o schimbare năprasnică să se piardă toate aceste bunuri. Puţini au fost, până acum, cei slăviţi, bogaţi, viteji ori înţelepţi ?! Dar astăzi toţi sunt acoperiţi de pământ, iar amintirea lor a pierit, de parcă nici nu au fost. Căci omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că duh a trecut într-însul, şi nu va fi, şi nu-şi va mai cunoaşte încă locul său (Psalmi 102, 15-16) grăieşte proorocul.
4. Să ştii că nu l-ai pizmui mult pe cel care pentru puţină vreme, în închipuire, ar lua cin de împărat, ori celui care s-ar îmbogăţi în vis; nu ai pizmui nici celui care ar primi cinste de o zi, iar apoi pentru îndelungă vreme ar fi batjocorit. De aceea, dacă cineva se slăveşte, să se slăvească; dacă cineva se îmbogăţeşte, să se îmbogăţească. Iar tu ia aminte: Cel ce se laudă, întru Domnul să se laude. Cine se îmbogăţeşte, întru Domnul să se îmbogăţească (I Corinteni 1, 31; II Corinteni 10, 17; potrivit Luca 12, 21).
5. Nu pizmui celui care este lăudat şi slăvit de oameni, ci împreună cu cei care laudă cele bune laudă şi tu, iar cele rele trece-le cu tăcerea. Nu pizmui pe cel care este fericit şi pe care toţi îl vorbesc de bine, căci laudele omeneşti sunt nestatornice şi foarte schimbăcioase: uneori oamenii laudă, alteori vorbesc de rău, unii proslăvesc, alţii batjocoresc, unii îl plac pe cel ce este cinstit, alţii nu. Astăzi cineva este cinstit, iar mâine, pe neprinsă veste, îl batjocoresc. Nici slava, nici batjocura omenească nu sunt aceleaşi tot timpul, ci degrab se schimbă.
6. Vei pizmui oare lui Dumnezeu pentru cele dumnezeieşti ? Vei îndrăzni oare să cârteşti înaintea lui Dumnezeu întru cele dumnezeieşti ? Aşadar, nu pizmui nimănui pentru nimic. Însă grijeşte-te să fii vrednic de Dumnezeu, ca să primeşti de la El cele de care eşti vrednic. Pentru că la Dumnezeu nu este făţărnicie, ci la El este dreapta răsplătire, după măsura fiecăruia. El după putinţa tuturor oamenilor a dat cu dreaptă măsură şi pe fiecare l-a răsplătit cu cinstea sa: pe unul într-un fel, pe altul în alt fel. Însă, îndeosebi fericit este neamul, căruia este Domnul Dumnezeul lui, norodul pre care l-au ales spre moştenire luişi (Psalmi 32, 12), grăieşte proorocul.
7. De ce să pizmuieşti cinstea şi onorurile tuturor şi ale fiecăruia în parte ? Căci tu însuţi, singur, nu poţi cuprinde toate acestea. De ce să pizmuieşti bunăstarea acestui veac trecător ? Căci toate degrab se trec, toate se duc. Lumea aceasta este înşelătoare, toate în ea sunt schimbătoare: astăzi cinste, mâine ocară; astăzi slavă, mâine batjocură. Pe cât cineva s-a proslăvit şi s-a înălţat dintru cinstiri, pe atât apoi va fi batjocorit, fie acum aici, fie în viaţa viitoare.
8. Nu te lăsa ros de zavistie la vederea altora mai cinstiţi decât tine, mai proslăviţi şi mai bogaţi, căci Dumnezeu, în proniile Sale, ştie ce face: cui şi ce dă. El Însuşi ştie mai bine ce şi cui să dăruiască: Au doar nu mi se cade să fac eu ce voiu vrea cu ale mele ? (Matei 20, 15). Nu este oare Domnul stăpânitor să dea unuia una, şi altuia alta ? Aşadar, nu pizmui ca să nu auzi glasul ce te osândeşte: Ia-ţi al tău şi mergi; voiesc şi acestuia de pre urmă să-i dau ca şi ţie (Matei 20, 14). Pentru aceea, încetează să pizmuieşti, leapădă zavistia, ca să nu rămâi în afara locaşurilor lui Hristos, căci tot cel ce urăşte pre fratele său, ucigător de oameni este (I Ioan 3, 15), după cum a spus cineva.
9. Pizma este pricina a tot răul şi vrăjmaşa a tot binele. Din pizmă Cain l-a ucis pe Avel, Isav l-a prigonit pe Iacov, Saul l-a prigonit pe David, şi noian de rău se face în lume din pricina zavistiei. Ura şi pizma închid cerul, orbesc cugetul, întunecă sufletul, împovărează conştiinţa, Îl întristează pe Dumnezeu, îi veselesc pe draci. Iar cel ce urăşte pre fratele său, întru întuneric este, şi întru întuneric umblă, şi nu ştie încotro merge (I Ioan 2, 11), grăieşte apostolul. Ura nu cunoaşte râvna pentru bine, pentru că unde este râvnire şi prigonire, acolo este neaşezare şi tot lucrul rău (Iacov 3, 16), grăieşte Apostolul Iacov.
10. Aşadar, fii mulţumitor lui Dumnezeu pentru cele ale tale: hotărniceşte-te la ceea ce ţi-a dat Dumnezeu, iar celor ce au mai multă bunăstare şi cinstire nu le pizmui; către ce ai fost chemat şi întru ce ai fost aşezat, întru aceea şi petrece, iar celor ce petrec întru mai bune, nu le zavistui. Pe cei pe care îi place Dumnezeu îndrăgeşte-i şi tu, şi în purtare fii cu ei blând şi binevoitor. Cui a dat Dumnezeu, pe acela nu-l lipsi prin pizma ta, iar ţie nu-ţi însuşi, cu mândria ta, ceea ce nu ţi-a fost dat. Tot sufletul să se supună stăpânirilor celor mai înalte. Că nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu, şi stăpâniile care sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite (Romani 13, 1), grăieşte apostolul.
Despre aceea că nu se cuvine a ne mânia şi a ţine minte răul
1. Tot cel ce se mânie asupra fratelui său în deşert, vinovat va fi judecăţii (Matei 5, 22), a grăit Domnul. Nu te mânia pe nici un om, chiar dacă te-ar fi supărat careva foarte, că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu (Iacov 1, 20), grăieşte apostolul. Soarele să nu apună întru mânia voastră (Efeseni 4, 26). Toată amărăciunea şi mânia şi iuţimea şi strigarea şi hula, să se lepede de la voi, împreună cu toată răutatea. Şi fiţi unul către altul buni, milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-au iertat vouă întru Hristos (Efeseni 4, 31-32), grăieşte apostolul.
2. Păzeşte-te şi de mânia binecuvântată ca să nu ţi se întunece cu mânia ochiul sufletului, căci scris este: Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu, învechitu-m-am întru toţi vrăjmaşii mei (Psalmi 6, 7). Nicidecum nu trebuie să te mânii pe nimeni pentru nimic, afară dacă cineva te va despărţi de Dumnezeu şi de dragostea Lui. Însă dacă nimeni nu te desparte de Dumnezeu, atunci zadarnic te mânii. Iar să te despartă de Dumnezeu şi de dragostea Lui, nu doar omul, ci nici focul, nici sabia nu pot, spune apostolul (potrivit Romani 8, 35-39).
3. Părăseşte-te de iuţime şi lasă mânia; nu râvni ca să vicleneşti; că cei ce viclenesc, de tot vor pieri; iar cei ce aşteaptă pre Domnul, aceia vor moşteni pământul (Psalmi 36, 8-9), grăieşte proorocul. Nu este în lume nici un lucru pentru care ai avea destulă pricină, încât până la uitare să te mâhneşti şi să te superi pe cineva. Chiar de ai socoti că este foarte cu trebuinţă şi folositor să te mânii pe cineva, însă nu vei găsi ceva pentru care ar fi cu adevărat cu trebuinţă şi folositor a te mânia, afară de împrejurarea în care este hulită slava lui Dumnezeu şi sunt dispreţuite poruncile Lui. Doar din această pricină trebuie să ne mâniem, însă cu chibzuinţă, pentru ca, îndreptându-i pe alţii, să nu ne primejduim pe noi înşine.
4. Niciunde nu am auzit ca Domnul Hristos să-Şi fi arătat mânia şi să Se mânie cu putere pe cei păcătoşi, ci, dimpotrivă, pretutindeni Îl vedem blând şi îndelung răbdător. El Însuşi a spus: Vă învăţaţi de la mine – nu mânia şi iuţimea, ci că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Când ucenicii Lui, mâniindu-se pe cei ce au greşit, I-au spus: Doamne, voieşti să zicem ca să se pogoare foc din cer şi să-i mistuiască pre ei, atunci El i-a înturnat dintru aceasta, grăind: Nu ştiţi ai cărui duh sunteţi voi ? (Luca 9, 54-55). Şi, învăţându-ne, Domnul a spus: De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 14-15).
5. Iar tu vei spune: ,,Dar el m-a supărat, m-a vorbit de rău, m-a batjocorit înaintea tuturor, mi-a făcut multe răutăţi, mi-a pricinuit mare rău”. Dar cine a fost defăimat mai mult decât Dumnezeu ?! Cine a fost grăit de rău, batjocorit, hulit mai mult decât Dumnezeu ?! El a fost bătut, pălmuit, scuipat, a fost răstignit, împuns cu suliţa în coastă … Însă El nu S-a mâniat şi nu a ţinut minte răul, ci, murind pe cruce, Se ruga pentru cei care păcătuiau, grăind astfel: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34).
6. Cine, ţinând minte răul şi mâniindu-se fără măsură, a plinit ceva bun ? Cine, neavând blândeţe şi îndelungă răbdare, a făcut vreun bine sau a arătat izbândă asupra cuiva ? Nimeni. Dacă apostolii s-ar fi mâniat şi s-ar fi iuţit peste măsură asupra celor ce păcătuiau, atunci nu ar fi îndreptat pe nici unul pe calea mântuirii, nu ar fi adus pe nimeni la Hristos. Însă de vreodată s-au şi supărat pe cei ce greşeau, fără de mânie şi înfierbântare au făcut aceasta şi, cu înţelepciune şi îndelungă răbdare îndreptau şi învăţau, rugându-se lui Dumnezeu pentru cei păcătoşi.
7. Matca albinelor anume este făcută de Dumnezeu fără ghimpe, căci de ar fi avut ac, ar fi omorât toate albinele. Iată pildă pentru cei care cârmuiesc ! Căpeteniilor şi cârmuitorilor nicidecum nu le este îngăduit să tăinuiască întru ei mânie şi urgie, pentru ca să nu-i ucidă pe toţi supuşii cu izbucnirile lor mânioase. Aşadar, biruie răul cu bine, iar nu cu rău, căci nu vei stinge focul cu foc, ci cu apă şi mânia nu o vei potoli cu mânie, ci cu blândeţe şi îndelungă răbdare.
8. Este mai lesne să îndrepţi pe cineva cu blândeţea decât cu mânia, este mai bine cu milostivirea decât cu iuţimea. Mai bun lucru este ca supuşii să te iubească, decât să se teamă de tine. Căci din temere se naşte minciuna şi făţărnicia, iar din dragoste adevărul şi râvna. De vei îndrepta pe cineva cu mânia şi iuţimea, atunci nu doar că nu vei îndrepta, ci-i vei face rău şi lui şi ţie însuţi. Cel care se mânie şi se aprinde nebuneşte, cu nimic nu se osebeşte de cel beat, căci mânia şi iuţimea aduc ştirbire cugetului şi îl schimbă pe om pe de-a întregul: Mânia şi urgia sunt lucruri urâte; şi bărbatul păcătos le ţine minte (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 27, 31), grăieşte Isus, fiul lui Sirah.
9. Cel care se mânie şi se aprinde împotriva cuiva, nu ştie ce vorbeşte. Cine este întru mânie şi urgie mereu va grăi ceva, iar apoi, luând seama la ce a zis, cu ruşine îşi întoarnă cuvintele. Mulţi, făcând câte ceva la mânie, apoi se căiesc mult, căci odată slobozită, mânia întunecă cugetul, întristează sufletul, păgubeşte mintea şi cugetarea şi nu îngăduie să fie cumpănite cele ce se pot întâmpla mai apoi. Cel care se mânie şi se iuţeşte fără de minte, întru toate este orb, iar cel care îşi stăpâneşte iuţimea şi mânia, lesne se va înfrâna de la orice răutate.
10. Aşadar, de ţi se va întâmpla vreodată să te superi pe cineva sau să te mânii, mai bine să nu spui atunci nimic, ci, fie trage-te în lături, fie păzeşte-ţi buzele, ca să nu iasă flacăra mâniei şi să-ţi ardă sufletul şi să aducă tulburare în sufletele celor din jurul tău. Iar când focul mâniei se va potoli şi inima ţi se va împăca, atunci vorbeşte liniştit cele ce sunt de trebuinţă spre îndreptare. Întru blândeţe şi un singur cuvânt va fi mai cu folos decât mii de cuvinte spuse la mânie. Mult mai bine este să îndrepţi cu blândeţea, decât cu mânia şi tulburarea: şi pe altul îl vei îndrepta, şi ţie însuţi îţi vei aduce folos.
Despre aceea că nu se cuvine să ne întristăm peste măsură întru necazuri
1. Nu te mâhni, omule, fără chibzuinţă, pentru lucrurile acestea trecătoare, căci toate se trec, toate se duc. Nu este nici un lucru pentru care ar trebui să te întristezi nemângâiat. Nu doar pentru lucrurile trecătoare nu se cuvine să te întristezi, ci şi de cele mai mari păcate săvârşite înaintea lui Dumnezeu. Chiar dacă păcatul tău ar fi întrecut orice păcat, chiar şi atunci nu trebuie să deznădăjduieşti şi mult şi nemângâiat să te tânguieşti, căci nu este păcat care să covârşească milostivirea lui Dumnezeu, deoarece păcatele noastre nu se pot măsura cu adâncul milostivirii lui Dumnezeu – Domnul ne va mântui prin milostivirea Sa, în dar.
2. Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, a luat asupra Sa păcatele întregii lumi şi iartă păcatele fiecăruia care se pocăieşte, iar tu crezi că nu va ierta păcatele unui om, şi anume pe ale tale. Pentru întreaga lume a vărsat sângele Său; oare ţie, unuia, nu-ţi va dărui iertare prin sângele Său ? Doar încetează să mai păcătuieşti, doar mărturiseşte păcatele tale şi te vei îndreptăţi. Zis-am: mărturisi-voiu asupra mea fărădelegea mea Domnului; şi tu ai lăsat păgânătatea inimii mele (Psalmi 31, 6).
3. Domnul te cheamă la Sine nu spre necaz şi întristare, ci spre bucurie şi veselie. Scris este: Vă bucuraţi drepţilor (Psalmi 31, 12; 32, 1; 96, 13), după cum şi Însuşi Domnul, după Învierea Sa din morţi, a grăit mironosiţelor: Bucuraţi-vă ! (Matei 28, 9). A poruncit mironosiţelor să se bucure, nu să plângă, căci El a risipit întristarea Evei prin Învierea Sa, ca un Dumnezeu. Pentru aceea şi tu te bucură de El şi nu te întrista, veseleşte-te de Domnul şi nu te tulbura. Nu te întrista şi nici pe alţii, fără măsură nu-i supăra, ci cu fiecare să fii blând şi îndelung răbdător. Fiţi unul către altul buni, milostivi (Efeseni 4, 32; I Petru 3, 8), nu iubitori de sine, ci fiecare din noi să facă spre plăcere vecinului întru bine spre zidire (Romani 15, 2), după cum grăieşte apostolul.
4. Nu te mâhni dacă în lume se face ceva ce nu este după dorirea inimii tale. Căci nu se pot face toate după gândurile tale, după cum voieşti tu, pentru că nu toate doririle tale sunt bune şi nu toate dorinţele tale sunt folositoare. S-a întâmplat însă ceva după voirea şi dorinţa ta ? Bine. Însă de nu s-au plinit, pune-le pe toate în voia lui Dumnezeu. S-a făcut ceva după cum ţi-ai dorit ? Mulţumeşte. Însă de nu s-a întâmplat, nu te mâhni, căci cele de aici nu dăinuiesc veşnic, ci fiecare lucru în acest veac se arată pentru puţină vreme. Tu însă una ai de trebuinţă: să nu te înstrăinezi de Dumnezeu şi de harul Lui preasfânt. Nu dori foarte ca toate dorinţele tale să se împlinească mereu şi toate poftirile tale să se săvârşească – aceasta nu este întru puterea ta, ci întru a lui Dumnezeu. Una este voia lui Dumnezeu, alta este voia ta şi proniile Lui sunt osebite – pe acestea tu nu le cunoşti şi nici nu le poţi pătrunde. Aşadar, nu te întrista de nici un lucru, ci toate le lasă în voia lui Dumnezeu. Aruncă spre Domnul grija ta, şi el te va hrăni; nu va da în veac clătire dreptului (Psalmi 54, 25).
5. Nu fi cu puţinătate de suflet şi nerăbdător, dorind ca toate să se facă de îndată după voia ta. Ci cu blândeţe roagă-te lui Dumnezeu şi aşteaptă, lăsând toate în voia Domnului. Aşteaptă cu îndelungă răbdare, nu râvni ca toate dorinţele tale să se plinească, întrucât nu toată dorirea ta este bună şi nu toate intenţiile îţi sunt folositoare. Însă toate cele care sunt după voia lui Dumnezeu le vei dobândi după aşteptare îndelungată şi rugăciune osârdnică îndreptată către Domnul. Ce este după voia lui Dumnezeu ţi se va da degrab, iar de nu este după voia Sa, atunci El va împiedica şi va lăsa fără plinire cererea, după iconomiile numai de El ştiute, tocmai pentru folosul tău. Tu, însă, şi de ţi se va da, şi de nu ţi se va da, toate primeşte-le cu mulţumire, întru blândeţea inimii.
6. Nu te arunca plin de neruşinare spre oareşcare lucru, ci toate le fă cu multă luare aminte. Căci fiece lucru săvârşit fără de grabă şi cu luare aminte, îndeobşte este mai trainic şi mai folositor. Însă, dacă dintr-odată, toate lucrurile s-ar face după dorirea ta, atunci tu nu ai cunoaşte întru nimic neputinţa ta şi nu ai dobândi nimic spre folosul sufletului tău, ci ai săvârşi toate relele. Pentru aceasta, Domnul Atoatevăzătorul, miluind şi cruţând zidirea Sa iconomisind fiecăruia pe cele folositoare, nu întotdeauna şi nu toate le face după voia ta, ci adeseori pune oprelişti şi nu plineşte, după cum ştie El – pentru înţelepţirea ta -, ca tu să cunoşti neputinţa ta, să fii smerit, blând şi cu multă răbdare, iar nu cu puţinătate sufletească, şi să le laşi toate în voia lui Dumnezeu.
7. Îndepărtând şi abătând mintea noastră de la împătimirile pământeşti cele necuvântătoare, Domnul, ca un doctor adevărat tămăduind sufletele noastre, adesea respinge dorinţele şi poftirile noastre. Adeseori le întoarce în necazuri şi amărăciuni, pentru ca noi să căutăm la Dumnezeu mângâieri veşnice şi nemuritoare, care niciodată nu se vor lua de la noi. Căci toate cele pământeşti sunt pentru puţină vreme, iar cele cereşti au a fi întru vecii vecilor. Ce folos vei avea, însă, dacă toate dorinţele şi poftirile tale se vor împlini, iar tu preaîndegrabă Îl vei mânia pe Domnul ? Care îţi va fi dobândirea dintru aceea că ţi s-ar împlini toate doririle tale, însă tu vei fi înstrăinat de la harul lui Dumnezeu ? Nici una.
8. De aceea, pe cât vei răbda cu mulţumire necazurile nedorite de tine, trimise de la Dumnezeu, pe atât vei primi apoi de la El mângâiere: După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile tale au veselit sufletul meu (Psalmi 93, 19), a grăit proorocul. Nu te mâhni în necazurile şi strâmtorarea trimise de la Dumnezeu după a Lui iconomie, ci primeşte-le cu mulţumire, ca pe un mare dar tămăduitor. Căci mai bine este aici să înduri necazuri trecătoare, decât apoi să petreci în tânguire veşnică; mai bine aici, decât dincolo. Foarte nefericit este cel care mult păcătuieşte şi nu îndură cu mulţumire, pentru păcatele sale, nedorite necazuri, însă râvneşte ca toate să fie după cugetul inimii sale. Să ştii că unul ca acesta, chiar de nu va voi, în viaţa viitoare mult se va tângui.
9. Dorind să tămăduiască şi să curăţească sufletul nostru de păcat, Domnul îngăduie adeseori asupra noastră felurite necazuri şi întristări, pentru ca noi, curăţindu-ne asemenea aurului în topitoare (potrivit Iov 23, 11), să ne arătăm luminaţi şi pentru ca noi, cei care ne-am mângâiat aici, în împrejurări covârşite de mâhnire, mereu să alergăm către El, căutând ajutorul Lui. Către Domnul când m-am necăjit am strigat şi m-au auzit (Psalmi 119, 1). Înmulţitu-s-au slăbiciunile lor; după aceea au sârguit (Psalmi 15, 4). În necazuri, noi mai cu lesnire alergăm la Dumnezeu, iar în bucurii uităm de El. Dumnezeu însă, ca un doctor înţelept, în chip diferit tămăduindu-ne, foloseşte asupra noastră şi unele, şi altele: de nu Îi mulţumim în bucurii şi în bine, îngăduie asupra noastră necazuri, ca să fim chibzuiţi şi cu pricepere şi în unele, şi în altele.
10. Dumnezeu, care miluieşte şi cu prisosinţă cruţă zidirea Sa, grijindu-Se de ce este mai bun pentru făptura Sa, nu doreşte să ne dea nouă aici pe pământ o viaţă în strălucire – plină de desfătare, pace şi mângâiere -, ci ne dă îndeosebi necaz şi strâmtorare: În lume nu bucurii, ci necaz veţi avea (Ioan 16, 33), a grăit El. Doreşte Domnul ca în lume să fim mereu în strâmtorare şi necazuri, iar nu întru lărgime şi bunăstare, ca noi să nu ne pierdem în desfătările pământeşti şi patimile înşelătoare, ci din strâmtorarea şi necazurile de acum, mai cu râvnă şi mai cu izbândă să ne înălţăm către lărgimea cerească şi veşnică întru Domnul şi acolo, mângâiaţi pentru vecii vecilor, să ne bucurăm şi să ne veselim de El în veacurile nesfârşite. Amin.
Despre aceea că toţi sfinţii, toată viaţa lor au petrecut-o întru necazuri şi întristare
1. Strigat-au drepţii, şi Domnul i-au auzit pre ei, şi din toate necazurile lor i-au izbăvit (Psalmi 33, 16), grăieşte proorocul. Prin multe necazuri se cade nouă a intra întru împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14, 22). În lume nu bucurii, ci necaz veţi avea (Ioan 16, 33), a spus Domnul. Drepţii mereu se află în necazuri, iar păcătoşii întru bucurie; cei buni sunt în strâmtorare, iar cei răi în nestingherire, căci cei răi mereu îi prigonesc pe cei buni, iar nu cei buni pe cei răi. Cei vicleni sunt în belşug, iar cei cinstiţi întru sărăcie. Şi nu te mira de aceasta, deoarece Eu ori pre câţi iubesc, îi mustru şi îi cert; râvneşte dar şi te pocăieşte (Apocalipsis 3, 19), grăieşte Domnul. Să nu-i pizmuiască drepţii pe cei păcătoşi, iar cei buni pe cei răi, căci pentru foarte puţină vreme s-au dat lor toate aceste belşuguri şi nestrâmtorarea, iar apoi năprasnic îi va răpune necazul şi strâmtorarea veşnică. Să nu te temi când se va îmbogăţi omul, sau când se va înmulţi slava casei lui. Căci când va muri el nu va lua toate, nici se va pogorî cu dânsul slava lui (Psalmi 48, 17-18), spune proorocul.
2. Adeseori, oamenii buni se miră de cei răi, fiindcă cei răi vieţuiesc întru îndestulare şi bunăstare, iar cei buni în strâmtorare, după cum grăieşte proorocul: Iar mie puţin de nu mi s-au alunecat picioarele, puţin de nu s-au vărsat paşii mei. Că am râvnit asupra celor fără de lege, pacea păcătoşilor văzând. Că nu este privire spre moartea lor, şi întărire întru bătaia lor. Întru ostenelile oamenilor nu sunt, şi cu oamenii nu vor lua bătăi (Psalmi 72, 2-5). Cămările lor pline, vărsându-se din ceasta în ceea. Oile lor mult fătătoare, înmulţindu-se întru ieşirile lor; boii lor graşi. Nu este cădere de gard, nici trecătoare, nici strigare în uliţele lor. Fericit-au pre poporul, căruia sunt acestea; fericit este poporul, căruia Domnul este Dumnezeul lui (Psalmi 143, 15-18). Iar Proorocul Ieremia grăieşte: Ce este că, calea necredincioşilor sporeşte ? Înmulţitu-s-au toţi cei ce leapădă poruncile tale. Săditu-i-ai pre ei, şi au prins rădăcini (Ieremia 12, 1-2).
3. Toţi sfinţii, toată viaţa lor au petrecut-o în necazuri şi întristări, întru răbdare şi prigoană. Oare chiar numai tu singur vrei să petreci fără nici o suferinţă şi nici o întristare ? Doar tu singur vrei să fii lepădat din rândul aleşilor lui Dumnezeu, atunci când nu vrei să înduri nimic ? Să nu fie aceasta ! Însă nu te mâhni cu sufletul, pentru că nu este întristare care nu ar trece, după cum nu este nici bucurie fără de schimbare: Seara se va sălăşlui plângere, şi dimineaţa bucurie (Psalmi 29, 5). Bucuria nu este legată de bucurie, iar necazul nu este legat de necaz. Această viaţă este schimbătoare: este asemenea unei cununi care este împodobită cu multe şi felurite flori. Necazul nu întotdeauna este necaz, iar bucuria nu întotdeauna este bucurie. Dar şi una şi alta Domnul îndeobşte le trimite robilor Săi una după cealaltă, pentru ca aceştia să se ţină mereu de Unul Dumnezeu.
4. Care sfânt a vieţuit întru acest veac fără de întristare, fără de strâmtorare şi fără de nelinişte ? Nici unul. Oare nu toţi şi-au petrecut viaţa, răbdând întru necazuri, în amărăciuni, în strâmtorări, răniţi, în temniţe, în munci, în privegheri, în postiri, în foamete şi sete, în îndelungă răbdare, după cum spune apostolul (potrivit II Corinteni 11, 27). Însă, cu toate că sfinţii au îndurat multe necazuri şi năpăstuiri, nu s-au supărat şi răzvrătit, iar tu şi din cele puţine te tulburi şi fără de minte te necăjeşti şi te răzvrăteşti ! Sfinţii, săvârşind puţine păcate, au îndurat multe în lume, iar tu mult şi fără de număr săvârşind fărădelegi, nu vrei să înduri nimic ? Sfinţii se veseleau întru Domnul atunci când erau prigoniţi, batjocoriţi, chinuiţi, schingiuiţi, bucurându-se … căci pentru numele lui s-au învrednicit a se necinsti (Faptele Apostolilor 5, 41), iar tu, nerăbdând nici cele puţine, fără de măsură te întristezi, te tulburi şi deznădăjduieşti ? Aceasta este cea mai mare nebunie a ta !
5. Adu-ţi aminte, începând de la prooroci şi apostoli şi până la cei din urmă robi ai lui Dumnezeu, adu-ţi aminte, cu osebire, de Însuşi Domnul, Stăpânitorul a toate, câte a suferit de la noi şi pentru noi întru această lume. A fost pălmuit, scuipat, îmbrâncit şi, în sfârşit, a suferit amarnica şi ruşinoasa moarte pe cruce. Toată viaţa în trup a lui Hristos a fost răbdare şi suferinţă. Iar ucenicii Lui şi-au sfârşit vieţile întru necazuri şi prigoniri, alţii în surghiun şi lipsirea de avuţii, alţii în boli şi răniri, alţii îndurând sete şi foamete şi sărăcie cumplită, alţii de batjocuri şi de bătăi au luat ispitire, încă şi de legături şi de temniţe. S-au ucis cu pietre, s-au herestruit, ispitiţi au fost, cu ucidere de sabie au murit; în cojoace au umblat şi în piei de capre; lipsiţi fiind, necăjiţi, de rău supăraţi; (cărora nu era lumea vrednică), în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evrei 11, 36-38). Şi nimeni întru această lume nu trăieşte cu desăvârşire fără de necaz, căci nu se poate trece în alt chip de la moarte la viaţă, decât astfel; nu s-a isprăvit nici vinul, nici untdelemnul ori ceara, dar de îndată la cea mai mică strâmtorare a tocilei, nici o faptă bună nu se mai săvârşeşte decât cu nevoinţă şi trudă. Toţi drepţii şi-au albit veşmintele lor întru mari necazuri şi suferinţe, şi-au albit veşmintele lor în sângele Mielului (Apocalipsis 7, 14), grăieşte Sfântul Ioan Teologul, văzătorul tainelor.
6. Avându-L drept ajutor pe Dumnezeu Atoateţiitorul, nu fi sperios şi cu puţină credinţă, făcându-ţi-se frică de necaz şi de trebuinţa de a răbda, ca nu mai apoi să fii ruşinat ca un copil. Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucigă, ci să vă temeţi mai vârtos de cela ce poate să piarză şi trupul şi sufletul, în gheena (Matei 10, 28); ci întăreşte-te şi îndrăzneşte, ca un bărbat desăvârşit şi fii biruitor, căci cel ce va birui va moşteni toate; şi eu voiu fi lui Dumnezeu, şi el va fi mie fiu. Iar celor fricoşi şi necredincioşi şi păcătoşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi curvari şi fermecători şi închinători de idoli şi tuturor celor mincinoşi, partea lor în iezerul cel ce arde cu foc şi cu piatră pucioasă; care este moartea cea a doua (Apocalipsis 21, 7-8), a grăit Domnul.
7. Orişicum, nu te mânia pe cei ce te necăjesc şi nu te mâhni dacă cineva te-a supărat în vreun fel, ci mai bine ca întru pocăinţă şi smerenie să te rogi lui Dumnezeu, căci nu zadarnic a îngăduit Domnul acestea asupra ta, ci pentru îndreptarea şi smerirea ta. Nebun este acela care se supără pe cel care-l dăscăleşte ori îl povăţuieşte şi care îl îndrumă spre îndreptarea lui. Nu te necăji, chiar dacă fără de pricină rabzi de la careva ceva, ci te socoteşte drept unul care a meritat aceasta, rabdă aceasta cu mulţumire, ca pe un leac tămăduitor pentru sufletul tău. Căci mai bine este ca aici să înduri ceva fără de vină, decât să înduri după cum ţi se cuvine; mai bine aici să înduri nedrept, decât cu dreptate; mai bine aici, decât acolo. Mai bine este ţie a răbda de la oarecare, pentru Dumnezeu, decât altul să rabde din pricina ta, căci nu mare lucru este dacă ai săvârşi un rău cuiva, ci este lucru mare dacă tu, pentru Dumnezeu, fără de pricină de la oarecare vei răbda vreun rău. Dacă tu rabzi ca un vinovat, atunci nu este nici o laudă întru aceasta; însă dacă rabzi fără de nici o vină pentru dreptate, atunci eşti fericit; că ce laudă este, dacă greşind şi pedepsindu-vă, veţi răbda ? Ci dacă vine făcând şi pătimind, veţi răbda, aceasta este dar înaintea lui Dumnezeu. Că spre aceasta v-aţi chemat (I Petru 2, 20-21).
8. Nimănui rău pentru rău răsplătind; făcând purtare de grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor … Nu vă izbândiţi singuri vouă iubiţilor, ci daţi loc mâniei; că scris este: a mea este izbânda; eu voiu răsplăti, zice Domnul (Romani 12, 17-19). Nu te birui de rău, ci biruieşte cu binele pre rău (Romani 12, 21). Dacă unul este rău, celălalt să fie bun. Dacă unul este fără de minte, celălalt să fie chibzuit. Căci dacă şi unii şi alţii vor fi fără de minte, dacă şi unii şi alţii, răi şi mânioşi, atunci răul va fi de nebiruit, va fi vrajbă neîmpăcată. Că aveţi trebuinţă de răbdare, ca voia lui Dumnezeu făcând, să luaţi făgăduinţa (Evrei 10, 36). Atunci când noi, prin iubirea de sine şi plinirea voii noastre, ne întunecăm, tocmai prin necaz şi răbdare ne luminăm. Atunci când prin cinste şi slavă ne înălţăm, prin necinste şi clevetirea omenească ne smerim. Când ne spurcăm (ne acoperim) cu pulberea desfătării şi poftei trupeşti, prin umilire şi defăimare ne curăţim. Pentru aceea, nu te supăra foarte pe cei ce te necăjesc, ci mai vârtos te mânie pe păcatul tău, pe inima ta care te îndeamnă la păcat.
9. A răbda pentru Hristos este cea mai mare nevoinţă şi bună lucrare, iar a nu răbda nimic înseamnă a lucra în chip vădit tot răul şi, în orice caz, unul ca acesta este străin de harul Domnului. Socotesc că dacă vreunul, în lucrarea unei fapte ce pare a fi bună nu are poticnire sau necaz, este vădit că fapta lui nu este plăcută lui Dumnezeu şi nu este potrivnică diavolului. Însă a petrece mereu întru răbdare şi necazuri pentru Dumnezeu, doar una ca aceasta ne poate uni cu Dumnezeu, despre altele nu avem cunoştinţă. Aşadar, răbdând cu mulţumire toate necazurile pentru Dumnezeu, vei primi de la Dumnezeu fericirea veşnică, te vei încununa în pământul celor vii (Psalmi 26, 19). Nu ocoli răbdarea şi necazurile, căci tocmai prin ele te înalţi la cugetarea cea adevărată. Nu fugi de răbdare şi necazuri, căci prin ele te curăţeşti de păcate. Nu te pângări cu mândria şi nu te pierde în desfătări trupeşti ca să nu te asemeni curvei care stă pe balaurul desfrânării şi a toată desfătarea vremelnică şi spune: Şez împărăteasă, şi văduvă nu sunt, şi plângere nu voiu vedea (Apocalipsis 18, 7).
10. Nu te da pe tine însuţi năpăstuirii, nu te lăsa ispitit, ci roagă-te lui Dumnezeu, spunând: Şi nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean (Matei 6, 13; Luca 11, 4; Ioan 17,15). Către acest gând – de a nu te lăsa de bunăvoie năpăstuirilor – ne călăuzeşte proorocul: Să nu dai întru clătire piciorul tău; nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Iată nu va dormita, nici va adormi cel ce păzeşte pre Israil (Psalmi 120, 3-4). Nu dori foarte năpăstuire, pentru ca nu cumva mai apoi, să o rabzi … Dar şi singur nu te avânta întru năpăstuiri, ci doar cele îngăduite de iconomia lui Dumnezeu le rabdă cu mulţumire. Însuşi Domnul, care ne învaţă pe noi, Om fiind El, ne-a arătat că, rugându-Se lui Dumnezeu, grăia: Părintele meu, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta (Matei 26, 39). Nu doar o singură dată S-a dat în lături ca să ocolească năpasta. Însă, arătând ascultare de bunăvoie, a grăit: Însă nu precum voiesc eu, ci precum tu (Matei 26, 39). Acestea săvârşea Domnul, pentru ca să ne arate întru Sine chip de urmat, ca şi noi asemenea să săvârşim.
Despre aceea că se cuvine ca toate câte ni se întâmplă să le răbdăm cu bărbăţie
1. Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19); iar cela ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Bărbatul răbdător este asemenea diamantului celui mai tare, iar cel fără de răbdare este asemenea trestiei, care este cu uşurinţă plecată de vânt. Bărbatul îndoit la suflet, nestatornic este întru toate căile sale (Iacov 1, 8), grăieşte apostolul, şi niciodată nu va dobândi nici o biruinţă, însă cel care este răbdător, cu lesnire va birui şi va dobândi toate. Dacă mucenicii nu ar fi avut răbdare, nu ar fi fost încununaţi şi nu ar fi dobândit astfel de cinste şi slavă.
2. Domnul Însuşi prin pilda Sa ne-a învăţat să răbdăm, arătând întru Sine chip de urmat: nefiind vinovat, a murit pe cruce pentru noi, pentru ca şi noi pentru El să răbdăm toate cu bucurie. Care păcatele noastre însuşi le-au ridicat în trupul său pre lemn, ca păcatelor murind să vieţuim dreptăţii, cu a cărui rană v-aţi vindecat (I Petru 2, 24), grăieşte apostolul. Aşadar, rabdă şi tu toate cu bucurie şi vei auzi glas grăind: Pentru că ai păzit cuvântul răbdării mele, şi eu te voiu păzi pre tine de ceasul ispitei, ce va să vină preste toată lumea, ca să ispitească pre cei ce locuiesc pre pământ (Apocalipsis 3, 10).
3. Prin răbdarea pe cruce, Hristos a biruit pe vrăjmaşul, prin răbdare a osândit moartea, prin răbdare a surpat iadul, a alungat întunericul, a lucrat mântuirea noastră; într-un cuvânt, ceea ce strămoşul nostru, Adam, a stricat prin neascultare şi lipsa de răbdare, Hristos Mântuitorul le-a dobândit prin gustarea necazurilor şi răbdarea de pe cruce. Dacă El a răbdat atâtea pentru noi, oare tu nu vei răbda pentru El nici cele puţine ? Să nu fie aceasta ! Pentru aceea, cu bărbăţie rabdă întru această viaţă vremelnică toate necazurile îngăduite de Dumnezeu, pentru ca ţie, în veacul viitor, să-ţi fie aceasta întru bucurie. Căci cel care nu rabdă aici necazuri nu se va învrednici mai apoi de bucurii.
4. Fericit bărbatul care rabdă ispita; căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii (Iacov 1, 12), grăieşte apostolul. Nu a avut răbdare unul dintre cei patruzeci de mucenici din Sevastia şi, dintr-odată, s-a topit în lac precum apa; iar cei care au răbdat, au primit cununi nestricăcioase; cel care nu a răbdat puţin, a risipit totul, iar cei care au răbdat până în sfârşit au fost încununaţi pentru veşnicie. Cel care nu rabdă se aseamănă unuia fără de minte. Dacă acestuia i se întâmplă ceva potrivnic şi nu pe măsura dorinţei inimii lui, el se aruncă asupra tuturor, cârteşte asupra tuturor, pe toţi îi învinuieşte, afară de sine, pe sine însă de fiecare dată se îndreptăţeşte. Tu însă fii mereu ţintuit pe crucea răbdării – cu bucurie rabdă orice, chiar dacă în fiecare zi îţi vor spune dracii: ,,Coboară de pe crucea răbdării şi a suferinţei, desfătează-te cu odihna”, după cum i-au spus iudeii lui Hristos: Pogoare-se acum de pre cruce, şi să credem într-însul (Matei 27, 42). Dar tu niciodată nu slăbi şi nu te pogorî, ci mereu petrece pe crucea răbdării şi a bărbăţiei, asemenea lui Moisi care, atunci când avea mâinile încrucişate, îl biruia pe Amalic, iar când slăbea şi lăsa mâinile, era biruit (potrivit Ieşirea 17, 10-13). Asemenea şi tu, atunci când vei petrece întru statornicia răbdării şi bărbăţiei, vei birui vrăjmaşul, pe Amalicul cel gânditor; dacă însă vei slăbi şi te vei lenevi, vei fi biruit de el.
5. Aşteptând am aşteptat pre Domnul, şi au căutat spre mine (Psalmi 39, 1), spune proorocul. Răbdarea săracilor nu va pieri până în sfârşit (Psalmi 9, 18). Domnul ia aminte la îndelunga răbdare, iar de la puţinătatea de suflet Se întoarnă. Cei cu răbdare urmează mereu Domnului, iar cei nerăbdători, cu puţinătate de suflet, se întorc de la El: Mulţi din ucenicii lui, auzind acestea, au zis: greu este cuvântul acesta; cine poate să-l auză pre el ? (Ioan 6, 60). Vai inimii celei slabe ! Că nu crede, pentru aceea nu se va acoperi. Vai vouă celor ce aţi pierdut răbdarea ! Şi ce veţi face, când va cerca Domnul ? (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 2, 14-15), grăieşte Isus Sirah. După pilda evanghelică, bărbatul nerăbdător şi cu puţinătate de suflet este asemenea celui ce îşi zideşte palat pe gheaţă ori pe nisip, şi nu pe piatra răbdării şi a nădejdii (potrivit Luca 6, 48-49).
6. Pe cât tu, omule, eşti cu obicei rău şi împotrivitor, pe atât nu te lepăda de a îndura suferinţă, căci prin aceasta te vei izbăvi de rău; a spus oarecine că, după cum este rana, aşa este şi leacul, după cât de mare este păcatul, pe atât de mare trebuie să fie şi suferinţa. Pentru aceasta, adu-ţi aminte multele tale neajunsuri, şi niciodată nu alunga de la tine tămăduirea prin răbdare. Când vei vedea vindecarea ta sufletească, atunci foarte te vei bucura şi vei aduce mulţumire lui Dumnezeu că te-a tămăduit.
7. Aşadar, cu suferire rabdă toate cele câte ţi se întâmplă. De se va întâmpla ca cineva să-ţi pricinuiască întristare, nu îl învinui pentru ea, ci pe tine te află vinovat de aceasta. Căci nu zadarnic a îngăduit Dumnezeu să vie aceasta asupra ta, ci după proniile Sale, pentru a ta îndreptare, că nimic nu se întâmplă fără Dumnezeu. Domnul adeseori, doftorindu-te, îngăduie asupra ta felurite ispite, iar tu, primindu-le pe acestea cu nemulţumire, pe altul îl învinuieşti, şi nu pe tine ! Nu prihăni pe nimeni, ci te învinuieşte pe tine, pentru că pe cele cuvenite ţie le-ai primit. Mai bun este un bărbat îndelung răbdător, decât unul puternic; cel îndelung răbdător este puternic întru înţelepciune, iar cel puternic, dar cu puţinătate de suflet, este fără de minte.
8. Nu te supăra pe cel care îţi pricinuieşte supărare, ci mai bine rabdă cu mulţumire. Căci mai bine este să fii obijduit de cineva, decât să aduci tu altuia mâhnire; mai bine este să înduri tu batjocura, decât să batjocoreşti pe cineva; mai bine să fii certat, decât să cerţi; mai bine obidit, decât să superi. Nu este lucru mare să superi pe cineva, ori să-l batjocoreşti, ci este mare lucru dacă tu, obidit şi batjocorit, vei răbda cu mulţumire cele venite asupra ta. Pentru obidă şi batjocură aşteaptă pedeapsa, iar pentru îndelungă răbdare, răsplată şi cinste de la Dumnezeu.
9. Ce va învăţa cel care, dorind să deprindă ceva, nu va avea răbdare ? Cine îşi va vindeca rana, fără să rabde leacul ? Cine, fără să poarte cu răbdare pe umeri crucea, poate să-L urmeze pe Hristos ? Nimeni. Toţi cei care au dorit să-I urmeze Lui, se găteau pentru răbdare şi ispită, după cum este spus: Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 2, 1). Se mâhneşte şi se tulbură copilul atunci când învaţă, dar când va deprinde, se bucură. Se chinuieşte şi strigă cel care este bolnav, nedorind să îndure oblojelile rănilor, dar când se va însănătoşi, va mulţumi doctorului foarte. Tot asemenea este şi în cele duhovniceşti.
10. Domnul, chemându-ne la Sine, ne îndeamnă la răbdare şi luptă duhovnicească. Atunci Iisus au zis ucenicilor săi: oricine voieşte să vină după mine, să se lepede de sine, şi să-şi ia crucea sa, şi să-mi urmeze mie (Matei 16, 24). Cel care însă nu ia crucea răbdării şi a bărbăţiei şi care nu doreşte să rabde nici întru cele puţine, cum poate să-I urmeze Lui ? Nicicum. Căci cel care nu a trecut prin focul şi apa răbdării, nu poate intra întru pace. Proorocul grăieşte: Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pre noi întru repaus (Psalmi 65, 11). Iar tu, cu curaj rabdă ispitele care te află ca să intri întru linişte şi să te încununezi cu cununa nestricăciunii. Petrece pururi întru statornică îndelungă răbdare, întru bărbăţie şi înfrânare, ca să omori întru tine patimile trupeşti, ca să toceşti arma păcatului, să biruieşti iadul, pe Amalicul cel de gând. Căci cu nimic nu-l poţi birui cu atâta izbândă, decât cu răbdare şi înfrânare – cu acestea vei izgoni dracii, vei stinge focul gheenei, vei potoli cu desăvârşire patimile, te vei izbăvi de amărăciune şi chin, vei moşteni viaţa veşnică şi te vei învrednici de bunătăţile pururi fiitoare întru Iisus Hristos, Domnul nostru.
Despre aceea că nu se cuvine să ne lenevim, ci mereu să petrecem întru trezvie, în lucrarea celor ale lui Dumnezeu
1. Fii, omule, întotdeauna cu râvnă mare şi sârguinţă, arzând cu duhul. Nu fi posomorât şi rece, ca să nu auzi aceste cuvinte: Fiindcă eşti cald şi nici fierbinte nici rece, te voiu arunca din gura mea (Apocalipsis 3, 16). Grijeşte-te, veghează, petrece în trezvie, nu risipi zadarnic timpul vieţii tale, care ţi-a fost dat spre îndreptarea sufletului tău, pentru agonisirea veşnicelor bunătăţi. Urmăreşte ca nici o zi din viaţa ta să nu treacă în deşert. Căci de o vei risipi în zadar, o alta nu vei avea: dacă a trecut – a trecut, iar timpul trecut nu-l mai poţi întoarce înapoi. Pentru aceea, nu păgubi zadarnic zilele vieţii tale, ci cu trecerea zilelor tale măsoară îndreptarea ta. Nu zadarnic ţi-a fost dată ţie această viaţă vremelnică, ci pentru ca tu mereu – zi de zi – să înveţi şi să înaintezi şi să săvârşeşti nevoinţele virtuţii şi niciodată să nu petreci în zădărnicie.
2. Veacul acesta nu a fost dat pentru pace şi odihnă, ci este luptă şi războire, târg şi neguţătorie, şcoală şi înot pe mare; în şcoală şi la piaţă, precum şi în înotul pe mare, nu poţi fi liniştit şi fără mâhnire. Cine se află pe mare şi este fără de teamă şi întristare ? Cine este în războire şi este fără de temere ? Cine la târg şi la şcoală este întru linişte ? Nimeni. Pentru aceasta, nu te lenevi întru lucrarea celor dumnezeieşti şi nu te mâhni, ci nevoieşte-te şi trudeşte-te. Astăzi este secerişul tău, mâine este târgul, mâine este vânzarea. Seceră şi cumpără, ca să nu rămâi neavând nimic, ca să nu fii osândit, să nu fii străin de harul lui Dumnezeu. Primind talantul, nu îl risipi, ci îl înmulţeşte, ca să nu auzi: Slugă vicleană şi leneşă, ai ştiut că secer unde nu am semănat, şi adun de unde nu am risipit ? Pentru aceasta dar se cuvenea să fi dat argintul meu schimbătorilor, şi venind eu aş fi luat al meu cu dobândă (Matei 25, 26-27). Ce vei spune în ziua Înfricoşatei Judecăţi, când vei fi cercetat amănunţit pentru toate ? Ia aminte la tine însuţi !
3. Nu îngropa în pământul lenei şi al nesimţirii talantul dat ţie, ci străduieşte-te, veghează şi fii întru trezvie – neîncetat pune pe foc, pune căldură lângă căldură, ca să le înmulţeşti; şi apoi, înmulţind şi întărind cele date ţie, să poţi în acea zi să grăieşti înaintea Domnului cu îndrăzneală: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat mie; iată, alţi cinci talanţi am dobândit cu ei. Şi să auzi de la Domnul preadulcele glas: Bine, slugă bună şi credincioasă, preste puţine ai fost credincios, preste multe te voiu pune; intră întru bucuria domnului tău (Matei 25, 20-21).
4. Dacă, însă, nu vei înmulţi talantul dat ţie de la Dumnezeu, dacă îl vei împuţina sau îl vei păgubi, dacă nu te vei înălţa pe muntele virtuţilor, ci vei coborî, dacă nu vei pune în fiecare zi foc lângă foc şi râvnă lângă râvnă, ci cu desăvârşire te vei răci şi te vei împietri, atunci spre sfârşit căderea ta va fi vrednică de plâns şi tânguire. Însă mai bine este să faci bine decât rău, mai bine este să petreci în trezvie şi priveghere. Căci pentru rău vei fi răsplătit cu chin, iar pentru bine vei avea mare răsplată; pentru trezvie şi priveghere – laudă, iar pentru lene – osândă şi căznire. Pentru aceea, priveghează în fiecare zi şi fii cu trezvie: Fii credincios până la moarte, şi voiu da ţie cununa vieţii (Apocalipsis 2, 10). Diavolul este treaz, veghează, niciodată nu doarme, ci mereu ca un leu răcnind, umblă căutând pre cine să înghită (I Petru 5, 8) dintre cei care se împotrivesc, pentru aceasta fii şi tu mereu cu trezvie, veghează şi niciodată nu petrece fără de grijă, ca să scapi de capcanele pe care le întinde pentru tine.
5. Înţeleptul Solomon te îndeamnă şi te învaţă mereu să te trudeşti, spunând: Mergi la furnică, o leneşule ! Şi urmează văzând căile ei, şi fii mai înţelept decât dânsa. Că aceea nefiind lucrătoare de pământ, nici având pre cineva să o îndemne, nici sub stăpân fiind, îşi găteşte vara hrană, şi multă strânsoare face în vremea secerişului. Sau mergi la albină, şi vei cunoaşte cât este de lucrătoare şi cât de curat lucru face, ale căreia osteneli împăraţii şi proştii le întrebuinţează spre sănătate, şi de toţi este iubită şi mărită, măcar de este şi slabă de putere, ci pentru înţelepciune cinstind-o, o au adus înainte. Şi încă a mai adăugat: Până când o leneşule zaci ? Şi când te vei scula din somn ? Puţin să dormi şi puţin să şezi şi puţin să dormitezi şi puţin să-ţi îmbrăţişezi pieptul cu mâinile. Că apoi îţi va veni ţie ca un călător rău sărăcia, şi lipsa ca un bun alergător. Iar de nu vei fi leneş, veni-va ca un izvor secerişul tău, şi sărăcia ca un călător rău va fugi de la tine (Pildele lui Solomon 6, 6-12). De aceea, pururi lucrează tot binele, izbândeşte cu fiecare zi, căci vremea de acum este vremea lucrării, iar acolo va fi vremea răsplăţii; acum este vreme de muncit, iar acolo va fi vremea liniştii; acum este vremea necazului şi a răbdării, iar atunci a încununării şi cinstei. Vremea de acum este vremea tânguirii şi a dorului, iar vremea ceea ce vine este pentru bucurie şi veselie.
6. Nu adormi, omule, întru acest veac şi niciodată nu lăsa să te părăsească întristarea, ci mereu fii treaz şi cu băgare de seamă, mereu fii cu trezvie şi cu luare aminte. Căci una are a urma ţie: fie să birui duşmanul, fie să fii biruit de el; fie să fii cu Dumnezeu, fie să te înstrăinezi de El; fie să te mântuieşti, fie să pieri. Altfel nu se poate. Căci niciodată nu vei găsi în acest veac pace şi linişte, nu vei moşteni pace şi slobozenie. Pentru aceasta, cât trăieşti întru acest veac, niciodată nu fi fără de temere şi fără de întristare, ci mereu fii gata pentru luptă şi înfruntare. Lumea aceasta este făcută nu pentru pace şi odihnă, ci pentru nevoinţe şi trude, nu pentru linişte şi mângâiere, ci pentru luptă şi înfruntare. Aşadar, nevoieşte-te, trudeşte-te, până ai vreme, fii cu trezvie, până ai vreme, până ai răstimp. Chiar dacă foarte vei voi să-ţi fie întors timpul cheltuit zadarnic, însă nu vei dobândi aceasta, dacă ai păgubit acest răstimp. Una este vremea ta, iar alta nu vei mai avea niciodată. Pentru aceasta, te trudeşte puţin cu voie, pentru ca mai apoi să nu fii încercat cu multe necazuri fără de voie. Te trudeşte cu râvnă, măcar un ceas, pentru ca apoi să primeşti mult har de la Domnul şi să te învredniceşti de viaţa cea veşnic fericită.
7. Este vrednic de plâns acela care, văzându-se pe sine putrezind pe de-a întregul şi mâncat de viermi, nu se străduieşte să nimicească viermii, ci mai degrabă se pleacă cu învoire să putrezească şi să fie mâncat de viermi, decât să fie tămăduit şi vindecat. Cu atât mai mult este vrednic de plâns şi tânguire, dar şi de osândă, cel care se vede pe sine mâncat de viermii feluritelor patimi şi nu se îngrijeşte de vindecarea desăvârşită a suferinţei sale sufleteşti, spre a ajunge la făgaşul liniştit al dragostei şi cunoştinţei lui Dumnezeu, nu se grijeşte din tot sufletul să se săreze cu sarea Preasfântului Duh, pentru ca să fie locaş desăvârşit Domnului, ci mai degrabă se pleacă cu învoire să putrezească şi să fie mereu chinuit de viermii feluritelor patimi şi chinuri drăceşti, decât să fie tămăduit şi unit cu Dumnezeu.
8. Nu cruţa trupul pentru Hristos, deoarece El l-a zidit; nu păzi firea ta de suferinţă, pentru că El şi pe cele zdrobite şi despărţite iarăşi le va tămădui şi înnoi. Nu te cruţa de a dărui toată firea ta desăvârşit Lui, pentru ca mai apoi să le redobândeşti întru osebită cinste. Nu te cruţa pe tine, ci suferă pentru Hristos, aşa cum şi El a suferit pentru tine. Nu vezi, oare, că alţii îşi petrec viaţa în mari primejdii ? În mare necaz aflându-se în lumea aceasta, mănâncă oare pâine ? Nici hrană destulă nu au, nici nu au cu ce să-şi acopere goliciunea lor, săvârşesc mari jertfe, îndură multe obidiri şi năpăstuiri, însă mereu îşi poartă de grijă, iar de la Dumnezeu nici că se întoarnă. Iar tu fiind mereu slobod, uşurat de toate poverile, nicidecum nu te grijeşti de sufletul tău, nicidecum nu te străduieşti să plineşti voia lui Dumnezeu, ci te leneveşti şi te întristezi – câtuşi de puţin nu vrei să te trudeşti pe acest pământ, în însăşi munca ta cauţi linişte, în întuneric cauţi lumină, în moarte cauţi viaţa. Însă să ştii că niciodată acestea nu le vei afla şi nu le vei dibui aici. Odihna veşnică este doar întru Domnul Dumnezeu.
9. Dacă ţi-ar urma ţie, dintr-o parte, o suferinţă vremelnică, iar dintr-alta una veşnică, de la una un ceas, iar de la cealaltă veşnicia, spune-mi mie: cu care dintre ele te-ai învoi ? Ştiu că te vei învoi la cea vremelnică, chiar dacă ar fi foarte grea. Dacă însă cineva ar spune: ,,Munceşte pentru mine o zi sau o săptămână, slujeşte-mă cu credinţă şi te voi răsplăti cu toată bogăţia, toată desfătarea din destul pentru o mie de ani”, nu ai fi râvnit oare acestora ? Ţi le-ai fi dorit, chiar dacă munca ar fi fost foarte grea. Dumnezeu însă pentru o nevoinţă mică de acum – precum pentru una de o zi sau de un an – a făgăduit să-ţi dea multă bogăţie şi desfătare, cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9) – nu pentru o mie de ani sau două sau trei, ci pentru vecii vecilor, care nu au sfârşit … De ce dar nu te sârguieşti pentru acestea ?!
10. Bine este, nevoindu-te puţin întru acest veac trecător, să cauţi odihna veşnică; dar o dată învăţând aceasta şi luminându-te, să o ai la tine veşnic. Bine este ca, o dată aflând bogăţia veşnică, niciodată, de-a pururi, să nu fii sărac. Bine este ca o dată puţin să te necăjeşti şi să te întristezi pentru Hristos – pentru puţină vreme, iar apoi să te bucuri şi să te veseleşti în vecii vecilor. Fericit este cel care se va învrednici de acestea. Fericit este cel care va primi toate acestea. Fericit este cel care întru această puţină vreme şi cu puţina sa trudă şi nevoinţă va dobândi viaţa veşnică, desfătarea şi bogăţia nepieritoare !
Despre aceea că nu se cuvine să ne lenevim şi să ne întristăm, ci mereu – zi şi noapte – să ne străduim şi să ne îngrijim de noi
1. Sârguieşte-te, omule, sârguieşte-te către Dumnezeu zi şi noapte; strigă zi şi noapte, ai asupra ta grijă neîncetată: astăzi ai vreme, astăzi ai un ceas, un altul apoi nu vei mai avea, chiar de ai fi voit. Nu pierde în zadar vremea care ţi-a fost dată pentru dobândirea veşnicelor bunătăţi, căci vremea este puţină, iar de muncit, fără de număr. Târgul se destramă, cumpărăturile sunt anevoioase; îngrijeşte-te, fii cu trezvie, poartă neîncetată grijă, pentru ca să nu te afli deşert în ziua Judecăţii. Astăzi fă una, mâine alta, şi întru acest chip să nu te laşi de muncă niciodată – niciodată nu sta în zadar. Adu-ţi aminte cum suferă toţi, cum se nevoiesc, cum se îngrijesc de slava vremelnică, de bogăţia stricăcioasă, de lucrurile deşarte. Cum dar tu nu te îngrijeşti, nu te sârguieşti să aduni comori veşnice, ci te leneveşti şi dormi ? Ţie îţi grăiesc: sârguieşte-te, trudeşte-te, îngrijeşte-te până când ai vreme, până cât mai este ceasul – ca să nu păgubeşti tot timpul dat ţie pentru dobândirea vieţii veşnice.
2. Tu însă mergi în căile veacului acestuia; eşti pe gheaţa de primăvară, aşa că nu fi fără de grijă; eşti în războiul lumii acesteia, aşa că luptă; eşti la târgul vremelnic, aşa că neguţătoreşte, cumpărând. Ia aminte, să nu cumva să te întorci în casa ta veşnică deşert, fără să ai ceva. Vezi că neîncetat alţii pleacă dintru această lume – degrabă vei pleca şi tu, neîncetat mor – şi tu degrabă vei muri, însă nu ştii când – acum sau mâine, dimineaţa sau seara, la amiază sau la miezul nopţii; pentru aceasta, niciodată nu fi fără temere. Nu mic lucru îţi urmează ţie, ci mare; nu vremelnic, ci veşnic. Aşadar, nevoieşte-te cu sârguinţă, nu te lenevi, nu te întrista, vei avea izbândă, vei avea biruinţă. Mai-marele se uită, cununile sunt gata, aşteaptă cinstea, slava şi negreşit şi desfătarea. Oştirile îngerilor, arhanghelilor şi tuturor puterilor cereşti se uită şi se minunează; soboarele tuturor sfinţilor sunt în aşteptare cu mare dorire, nădăjduind să te primească pe tine.
3. Omule, să ai fierbinte sârguinţă pentru Domnul; nu te lenevi, pentru ca toate să-ţi fie cu bucurie şi izbândă, ca toate să-ţi fie dorite şi iubite. Tu te leneveşti şi te întristezi pentru că nu-L iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, căci celor care nu-L iubesc pe Dumnezeu, calea care duce către viaţa veşnică pare strâmtă şi plină de necazuri. Dacă, însă, oarecine va iubi cu adevărat pe Dumnezeu, atunci nu va avea nici o greutate întru această cale, ci toate îi vor fi dorite şi cu bucurie. Sfinţii, care L-au iubit cu adevărat şi puternic pe Dumnezeu, orice trudă o socoteau uşoară, orice întristare neîntristare, necazul lipsire a necazului. Unii, aprinşi de dragoste pentru Dumnezeu, nu puteau nici în timpul somnului să sature râvna lor către Dumnezeu şi, lepădând şi hrana şi băutura, nu puteau să se sature de preasfântul Lui nume, de preacuratele şi dumnezeieştile Sale cuvinte. Astfel, au încins sufletele lor cu dragostea dumnezeiască, încât uitau de mai sunt în trup ori nu. Şi cu bucurie – pentru Hristos – se lăsau duşi la moarte. Astfel, unii se încingeau cu dragostea dumnezeiască, încât, ca în nişte trupuri străine se nevoiau în post, rugăciune şi priveghere; dintru puternica dragoste pentru Dumnezeu se lăsau răniţi, bătuţi şi nu simţeau durerea, căci pentru Cel pe care Îl iubeşti, toate sunt iubite şi dorite. Iar nouă, celor ce nu-L iubim cu adevărat pe Domnul nostru, tocmai din pricina aceasta, pentru că nu iubim, chiar şi cele uşoare ni se par împovărătoare, chiar cele fără greutate ni se par grele, iar cele lesnicioase îngreuietoare. Dacă Îl vom îndrăgi pe Domnul cu adevărat atunci toate ne vor fi cu izbândă şi dorite; toate ne vor fi cu bucurie şi cu drag, ştiind că celor ce iubesc pre Dumnezeu, toate li se lucrează spre bine (Romani 8, 28), după cum grăieşte apostolul.
4. Înalţă-te zi de zi spre treptele cele de mai sus; izbândeşte în virtuţi şi nevoinţe, nu te lenevi, nu te deda întru necinste, nu-ţi da tihnire, nu slăbi, nu îngădui odihna. Căci vremea de acum nu este vreme de pace şi odihnă, ci răstimp al nevoinţei şi râvnei. Dracii nu se odihnesc, ci veghează şi neîncetat gătesc curse întru toate căile tale: te hărţuiesc, cercetează sfârşitul tău, aşteaptă despărţirea ta de trup, viclenesc, dorind să îţi pună piedici şi să te prindă cu ceva, ca să nu scapi laţului lor. Nu gândi că întru acest veac este pace: aici este luptă şi războire. Pentru aceasta mereu veghează şi nu te lăsa negrijaniei. Te vei linişti atunci când vei birui, când te vei slobozi de cursele vrăjmaşului, atunci când, umplând sufletul tău cu preasfânta dragoste de Dumnezeu, te vei uni cu El.
5. Adu-ţi aminte cât se nevoiesc oamenii pentru lucrurile trecătoare şi stricăcioase, nu dorm nopţile, nu-şi dau niciodată liniştire – în negoţ, în pictură, în semănarea grâului, în războaie, în înotul pe mare, în călătorii în ţări îndepărtate şi multe alte griji şi trude ! Iar tu, pentru bunătăţile cele veşnice şi fără de moarte nu voieşti să te trudeşti măcar puţin, ci te leneveşti şi te faci nesimţitor. Deşteaptă-te dar, fii cu trezvie şi grijeşte-te de tine. De ce te leneveşti ? De ce stăruieşti în a fi nesimţitor întru toate ? De ce în deşert petreci vremea ta ? Sau tu ai isprăvit deja toate ? Ori ai biruit deja ? Sau deja petreci slobod de luptă ? Ori te-ai unit deja cu Dumnezeu ? Ia aminte la tine ! Ce faci ? Ce neguţătoreşti dintru târgul vieţii ? Târgul se destramă; soarele pogoară către asfinţit; la uşi aşteaptă judecata; vine secerişul; viaţa ta zi de zi merge către sfârşit. De ce dar stai degeaba ? Ce te tulburi în deşert ? Cine adună roadele: oare cel care doarme ori stă în timpul secerişului ? Cine culege strugurii pe care nu i-a sădit ? ,,Roadele sunt averea celor ce s-au trudit, iar cinstea şi cununile sunt ale celor care au biruit”, după cum a spus cineva.
6. De ce nu strigi cu râvnă către Dumnezeu, de care depinzi pe de-a întregul ? De ce stai fără de treabă ? De ce nu aduni bunuri până când este vreme, până mai este ceasul ? Va veni nevremea, când nu vei putea face nimic. Vremea ta este ca o singură zi. Strigă către Dumnezeu, fii cu trezvie, trudeşte-te, cumpără, lucrează, adună, seceră până când este secerişul, până este vreme prielnică, până nu a venit noaptea, până nu a venit iarna, în timpul căreia chiar de ai dori să faci ceva, nu vei putea. Cine, lenevindu-se şi negrijindu-se, adună bogăţie vremelnică ? Cine, dintre cei fără de grijă şi râvnă, are cinste şi slavă ? Cine, fără să facă nimic, primeşte răsplată ? Nimeni. Dacă nici cele vremelnice nu se dau celor care nu se străduiesc, care nu se grijesc, cu atât mai mult nu se vor da unora ca aceştia cele veşnice.
7. Veacul tău se sfârşeşte, moartea este aproape, sicriul şi judecata sunt gata, dracii abia aşteaptă. De ce stai în deşert ? De ce râzi de grijire şi petreci de parcă ai fi nemuritor ? Trezeşte-te, deşteaptă-te, vino-ţi în simţire, deschide-ţi ochii, deschide-ţi urechile, deschide-ţi mintea, vino-ţi în simţire, priveşte la soare, caută la lună, uită-te la stihiile cereşti: acestea neîncetat se mişcă, niciodată nu se odihnesc, nu dormitează. De ce te leneveşti ? De ce mereu te odihneşti şi dormitezi ? Adu-ţi aminte cum se nevoiau sfinţii, câtă râvnă şi sârguinţă aveau pentru Dumnezeu ! Adu-ţi aminte ce nevoinţe şi fapte au arătat, de parcă se nevoiau în trupuri străine, urau slava, bogăţia, desfătarea trupească; au urât trupul şi însăşi sănătatea lor; nu au îndrăgit nimic dintru această lume; nu au voit nimic mai mult decât dragostea lui Hristos … De ce eşti atât de rece şi de mâhnit ? Trezeşte-te dar ! Trezeşte-te şi ai grijă neîncetată de tine: nu râvni doar astăzi, ci nu înceta nici mâine, nu veghea doar azi, ci mereu fii cu trezvie şi niciodată nu-ţi da liniştire ca să te învredniceşti de viaţa veşnică.
8. Cu râvnă grăbeşte-te către Hristos, nu te opri la nimic vremelnic, ci foarte cu luare aminte mergi în urma Lui. Bagă de seamă cum lumea aceasta este înşelătoare şi ademenitoare. Vezi că nimic întru aceasta nu este statornic şi neschimbat, ci toate, ca într-o dorire din vis, se schimbă: astăzi veselie, mâine plâns; astăzi bucurie, mâine necaz; astăzi sănătate, mâine boală; astăzi viaţă, mâine moarte. Nimic nu este aici statornic, totul este schimbător. Fiecare zi aduce cu sine schimbarea. Dacă astăzi eşti bucuros, spre dimineaţă te aşteaptă întristarea; dacă astăzi eşti sănătos, mâine te aşteaptă boala; dacă astăzi eşti viu, mâine te aşteaptă moartea. Nu mereu vei fi întru această stare în care te afli astăzi, ci în fiecare zi te aşteaptă schimbare năprasnică; pentru aceasta, cu râvnă mergi către Hristos, căci doar întru El este liniştea neschimbată şi pacea veşnică; doar întru aceasta este bucuria care nu se trece şi desfătarea neîncetată şi niciunde altundeva nu o vei găsi, căci pretutindeni este deşertăciune, ademenire, minciună şi nestatornicie.
9. Fii mereu gata, ca şi cum ai fi pe cale; ai grijă neîncetată. Oare nu cu mare grijă se pregăteşte cel care vrea să purceadă într-o îndelungată călătorie vremelnică ? Oare nu îşi pregăteşte cele de trebuinţă cel care merge să cumpere ceva pământesc ? Iar tu nu te pregăteşti pentru plecare pe drumul cel de neocolit – la neguţătoria cea veşnică ?! De ce te leneveşti şi te mâhneşti ? Aceasta este lucrare a împietririi tale. Mergând la nemurire, te leneveşti ! Păşind către slava cea veşnică, te întristezi ? Grăbindu-te către desfătarea neîncetată, te tânguieşti ? Cine se leneveşte, mergând la o petrecere pământească ? Cine se întristează, când ştie că va primi cinstea şi slava lumii acesteia ? Nimeni. Ci toţi se înviorează, toţi se îngrijesc şi se străduiesc cu multă râvnă. Dar aşa cum bogăţia vremelnică este zadarnică şi de scurtă vreme, tu mereu sârguieşte-te întru cele ale lui Dumnezeu. Nu te necăji şi nu te întrista, ci te veseleşte şi nu te tulbura, pentru că, pentru puţină osteneală vei primi mare şi veşnică răsplată.
10. Omule, aşadar, te pregăteşte neîncetat pentru întâmpinarea Mirelui Ceresc, a preadulcelui Domn Iisus, pentru ca să poţi să-L întâmpini cu candela inimii tale aprinsă şi cu sufletul fierbinte. Doar aceasta va rămâne cu tine în veci. Mereu ţine aprinsă candela inimii tale. Ia aminte ca ea să nu se stingă înlăuntrul tău şi să nu te lase în întunericul nesimţirii şi al lenevirii. Veghează ca să nu se închidă ţie uşile milostivirii Domnului şi să nu rămâi în afara lăcaşului lui Hristos. Te pregăteşte a primi înlăuntrul tău pe Domnul slavei. Deschide inima ta, aşterne-ţi sufletul şi Îl primeşte pe Cel care stă la uşile inimii tale, care neîncetat bate în sufletul tău şi spune: Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul meu, şi va deschide uşa, voiu intra la el şi voiu cina cu el, şi el cu mine (Apocalipsis 3, 20), grăieşte Domnul, a căruia este slava şi cinstea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Despre aceea că se cuvine ca pururi să ne deşteptăm dorirea pentru râvna şi căldura Domnului
1. Omule vino şi vezi ! Vino şi Îl proslăveşte pe Domnul tău ! Vino şi înalţă cântare Domnului tău ! Vino şi cazi înaintea Domnului şi plângi înaintea Celui care te-a zidit ! Vino, cazi şi te mărturiseşte Sfântului Său nume ! Gustaţi şi vedeţi, că bun este Domnul (Psalmi 33, 8). Lăudaţi numele lui, că este bun Domnul (Psalmi 99, 4).
2. Vino, cel înfometat şi însetat, şi te îndestulează cu hrană dumnezeiască ! Vino, cel întunecat şi te desfată cu lumina cea veşnică ! Vino, cel legat în mreje şi te îndulceşte cu slobozenia ! Vino, muritorule, şi izbăvindu-te de moartea cea veşnică, te învredniceşte de viaţa cea pururi fiitoare.
3. Vino, cel amărât şi întristat şi te desfată cu bucuria cea veşnică ! Vino, cel mâhnit şi împietrit ca să te aprinzi asemenea unui foc ! Vino, săracule şi lipsitule, de te îmbogăţeşte cu bogăţia veşnică ! Vino, cel gol, şi te învăluie în slava cea veşnică şi te vei înveşmânta ca şi cu o haină întru lumina harului Domnului !
4. Deşteaptă-te, te scoală, o, omule, şi fii cu trezvie ! Te scoală şi cazi către Domnul Dumnezeu, Cel care te-a făcut pe tine ! Trezeşte-ţi simţirile tale şi aprinde candela inimii tale ca să nu se stingă şi să te lase în bezna nesimţirii !
5. Deschide sufletul, deschide, o, omule, pentru a primi slava Domnului: căci Judecătorul stă la uşa inimii tale şi bate ca tu să-I deschizi şi ca El să intre la tine şi să cineze cu tine şi să petreacă laolaltă cu sufletul tău în vecii vecilor, niciodată despărţindu-se de tine.
6. Trezeşte, omule, trezeşte simţirile tale ! Te scoală, nu te lenevi, nu te mâhni ! Nu cruţa trupul, nu cruţa sufletul, şi vei primi cununa nestricăciunii ! Înalţă ochii tăi către Domnul şi cunoaşte harul Lui şi toată taina despre tine.
7. Nu lăsa întru negrijă răstimpul ce ţi-a fost dat pentru dobândirea veşnicelor bunătăţi, căci iată, vine cu norii, şi-l va vedea pre el tot ochiul, şi cei ce l-au împuns; şi vor plânge înaintea lui toate seminţiile pământului (Apocalipsis 1, 7). Acestea se vor întâmpla curând. Fericit este cel ce păzeşte poruncile Domnului. Fericit este cel ce plineşte poruncile Domnului. Va veni, va veni şi nu va zăbovi.
8. Înalţă, înalţă, o, omule, ochii cei cugetători ai inimii tale către Dumnezeu şi înflăcărează inima ta pentru dumnezeiasca Lui dragoste. Deşteaptă sufletul tău către dumnezeiasca dorire a Lui. Asemănându-te orbului, neîncetat strigă lui Dumnezeu: ,,Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, întăreşte-mă, înţelepţeşte-mă, învaţă-mă să fac voia Ta – poruncile Tale ! Şi voi fi viu” (potrivit Luca 18, 38; Psalmi 118, 144).
9. Toată râvna ta, toate doririle tale să le ai întru Domnul. Toată nădejdea şi încrederea ta să o pui în Dumnezeu: acolo te vei mântui pe de-a întregul, tot acolo şi petrece mereu pe de-a întregul – pentru acest ţel ai şi fost zidit; într-acolo te grăbeşte zi şi noapte; nu îţi da nici un strop de somn şi de aţipire, până nu vei afla ţie loc la Domnul – lăcaşul Dumnezeului lui Iacov (Psalmi 131, 5).
10. Nimic să nu te abată, nimic să nu-ţi fie oprelişte, nimic să nu te zăticnească, nimic să nu te despartă de dragostea Domnului şi de dumnezeiasca dorire a Lui, nici necazul, nici strâmtorarea, nici frigul, nici prigoana, nici focul, nici sabia (potrivit Romani 8, 38-39). Căci El este viaţa ta, El este mântuirea ta, El este bucuria ta şi veselia şi desfătarea neîncetată şi pacea veşnică.
Despre aceea că se cuvine ca toată dorirea să o îndreptăm către Dumnezeu şi să ne alipim de El cu dragoste
1. Mereu ridică strigare către Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta ca să te uneşti cu El. Toate doririle şi gândurile tale înalţă-le către El ca să-L ai mereu cu tine. Zi şi noapte tânguieşte-te către Domnul ca să te cufunzi pe de-a întregul întru dragostea Lui.
2. Cum să nu ridici strigare către Dumnezeu ? Cum să nu îndrepţi către El toată dorirea ta ? Cum să nu-L iubeşti cu toată inima ta ? Cum să nu te alipeşti de El cu tot sufletul tău şi din toată puterea ta ? Căci El este Dumnezeul tău, slava ta, mântuirea ta, viaţa ta veşnică.
3. Cazi cu dragoste fierbinte la Domnul tău; alipeşte-te de El cu toată inima ta; iubeşte-L din toată inima ta şi nu pune nimic mai presus decât dragostea Lui. Căci aceasta este pentru tine viaţa veşnică: să-L cunoşti pe Domnul Dumnezeul tău (Ioan 17, 3) şi să te alipeşti de El cu tot sufletul tău.
4. Să ai inima arzândă către Dumnezeu, întorcându-te de la tot ce este pământesc, ca fiind nestatornic şi înşelător. Ţintuieşte inima ta acolo unde ai a petrece cu El veşnic. Îndreaptă-te într-acolo de unde ai începutul şi fiinţa ta.
5. Uită-te împrejur şi vei vedea că în lume nu este nimic de nădejde afară de a fi cu Dumnezeu şi de a te desfăta dimpreună cu El de slava Lui cea dumnezeiască, veselindu-te veşnic întru El. În afară de aceasta toate sunt deşertăciune, toate vor pieri, doar ea va rămâne în veci.
6. Nu te mâhni, omule, nu te mâhni şi nu te răci întru dragostea dumnezeiască, ci mereu să arzi şi să te înflăcărezi întru dragostea Lui, mereu încinge inima ta, mereu ridică strigare către El ca să nu rămâi în bezna nesimţirii şi a împietririi.
7. Înalţă-te, omule, înalţă-te către Domnul Dumnezeul tău. În fiecare zi statorniceşte întru inima ta înălţare cu izbândă – să te înalţi către El neîncetat, zi şi noapte, cu dorirea şi cu dragostea şi cu tot sufletul tău alipeşte-te de El.
8. Să ai inima ta rănită de dragostea pentru Dumnezeu. Mereu îndreaptă către El cuvintele doririi: Rănit sunt de dragostea şi bunătatea ta, Mirele meu cel preadulce ! Mă preling în urma ta, în mireasma păcii tale, pe el îl doreşte sufletul meu, pe el îl iubeşte inima mea (Cântarea Cântărilor).
9. Toată dorirea ta şi toată mângâierea ta să o ai întru Domnul şi mereu ridică strigare dimpreună cu proorocul: În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre tine Dumnezeule (Psalmi 41, 1). Şi Dumnezeule Dumnezeul meu, către tine mânec. Însetat-a de tine sufletul meu, de câte ori trupul meu ţie (Psalmi 62, 1-2).
10. Ţelul şi cugetul tău mereu să fie Unul Dumnezeu, iar liman şi nădejde preasfânta Lui dragoste. Fii rob al doririi şi dragostei lui Dumnezeu, pentru a dobândi cele râvnite şi a spune cu îndrăznire: ,,Veniţi şi vedeţi, eu am dobândit cele ce le-am căutat şi am aflat cele dorite, pe preadulcele Domn Iisus !”
Despre aceea că se cuvine a avea dragoste către Unul Dumnezeu şi să nu cinstim nimic mai presus de dragostea Lui
1. Mereu inima ta să fie rănită de dragostea dumnezeiască, pentru ca să-ţi fie ţie cu putinţă zi şi noapte să-L urmezi pe Hristos. Alipeşte-te de El cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău, pentru ca toate să le ai cu izbândă şi slobode de cădere, ca toate să-ţi fie dorite, binevenite şi cu bucurie, ca să nu te îndoieşti de mântuirea ta.
2. Învăpăiază-te şi încinge-te cu dragostea dumnezeiască, pentru ca aceasta să fie pururi mângâierea ta. Toată râvna şi dorirea ta să o îndrepţi către El ca să te cufunzi pe de-a întregul întru dragostea Lui şi să petreci una cu El (Ioan 17, 11, 22), niciodată despărţindu-te.
3. Să nu te despartă nimic de dumnezeiasca dragoste a Domnului, să nu-ţi stea nimic drept piedică, nimic să nu o facă să înceteze întru tine: nici foc, nici sabie, nici frig, nici prigoană, nici adânc, nici înălţime, nici cele de acum, nici cele viitoare (Romani 8, 38-39), ci fie ca doar ea să petreacă în sufletul tău.
4. Străduieşte-te, fii cu trezvie şi pune în fiecare zi sârguinţă lângă sârguinţă ca mereu să te înalţi către El cu dorirea şi cu dragostea, ca mereu să ardă inima ta pentru El, ca să petreci pe de-a întregul în Dumnezeu şi Dumnezeu întru tine, ca să dobândeşti liman liniştit sufletului tău şi să te învredniceşti de veşnicele bunătăţi.
5. Caută-L pe Domnul zi şi noapte cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău pentru ca, aflându-L, să găseşti comoară veşnică şi bogăţie şi să te umpli de toate bunătăţile: Cei ce caută pre Domnul, nu se vor lipsi de tot binele (Psalmi 33, 10) şi vor primi mare dar şi milostivire (Iacov 4, 6).
6. Toată nădejdea ta, toată comoara, toată bogăţia ta să o ai întru Dumnezeu (Romani 15, 13); toată slava şi desfătarea să le ai întru El. Numai aceasta nu este înşelătoare şi zadarnică. Numai ea va dăinui cu tine în veşnicia vieţii viitoare şi tu vei dobândi partea bună, care nu se va lua de la tine în veci (Ioan 16, 22).
7. Mereu, zi şi noapte, neîncetat ridică strigare către Dumnezeu, zi şi noapte roagă-te Domnului, zi şi noapte caută-L pe El, ca să-L afli, ca să-L găseşti pe Cel căutat, căci cereţi şi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi se va deschide vouă (Matei 7, 7), a grăit Mântuitorul. Ţine minte că toţi sfinţii au avut mare râvnă şi dragoste neostoită către Dumnezeu. Din prisosul dragostei lor uneori uitau de mai petrec în trupuri sau nu ! Tu însă nu ai nici măcar puţine a grăi în Ziua Judecăţii !
8. De ce nu îţi este dulce preasfânt numele Domnului Iisus ? De ce nu se aprinde şi nu se înflăcărească inima ta împietrită ? De ce preferi înşelătoarea deşertăciune cea întunecată, în locul chemării celei preadulci şi pline de bucurie a Domnului ? De ce preferi blestemata lenevire care slăbănogeşte, în locul chemării fierbinţi şi pline de râvnă a lui Dumnezeu ? Strigă, strigă, nu te lenevi, strigă către El cu sârguinţă fără a fi covârşit de oboseală. Nu da somn ochilor tăi şi nici aţipire vederii tale, până nu-L vei afla pe Cel căutat şi nu vei dobândi cele dorite şi nu te vei uni cu Cel Pururi Fiitor.
9. Iubeşte-L pe Domnul tău din toată inima ta, cu toată puterea ta şi cu tot sufletul tău, pentru ca să fii vrednic întru putere şi râvnă, întru lucrarea celor plăcute lui Dumnezeu. Acum tu te îngreuiezi şi te mâhneşti în lucrarea celor dumnezeieşti, pentru că nu-L iubeşti în chip nemincinos pe Domnul tău (II Ioan 1, 6). Dacă L-ai iubi cu adevărat, atunci nu te-ai lenevi întru slavoslovirea preasfântului Său nume, nu te-ai mâhni în lucrarea celor plăcute lui Dumnezeu: De m-aţi iubi pre mine, v-aţi fi bucurat, căci am zis vouă: merg la Tatăl (Ioan 14, 28). Dacă Îl vei iubi pe El cu tot sufletul tău, nu te vei lenevi. De te vei alipi de El cu tot sufletul tău, toate îţi vor fi cu bucurie, dorite, căci cel care iubeşte pe Dumnezeu, pentru Domnul toate-i sunt dragi şi dorite.
10. Toată slava şi bogăţia lumii acesteia sunt deşertăciune; toată desfătarea şi patima trupească sunt înşelare; toată iubirea cea dinafară, pământească este neadevăr şi făţărnicie. Doar una nu are umbră de înşelare – aceea de a iubi cu toată inima ta, cu tot sufletul tău pe Unul Dumnezeu, de El să te alipeşti şi nimic să nu cinsteşti mai mult decât dragostea Lui. Doar aceasta va rămâne cu tine de-a pururi, doar aceasta este străină de înşelare. Întru aceasta ai viaţă veşnică, întru aceasta este bucuria nesfârşită şi veşnica desfătare. Doar El Însuşi să fie singura ta mângâiere şi desfătare veşnică, să-ţi fie bucurie şi veselie preasfânta Lui dragoste. Oarece mai bun şi mai vrednic nu vei afla nici pe pământ, nici în Cer. Să ai aceasta este mai nepreţuit decât toate comorile, este mai de preţ decât toate mărgăritarele şi diamantele. Singură aceasta să-ţi fie mângâiere şi bucurie veşnică, slavă şi desfătare. Că Acestuia I Se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Cel fără de început şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Viziunea episcopului Dimitrie privitor la lume şi la vieţuirea întru aceasta
Căutând la lumea aceasta trecătoare şi la viaţa cea omenească tulburată dintru această lume, arhiereul lui Hristos, Dimitrie, a aşezat în scris cugetarea sa despre aceea că omului i se cuvine a se bucura doar de Unul Dumnezeu şi nu de lucrurile stricăcioase ale lumii acesteia. Iată această cugetare:
Bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat (Psalmi 31, 8), grăieşte proorocul. Oarecând îngerul a grăit lui Tovie: ,,Bucură-te, Tovie, pururea să fie întru tine bucurie”. Tovie însă a răspuns îngerului: ,,Ce bucurie să-mi fie mie, când stau întru întuneric şi nu văd lumina zilei ? Ce bucurie poate fi în această vale a plângerii ? Ce bucurie să fie celui ce este întru durere şi întristare, celui care sălăşluieşte în întuneric şi în umbra morţii şi care nimic altceva nu aşteaptă decât plecarea dintru această viaţă, decât sfârşit necunoscut ? Ce bucurie are cel care sălăşluieşte întru întuneric ? Ce răcorire ale cel ferecat ? Ce mângâiere are cel care aşteaptă moartea amară ? Nici una”.
Şi într-adevăr. Cu ce vrei să te mângâi ? Oare cu slava lumii acesteia, care degrabă se trece ? Oare cu numele sau bogăţia, care adeseori piere ? Oare cu îndulcirile sau poftele trupeşti, care se preschimbă în puroi şi duhoare ? Oare cu frumuseţea şi strălucirea trupului, care degrabă se putrezeşte şi se preschimbă în pulbere şi cenuşă ?
Nu ai tu, omule, ceva cu care poţi să te mângâi întru acest veac mult-înlăcrimat; dimpotrivă, aici trebuie să plângi şi să te tânguieşti. Căci nu locuieşti în tărâmurile patriei, ci în pribegie, nu în pace şi linişte, ci în vâltoarea unui mare război, nu în bucurie şi veselie, ci în valea plângerii. Cine se veseleşte, fiind datornic ? Cine se mângâie, fiind în temniţă ? Cine se bucură, aşteptând moartea ? Nimeni.
Această lume este plină de tânguire şi nu de veselie, de necaz şi întristare, iar nu de mângâiere. Nimic nu este întru această lume statornic şi nestrămutat. Bucuria ei este amestecată cu amar, veselia cu întristare, slava este schimbătoare, bogăţia piere, frumuseţea se preschimbă în pulbere şi cenuşă, îndulcirea trupească se preschimbă în duhoare şi puroi. În sfârşit, toate acestea sunt întrerupte de o moarte năprasnică şi pier.
Nimic întru această lume nu este vrednic de bucurie şi veselie, nimic nu este vrednic de mângâiere şi de adâncire întru cugetare, ci toate sunt pline de plâns şi tânguire … Veacul omenesc este deşertăciunea deşertăciunilor (Eclisiastul 1, 2). Căci se naşte omul din stricăciune, creşte în boli şi suferinţe, îşi cheltuieşte viaţa în tristeţi şi necazuri, în griji, în furtuni, în întuneric şi în toată nestatornicia. Căci pretutindeni sunt necazuri, pretutindeni sunt pârâşi, pretutindeni sunt prigonitori, pretutindeni sunt lupte şi nedumeriri, pretutindeni este teamă şi frică.
Toată lumea este plină de necazuri şi de vrăjmăşie. Orişiunde te-ai întoarce, pretutindeni vei vedea luptă şi încrâncenare. Aici te luptă îmbuibarea, acolo beţia; aici lenevirea, acolo nesimţirea; aici desfrânarea, acolo pofta spurcată; aici frica, acolo păcatul şi fărădelegea. Nimic nu este de care am putea să ne bucurăm întru acest veac.
Apoi va veni moartea, va veni despărţirea de toate şi de toţi, va veni schimbarea neaşteptată a toate, sufletul va merge în alt veac şi va primi răsplată pentru faptele săvârşite aici, iar trupul va rămâne hrană viermilor, se va preschimba în puroi şi duhoare. Nu este nimic îmbucurător întru această lume.
De aceea, nu te bucura în acest veac al plângerii, nu te bucura de nimic ce este vremelnic, deoarece întru acesta totul este nestatornic şi pe de-a-ndoaselea, totul este mincinos şi schimbător. Dacă vrei însă să te mângâi, mângâie-te cu Unul Dumnezeu; dacă vrei să te bucuri, bucură-te de Unul Dumnezeu. Căci bucuria trupească în curând piere, iar bucuria întru Domnul de-a pururi este; mângâierea pământească se mistuieşte năprasnic şi se preschimbă în amărăciune, însă mângâierea Preasfântului Duh pururi întru Domnul ne mângâie şi ne va mângâia în vecii vecilor, cu mângâiere negrăită.
Aşadar, nu te bucura de altceva, ci numai de Domnul. Veseliţi-vă întru Domnul şi vă bucuraţi drepţilor (Psalmi 31, 12), grăieşte proorocul. Iar apostolul spune: Pururea vă bucuraţi. Neîncetat vă rugaţi. Întru toate mulţumiţi (I Tesaloniceni 5, 16-18). Întru aceasta este mântuirea noastră. De nimic altceva să nu te bucuri, decât de Domnul. Căci orice bucurie care nu este întru Domnul este neadevăr şi înşelare, orice mângâiere care nu este întru Domnul este povară şi tulburare a sufletului. Aşadar, bucură-te nu de hrană şi băutură, nu de bogăţia şi slava lumii acesteia, nu de oarecare frumuseţi şi patimi fără rost, ci te bucură de Domnul; de Unul Dumnezeu cu veselie veseleşte-te.
În cele vremelnice întru nimic nu se găseşte bucurie adevărată; în ele aflăm bucurie prefăcută, vremelnică, smintită. Căci în întuneric nu aflăm lumină, iar în moarte nu vom afla viaţă. În minciună nu se vădeşte a fi adevăr. Bucuria lumii acesteia este mincinoasă, mângâierea ei este nestatornică, veselia lesne şi degrab trecătoare. Pentru puţină vreme adie bucuria şi mângâierea şi năprasnic vine necazul; pentru puţină vreme vine bucuria şi neaşteptat poposeşte plânsul şi tânguirea; încă mângâierea nu a trecut şi deja se abate asupră-ne amarul şi întristarea.
De aceea, bucură-te de bucuria întru Unul Dumnezeu şi veseleşte-te cu veselie de El.
Bucură-te de Domnul Dumnezeu, căci Dumnezeul tău este Dumnezeu mare, veşnic, nemuritor, atotţiitor, atotputernic; Dumnezeu este mărinimos, milostiv, drept, iubitor de oameni şi preamilostiv; este Dumnezeul mărinimiilor, Dumnezeul a toată mângâierea. Ale Lui sunt cerul şi pământul, munţii şi văile, pădurile şi crângurile. Ale Lui sunt toată suflarea şi toată făptura, văzută şi nevăzută, care este în cer şi pe pământ. Ale Lui sunt soarele şi luna, stelele şi toate stihiile; ale Lui sunt apele şi râurile, mările şi lacurile, izvoarele şi adâncurile, grindina şi zăpada, ploile şi vânturile, tunetele şi fulgerele. Ale Lui sunt oamenii şi toate vieţuitoarele pământului. Ai Lui sunt îngerii, arhanghelii, scaunele, domniile, heruvimii, serafimii şi toate puterile cereşti. La El sunt adevărul, judecata nefăţarnică, însuşi binele şi iubirea de oameni, înţelepciunea şi izvorul cunoştinţei. La El sunt liniştea, pacea, netemerea şi nemâhnirea. La El sunt slava, bogăţia, comorile şi veşnica îndulcire. La El sunt veselia, lumina, însufleţirea, frumuseţea, strălucirea, dulceaţa şi toată mângâierea. La El sunt slobozenia, nestingherirea, îndestularea şi veacul neclătit. La El sunt toate câte iubesc oamenii. Numai să te alipeşti de Domnul Dumnezeul tău cu tot sufletul tău şi doar de El Unul să te bucuri cu bucurie şi să te veseleşti cu veselie.
Bucură-te de Domnul şi adu-I mulţumire, căci El te-a făcut pe tine după chipul şi asemănarea Sa (Facerea 1, 26), te-a adus din nefiinţă în fiinţă, te-a încununat cu slavă şi cu cinste. Nu te-a făcut fiară, sau chit, sau oricare altă vieţuitoare, ci te-a făcut om, făptură cugetătoare, a înzestrat sufletul tău cu nemurire şi voire slobodă. Chiar dacă noi murim cu trupul trecător, cu sufletul petrecem veşnic, nu o mie sau două sau trei mii de ani, ci în vecii vecilor, care nu au sfârşit.
Bucură-te de Domnul şi adu-I mulţumire, căci El a zidit toate de dragul tău. Pentru tine a făcut cerul şi pământul, soarele, luna şi stelele – toată podoaba cerească. Pentru tine sunt fiarele, dobitoacele, păsările şi toate vieţuitoarele. Pentru tine sunt mările, izvoarele, lacurile, peştii feluriţi, marile balene. Pentru tine sunt pădurile, crângurile, pustiurile. Pentru tine sunt făcute toate cele văzute şi nevăzute.
Bucură-te de Unul Dumnezeu şi adu-I mulţumire pentru că El toate pentru tine le-a rânduit drept şi milostiv, şi neîncetat cugetă la sufletul tău; te apără, te păzeşte, te acoperă, te ocroteşte, îţi dăruieşte tărie, sănătate, te întăreşte, te înţelepţeşte, te luminează către toată fapta cea bună. Toate pentru tine le face cu dreptate şi milostivire.
Bucură-te de Unul Dumnezeu şi adu-I mulţumire pentru că El, Domnul atotputernic şi preabogat, pentru tine a sărăcit, pentru tine S-a făcut om, ca să te unească întru una cu El. Nu s-a scârbit să ia firea noastră, tocmai pentru ca să ni se dăruiască nouă în întregime. Pentru tine a fost pus în iesle; pentru tine a fost înfăşat cu scutece Cela ce îmbracă cerul cu nori; pentru tine a fost tăiat împrejur a opta zi; pentru tine a fugit în Egipt; pentru tine S-a botezat în Iordan; pentru tine a plecat capul în faţa lui Ioan Botezătorul ca să ridice de la tine necazul; neavând trebuinţă de botez, S-a botezat ca să-ţi dăruiască prin botez curăţire.
Bucură-te de Unul Domnul şi adu-I mulţumire, deoarece pentru tine a fost bătut, necinstit, scuipat, batjocorit, legat, încununat cu cunună de spini; pentru tine I-au fost bătute mâinile în cuie, a băut oţet şi fiere, a fost împuns cu suliţa în preacurata coasta Sa; pentru tine a vărsat preacurat sângele Său, te-a răscumpărat cu sângele Său; pentru tine a fost aşezat în mormânt; pentru tine a înviat a treia zi din morţi – ca să ne dăruiască nouă tuturor Înviere.
Bucură-te de Unul Domnul şi adu-I mulţumire pentru faptul că, deşi săvârşeşti adânc de păcate înaintea lui Dumnezeu, El te primeşte cu milostivire întru pocăinţă. Vai, câte păcate săvârşeşti înaintea Lui ! Şi nu te leapădă ! Câte fărădelegi săvârşeşti ! Şi El nu se întoarce de la tine ! Vai, cât cazi ! Iar El te înnoieşte, îndelung rabdă şi nu de îndată te dă morţii, ci aşteaptă întoarcerea ta, chiar până în ceasul morţii, când, poate te vei pocăi. El ţi-a dat lege şi arătare a voii Sale, nu te-a lipsit de botez, nu te-a lăsat cufundat în necredinţă şi erezie păgubitoare.
Slavă milostivirii Sale negrăite ! Slavă iconomiei Sale preaînţelepte ! Slavă negrăitei şi de nepătruns bunătăţii şi iubirii Sale de oameni ! Căci Lui I Se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl Cel fără de început şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[1] Cu înţelesul de minte, socotinţă, cugetare, sfat lăuntric.
[2] Întăreşte-te dar şi te îmbărbătează foarte, ca să păzeşti şi să faci precum ţi-a poruncit Moisi sluga mea, şi să nu te abaţi de la acelea de-a dreapta sau de-a stânga, ca să fii înţelept întru toate cele ce vei face. Şi să nu lipsească cartea legii acesteia din gura ta, ci să cugeţi întru dânsa ziua şi noaptea, ca să pricepi a face toate cele scrise, că atunci te vei îndrepta, şi vei îndrepta căile tale, şi atunci vei pricepe (Isus Navi 1, 7-8).
[3] Adică nefolositor.
