Scriptura nr. 60
Nădejdea noastră
Cuvinte despre Fericiri
de arhimandrit Serafim Alexiev
I. DESPRE FERICIREA CRESTINULUI Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile lui Psalmi 127, 1 Păcatul, tâlharul care răpeşte fericirea omului Căile de întoarcere la fericire Fericirea este ascunsă în împlinirea voii lui Dumnezeu Trebuie să ne ostenim pentru Dumnezeu, pentru a dobândi fericirea Poruncile lui Hristos despre fericire II. FERICIREA INTAIA Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor Matei 5, 3 Cine sunt cei săraci cu duhul ? Smerenia – temelie a vieţuirii creştine în virtute Smerenia îmbogăţeşte Ce este smerenia ? Treptele smereniei Păcate împotriva fericirii celei dintâi - Slava deşartă sau goana după lauri - Trufia - Mândria împotriva lui Dumnezeu duce la prăbuşire III. FERICIREA A DOUA Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia Matei 5, 4 Care lacrimi duc la fericire ? Deosebirea dintre întristarea după Dumnezeu şi întristarea lumii Răsplata celor care plâng după Dumnezeu Păcate împotriva fericirii a doua - Plăcerile lumeşti - Menirea omului - Dezamăgirile celor împătimiţi de bunurile pământeşti - Plânsul de pocăinţă duce la bucurie veşnică - Râsul şi plăcerile sunt piedică în calea plânsului după Dumnezeu - Întoarcerea la Dumnezeu IV. FERICIREA A TREIA Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul Matei 5, 5 Trăsăturile blândeţii Treptele blândeţii Blândeţea este semn al creştinului Puterea blândeţii Răsplata celor blânzi Păcate împotriva fericirii a treia - Însuşirea mâniei - Se biruieşte oare răul cu mânie ? - Paguba pricinuită de mânie - Oare ceilalţi sunt vinovaţi de mânierea noastră ? - Mânia cea folositoare V. FERICIREA A PATRA Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura Matei 5, 6 Ce este dreptatea ? Dreptatea ca nevoinţă Dreptatea ca îndreptare înaintea lui Dumnezeu Dreptatea întrupată este Iisus Hristos Dreptatea se dobândeşte cu osteneală Osteneala trebuie să fie după puteri Păcate împotriva fericirii a patra - Morţii cei vii - Însuşirile morţilor vii - Calea spre moartea duhovnicească - Unde este fericirea ? - Cum să ne luptăm cu depărtarea de Dumnezeu şi să ne câştigăm râvna VI. FERICIREA A CINCEA Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui Matei 5, 7 Felurile milosteniei Facerea de bine Milostenia trebuie să-i cuprindă pe toţi, şi pe cei vrednici şi pe cei nevrednici Milostenia noastră trebuie să fie săvârşită în ascuns Săracii pe care-i ajutăm sunt binefăcătorii noştri Milostenia şterge păcatele noastre Răsplata milosteniei dezinteresate Binefacerea duhovnicească Păcate împotriva fericirii a cincea - Nemilostivirea faţă de cei săraci, din pricina iubirii de bani - Împietrirea faţă de cei în suferinţă - Asprimea faţă de păcătoşi - Invidia care împiedică orice binefaceri - Cruzimea faţă de animale VII. FERICIREA A ŞASEA Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu Matei 5, 8 Necurăţia lăuntrică şi cea văzută a inimii Pildă de necurăţie duhovnicească Cum se dobândeşte curăţirea inimii Trepte ale curăţiei inimii Nepătimirea este hotarul curăţiei omeneşti Pilde de curăţie a inimii Răsplata celor curaţi cu inima Păcate împotriva fericirii a şasea - Fecioară preaminunată, dar nebineplăcută lui Dumnezeu - Sfântul botez spală păcatul originar - Păcatele de după botez - Păcatul este mai cumplit decât satana - Inima este zidită spre curăţenie - Şi sfinţii pot să cadă, şi păcătoşii să se îndrepte - Pocăinţa readuce curăţia minţii VIII. FERICIREA A ŞAPTEA Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema Matei 5, 9 Treptele facerii de pace Treapta I – Duhul păcii
Omul nu este zidit pentru chinuri, ci pentru fericire. Despre aceasta mărturiseşte vrednicia sufletului omenesc. Dumnezeu a binevoit să-l zidească asemenea Sieşi. L-a zidit după chipul Său (potrivit Facerea 1, 27) şi a dorit să Se odihnească în el ca în casa Sa. El este lăcaş al harului, biserică a Sfântului Duh, mireasă a lui Hristos. Sfântul Macarie Egipteanul spune: ,,Aşa precum cerul şi pământul au fost zidite de Dumnezeu pentru ca omul să locuiască în ele, tot astfel El a zidit trupul şi sufletul omului ca lăcaş al Său, ca să Se sălăşluiască şi să Se odihnească în trupul lui [al omului] ca în casa Sa şi să aibă mireasă minunată sufletul iubit, zidit după al Său chip … De aceea apostolul grăieşte: A cărui casă suntem noi (Evrei 3, 6).
Păcatul, tâlharul care răpeşte fericirea omului
Sufletele noastre zidite după asemănarea lui Dumnezeu s-au făcut de nerecunoscut în căderea lor păcătoasă. Păcatul le-a îndepărtat de chipul lor luminos dintâi. Vina pentru aceasta o purtăm numai noi, care de bunăvoie ne dăm păcatului. Cum sufletul este nevăzut, noi, obişnuiţi cu păcatul, liniştiţi îl întinăm cu fărădelegi, fără să ne gândim că în felul acesta el îşi pierde curăţia cu care a ieşit din mâinile Ziditorului. Însă dacă am putea să vedem cu duhul şi să privim sufletul în ruşinea sa vrednică de plâns, în mijlocul tinei patimilor, ne-ar cuprinde groaza. Din lăcaş al Sfântului Duh, el s-a prefăcut în sălaş al diavolilor. Din casa harului, a ajuns groapă a rătăcirilor. Din mireasă a lui Hristos, a decăzut în cuib de patimi întunecate.
Prin căderea în păcat, omul şi-a trădat menirea. El nu trebuie să fie ceea ce păcatul a făcut din el. Se cade ca el să se unească iarăşi cu Dumnezeu. Altminteri, pierzând calea vieţii sale, niciodată nu va ajunge la acea stare fericită pentru care a fost zidit. Dacă ne întrebăm oare de ce este omul atât de nefericit, chiar atunci când are tot ce-i trebuie pentru viaţa de aici: sănătate, averi, desfătări lumeşti, vom vedea că-i lipseşte unirea cu Dumnezeu. Iar el a rupt legătura cu Ziditorul său pentru că s-a alipit de păcat. Despărţit de Dumnezeu, el este neliniştit, căci numai Dumnezeu poate dărui sufletului fericirea după care el tânjeşte, pentru care l-a şi zidit.
Dumnezeu a făcut şi face totul pentru a-l uni pe om cu El. El ne-a răscumpărat din păcat, dând pentru noi pre Fiul său cel unul născut …, ca tot cel ce crede întru el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).
,,Închipuie-ţi, grăieşte Sfântul Macarie, că regele a aflat un om sărac, acoperit tot cu lepră, şi nu se ruşinează de el, ci pune leacuri pe rănile lui ca să-i tămăduiască cojile rănilor lui, şi în cele din urmă l-a şi aşezat la masa împărătească, l-a înveşmântat în porfiră şi l-a făcut împărat. Aşa a făcut şi Dumnezeu cu neamul omenesc, a spălat rănile oamenilor, le-a tămăduit, i-a primit în cămara cerească de nuntă. Atât de mare este vrednicia creştinilor; nu se asemuieşte cu nimic !”
Dacă cineva însă, după ce a fost tămăduit de lepră, iarăşi se dă pe sine păcatelor, se va face asemenea oraşului care nu are ziduri şi în care fără oprelişte intră tâlharii pe unde voiesc şi îl jefuiesc, iau pradă şi pun foc. Aceasta este starea creştinului care nu poartă de grijă sufletului său. La el vin duhurile viclene şi îi pustiesc mintea, împrăştiindu-i gândurile după amăgirile păcătoase ale lumii acesteia. Un astfel de om poate părea bun din afară, poate să fie foarte învăţat în ştiinţă şi artă, dar înlăuntrul său este nefericit din clipa în care s-a predat păcatelor, de cum a rupt legătura sa cu Dumnezeu, pentru că nu urmează îndemnurile cugetului său. În inimă i se ascunde o rădăcină amară, rădăcina patimii, care îi amărăşte viaţa. El hrăneşte de bunăvoie în sufletul său un tâlhar cumplit, care îi răpeşte fericirea. Dacă nu vrea să se lupte cu păcatele sale, să smulgă rădăcina amară, să izgonească pe tâlharul cel cumplit, patimile lui îi vor otrăvi tot mai mult inima, se vor revărsa de acolo şi vor întuneca şi puţinele bucurii rămase în viaţa lui, până ce, în cele din umră, îl duc încă din viaţa aceasta la chinurile înfricoşătoare ale iadului. Şi atunci el, încă în viaţă fiind, va încerca aceste chinuri ale iadului, ca să vadă că ele nu sunt născocire a cugetelor evlavioase, ci realitate neîndoielnică.
,,De aceea, osteneşte-te, povăţuieşte Sfântul Macarie, să-ţi înfrânezi pâraiele patimilor, căci altminteri vei cădea în mii de răutăţi şi te vei înspăimânta, surprins asemenea boierului bogat, fără de grijă, dar pe care dintr-odată îl prind slujitorii stăpânului şi, ducându-l la el, îi spun: ‘Eşti învinuit de fărădelegi şi te aşteaptă osânda morţii’. Înfricoşat de această veste, el îşi pierde şi mintea, şi graiul şi împietreşte de înfricoşare”.
Căile de întoarcere la fericire
Ce trebuie să facă omul pentru a reface legătura sa cu Dumnezeu şi să afle fericirea pierdută ? Trebuie să înţeleagă menirea sa înaltă, să înţeleagă că păcatul este prietenul său amăgitor şi cel mai cumplit vrăjmaş, să rupă legătura cu păcatul şi să se întovărăşească din nou cu Dumnezeu. Trebuie să arate dorinţă să se mântuiască. Unirea cu Dumnezeu este lucrarea voii celei bune.
Unirea noastră din nou cu Dumnezeu se înfăptuieşte prin pocăinţă. Menţinerea legăturii noastre cu Dumnezeu se face prin împlinirea poruncilor Lui. Cel ce merge pe căile lui Dumnezeu va veni la El şi la El va afla toată fericirea sa pierdută. Numai pocăinţa este pregustare de acum a bucuriei, căci ea linişteşte cugetul, care este bici, izgoneşte păcatul, care este bold în trup şi alungă patima, care este chinuitoare şi pricinuieşte numai suferinţă.
De îndată ce se pocăieşte şi nu mai iubeşte păcatul, omul iubeşte pe Dumnezeu. Iar în iubirea pentru Dumnezeu este ascunsă toată fericirea noastră. Pentru aceasta Domnul Iisus Hristos ne-a dat, ca cea dintâi îndatorire, iubirea de Dumnezeu.
Dar cum să-L iubim pe Dumnezeu ? Sfântul Vasilie cel Mare spune: ,,Dragostea de Dumnezeu nu este ceva care se dobândeşte prin ştiinţă. Nu am învăţat de la cineva să ne minunăm de lumină, să fim iubitori de viaţă. Nimeni nu ne-a învăţat să ne iubim părinţii şi învăţătorii. Tot aşa, nu este cu putinţă să învăţăm iubirea de Dumnezeu din afară, ci odată cu alcătuirea omului este pusă în noi, ca o sămânţă, toată legea care singură cuprinde imboldurile ce ne îndeamnă să-L iubim pe Dumnezeu”. Dacă dragostea de Dumnezeu nu ne-ar fi proprie, Dumnezeu nu ne-ar fi poruncit-o. Cel ce se înfrânează de la rău nu se întreabă cum să-L iubească pe Dumnezeu. Ura lui faţă de păcat este deja în el vădire a iubirii de Dumnezeu. Încordarea voinţei lui în a săvârşi poruncile lui Dumnezeu este semn al iubirii de Dumnezeu. Lepădarea lui de desfătările păcătoase, sau săvârşirea unei nevoinţe plină de osteneală, de asemenea, grăieşte despre dragostea de Dumnezeu. De aceea Mântuitorul spune: De mă iubiţi pre mine, poruncile mele păziţi (Ioan 14, 15). Cel ce vrea să-L iubească pe Dumnezeu să înceapă cu păzirea cugetului curat de păcate, pocăindu-se pentru fărădelegile săvârşite mai înainte şi păzindu-se de acum înainte să nu mai săvârşească altele ca acelea.
Fericirea este ascunsă în împlinirea voii lui Dumnezeu
Din împlinirea poruncilor dumnezeieşti izvorăşte bucurie în suflet, linişte a cugetului, pacea harului în inimă. Ea este pregustarea raiului încă de aici de pe pământ. Cel ce plineşte poruncile dumnezeieşti se uneşte în chip tainic cu Dumnezeu, iar în unirea cu Dumnezeu omul încearcă adevărata fericire.
Episcopul Elenopolei, Paladie, autorul minunatei cărţi duhovniceşti Lavsaicon, mărturiseşte că în mânăstirea lui Avva Apollo erau 500 monahi şi cu toţii erau mereu bucuroşi, fără să ia aminte la marile neajunsuri şi lipsuri ale vieţuirii în pustie. Ei aveau o aşa bucurie cum nici un om pământesc nu poate încerca din desfătările trupeşti. Printre ei, niciunul nu era trist sau mâhnit. Avva Apollo obişnuia să spună: ,,Nu se cuvine să se întristeze pe calea mântuirii aceia care vor moşteni Împărăţia Cerurilor. Să ofteze păgânii, să plângă iudeii, să fie mâhniţi păcătoşii, dar cei ce merg pe calea cea dreaptă trebuie să se bucure”.
Această fericire au încercat-o toţi creştinii credincioşi lui Dumnezeu, chiar în mijlocul necazurilor vieţii. Au încercat-o şi sfinţii mucenici care au îndurat chinuiri nemaiauzite. Putem să o încercăm şi noi, numai să ne făgăduim să fim întru totul credincioşi lui Dumnezeu până la moarte, căci această bucurie duhovnicească izvorăşte din unirea cu Dumnezeu, care este izvorul veşnic al bucuriei adevărate. Dar de se rupe această unire prin călcarea vreunei porunci dumnezeieşti, întunericul pătrunde în inimă, neliniştea în cuget, îngrijorarea, tulburarea, iadul.
Pentru a ne izbăvi din acest iad, Dumnezeu ne-a oprit să iubim lumea, adică ceea ce este păcătos în lume, ceea ce ne otrăveşte viaţa şi ne pierde sufletele. Oricare va vrea să fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face (Iacov 4, 4). Adevăratul creştin nu trebuie să iubească lumea, nici chiar pe tatăl şi pe mama sa, mai mult decât pe Dumnezeu. Cu atât mai mult, el nu trebuie să iubească păcatul în locul lui Dumnezeu şi pentru iubirea sa de păcat să lupte împotriva lui Dumnezeu. Lupta împotriva lui Dumnezeu este cel mai mare necaz pentru om şi duce la nenorocire veşnică.
Câtă vreme plinim poruncile dumnezeieşti suntem bucuroşi întru Domnul (potrivit Filippeni 4, 4). De cum călcăm voia lui Dumnezeu, mâhnirea ne năpădeşte sufletele. Psalmistul, care a încercat toată bucuria unirii cu Dumnezeu prin plinirea voii lui Dumnezeu, spune: Bucura-mă-voiu eu de cuvintele tale, ca cel ce află dobânzi multe (Psalmi 118, 162). El a încercat în faptă câtă bucurie aduc poruncile dumnezeieşti sufletului întristat când sunt plinite, şi de aceea a spus: Că de nu ar fi fost legea ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru smerenia mea. În veac nu voiu uita îndreptările tale, că într-însele m-ai viat. Al tău sunt eu mântuieşte-mă, că îndreptările tale am căutat. … Cât am iubit legea ta Doamne, toată ziua gândirea mea este. … Mai mult decât cei bătrâni am priceput, că poruncile tale am căutat. Despre toată calea rea am oprit picioarele mele, ca să păzesc cuvintele tale. … Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele tale, mai mult decât mierea gurii mele. … Făclie picioarelor mele este legea ta, şi lumină cărărilor mele. … Moştenit-am mărturiile tale în veac; că bucurie inimii mele sunt (Psalmi 118, 92-94, 97, 100-101, 103, 105, 111).
Iată câtă bucurie pentru sufletul credincios izvorăşte din plinirea poruncii lui Dumnezeu ! Atâta bucurie, încât cel credincios, care a gustat din această fericire a raiului, este gata să se dea pe sine pătimirilor, chinurilor, morţii chiar, numai şi numai să nu calce poruncile dumnezeieşti, care sunt pentru el viaţă, mângâiere, fericire, Rai. De aceea psalmistul spune: Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile lui (Psalmi 127, 1). Sfântul Macarie spune: ,,Întreaga obşte a sfinţilor prooroci, apostoli, mucenici au păzit cuvântul lui Dumnezeu în inimile lor. Ei nu au avut altă grijă, ci au dispreţuit cele pământeşti şi au petrecut în porunca Sfântului Duh, alegând mai mult decât orice ceea ce este bine şi bineplăcut Duhului …, alegând în locul bogăţiei sărăcia, în locul slavei umilinţa, în locul plăcerilor pătimirile şi în locul mâniei iubirea, dispreţuind necazurile păcătoase care le răpeau lor acestea, căci vedeau în ele ajutoare pentru atingerea ţintei. Şi de cei buni nu s-au lepădat, şi pe cei vicleni nu au învinuit, desluşind în toţi slujitori responsabili ai purtării de grijă a lui Dumnezeu. De aceea, faţă de toţi aveau bunăvoinţă căci, când auzeau de la Domnul: Iertaţi, şi vi se va ierta (Luca 6, 37), atunci începeau să socotească pe cei care-i ocărau ca pe binefăcători, ca prilejuitori de iertare a ocărilor. Este cu neputinţă să se mântuiască omul altfel decât prin aproapele său. De aceea, pliniţi legea duhovnicească. Iată de ce cei ce plinesc legea duhovnicească iubesc nu numai pe cei binefăcători ai lor, ci şi pe prigonitorii şi hulitorii lor”.
Un oarecare monah era cu atât mai vesel în duh cu cât îl umileau şi îl batjocoreau mai mult. El spunea: ,,Aceia care ne umilesc şi ne batjocoresc ne oferă prilej de propăşire, iar aceia care ne laudă vatămă sufletele noastre”. Cel ce plineşte poruncile lui Dumnezeu este fericit. Nu despre asta spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: De ştiţi acestea, fericiţi sunteţi de le veţi face (Ioan 13, 17) ?
Trebuie să ne ostenim pentru Dumnezeu, pentru a dobândi fericirea
În zadar caută lumea fericirea aici, unde ea nu se află în mâncare, băutură, petreceri, întâlniri, discuţii, plăceri zgomotoase, dansuri, distracţii, teatru, circuri şi altele. Câtă vreme eşti în mijlocul distracţiilor, uiţi de tine şi te simţi puţin fericit. Dar de cum s-a sfârşit petrecerea şi te întorci acasă, pustiul iarăşi pune stăpânire pe tine. Nemulţumirea, plictisul, chinul te întovărăşesc şi te ţin în puterea lor cea rea. Cât este de neobişnuit că pustnicii care vieţuiesc în unire cu Dumnezeu, care nu au nici o desfătare şi nici o plăcere, care nici măcar oameni nu văd, cântă, se bucură şi nu cunosc ce este plictiseala ! Cum este cu putinţă ? Ei au aflat izvorul fericirii – Dumnezeu – şi se adapă din el cu bucurie duhovnicească până se satură. O astfel de bucurie duhovnicească putem să avem şi noi, cei ce vieţuim printre deşertăciunile lumii acesteia, dacă suntem în legătură cu Dumnezeu.
Fireşte, această bucurie nu se dă dintr-odată. Ea se câştigă cu osteneală. Pustnicii trebuiau să se lupte cu multe ispite şi păcate, să biruie multe pofte şi aplecări, până ce au ajuns la fericita unire cu Dumnezeu. Nici pentru noi nu este altă cale de mântuire în afară de calea luptei cu păcatul, care uneori este foarte grea, dar întotdeauna bogat răsplătită. Sfinţii apostoli ne învaţă că prin multe necazuri se cade nouă a intra întru împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14, 22).
Dacă ne punem întrebarea de ce noi nu suntem fericiţi, fiind în chip părelnic creştini credincioşi, va trebui să ne răspundem: pentru că, stăruind să împlinim poruncile lui Dumnezeu, nu încetăm a săvârşi păcate. La bine adăugăm răul, la miere otravă. În felul acesta întunecăm bucuria binelui cu amărăciunea răului. Cele adunate prin nevoinţă le risipim prin patimi (potrivit Iacov 4, 3). De pildă, dăm milostenie şi ne mândrim cu asta; postim cu trupul, dar ne lăsăm târâţi de dorinţe şi fapte păcătoase; ne desfătăm în har cu rugăciune şi citire de cărţi duhovniceşti, iar după aceea săvârşim lucruri care nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu, pentru care cugetul începe să ne mustre. Ce bucurie duhovnicească poate să fie în inima care păcătuieşte astfel ?
Sfântul Arsenie cel Mare
Odată, şezând în chilia sa, Sfântul Arsenie cel Mare a auzit un glas care i-a spus: ,,Vino, şi îţi voi arăta lucrurile oamenilor. Şi sculându-se, a ieşit şi l-a dus pe el într-un loc şi i-a arătat un om tăind lemne şi făcând o sarcină mare, şi acela se ispitea să o ridice, dar nu putea. Şi în loc de a mai lua dintr-însa, el mergând mai tăia lemne şi adăuga peste sarcină. Şi aceasta o făcea vreme îndelungată. Şi mergând puţin mai înainte, iarăşi i-a arătat lui un om stând lângă un lac şi scoţând apă dintr-însul şi turnând-o într-un jgheab găurit, din care curgea iarăşi în lac. Şi i-a zis lui iarăşi: Vino să-ţi arăt alta. Şi a văzut o biserică, şi doi oameni călare pe cai ţinând o prăjină de-a curmezişul, unul împotriva altuia. Şi voiau să intre prin uşă şi nu puteau, pentru că era prăjina de-a curmezişul, şi nu s-a smerit nici unul pe sine înapoia celuilalt, ca să întoarcă prăjina de-a dreptul, şi pentru aceasta au rămas afară de uşă (biserică).
Când Sfântul Arsenie s-a arătat nedumerit, neştiind ce înseamnă toate acestea, Îngerul i-a dat următoarea lămurire: ‘Aceştia sunt oamenii care poartă cu mândrie cumpăna, ca şi cum ar fi a dreptăţii, şi nu s-au smerit ca să se îndrepteze pe sine şi să călătorească pe calea cea smerită a lui Hristos. Iar cel ce tăia lemne este omul cel întru multe păcate care, în loc de a se pocăi, adaugă alte fărădelegi întru păcatele sale. Şi cel ce scotea apa este omul cel ce face lucruri bune, dar pentru că are întru dânsele amestecare rea, cu aceasta a prăpădit şi lucrurile cele bune ale sale. Deci tot omul trebuie să fie treaz la lucrurile sale, ca să nu se ostenească în deşert. Omul care lua apă înseamnă pe aceia care săvârşesc fapte bune, dar în zadar se ostenesc, căci sufletul lor este găurit de păcate de care ei nu vor să se lepede pentru a ţine harul în suflet şi să se bucure în Duhul Sfânt. Şi cei doi bărbaţi rămaşi în afara bisericii sunt aceia care săvârşesc faptele bune cu mândrie şi nu vor să meargă pe calea duhovnicească a smereniei. Pentru aceasta şi rămân afară de Împărăţia Cerurilor’”.
Omul care săvârşind binele înclină şi spre păcat intră în unire cu diavolul. Despre astfel de creştini Sfântul Macarie spune: ,,Mulţi, deşi le este dat harul, nu ştiu că sunt jefuiţi de păcat. Închipuiţi-vă că în casa cuiva trăiesc o fată tânără şi un bărbat tânăr. Tânăra, minţită de bărbat, în cele din urmă încuviinţează, preacurveşte şi se face de dispreţ. Astfel şi şarpele înfricoşător al păcatului petrece în suflet, îl ispiteşte şi îi şopteşte să păcătuiască. Dacă sufletul omului încuviinţează, intră în unire cu
răutatea netrupească a diavolului. Aşa preacurveşte în inimă acela care primeşte în inima sa gândul celui viclean şi încuviinţează la el. De aceea măsura nevoinţei tale este aceasta: să nu preacurveşti în gândurile tale, ci cu mintea să te împotriveşti ispitelor, să duci război lăuntric, să te lupţi cu patima, să nu o asculţi, să nu cauţi desfătare cu ea în gândurile tale. Şi dacă Domnul află în tine această pregătire, în ziua cea din urmă te va primi în Împărăţia Sa”. Înfricoşătoare este starea omului ce se află de bunăvoie în puterea diavolului. El este străin de bucuria harului şi în lumea aceasta şi în cea de dincolo.
Sfântul Macarie Egipteanul, icoană de Andrei Rubliov (1408)
Poruncile lui Hristos despre fericire
Iisus Hristos vrea să ne facă părtaşi la fericirea celor credincioşi, şi de aceea ne-a lăsat minunatele Sale fericiri, 9 la număr, care, ca nişte pietre de hotar, sunt aşezate de-a lungul căii vieţii duhovniceşti, spre a însemna treptele propăşirii noastre. Începând cu smerenia, această temelie unică a vieţii în har, fericirile ne duc pe calea faptelor bune până la vârful lor cel mai înalt, jertfirea de sine care, însufleţită de dragostea curată faţă de Dumnezeu, este gata să primească cu bucurie şi nevoinţa mucenicească pentru Hristos.
Mântuitorul nostru nu a dat înaltei Sale învăţături despre fericiri chipul unor porunci aspre. El nu a voit să-i facă pe oameni buni cu sila. El a arătat doar cât de minunate sunt bunele făptuiri, cât de fericit se simte omul când este în unire cu Dumnezeu şi se scaldă în har şi lumină. El vrea să-i îndemne pe credincioşi să simtă singuri bucuria izvorâtă din unirea cu Dumnezeu, să preguste fericirea raiului făgăduit, spre a porni de bunăvoie pe calea desăvârşirii duhovniceşti de sine. Pentru îmbărbătarea voii, care de obicei greu se urneşte pe calea cea grea a nevoinţei, Iisus Hristos a legat de fiecare fericire o făgăduinţă a unei răsplătiri în veacul viitor, unde fiecăruia i se va da după faptele lui (potrivit Matei 16, 27).
Începând din capitolul următor vom urmări fiecare fericire în parte. Să ne rugăm Domnului nostru să ne dea putere şi învăţătură nu numai să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, dar şi să-l plinim în viaţă, căci nu ca ascultători ai legii ne vom face drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci ca plinitori ai legii vom fi îndreptaţi (potrivit Romani 2, 13), după cuvintele lui Hristos: Fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pre el (Luca 11, 28).
Stih de aur: Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile lui va voi foarte (Psalmi 111, 1).
Mântuitorul nostru, care cunoaşte cel mai bine tainele cerului şi ale pământului, ne descoperă care oameni sunt fericiţi şi cum se dobândeşte această fericire. El ne învaţă în cuvântarea Sa de pe munte, prin cuvintele cele mai simple şi mai limpezi, cum putem să ne izbăvim de puterea chinuitoare a păcatului care ne face nefericiţi, şi cum putem câştiga fericirea după care însetăm.
Întreaga învăţătură a lui Hristos despre fericirea creştinului se cuprinde în 9 puncte:
Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei blânzi, fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi după dreptate, fericiţi cei milostivi, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiţi făcătorii de pace, fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, spunând tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind, pentru Mine. Fie ca prin ajutorul lui Dumnezeu să cercetăm pe fiecare dintre aceste fericiri mai aparte, spre a vedea cum trebuie să păşim în viaţa de zi cu zi spre înalta ţintă pusă nouă înainte – mântuirea sufletului şi dobândirea veşnicei fericiri. Astăzi ne vom opri la prima fericire: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor.
Cine sunt cei săraci cu duhul ?
După tâlcuirea într-un cuget a sfinţilor, cei săraci cu duhul sunt cei smeriţi.
De ce Iisus Hristos nu a spus de-a dreptul fericiţi cei smeriţi, ci a spus fericiţi cei săraci cu duhul ? Pentru că cei săraci cu duhul spune mai mult decât expresia cei smeriţi.
,,Cel sărac – tâlcuieşte Mitropolitul Filaret al Moscovei – nu are nimic, ci aşteaptă totul de la ceilalţi şi cere cele de trebuinţă pentru viaţă: hrană, haine, adăpost, ca milostenie”. Aşa se întâmplă şi cu cei săraci cu duhul. Ei îşi amintesc că nu mai au lăcaşul raiului din care au fost izgoniţi pentru păcatele lor, că nu mai au veşmântul raiului, veşmântul sfinţeniei, de care s-au lipsit din pricina căderii în păcat, că nu mai au hrana raiului din pomul vieţii, de care s-au făcut nevrednici. Şi, amintindu-şi acestea, ei se văd în stare vrednică de plâns, fără fapte bune, fără bogăţii duhovniceşti, primejduiţi să moară de moarte veşnică în păcătoşenie. Şi, înţelegând acestea, ei, ca cei din urmă dintre săraci, aleargă smeriţi la Dumnezeu cel bogat şi cer de la El adăpost duhovnicesc – Biserica lui Hristos – haină duhovnicească, harul lui Hristos, căci cei ce în Hristos s-au botezat în Hristos s-au şi îmbrăcat (potrivit Galateni 3, 27) ca hrană duhovnicească, tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu, care este bogat în milă, primeşte astfel de oameni smeriţi şi le dă şi hrană, şi haină, şi adăpost, aşezându-i în Împărăţia Cerurilor. Numai acela care înţelege că este sărac cu duhul poate să ceară smerit şi să primească bunuri duhovniceşti de la Dumnezeu. ,,Rugăciunea smerită şi smerenia rugătoare alcătuiesc sărăcia duhului”, spune Sfântul Filaret al Moscovei.
Smerenia – temelie a vieţuirii creştine în virtute
Iisus Hristos a pus sărăcia cu duhul, adică smerenia, la începutul fericirilor Sale, căci prin smerenie începe viaţa duhovnicească, îmbogăţirea cu har şi adevărata bună făptuire. Omul a pierdut raiul şi trebuie să se înalţe iarăşi la acesta. Dacă porneşte pe calea mândriei este pierdut, căci iarăşi va cădea doborât de mândrie, precum întâia oară din mândrie a căzut din fericirea raiului. De vrea să se ridice în chip negreşit până la Rai, trebuie să pornească pe calea părut coborâtoare a smereniei. Această cale a umilirii de sine de bunăvoie şi a necurmatei smeriri îl va duce în Împărăţia Cerurilor. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte smerenia temelia pe care se pot înălţa fără primejdie toate celelalte, bune şi mântuitoare. ,,Dacă această temelie lipseşte, chiar dacă cineva în viaţa sa se va înălţa până la ceruri, totul lesne se va nărui şi va avea sfârşit rău”.
De ce copacul cu cât creşte mai înalt cu atât îşi înfige rădăcinile sale mai adânc în pământ ? Ca să nu cadă. Ridicându-se, el se smereşte şi smerindu-se fără de primejdie se înalţă. Aşa trebuie să facă şi creştinul: dacă creşte în faptele cele bune, dacă are avantaje înaintea celorlalţi, fie prin har, fie prin dar, fie prin minte, fie trupeşti, trebuie neapărat să se smerească, altfel le va pierde. Fără rădăcinile adânci ale smereniei, nimeni nu a fost ferit de cădere. Cu cât omul vrea să ridice o clădire mai înaltă, cu atât va trebui să-i pună temelii mai adânci. Tot aşa cu cât cineva vrea să se înalţe mai mult la Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să se smerească. ,,Smerenia este sarea virtuţilor”, spune Sfântul Filaret al Moscovei. ,,Precum sarea dă gust plăcut mâncării, tot aşa smerenia dă desăvârşire faptelor bune. Fără sare, hrana se strică repede; fără smerenie, fapta bună lesne se strică prin mândrie, prin slavă deşartă, nerăbdare şi piere”.
Numai cu smerenie neprefăcută, fără alte fapte bune, omul se poate mântui. Dar fără smerenie, cu oricare alte fapte bune se va împodobi, omul nu poate să dobândească mântuirea sufletului şi fericirea veşnică. Vameşul din Evanghelie nu avea alte fapte bune. Era numai smerit. Această smerenie i-a deschis ochii să se vadă pe sine, să-şi cunoască nimicnicia sa duhovnicească, să-şi vadă toată slăbiciunea, păcătoşenia, starea vrednică de plâns şi să strige din adâncurile sufletului său: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (Luca 18, 13). Această smerenie l-a mântuit pe vameş.
Fariseul însă avea virtuţi: era evlavios, mergea la templu, nu era răpitor, nu era nedrept, nu era desfrânat, postea, dădea milostenie, dar … spre marea sa nenorocire, nu avea smerenie. El se mândrea cu calităţile sale, şi fiindcă faptele lui bune nu erau sărate cu sarea smereniei, degrabă s-au stricat şi, ca nebune, au fost lepădate de Dumnezeu. Vedeţi cum smerenia singură este îndeajuns pentru a-i aduce omului mântuirea, iar virtuţile fără smerenie nu îngăduie intrarea în Împărăţia Cerurilor ?!
Fireşte, nu sunt lipsite de însemnătate nici celelalte fapte bune, dar ele adaugă valoare numai dacă înaintea lor se aşază smerenia. Altminteri, ele singure sunt 0, în timp ce smerenia singură este 1. Înşiră câte zerouri vrei în viaţa ta. Dacă înaintea lor nu este măcar un 1, ele sunt fără de valoare. Dar dacă vei pune înaintea lui 0 cifra 1, dintr-odată ai numărul 10. Dacă înaintea a două zerouri pui 1, ai numărul 100. Dacă înaintea a trei zerouri aşezi 1, vei avea numărul 1000, şi aşa mai departe.
Înţelegeţi care este scopul acestei asemănări ? Dacă cineva posteşte şi se mândreşte cu asta, acela a mai pus un 0 în viaţa sa. Postul în sine nu-l va mântui, dacă se mândreşte. Dar dacă omul acoperă postul său cu smerenia, postul lui cu smerenie dă numărul 10 – o avere care se păstrează în Împărăţia Cerurilor. Dacă un astfel de om adaugă la postul său rugăciune, milostenie, şi înaintea tuturor acestora aşază smerenia, atunci avutul lui se preface din 100 în 1000, şi se adună în comoara sa cerească. Şi Tatăl său, care vede în ascuns, îi va da vădit, după făgăduinţa Mântuitorului (potrivit Matei 6, 4).
Dumnezeu dă răsplata nu pentru osteneala cu care omul poate să se laude, nici pentru faptele bune care pot să înalţe inima, ci pentru smerenie, după cum este spus în Scriptură: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (I Petru 5, 5).
Smerenia îmbogăţeşte
Fireşte este ca cel smerit să primească, iar cel mândru să plece cu mâna goală. Cine este smerit ? Cel sărac cu duhul, adică acela care simte micimea sa, care înţelege că nu are nimic bun şi care, din pricina aceasta, cere de la Dumnezeu ca ultimul dintre săraci. El va primi după făgăduinţa Mântuitorului: Tot cel ce cere, ia, şi cel ce caută, află, şi celui ce bate, i se va deschide (Matei 7, 8). Dar cel ce se mândreşte că are, care îşi închipuie că este bogat şi că de nimic nu are trebuinţă, fără să ştie că este ticălos şi mişel şi sărac şi orb şi gol (Apocalipsis 3, 17) cum va primi el ? Şi aceştia sunt cei mândri. Nu pentru că sunt bogaţi ! Şi ei sunt săraci ca toţi ceilalţi oameni care au fost alungaţi din Rai. Dar ei au mândria care-i orbeşte şi îi împinge să creadă că sunt bogaţi şi de aceea nu au de ce să se umilească şi să ceară. Ei sunt bogaţi în neştiinţă şi orbire şi de aceea nu simt micimea lor duhovnicească.
Despre astfel de oameni Sfântul Filaret al Moscovei spune: ,,Un om a săvârşit oarecare fapte bune şi crede că de acum s-a îmbogăţit în fapte bune. Un altul l-a lăudat şi el îşi închipuie că a dobândit de acum desăvârşirea. Un altul însă a învăţat numai să-şi ascundă patimile şi, iată, nu mai are trebuinţă de fapte bune. Altul, obişnuit să-şi îndestuleze numai trebuinţele trupului, aproape că nu mai cunoaşte trebuinţele duhului şi cu belşugul bunurilor sale pământeşti îşi acoperă neajunsul de bunuri cereşti …, şi dacă casa lui este plină, veşmintele frumoase şi trupul îndestulat, el este mulţumit. Şi aşa cum priveşte cel bogat la cel sărac, aşa priveşte el la acei oameni care-i vorbesc despre foamea duhovnicească, despre goliciunea duhovnicească, despre surghiunul nostru nenorocit pe pământ … să auzim ce soartă a rânduit Dumnezeu pentru astfel de oameni, care îşi închipuie că sunt bogaţi: Pre cei flămânzi i-au umplut de bunătăţi, şi pre cei bogaţi i-au scos afară deşerţi (Luca 1, 53). Şi cum ar putea să fie altfel ? Cine socoteşte că este bogat nu simte nevoia; cel ce nu simte nevoia nu cere, cel ce nu cere nu primeşte, după cuvintele apostolului: Nu aveţi, pentru că nu cereţi (Iacov 4, 2). Acela care nu cere de la Dumnezeu har nu este cu putinţă să-l primească, căci inima lui este încuiată”.
Iată de ce Iisus Hristos a spus: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor. Ei, cei mai de jos în ochii oamenilor, primesc bunul cel mai înalt pentru că cer.
Ce este smerenia ?
Sfântul Antonie cel Mare răspunde la această întrebare astfel: ,,Smerenia stă în aceasta: omul să se vadă pe sine ca păcătos, că nu a săvârşit nici un bine înaintea lui Dumnezeu; să păstreze cu purtare de grijă tăcerea; să se socotească a fi nimic; să nu-şi impună cuvântul său celorlalţi; să-şi lepede voia; să-şi înfrâneze privirile; să aibă moartea înaintea ochilor; să se înfrâneze de la minciună; să nu rostească cuvinte deşarte; să nu se împotrivească celor mai bătrâni, cu răbdare să îndure necazurile şi să se silească pe sine să rabde ostenelile şi neajunsurile”. Cât de înaltă este această descriere a smereniei ! Unii oameni, neştiutori în cele duhovniceşti, înjosesc această înaltă lucrare a moralei evanghelice celei pline de har, şi o numesc resemnare, depersonalizare, lipsă de caracter.
Dar, de fapt, cuvintele Sfântului Antonie cel Mare arată că ea nu este sub nici un chip resemnare, nici vreo pasivitate sau neputinţă, ci cea mai virtuoasă şi mai înaltă lucrare pe ogorul duhului şi o nevoinţă înaltă şi ascunsă în acelaşi timp. Lesne este oare să înduri ocări ? Iar această lucrare chinuitoare este cu putinţă numai pentru cel smerit. Oare lesne este să nu-i osândeşti pe semenii tăi, să te pui mai prejos decât ei şi astfel în chip neprefăcut să-i preţuieşti şi să-i iubeşti ? Acestea le săvârşeşte cu adevărat cel smerit. Lesne este oare să-ţi lepezi voia, să-ţi înfrânezi privirile, să păzeşti tăcerea ? Nu. Şi acestea sunt făptuite de cel smerit.
Nevoinţa smereniei este foarte anevoioasă şi de aceea este atât de rară şi mare. Firesc ar fi să ne aşteptăm ca oamenii păcătoşi, care au toate temeiurile să nu se mândrească cu nimic, să fie adânc smeriţi, iar drepţii, care pot arăta multe realizări, agoniseli duhovniceşti să fie înclinaţi spre înălţare de sine. Dar este tocmai invers: drepţii se socotesc păcătoşi, iar păcătoşii se socotesc drepţi. Oricât de greu este de crezut acest fapt este lesne de lămurit. Dacă drepţii ar începe să se mândrească cu dreptatea lor, tocmai prin mândrie şi-ar pierde toată buna făptuire şi dreptate. Ei de aceea sunt drepţi, pentru că sunt smeriţi. Smerenia le deschide ochii să vadă ce nu au, pentru a cere aceea de la Dumnezeu. Ei înţeleg că ale lor sunt numai păcatele, căci numai acestea se săvârşesc fără ajutorul lui Dumnezeu. Astfel, înţelegerea păcătoşeniei lor i-a făcut smeriţi, iar smerenia atrage asupra lor harul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îi înalţă la dreptate.
Nu aşa stau lucrurile cu cei păcătoşi. Tocmai de aceea ei sunt păcătoşi şi nu pot să se facă lesne drepţi, fiindcă nu-şi văd păcatele. Mândria i-a orbit. Îşi văd meritele, fără să-şi dea seama că ceea ce au primit este de la Dumnezeu. Nu-şi văd păcatele pentru că mândria îi învaţă să critice numai neajunsurile altora şi să fie îngăduitori cu ale lor. Dacă ar putea să-şi vadă păcătoşenia, s-ar smeri. Smerenia i-ar duce la pocăinţă. Pocăinţa i-ar curăţi de păcate şi i-ar face din păcătoşi drepţi. Dar tocmai din acest motiv ei sunt păcătoşi de neîndreptat, întrucât se socotesc a fi drepţi.
Toţi sfinţii au fost oameni cu adâncă smerenie. Ei s-au socotit pe sine ca ultimii dintre păcătoşi şi din această cunoaştere au dobândit însuflare pentru noi şi noi nevoinţe, spre a se înălţa pe treptele desăvârşirii. Cel ce este mulţumit de sine nu poate să propăşească în viaţa duhovnicească. Înţelegerea păcătoşeniei a fost acel imbold nevăzut pentru cei bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, care i-a mişcat înainte.
În chip nedrept socotesc unii că smerenia ucide dorinţa de propăşire duhovnicească. Dimpotrivă, ea întraripează cu adevărat puterile duhului şi face cu putinţă şi nevoinţele cele mai grele. Acolo unde este sfinţenie, ea este dobândită numai prin smerenie şi este primenită prin smerenie. Marele Patriarh Avraam, părintele celor credincioşi, a spus smerit: Eu sunt pământ şi cenuşă (Facerea 18, 27). Purtătorul de porfiră împărat David a mărturisit: Eu sunt vierme, şi nu om (Psalmi 21, 6). Sfântul Apostol Pavel, care mai mult decât toţi s-a ostenit pentru răspândirea credinţei în Hristos pe pământ, a scris despre sine: Eu sunt mai micul apostolilor, care nu sunt vrednic a mă chema apostol (I Corinteni 15, 9), el s-a numit pe sine fiară. În chipul acesta smerit au vieţuit şi toţi sfinţii după ei. Unii, chiar vrednici de cinul de episcop, au fugit de el, socotindu-se pe sine nevrednici, alţii însă de episcopia lor s-au lepădat, pentru a putea, nebăgaţi în seamă, să slujească celorlalţi şi să fie umiliţi, ocărâţi, dispreţuiţi ca cei din urmă, simţind setea nepotolită după smerire de sine.
Sfântul Sava cel sfinţit
În Mânăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit era un monah sfânt şi cu frică de Dumnezeu pe nume Ioan, care slujea fraţilor de la început la trapeză, apoi la han, iar în cele din urmă s-a îngrijit de gospodăria mânăstirii. Când a murit preotul mânăstirii, Sfântul Sava a vrut să-l facă pe Ioan ieromonah, căci îl socotea vrednic. Fără a-l înştiinţa de intenţia sa, el l-a dus la Ierusalim şi i-a povestit patriarhului Ilie despre marile sale virtuţi, rugându-l, la sfârşit, să-l hirotonească preot. Când Ioan a aflat despre asta a căzut în îngrozire şi a strigat către patriarh: ,,Prea sfinţite, eu trebuie să-ţi descopăr ceva tainic. Dacă după aceea vei socoti că pot să fiu hirotonit, nu mă voi împotrivi”. Patriarhul l-a luat deoparte şi după o discuţie scurtă i-a spus Sfântului Sava că el, cu adevărat, nu poate fi hirotonit preot. Sfântul Sava, amărât, nu ştia ce să creadă despre Ioan.
La întoarcerea în mânăstire s-a retras într-o peşteră pentru rugăciune şi cu durere adâncă în suflet a început a se ruga lui Dumnezeu: ,,De ce, Doamne, m-ai dispreţuit pe mine, robul Tău, şi nu mi-ai descoperit viaţa lui Ioan ? Eu îl socoteam vrednic de preot, dar cumplit m-am înşelat. Am socotit că Ioan este om sfânt, vas ales al harului Sfântului Duh, iar el s-a vădit înaintea măreţiei Tale nevrednic”. Dintr-o dată, pe când Sfântul Sava se ruga şi plângea, un înger al Domnului i s-a arătat şi i-a spus: ,,Nu osândi faptele lui Ioan şi nu te scârbi de el. Deoarece un episcop nu poate să fie hirotonit preot”. Acum Sfântului Sava i s-a făcut limpede ce taină a mărturisit Ioan patriarhului şi cu bucurie şi cutremur l-a căutat la chilia lui. Căzând la picioarele sale a strigat: ,,Sfinte al lui Hristos, iartă-mi mie robului păcătos, care ca un om neputincios te-a osândit ! Dar slavă lui Dumnezeu, El mi-a descoperit taina ta”. Smeritul Ioan s-a tulburat şi i-a zis: ,,Eu am vrut ca nimeni să nu ştie despre asta. … Acum trebuie să recunosc că eu păcătosul sunt cu adevărat episcop, dar am lăsat scaunul meu pentru păcatele mele, şi pentru că sunt păcătos trupeşte, m-am osândit să slujesc fraţilor, încât rugăciunile lor să ajute sufletului meu slab. Căci fără de număr s-au înmulţit păcatele mele”. Astfel vorbea despre sine marele bineplăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Sihastrul (Sinaitul), episcopul Coloniei, a cărui pomenire Sfânta Biserică o prăznuieşte la 3 decembrie.
Smerenie ca aceasta au avut toţi drepţii lui Dumnezeu, şi de aceea El smerit i-a înălţat la sfinţenie.
Treptele smereniei
Smerenia are trei trepte. Iată cum le înfăţişează marele stareţ Ambrozie de la Optina: cea dintâi treaptă este aceea în care te supui celor mai mari decât tine şi nu te înalţi peste cei deopotrivă ţie. Aceasta este pravila de aur pentru rânduiala de obşte. Pe ea se zideşte toată bunăstarea socială şi în familie, precum şi toată rânduiala de stat. Ea este exprimată în următoarele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Tot sufletul să se supună stăpânirilor celor mai înalte (Romani 13, 1). După această pravilă copiii trebuie să se supună părinţilor, cei mai tineri celor mai în vârstă, elevii învăţătorilor lor şi aşa mai departe.
Cea de-a doua treaptă a smereniei este să te supui celor deopotrivă ţie şi să nu te înalţi peste cei mai mici decât tine. Dacă punem în lucrare în viaţa noastră această smerenie, ce pace ar domni în casele noastre ! Certurile din familii izvorăsc de obicei din aceea că fiecare se socoteşte mai deştept decât ceilalţi şi vrea să le impună ideile sale. Dacă nurorile s-ar respecta între ele, dacă fraţii şi surorile s-ar îngădui unii pe ceilalţi, pacea, fericirea şi raiul s-ar înstăpâni.
A treia şi cea mai desăvârşită treaptă a smereniei este să te supui şi celor mai mici decât tine şi să te socoteşti ultimul dintre oameni. Această smerenie a fost împlinită de sfinţi, care au luat aminte totdeauna la cuvintele lui Hristos: Care dintre voi va vrea să fie întâi, să fie vouă slugă (Matei 20, 27).
Vestitul Sfânt Teodosie al Pecerskăi era încă din timpul vieţii iubit şi cinstit de toţi ca mare bineplăcut al lui Dumnezeu. El mergea adeseori la Kiev, la cneazul Iziaslav. Odată, plecat cu o treabă mânăstirească, a înserat la palatul cneazului. Cneazul a dorit să-l oprească să înnopteze la el, dar Sfântul Teodosie a stăruit să se întoarcă la mânăstire. În cele din urmă, cneazul a poruncit să pregătească o caleaşcă mică şi a poruncit unuia dintre slujitori să ducă pe părintele Teodosie la Mânăstirea Pecerska. Trăsura era cu un loc. Pentru vizitiu nu era loc, astfel încât acesta trebuia să meargă pe jos să conducă trăsura.
Sfântul Teodosie al Pecerskăi
Când aceasta a fost pregătită şi Sfântul Teodosie s-a aşezat în ea, slujitorul, nemulţumit că în loc să se odihnească va trebui să-l conducă toată noaptea pe acest monah necunoscut, conducea caii cu cârtire în suflet. Au ieşit din oraş. Slujitorul privea la Teodosie şi, înşelat de veşmintele simple ale acestuia, a crezut că este vreun oarecare călugăr, şi i-a zis: ,,Părinte, coboară să conduci tu trăsura şi lasă-mă pe mine în ea”. Sfântul Teodosie a spus, întru totul lipsit de cârtire: ,,Aşa să fie, fiule ! Bine”. Şi a coborât, iar tânărul, ca un stăpân, s-a aşezat în trăsură şi degrabă a luat hăţurile.
Sfântul Teodosie a condus toată noaptea trăsura şi mult s-a trudit. Dimineaţa, toţi care-l întâlneau pe Sfântul Teodosie, şi boieri, şi ţărani, i se închinau cu evlavie, ca slujitorului lui Dumnezeu, căci îl cunoşteau. Tânărul, văzând aceasta, s-a minunat. Nu înţelegea de ce toţi se închină acestui călugăr simplu. S-au apropiat de Mânăstirea Pecerska. Acolo a ajuns vestea că egumenul vine de la Kiev. Întreaga obşte a ieşit în întâmpinarea lui. Toţi fraţii au bătut metanie, după obicei, până la pământ, înaintea părintelui şi învăţătorului lor duhovnicesc. Tânărul s-a înspăimântat. Cine să fie acesta încât să fie atât de cinstit de toţi călugării ? Aflând că acesta este egumenul, vestitul Teodosie, s-a cutremurat de frică, căci aştepta pedepsire şi răzbunare. Dar Sfântul Teodosie a mers cu blândeţe la el, i-a cuprins mâna cu dragoste şi l-a dus la trapeză, poruncind să fie hrănit bine … Iată câtă nerăutate şi smerenie avea Sfântul Teodosie al Pecerskăi.
De vrem să fim fericiţi, trebuie ca înainte de toate să dobândim smerenia. Ea ne va conduce la pocăinţă, va acoperi păcatele noastre, ne va apropia de Dumnezeu şi ne va călăuzi la bucuriile veşnice ale Împărăţiei Cerurilor, după făgăduinţele Mântuitorului: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor. Amin.
Stih de aur: Drept aceea, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe pre voi în vreme (I Petru 5, 6).
Păcate împotriva fericirii celei dintâi
Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel cu inimă înaltă (Pildele lui Solomon 16, 6).
,,Toate păcatele sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu, dar mai mare urâciune decât toate este mândria inimii”, după cuvintele Sfântului Antonie cel Mare. Despre Dumnezeu este spus că El iubeşte pe cei drepţi, iar pe păcătoşi îi miluieşte. El împreună pătimeşte cu cei robiţi de deprinderile lor păcătoase; El Se milostiveşte de cei covârşiţi de stăpânirea păcatului; El cheamă pe păcătoşi la El, îi cheamă la pocăinţă, caută să-i mântuiască; El este Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Singurii păcătoşi cărora El li se împotriveşte sunt cei mândri. Despre nici un alt fel de păcătoşi nu este spus precum despre cei mândri: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă (I Petru 5, 5).
Dar de ce Dumnezeu stă atât de hotărât împotriva mândriei ? Întrucât ea este începutul a tot păcatul (potrivit Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 10, 13), rădăcina tuturor relelor. Din mândrie au căzut îngerii cei dintâi, prăvălinduse în cele mai de jos ale pământului. El visase să devină deopotrivă cu Dumnezeu, dar mândria l-a dus la pierzanie. Cum a căzut din cer Luceafărul cel ce răsărea dimineaţa, se minunează Sfântul Prooroc Isaia. Şi tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voiu sui, deasupra stelelor cerului voiu pune scaunul meu, şedea-voiu pre muntele cel înalt … sui-mă-voiu deasupra norilor, fi-voiu asemenea celui Preaînalt. Iar acum în Iad te vei pogorî, şi în temeliile pământului (Isaia 14, 12-15).
Prin mândrie vrăjmaşul i-a amăgit şi pe primii oameni, spunându-le: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facerea 3, 5). Şi cu adevărat omul a început să viseze că-şi ia zborul pe aripile mândriei ce s-a ivit în inima sa până la înălţimile ameţitoare ale lui Dumnezeu, dar şi-a pierdut capul, şi de acolo a căzut mai prejos chiar decât dobitoacele. Răsplata pentru mândrie, care visează să zboare în înalt, este prăvălirea ei în adâncurile cele mai de jos ale umilinţei.
Lumea cea veche a pierit din pricina mândriei şi a mulţimii de păcate ce s-a născut ca urmare a mândriei. Lumea cea nouă, întemeiată de Iisus Hristos, a primit ca nouă temelie smerenia. Aşa precum smerenia îl face pe om fericit, apropiindu-l de Dumnezeu, tot aşa mândria îl lipseşte de toată bucuria duhovnicească, înrobindu-l satanei.
Să vedem care sunt treptele mândriei şi urmările acesteia.
Slava deşartă sau goana după lauri
Prima, şi aparent cea mai nevinovată treaptă a mândriei, este slava deşartă. Înţelesul ei este de slavă pustie, adică năzuinţa şi goana după cuvinte goale. Cel stăpânit de slavă deşartă este însetat să audă laude despre el. El vrea ca oamenii să-l privească şi să se minuneze de el. El se bucură când oamenii îl admiră fie pentru frumuseţea lui, fie pentru darurile şi cunoştinţele lui, fie pentru hainele şi podoabele lui, fie pentru glasul şi grăirea lui. Cel stăpânit de slava deşartă este fur. El se laudă cu bogăţie străină, pe care în chip nebun o pune pe seama sa. El răpeşte slava care este numai a lui Dumnezeu. Ce ai care nu ai luat ?, întreabă Sfântul Apostol Pavel. Iar dacă şi ai luat, ce te lauzi, ca şi cum nu ai fi luat ? (I Corinteni 4, 7).
De ai minte, nu te lăuda cu ea, căci Dumnezeu ţi-a dat-o; de ai daruri, proslăveşte pe Dumnezeu cu ele; de ai bogăţie, slavă, cu atât mai puţin să nu te mândreşti cu ele, căci acestea cel mai iute părăsesc pe om. Dacă nu mulţumeşti lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ţi-a dat, El poate să-ţi ia. Şi atunci unde va rămâne prosteasca ta slăvire deşartă ?
Sfântul Macarie Egipteanul spune: ,,Dacă împăratul încredinţează comoara sa unui sărac, acesta nu o va socoti ca fiind a sa, ci în tot locul recunoaşte sărăcia sa şi nu îndrăzneşte să risipească bogăţie străină. Căci el cugetă totdeauna aşa: ‘Această bogăţie de la mine este nu doar străină, ci mi-a şi fost încredinţată de însuşi împăratul şi el, când voieşte o va lua’. Astfel trebuie să cugete despre ei şi aceia care au vreun dar de la Dumnezeu şi să fie cu smerită cugetare, mărturisind sărăcia lor. Dacă cel sărac, care a primit de la împărat comoara încredinţată lui şi a nădăjduit în această comoară străină începe să se mărească cu ea ca şi cum ar fi bogăţia sa, şi inima sa se umple de trufie, împăratul va lua de la el comoara sa şi acela care a avut-o spre păstrare va rămâne iarăşi sărac precum a fost mai înainte de aceasta. Aşa şi aceia care au vreun dar de la Dumnezeu, dacă se trufesc, Domnul îl va lua de la ei şi ei vor rămâne aşa cum au fost până la primirea darului”.
Oamenii stăpâniţi de slava deşartă se află vădit sub înrâurirea diavolilor şi de aceea îndrăznesc să se mândrească cu toate: unii se mândresc cu dreptatea lor, alţii cu păcătoşenia lor, alţii cu credinţa lor, alţii cu necredinţa lor, alţii cu postul, alţii cu bunul lor plac, alţii cu vorbirea, iar alţii cu tăcerea lor, dar mai cu seamă se mândresc oamenii cu cunoştinţele, bogăţia, slava şi puterea lor. Omul care a dobândit ceva din aceste bunuri, în orbirea sa, începe să se socotească mare, puternic, de neclintit.
Aşa s-a înălţat regele asirian de care Dumnezeu s-a slujit spre a pedepsi unele popoare nesupuse Lui. El şi-a spus: Cu tăria voiu face, şi cu înţelepciunea minţii voiu lua hotarele neamurilor, şi puterea lor voiu prăda şi voiu clăti cetăţile în care locuiesc. Şi toată lumea cu mâna o voiu lua ca un cuib, şi ca nişte ouă părăsite voiu ridica, şi nu va fi cine să scape de mine sau să-mi grăiască împotrivă şi să-şi deschiză gura şi să grăiască (Isaia 10, 13-14). Mai departe, iată cum continuă
Sfântul Prooroc Isaia cuvântul său: Au mări-se-va securea fără de cel ce taie cu ea ? Au înălţa-se-va ferăstrăul fără de cel ce îl trage pre el ? Aşijderea de ar lua cineva toiag sau lemn, înălţa-se-va lemnul ? Ci va trimite Domnul Savaot spre cinstea ta ocară, şi spre mărirea ta, foc arzător se va aprinde (Isaia 10, 15-16).
Sfântul Prooroc Isaia
Slava deşartă sfârşeşte întotdeauna în ruşinare. Nu este nimic mai prostesc decât slava deşartă, să te măreşti cu lucruri străine. Iubitorul de slavă deşartă este asemenea unui copil caraghios, care se mândreşte înaintea tovarăşilor lui cu ceasul tatălui său; dar vine tatăl lui, îi ia ceasul, şi micuţul mândruleţ rămâne ruşinat.
Despre un păun mândru se povesteşte că de cum privea la minunatele sale pene începea să se umfle, dar de cum îşi vedea îngrozitoarele gheare îşi strângea coada sa răsfirată şi uita de măreţia sa. Aşa şi omul, când îşi aminteşte de unele daruri ale sale care îl deosebesc de ceilalţi, se şi socoteşte a fi vreo minune; iar când îşi întoarce faţa către pământul din care este plămădit trupul său şi în care iarăşi are să se prefacă odată, neîndoielnic trebuie degrabă să părăsească trufaşa sa cugetare şi să se socotească praf şi cenuşă (Sfântul Dimitrie al Rostovului).
Dar slava deşartă este nu numai prostească. Ea este şi peste măsură aducătoare de pierzanie, căci ne desparte de Dumnezeu şi ne lipseşte de răsplata faptelor bune pe care le săvârşim. Slava deşartă este mai cu seamă primejdioasă pentru oamenii duhovniceşti. Ei se pot osteni mult, se roagă, postesc, fac milostenie şi se nevoiesc. Dar de îndată ce încep a se lăuda cu nevoinţele lor, le pierd, căci primesc de la oameni răsplata. Nu mai au ce aştepta de la Dumnezeu. Mântuitorul spune: Luaţi aminte, milostenia voastră să nu o faceţi înaintea oamenilor, spre a fi văzuţi de dânşii; iar de nu, plată nu veţi avea de la Tatăl vostru, care este în ceruri (Matei 6, 1).
Sfântul Ioan Scărarul asemuieşte slava deşartă furnicilor care jefuiesc osteneala omului, furând şi luând seminţele din hambare: ,,Furnica aşteaptă adunarea grâului, iar slava deşartă adunarea bogăţiei”. Acelaşi sfânt grăieşte: ,,Nevoitorul cuprins de slavă deşartă îşi pricinuieşte sieşi două vătămări: cea dintâi că îşi istoveşte trupul, iar pe lângă aceasta că nu va primi nici o răsplată pentru osteneala sa”. Omul slavei deşarte este asemenea găinii fără de minte. Ea se laudă cu ouă, cotcodăcind astfel încât toţi să o audă. Dar cum o aud, îi şi iau oul …
Cum dar să ne luptăm cu această slavă deşartă, prostească şi pierzătoare ? Să ne amintim că tot binele pe care îl avem este de la Dumnezeu şi să spunem adeseori stihul psalmistului: Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui tău dă slavă (Psalmi 113, 9). Să luăm aminte şi la minunata povaţă a Sfântului Dimitrie al Rostovului: ,,Şi dacă singur te lauzi pe tine, toţi vor începe să te dispreţuiască. Dar dacă nu te lauzi singur, Dumnezeu şi toţi oamenii te vor lăuda. Dacă taci despre tine, Dumnezeu va vorbi despre tine. Dar dacă tu singur te măreşti, Dumnezeu va tăcea şi te va lepăda”.
Cel ce vrea să fie în duh cu Dumnezeu trebuie să stea departe de iubirea de slavă şi numai pe Dumnezeu să-L slăvească (potrivit Psalmi 103, 32). Cel ce vrea să fie fericit trebuie să se smerească şi să smulgă din rădăcină şi cei mai mici muguri ai slavei deşarte din inima sa. Altminteri, slava deşartă va creşte în el şi nu se va opri, ci va duce la a doua treaptă a mândriei şi ea este …
Trufia
Trufia se naşte din slava deşartă, tocmai precum fluturele iese din omidă. Dacă slava deşartă se mulţumeşte să se târască, trufia zboară înalt ca un fluture. Cel cuprins de slava deşartă este bucuros văzând vredniciile sale; el aşteaptă laude pentru ele şi prin ele se desfată. Dar cel trufaş nu numai că-şi iubeşte calităţile, mai mult, el nu vede nimic bun la ceilalţi. El se socoteşte a fi cel mai vrednic, cel mai priceput, desăvârşit. În această conştienţă a sa nu este mulţumit de puţinii admiratori pe care îi are. El caută o faimă mai mare. Şi atunci când vede că trufia celorlalţi stinghereşte zborul trufiei sale, începe să umilească pe ceilalţi, să-i osândească, dispreţuind şi defăimând pe toţi.
Sfântul Vasilie cel Mare spune: ,,Cel ce dispreţuieşte şi socoteşte pe ceilalţi ca nimic, şi pe unii îi umileşte ca pe săraci, pe alţii ca pe oameni de obârşie joasă, iar pe alţii ca pe neînvăţaţi, acesta, ca urmare a dispreţului, ajunge acolo că se socoteşte numai pe sine a fi înţelept, chibzuit, de neam ales, bogat, puternic, iar dispreţul său slujeşte ca început al mândriei. Căci să te mândreşti înseamnă să te sforţezi din răsputeri a fi mai presus decât alţii. Şi pentru a dobândi aceasta, omul umileşte pe aproapele său şi se înalţă pe sine”.
Dacă cel cuprins de slava deşartă este deja incapabil să încerce fericirea celor smeriţi, cel trufaş se înstrăinează cu totul de această fericire. El este deschis către amăgirile celui viclean şi aşteaptă bucurie de acolo de unde ea niciodată nu poate să vină: de la laude, care sunt degrabă trecătoare şi deseori făţarnice, şi de la biruinţa asupra potrivnicului, care este nesigură. De aceea, cel trufaş încearcă, pe lângă bucuriile pătimaşe ale linguşirilor şi laudelor şi durerea ascuţită a nesiguranţei şi nemulţumirii. Pizma îl umple la vederea potrivnicilor lui. Iar pizma poartă în sine propria pedeapsă, căci ea, asemenea oţetului, roade vasul în care se află.
Cel trufaş este şi mânios. Iar cel mânios singur înteţeşte focul patimii sale. El nu se osândeşte pe sine. De aceea sufletul lui este năpădit de felurite patimi. Dar nevăzându-şi păcatele, el osândeşte neîncetat pe ceilalţi. Pentru el nu există om bun, toţi au slăbiciuni. Numai el, în ochii lui, este fără neajunsuri. De aceea, când ceilalţi i le arată pe ale lui, se supără. Iubirea lui de slavă suferă. Este obişnuit să adune laude, nu mustrări. De aceea îl doare când îi sunt adresate cuvinte de necinste.
Trufia este legată de multe nelinişti, dureri şi tulburări. În sufletul trufaşului iubitor de slavă clocotesc neîncetat patimi. Dacă cineva îl priveşte pieziş, el s-a supărat deja; altul îi spune un adevăr amar în faţă, iar asta îl tulbură pentru multă vreme; un al treilea şi-a permis ca în faţa lui să laude pe altcineva şi el se simte afectat. El crede că numai despre el trebuie să se vorbească de bine, ca toţi numai pe el să-l cinstească. Vor fi unii care să-l critice şi să-l mustre, iar el nu poate să rabde asta şi începe să sufere. În felul acesta, cel trufaş singur îşi face traiul pe pământ un iad. Dar şi mai cumplite chinuri îl aşteaptă în viaţa de dincolo, dacă nu se pocăieşte.
Mândria şi iubirea de slavă sunt cu neputinţă de îndestulat. Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte: ,,Dacă cel mândru ar vedea pe însuşi împăratul umilit închinându-se înaintea lui, nici atunci nu s-ar mulţumi cu aceasta, ci mai mult s-ar aprinde. Precum iubitorii de arginţi, cu cât dobândesc mai mult, cu atât însetează după mai mult, aşa şi cei mândri, cu cât se folosesc mai mult de cinstiri, cu atât mai mult le doresc. Patima lor creşte neîncetat, pentru că este patimă. Şi patima nu ştie de hotar, ci încetează numai atunci când ucide pe acela pe care-l stăpâneşte”. Cel ce nu se lecuieşte de trufie prin pocăinţă negreşit va ajunge la cea de-a treia şi cea mai înaltă treaptă a mândriei şi aceasta este …
Mândria împotriva lui Dumnezeu duce la prăbuşire
Sfântul Dorotei ne istoriseşte despre un frate de mânăstire din vremea sa, care pornise pe calea mândriei şi a sfârşit rău. Mai întâi s-a mândrit împotriva celor egali lui, şi când ceilalţi fraţi lăudau înaintea lui pe cineva el îl umilea şi spunea: ,,Cine eşti tu ? Nu cunosc decât pe Zosima şi pe Macarie”. După o vreme însă a început să-l osândească şi pe Macarie: ,,Nu ştiu cine este Macarie ! Ştiu numai pe Vasilie şi pe Grigorie”. Dar nici aici nu s-a oprit trufaşul monah. Nu a trecut mult şi a început să batjocorească în inima sa pe aceşti mari sfinţi şi să recunoască drept autorităţi duhovniceşti numai pe verhovnicii Sfinţi Apostoli Petru şi Pavel.
Avva Dorotei, văzând cum creşte în el mândria, i-a spus: ,,Frate, în curând o să te văd că îi defăimezi şi pe aceştia”. Şi cu adevărat aşa s-a întâmplat. Fratele cel mândru a început să grăiască: ,,Şi cine este Petru şi Pavel ? Nu sunt nici aceştia nimic afară de Sfânta Treime”. Mai pe urmă el s-a mândrit şi împotriva lui Dumnezeu Însuşi şi s-a îndrăcit.
Astfel, cel ce zboară prea înalt cade foarte jos. Mântuitorul i-a avertizat pe oameni să nu îndrăznească pe calea mândriei, spre a nu pieri pentru veşnicie. El a spus: Tot cel ce se înalţă, se va smeri (Luca 14, 11).
Pentru mândrie, judecata cerească a ales cea mai cumplită pedeapsă: ruşinea veşnică.
Cât de fericiţi sunt cei smeriţi faţă de cei mândri ! Ei încă din viaţa aceasta au pace în inimă, dragoste faţă de semeni şi bucurie în necazuri. Pe ei îi aşteaptă fericirea veşnică în Împărăţia Cerurilor, care le-a fost făgăduită. Pe ei Dumnezeu îi răsplăteşte încă din viaţa aceasta cu mile bogate, pentru a arăta că binevoieşte spre sufletele smerite.
Când ţarul rus Mihail Fedorovici şi-a pierdut prima soţie, a dorit să-şi aleagă soţie dintre boieroaice şi kneaghine. Atenţia sa însă s-a oprit asupra unei fete sărace, foarte frumoasă şi virtuoasă, care slujea unei boieroaice vestite. Cine era aceasta ? Numele ei era Evdochia şi era fiica unui curtean scăpătat pe nume Luchian Stefanovici Strejnev.
Curând au fost trimişi la părinţii ei soli cu daruri bogate şi gramată împărătească. Când au ajuns în satul unde trăia Strejnev, trimişii au întrebat unde este casa lui. I-au arătat o căsuţă măruntă, acoperită cu snopuri de paie. Un lucrător le-a spus: ,,Gospodarul este la muncă pe câmp”.
Trimişii au mers cu lucrătorii pe câmp, unde ara cinstitul bătrân. Acesta era îmbrăcat cu haine din pânză groasă, ţesută în casă. Părul şi barba lui albe impuneau respect. Trimişii s-au apropiat de plugar şi l-au înştiinţat că fiica sa a fost aleasă ca soţie a ţarului.
,,Cu adevărat voi sunteţi trimişi la altcineva, nu la mine”, a spus bătrânul minunându-se.
El i-a invitat în casa sa pe oaspeţii împărăteşti şi ei i-au înmânat gramata ţarului, spre a-l încredinţa că la el au fost trimişi, şi nu la altul. Atunci Luchian Stefanovici a pus gramata lângă icoane, a făcut trei metanii mari şi când s-a ridicat din genunchi cu lacrimi în ochi a spus următoarea rugăciune: ,,Atotputernicule Dumnezeu, Tu mă ridici de la sărăcie la belşug ! Ci întăreşte-mă cu dreapta Ta, spre a nu mă strica în mijlocul cinstirilor şi bogăţiilor pe care Tu mi le trimiţi cu scopul de a mă încerca poate”.
După ce s-a rugat în chipul acesta lui Dumnezeu şi după ce a ospătat pe trimişii ţarului cu ce a dat Domnul, Strejnev a pornit cu trimişii la ţar. Aici a fost întâmpinat cu mare cinste de însuşi ţarul şi apropiaţii săi. După o lună s-a săvârşit nunta. Lui Luchian Stefanovici i-a fost dăruit titlul de boier şi casă în Moscova. Înţeleptul bătrân a dus ca dar de nuntă fiicei sale, devenită în chip neaşteptat ţarină, un cufăr în care era pusă haina sa ţărănească din pânză groasă de casă, cu care ara ţarina, şi cârpa cu care îşi ştergea sudoarea. ,,Nu uita, i-a spus el, a cui fiică eşti. Cu cât vei privi mai des aceste daruri ale mele, cu atât mai bună maică a poporului vei fi”.
Luchian Stefanovici a devenit apărător al tuturor săracilor şi neputincioşilor înaintea ţarului, iar vestita sa fiică a împodobit cununa de ţar a soţului său cu virtuţile sale pe care le-a încredinţat şi fiului său, moştenitorul tronului Alexie Mihailovici.
Cât de frumos este să fii smerit şi să fii înălţat ! Şi cât de înfricoşător este să fii mândru şi să te prăbuşeşti ! Dar aceasta este calea vieţii duhovniceşti. Dacă te smereşti, chiar de nu te înalţă nici un împărat pământesc, va veni vremea când Însuşi Împăratul Cerurilor te va ridica în locul cel mai înalt, la Împărăţia Cerurilor, şi-ţi va da să şezi cu El pe tronul Lui (potrivit Apocalipsis 3, 21). Dar de visezi să te înalţi pe calea mândriei, negreşit vei fi pedepsit, căci acesta este cuvântul lui Dumnezeu: Tot cel ce se înalţă, se va smeri, şi cel ce se smereşte, se va înălţa (Luca 14, 11).
Să ne păzească Dumnezeu de mândria pierzătoare şi să ne înţelepţească să iubim smerenia cea mântuitoare. Amin.
Cine sunt cei ce plâng pe care îi fericeşte Mântuitorul ? Lumea este plină de lacrimi. Aproape cu toţii plângem. Unii plâng atunci când o nenorocire s-a abătut asupra lor, alţii la moartea unui om apropiat lor, alţii când le este vătămată iubirea lor de slavă, alţii din pizmă etc. Multe sunt pricinile pentru lacrimile oamenilor. Oare toţi cei care plâng sunt fericiţi ? Să căutăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să răspundem la această întrebare.
Care lacrimi duc la fericire ?
În vechime trăiau soţii evlavioşi Andronic şi Atanasia. Ei aveau doi copii. Dar într-o epidemie amândoi s-au îmbolnăvit şi într-o zi au murit. Cumplita durere şi-a lăsat aripa asupra acestei case până atunci fericită. Bărbatul a îndurat lovitura cu mai multă tărie. El a rostit cuvintele lui Iov: Domnul au dat, Domnul au luat, […] fie numele Domnului binecuvântat (Iov 1, 21). Dar Atanasia era nemângâiată. Ea plângea deznădăjduită, se arunca deasupra mormântului copiilor abia îngropaţi şi vroia să moară acolo. Şi iată, în durerea ei fără hotar, i s-a arătat Sfântul Mare Mucenic Iulian şi i-a spus: ,,De ce nu-i laşi spre odihnă pe cei ce se odihnesc aici ?” Şi după ce a încredinţat-o că copiii ei sunt în Împărăţia Cerurilor, într-un loc mult mai frumos, unde se bucură de bunurile cereşti, el a continuat: ,,De ce plângi pentru ei ? Cu mult mai bine ar fi dacă ai plânge aşa pentru păcatele tale”.
Sfinţii Cuvioşi Andronic şi Atanasia, soţia lui
De la aceste cuvinte Atanasia s-a înduioşat şi şi-a închinat de atunci viaţa plânsului pentru păcate. Din această pildă vedem că nu toate lacrimile sunt la fel înaintea lui Dumnezeu. Sunt lacrimi care sunt semn al deznădejdii omeneşti, al durerii, al slăbiciunii, al chinului, al apăsării şi cârtirii împotriva lui Dumnezeu. Dar sunt şi lacrimi pe care Dumnezeu le iubeşte şi le preţuieşte. Acestea sunt lacrimile de pocăinţă, lacrimile pentru păcate. Ele spală sufletul şi-l întorc la Dumnezeu, care Îi dăruieşte ca răsplată pentru plânsul pentru păcate fericirea cea veşnică. Sfântul Filaret al Moscovei îşi pune întrebarea: ,,Care dintre cei ce plâng se află pe calea spre fericire ?” Şi răspunde cu noimă adâncă în felul următor: ,,Mântuitorul nu fericeşte pe cei pur şi simplu săraci, ci pe cei săraci cu duhul, atunci când, după istorisirea Sfântului Evanghelist Luca, grăieşte: Fericiţi sunteţi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura (Luca 6, 21). El fericeşte nu pe cei flămânzi de pâine, căci săturarea cu pâine încă nu este fericire, ci după cum mai limpede şi deplin spune Sfântul Evanghelist Matei, fericeşte pe cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate (Matei 5, 6).
Astfel trebuie să cugetăm şi despre cei ce plâng. Fericiţi aceia care plâng cu duhul, căci plâng pentru dreptate şi fapte bune, căci nu le au, cei ce deplâng nedreptăţile şi păcatele cu care s-au împovărat, cei ce plâng din durere duhovnicească, că au mâniat pe Dumnezeu, şi din dragoste duhovnicească, căci cu toată dorirea lor se văd nevrednici de milosârdia şi iubirea lui Dumnezeu.
De aici se poate înţelege de ce cel ce doreşte să câştige fericirea nu poate ocoli calea lacrimilor. Primul om în Rai a vieţuit în fericire, fără patimi, fără lacrimi, şi pe calea bucuriei a mers către o fericire cerească mai înaltă. Dar când, amăgit de duhul răutăţii, omul s-a împiedicat şi a căzut în păcat, calea bucuriei raiului s-a ascuns de el. Şi Însuşi Dumnezeu, ca drept Judecător şi Doctor iubitor de oameni, l-a aşezat pe calea plânsului, când a spus lui Adam, arătându-i pământul blestemat pentru păcatele sale: Întru necazuri vei mânca dintr-însul în toate zilele vieţii tale (Facerea 3, 17) şi Evei: Înmulţind voiu înmulţi necazurile tale şi suspinul tău (Facerea 3, 16). Că Dumnezeu a lucrat ca Drept Judecător este de la sine înţeles. Dar că El a lucrat şi ca Doctor iubitor de oameni acest lucru trebuie lămurit.
Hristos Mântuitorul a spus: Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Luca 17, 21). Este în noi, bineînţeles, nu în deplinătatea în care a fost în ceruri, dar măcar în început, când în noi vieţuieşte harul lui Dumnezeu, când prin credinţă Se sălăşluieşte Hristos în inimile noastre (potrivit Efeseni 3, 17). Potrivnic acesteia se poate spune că împărăţia diavolului, sau altminteri spus iadul şi însuşi focul gheenei, chiar dacă nu în deplinătate, ci în început, este în om, când în el trăieşte păcatul. Acest foc ascuns se arată în fapte. El se înteţeşte permanent în sufletul păcătosului cu noi păcate şi înfierează cugetul (potrivit I Timotei 4, 2). Cunoaşterea întunecată şi întotdeauna chinuitoare a răului în împrejurări deosebite izbucneşte ca o flacără a deznădejdii. De aceea, precum pentru stingerea focului este nevoie de apă, aşa pentru stingerea focului păcătos nefiresc din suflet este nevoie de lacrimi de pocăinţă.
Precum pentru tămăduirea sănătăţii zdruncinate ca urmare a luxului şi lipsei de măsură în mâncare şi băutură se folosesc leacuri amare, ,,aşa pentru tămăduirea sufletului covârşit de desfătările păcătoase sunt de trebuinţă necazuri de pocăinţă şi lacrimi amare”.
Dacă nu am avea păcat, nu am avea nevoie de plâns pentru păcate. Dar fiindcă suntem cuprinşi de acest rău, trebuie să folosim medicamentul mântuitor împotriva lui, plânsul.
Deosebirea dintre întristarea după Dumnezeu şi întristarea lumii
În zadar se tem unii de necazul şi plânsul după Dumnezeu. Aşa de încâlcită este viaţa omului după căderea în păcat, încât el, fie că vrea, fie că nu vrea, trebuie să treacă prin chinurile necazurilor. Dar nu toate necazurile îi sunt spre folos. Acela care pentru Dumnezeu pătimeşte necazuri, prin această muncă luminoasă se izbăveşte de muncile veşnice ale iadului.
Acela care plânge pentru Hristos, prin acest plâns primeşte veselie veşnică. Acela care varsă lacrimi pentru păcate se va mângâia cu mângâiere nespusă. Când va veni vremea, Dumnezeu Însuşi va şterge toată lacrima de la ochii celor credincioşi Lui, care se pocăiesc (potrivit Apocalipsa 7, 17).
Plânsul după Dumnezeu izbăveşte de plânsul veşnic. Dacă nu iubim acest plâns, oare vom putea câştiga o viaţă pământească fără întristare şi plină de bucurie ?! Dacă nu vom plânge după Dumnezeu, vom plânge pentru lucrurile pământeşti trecătoare, pentru averi, pentru cinstiri, pentru înlesniri, pentru desfătări păcătoase. Dar un astfel de plâns, care nu este după Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, nu ne va izbăvi de plânsul veşnic în iad, ci dimpotrivă, tocmai acolo ne va duce.
Sfântul Apostol Pavel spune: Că întristarea care este după Dumnezeu, pocăinţă spre mântuire fără de căinţă lucrează; iar întristarea lumii moarte lucrează (II Corinteni 7, 10). Din aceste cuvinte ale marelui apostol al neamurilor se vede limpede că plânsul celor cu inima zdrobită pentru păcatele lor duce la fericire, după făgăduinţa lui Hristos: Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia, iar plânsul acelora care iubesc lumea păcătoasă duce la întunericul de nepătruns al deznădejdii, spre plânsul veşnic.
O, voi cei care nu voiţi să vărsaţi nici o lacrimă pentru Dumnezeu, pentru sufletul vostru, cufundat în păcate, pentru mântuirea voastră, spuneţi: Vă este viaţa fericită ? Voi vă veseliţi, râdeţi, căutaţi plăcerile uşoare ale vieţii, vă simţiţi fericiţi, dar numai câtă vreme sunteţi sănătoşi, tineri, puternici, avuţi … cât de trecătoare este toată desfătarea lumească ! Cât de nesigur este tot bunul pământesc ! Apune puterea, vă pierdeţi sănătatea, tinereţea, averea, ce rămâne din râsul vostru de odinioară ? Începeţi să vă întristaţi după fericirea pământească pierdută. Vă întristaţi pentru averile voastre, pentru plăcerile uşoare. Întristarea voastră este întristare după cele ale lumii, adică întristarea după bucuriile lumeşti. Ea nu vă va aduce mângâiere, ci vă va aduce moarte duhovnicească. Întristarea aceasta a voastră vă va ucide, căci întristarea lumii răneşte pe cei ce se mâhnesc. Ea nu vă va întoarce bunurile pământeşti pierdute, dar lipindu-vă de ele vă va rupe încă mai mult de Dumnezeu şi vă va duce la pierzanie veşnică în iad.
De ce nu vă întoarceţi de la această întristare nefolositoare şi foarte vătămătoare la întristarea după Dumnezeu ? De ce nu înţelegeţi că până acum aţi fost robi ai amăgirilor, alergând după mirajul bucuriilor lumeşti ? De ce nu vă pocăiţi şi nu începeţi să plângeţi pentru păcatele voastre ? Numai mâhnirea pentru păcate este folositoare. Când sunteţi mâhniţi pentru tinereţea pierdută, o întoarceţi oare ? Iar când vă mâhniţi după Dumnezeu şi vă pocăiţi că aţi pierdut curăţia sufletului, cu lacrimile voastre vă spălaţi păcatele şi vă întoarceţi curăţia de mai înainte !
Când vă întristaţi pentru vreun semen al vostru răposat, oare îl înviaţi ? Dar dacă vărsaţi lacrimi peste sufletul vostru mort prin păcate îl veţi învia la viaţă nouă. Când vă topiţi de durere după bogăţiile voastre pământeşti pierdute, oare le întoarceţi prin aceasta ? Dar dacă plângeţi din toată inima pentru bogăţiile risipite ale sufletului vostru buna făptuire iarăşi o veţi dobândi.
Pentru cei ce plâng după bunurile deşarte ale acestei lumi nu este mângâiere. Căci după ce le-au pierdut, chiar de ar putea să le recapete, moartea le va lua de la ei pentru veşnicie. Cei ce plâng după Dumnezeu sunt fericiţi, căci Domnul îi va mângâia. El îi va îmbrăca în sfinţenie, îi va împodobi cu fapte bune pe care nici chiar moartea nu va putea să le ia de la ei. Dimpotrivă, prin moarte, ei în veci se vor uni cu Hristos, ca să primească de la El mângâierea făgăduită după cuvintele Sale: Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia.
Să ne închipuim un om ce se bucură de bucurii păcătoase fără de Dumnezeu şi unul ce plânge după Dumnezeu. Oare este pentru noi ceva mai dorit decât bucuria şi ceva mai respingător decât întristarea ? Orice privitor superficial ar invidia pe cel ce se bucură fără Dumnezeu. Dar dacă omul priveşte mai adânc, va vedea cât de multă putreziciune, deşertăciune şi scârbă este în bucuria păcătoasă, încât se va dezgusta de ea.
Căci ea nu este numai vremelnică şi plină de ruşine din partea oamenilor, ci şi mustrare cugetului şi pedeapsă de la Dumnezeu. O astfel de bucurie păcătoasă poartă în sine sămânţa mâhnirii veşnice. Ea este otrăvită încă de aici de nelinişti, tulburări, nesiguranţă şi mustrări.
Cu cât este mai fericit, în comparaţie cu unul ca acesta, un om păcătos ce plânge după Dumnezeu ! El cu adevărat varsă lacrimi, se zdrobeşte, se bate în piept, pătimeşte văzut, dar în toate acestea este ascunsă atât de multă bucurie ! Pacea se naşte din lacrimi. Inima pregustă în zdrobirea ei dulceaţa iertării lui Dumnezeu. Sufletul arde în pocăinţă, dar, o minune, vede că în acest foc ard numai păcatele lui, patimile şi că el se topeşte precum minereul în cuptor, pentru a ieşi curăţit din focul pocăinţei.
Răsplata celor care plâng după Dumnezeu
Cel ce plânge pentru păcatele sale este mai fericit decât acela care râde în păcatele sale ! Căci cel ce plânge după Dumnezeu va primi mare răsplată: iertarea păcatelor şi mântuire veşnică a sufletului. Cel ce se mâhneşte după Dumnezeu este mai fericit decât ‘fericitul’ fără Dumnezeu, căci orice bucurie fără Dumnezeu este vremelnică, degrabă piere şi îndată se preface în durere veşnică, iar plânsul după Dumnezeu aduce alinare în inimă, care rămâne veşnic.
Mulţi oameni înşelaţi de bucuriile pământeşti s-au pocăit că s-au veselit păcătos şi că atunci când au pierdut aceste bucurii păcătoase ale lor s-au mâhnit după ele. Dar nici unul dintre cei care s-au întristat după Dumnezeu, care au plâns pentru păcatele lor, nu a avut părere de rău pentru aceasta, căci el s-a simţit în vremea lacrimilor sale mângâiat de Hristos, şi pe lângă aceasta a primit nădejdea despre bucuria cea mare care îl aşteaptă în ceruri: mântuirea veşnică a sufletului.
Însufleţiţi de această nădejde şi îmbărbătaţi de cercarea lor personală, că dulceaţă este a plânge după Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au plâns neîncetat chiar pentru cele mai mici păcate ale lor, iar nouă ne-au lăsat legământul să plângem până ce ne mângâie Hristos.
De pildă, Sfântul Efrem Sirul despre nimic altceva nu a vorbit şi nu a scris cât despre trebuinţa de a vărsa neîncetat lacrimi de pocăinţă. El însuşi a fost întru totul pătruns de un adânc simţământ al pocăinţei şi al zdrobirii inimii. Când propovăduia despre Dumnezeu, despre înfricoşătoarea judecată, despre pocăinţă, nu îşi putea opri lacrimile. El însuşi se socotea a fi mare păcătos şi în plâns necurmat îşi spăla sufletul înaintea Domnului. Sfântul Grigorie de Nyssa scria despre el: ,,Pentru Efrem să plângă neîncetat era precum pentru ceilalţi să respire”.
Sfântul Efrem mărturiseşte într-o cântare a sa de umilinţă înaintea lui Dumnezeu: ,,Când mă aşez în aşternutul meu, îmi vine în minte, Doamne, dragostea Ta faţă de oameni şi eu m-am ridicat în miezul nopţii să-Ţi aduc mulţumire. Dar mi-am adus aminte de păcatele mele, m-am spăimântat şi cu totul m-am cuprins de lacrimi şi eram aproape a cădea cu duhul, dacă nu ar fi alergat tâlharul, vameşul, păcătoasa, hanaaneanca, cea cu scurgere de sânge şi samarineanca să mă întărească pe mine cel pe jumătate mort”.
Pocăindu-se şi vărsând lacrimi, Sfântul Efrem a simţit întotdeauna că lacrimile după Dumnezeu îl duc nu spre deznădejde, ci spre nădejdea dulce şi mângâierea cerească. După mărturia Sfântului Grigorie, chipul său strălucea de bucurie, iar în acelaşi timp lacrimi din belşug se revărsau din ochii lui. Aceasta este minunea plânsului după Dumnezeu. Acesta chiar şi în cea mai mare întristare ridică sufletul la locurile luminoase ale mângâierii şi nădejdii lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Scărarul
Şi Sfântul Ioan Scărarul este una din pildele de plâns fericit după Dumnezeu. El nu se putea ruga fără lacrimi. Adeseori se însingura spre rugăciune într-o peşteră foarte îngustă, numită peştera lacrimilor, căci ea era toată înrourată de lacrimile sale. Aceste lacrimi luminoase într-atât au luminat sufletul lui, încât sub strălucirea acestei lumini a harului a scris minunata sa carte Scara, în care înfăţişează treptele ridicării duhovniceşti spre Dumnezeu. Între altele, el scrie în această carte despre lacrimi: ,,Precum focul arde şi mistuie ramurile uscate, aşa lacrima curată spală toate necurăţiile din afară şi dinlăuntru”. ,,Aceştia care au primit darul lacrimilor petrec fiecare zi din viaţa lor în ospăţ duhovnicesc şi tristeţea lor are în sine mângâiere şi uşurare, precum ceara din fagure ţine în sine mierea”.
Un monah oarecare vieţuia în Mânăstirea Monaida şi se ruga neîncetat: ,,Doamne, nu am frică de Dumnezeu. Dar trimite-mi o neputinţă fie un necaz, fie o boală, încât măcar aşa să se încline în frică sufletul meu sărman”. Această rugăciune o îndrepta spre ceruri în fiecare zi şi spunea: ,,Ştiu că nu este cu putinţă să-mi ierţi păcatele, căci mult am păcătuit înaintea Ta, Stăpâne. Dar dacă voieşti, pentru îndurările Tale măcar, şterge mie păcatul. Dacă nici aceasta nu este cu putinţă, chinuie-mă aici, încât acolo măcar în parte să-mi micşorez pedeapsa. Pedepseşte-mă, dar nu cu mânia Ta, Stăpâne, ci cu iubirea Ta de oameni !”
Un an întreg s-a rugat monahul lui Dumnezeu cu inimă zdrobită, postind şi smerindu-se. Uneori el se gândea ce înseamnă cuvântul spus de Domnul: Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia.
Odată, pe când şedea la pământ şi plângea, după obicei, din pricina marii întristări a aţipit. Şi iată i S-a arătat Hristos şi i-a spus cu glas domol: ,,Ce ai, omule, de ce plângi aşa ?” El i-a răspuns: ,,Am căzut Doamne !” ,,Dar ridică-te !”, i-a spus Cel ce i s-a arătat. ,,Nu pot, gemu cel ce zăcea, dacă nu îmi întinzi mâna”. Hristos a întins mâna şi l-a ridicat, şi iarăşi l-a întrebat cu blândeţe: ,,Spune de ce plângi şi te mâhneşti ?” Monahul i-a răspuns: ,,Cum să nu plâng Doamne, şi cum să nu mă mâhnesc, când atât de mult Te-am întristat !” Atunci Hristos şi-a întins mâna Sa spre monah, a pus-o peste inima sa şi astfel l-a mângâiat o vreme, după care i-a spus: ,,Nu te întrista ! Dumnezeu îţi va ajuta ! Pentru că tu singur te-ai pedepsit, Eu nu te voi pedepsi. Pentru tine Eu mi-am dat sângele, cu atât mai mult voi da iubirea Mea de oameni pentru fiecare suflet care se pocăieşte !”
Venindu-şi în fire din vedenie, monahul şi-a simţit inima plină de o bucurie nespusă. El s-a încredinţat că Dumnezeu l-a miluit. Anii ce i-au rămas din viaţă i-a petrecut în adâncă smerenie, lăudând neîncetat pe Dumnezeu. Într-o astfel de stare s-a dus el la ceruri.
Ştiind ce dulceaţă aduc sufletului lacrimile de pocăinţă, să fugim de mângâierile lumeşti păcătoase care ucid starea de pocăinţă. Să ne ostenim să ne închipuim toată păcătoşenia noastră şi nenorocirea noastră duhovnicească, să fim cu inima zdrobită pentru fărădelegile noastre, să plângem pentru păcatele noastre, iar dacă nu putem să vărsăm lacrimi, să suspinăm cu pocăinţă din inimă pentru relele săvârşite de noi, încât măcar suspinele noastre Dumnezeu să le socotească lacrimi. Şi să ne amintim: multe lacrimi se varsă în lumea aceasta, dar numai unele dintre ele sunt bineplăcute lui Dumnezeu şi mântuitoare de suflet – lacrimile de pocăinţă !
Să încheiem cu următoarea istorisire: după răscoala satanei împotriva lui Dumnezeu, unul dintre îngerii târâţi în robia răului pe nume Peeri şi-a venit în fire şi a dorit să se întoarcă la Dumnezeu. El a zburat în Rai şi a stat în faţa porţilor încuiate. Dar nu a fost lăsat să intre. Îngerul care păzea raiul i-a spus: ,,Dumnezeu te va lăsa să intri dacă îi afli şi îi aduci de pe pământ un dar vrednic de El”. Prin aceasta Dumnezeu a vrut să-l încerce pe Peeri dacă s-a pocăit cu adevărat şi dacă ştie valoarea pocăinţei.
Peeri a zburat spre pământ. A văzut război … şi iată acolo îşi dădea suflarea un ostaş viteaz care în ultimele clipe dinaintea morţii se ruga lui Dumnezeu pentru patria sa. Peeri a fost mişcat de aceste lacrimi ale bunului cetăţean care şi-a jertfit viaţa pentru patria sa, a luat o lacrimă şi a zburat cu ea spre Rai. A bătut la porţi, dar porţile nu s-au deschis. Îngerul i-a spus: ,,Frumos este darul tău, dar nu este cel mai bun. Şi numai cel mai bun va deschide porţile raiului !”
Peeri iarăşi a zburat spre pământ. El a văzut într-un oraş o epidemie cumplită. Într-o casă modestă murea un tânăr soţ. Soţia lui cu jertfă de sine îi slujea şi ea însăşi s-a molipsit; cu lacrimi în ochi, a închis pleoapele lui fără viaţă. Dar istovită a căzut moartă peste trupul lui. Peeri s-a minunat de această dragoste conjugală jertfitoare de sine şi a luat o lacrimă şi şi-a luat zborul cu ea spre Rai. Dar şi de data aceasta porţile raiului au rămas închise.
Îngerul i-a spus: ,,Şi acest dar este minunat, dar nu este de ajuns să-ţi descuie porţile cerului. Caută ceva mai vrednic de Dumnezeu !”
Peeri a coborât iarăşi pe pământ. Şi iată vede în semi-întunericul unei cămăruţe de rugăciune liniştite, înaintea sfintelor icoane, arzând candele. Scormonind cu privirea în întuneric, zăreşte înaintea icoanelor un om care era îngenuncheat şi se ruga, dar care era rugăciunea lui ! El se căia pentru păcatele sale, îşi lovea pieptul cu mâinile şi striga cu lacrimi: ,,Doamne, milostiveşte-te spre mine, păcătosul !” Cuprins de înduioşare, Peeri a contemplat îndelung această rugăciune de pocăinţă şi, minunat de adânca pocăinţă a păcătosului, fără zgomot a zburat la el, a luat o lacrimă şi cu cutremur a dus-o spre ceruri, purtând parcă o nestemată de mare preţ. Înainte de a se apropia de Rai, Peeri a văzut că porţile lui sunt larg deschise şi a zburat înăuntru cu bucurie ! Ai aflat darul cel mai vrednic şi mai plin de bucurie pentru Dumnezeu – lacrima de pocăinţă !
Iată ce lacrimi trebuie să aducem şi noi lui Dumnezeu, dacă vrem să ne mântuim. Porţile Împărăţiei Cerurilor se deschid înaintea păcătoşilor ce se pocăiesc. De voim şi noi să primim mângâierea cea dulce a mântuirii, să plângem mai des pentru păcatele noastre. Atunci, din cercare ne vom încredinţa de puterea şi adevărul celei de-a doua fericiri care grăieşte: Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia. Amin.
Stih de aur: Că întristarea care este după Dumnezeu, pocăinţă spre mântuire fără de căinţă lucrează; iar întristarea lumii moarte lucrează (II Corinteni 7, 10).
Păcate împotriva fericirii a doua
Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui (Luca 6, 25).
Mulţi îşi umplu pustiul vieţii cu râs. Muncesc ca să-şi câştige pâinea, se ostenesc în vremea hotărâtă pentru asta; dar rămânând singuri, se plictisesc, sunt apăsaţi de lipsa de rost a zilelor lor pe pământ şi, ca să nu sufere de deznădejde chinuitoare, se lasă pradă petrecerilor păcătoase, râsului şi feluritelor plăceri. Se adună împreună cu prieteni, ca să bea sau să bârfească, să joace cărţi şi table, ca să omoare timpul, merg în vizite şi prin berării, unde îşi umplu ochii cu ispite, iar seara târziu se întorc acasă şi mai nefericiţi decât erau înainte să iasă afară la distracţie.
Oare nu se întâmplă aşa cu mulţi dintre fraţii şi surorile noastre ? Şi nu îi abate felul acesta greşit de viaţă de la pocăinţa mântuitoare despre care era vorba în cuvântul de mai înainte ? Aşadar, să închinăm ceasul de rugăciune de astăzi cugetării asupra deşertăciunii şi pierzaniei plăcerilor vieţii, când omul caută în ele sensul vieţuirii sale pe pământ.
Plăcerile lumeşti
Nu aţi auzit niciodată pe unii oameni spunând: ,,Să mâncăm şi să bem, căci cu asta vom rămâne ?”
Aceste cuvinte trădează o concepţie despre lume de-a dreptul păgână ! Aceasta a fost odinioară deviza epicureilor păgâni, care reduceau întregul sens al vieţii la plăceri şi din această pricină căutau să culeagă cât mai multe plăceri cu putinţă pentru sine.
Dar aşa trebuie să cugete un creştin ortodox ?
,,Să mâncăm şi să bem, căci cu asta vom rămâne !” Câte idei greşite se ascund în aceste câteva cuvinte ! Înainte de toate ele reduc viaţa omului la animalitate. Dacă omul îşi află sensul vieţuirii sale numai în mâncare şi băutură, cu ce s-ar deosebi el de acele animale cărora le place, după ce şi-au îndestulat foamea, să se cufunde în noroi ca să doarmă acolo fericite ? Pentru o astfel de fericire a zidit Dumnezeu cununa creaţiei Sale, ca să se tăvălească în tina patimilor după ce a mâncat şi băut cu nesaţ, făcându-se astfel slugă lăcomiei pântecelui ? Un om pur şi simplu nu înţelege cum este cu putinţă să existe o fiinţă înţelegătoare care să spună în mod serios: ,,Să mâncăm şi să bem, căci cu asta vom rămâne !” Oare este adevărat că numai asta ne rămâne ? Nu este mai adevărat că tocmai asta nu rămâne ? Se pierde fără urmă. Dispare cel mai repede. Omul mănâncă să trăiască, şi nu trăieşte ca să mănânce.
Dacă luăm lăcomia în sensul ei cel mai larg, dacă prin lăcomia pântecelui înţelegem nu numai mâncare şi băutură, ci şi orice alt fel de plăceri, râsete, petreceri şi distracţii pe care le-au născocit oamenii ca să-şi omoare plictiseala, atunci vom vedea că nu în ele stă sensul vieţii omeneşti. Numai cugetul omului arată că el nu este zidit numai să mănânce şi să bea, numai să petreacă şi să se distreze în uitare de sine egoistă, ci să atingă un ţel mult mai înalt: mântuirea sufletului său fără de moarte.
Faptul că după ce a mâncat şi a băut până la nesaţ, după ce s-a dedat la toate desfătările cu putinţă, omul nu se simte mulţumit, ci plictisit şi caută să-şi înece durerea ascunsă în inimă în noi vârtejuri ale vieţii uşoare şi pline de veselie, este grăitor că nu petrecerile uşoare şi păcătoase sunt menirea sa pe pământ. După ce a petrecut până la uitare de sine, după a mers în plimbări şi distracţii, el iarăşi se întoarce supărat şi mohorât acasă. Viaţa lui este de nesuportat. El râde, dar o face pentru a-şi înăbuşi suspinele adânci ale sufletului. Este vesel în compania prietenilor, pentru a fi după aceea de două ori mai mâhnit acasă la el.
El uită de sine câtă vreme este la cinema, pentru a-şi regăsi suferinţa la ieşirea din cinematograf, care din nou îl înşfacă în puterea sa chinuitoare.
Menirea omului
Nu, omul nu este zidit numai pentru râsete şi petreceri uşoare. Solomon, cel mai înţelept împărat, a încercat toate plăcerile pământeşti pe care le pot oferi tinereţea, sănătatea, frumuseţea, puterea şi bogăţia. Dar după ce nu a lăsat nimic din care să nu fi gustat, în cele din urmă a mărturisit: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (Eclisiastul 12, 8). El a aflat că esenţa menirii omeneşti poate fi exprimată în următoarele câteva cuvinte: Teme-te de Dumnezeu, şi poruncile lui le păzeşte, că aceasta este tot omul. Că toată fapta o va aduce Dumnezeu la judecată, cu tot lucrul trecut cu vederea, ori bun, ori rău fie (Eclisiastul 12, 13-14).
Dacă este aşa, cum pot fi creştini care repetă cuvintele păgânilor din vechime: Să mâncăm şi să bem, că mâine vom muri (I Corinteni 15, 32) ? Tocmai că mâine vom muri şi vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru faptele noastre nu trebuie numai să mâncăm şi să bem, să ne veselim şi să râdem, ci se cuvine să cugetăm şi la sufletul nostru nemuritor.
Lumea cu plăcerile ei păcătoase este cursă pentru om. De aceea cuvântul lui Dumnezeu ne povăţuieşte: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume. De iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul … Şi lumea trece, şi pofta ei; iar cel ce face voia lui Dumnezeu, petrece în veac (I Ioan 2, 15, 17).
Noi suntem trimişi în lume, dar nu trebuie să ne cufundăm în ea, ca să nu pierim. Menirea noastră este să plutim pe marea lumii, spre portul veşnic al Împărăţiei Cerurilor. Precum corabia stă pe mare, dar nu trebuie să rămână în mijlocul mării, ci să caute să ajungă la liman, ca să nu se scufunde, zdrobită de furtuni şi valuri, aşa tot sufletul omenesc, aşezat în mijlocul oceanului acestei vieţi vremelnice, nu trebuie să rămână în mijlocul valurilor şi patimilor lumeşti, ca să nu se cufunde în ele, ci trebuie fără întârziere să alerge la limanul cel ceresc. Pentru aceasta, el trebuie să se îndepărteze de păcat, de dulceţile păcatului, de cursele lui. Căci de iubeşte omul păcatul, se va cufunda fără întoarcere în el. Sfântul Isaac Sirul spune: ,,Câtă vreme omul nu se îndepărtează de lucrul de care s-a lipit inima sa, în tot acest timp diavolul are prilejul să se ridice împotriva lui, şi la cea mai mică toropeală a sa îl pierde lesne”.
Dezamăgirile celor împătimiţi de bunurile pământeşti
Dumnezeu ne-a zidit să moştenim bunurile veşnice în Împărăţia Cerurilor, iar noi ne lipim de bucuriile deşarte şi adeseori păcătoase ale lumii acesteia. Acela care trăieşte numai pentru plăcerile lumeşti, acela mai devreme sau mai târziu va încerca cumplite dezamăgiri. Căci va veni momentul în care, să spunem, se va îmbolnăvi, şi atunci ospeţele lumeşti nu-l vor mai bucura. Va veni o zi când el va pierde şi tinereţea, şi atunci nu va avea puteri să alerge nebuneşte după desfătările ce-l amăgesc. În sfârşit, va bate ceasul când se va afla faţă în faţă cu moartea şi atunci va vedea că toate plăcerile lumeşti, atât de scumpe, atât de dorite, au fost deşertăciuni, vis, abur care a pierit, balon de săpun care s-a spart degrabă.
Astfel, fiecare, mai devreme sau mai târziu, se va încredinţa de adevărul cuvintelor lui Hristos: Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui (Luca 6, 25).
Dar vai dacă omul înţelege târziu amăgirea bucuriilor păcătoase ! Căci nu va mai avea vreme să îndrepte greşelile tinereţii sale, să se întoarcă la Dumnezeu şi să caute prin El adevărata veselie a inimii omeneşti. Pe acest pământ, nu doar un singur călător a fost amăgit de bunurile lumii acesteia crezând că, dacă le dobândeşte, va fi fericit. De cum le are şi vede că nu este fericit, îşi spune că lipsa unuia oarecare, cu siguranţă, îl face nemulţumit. De se umple această lipsă şi nu simte iarăşi în inimă bucurie şi plăcere, el iarăşi caută lucruri noi care să-l facă fericit. Dar astfel, în necontenite amăgiri de sine trece viaţa omului pe nesimţite. Şi dacă el nu-şi caută bucuria în Dumnezeu, nu o va afla niciodată, căci el a căutat bucuria în plăceri, în bogăţii, în slavă, în putere, acolo unde ea nu se află.
Plânsul de pocăinţă duce la bucurie veşnică
Acela care îşi face sufletul său rob al desfătărilor lumeşti nu poate să caute bucuria în Dumnezeu. Pentru el bucuria este lăcomia pântecelui, beţia, curvia, răzbunarea şi altele. Iar bucuria adevărată stă în cugetul curat, în păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi în întoarcerea cu pocăinţă la Dumnezeu după orice abatere în păcat cu voie sau fără voie. Acela care caută bucurie în păcat înlănţuie cele mai bune puteri ale sufletului său de împătimirile lumeşti. El sărmanul este cu totul buimăcit de amăgirile păcătoase şi nu îşi dă seama că tot ce este lumesc este stricăcios şi că moartea pune capăt şi celor mai demne de invidiat destine omeneşti.
Sfântul Efrem Sirul povesteşte despre sine: ,,Odată mă retrăsesem într-un loc înalt. Pe când priveam deşertăciunea şi stricăciunea vieţii acesteia, am început să cuget cu lacrimi: De ce viaţa aceasta zboară ca o umbră şi se veştejeşte ca o floare de dimineaţă ? Şi întristat, suspinând, am zis: Cum trece viaţa aceasta noi nu ştim. Dar de ce ne legăm cu gânduri necuvioase ? Cugetând la aceasta mi-am îndreptat privirea spre ceruri şi am căzut parcă în extaz. Un tremur puternic m-a cuprins şi iată mi s-a arătat că Dumnezeu este înaintea ochilor minţii mele şi spune sufletului meu: Suflete, mireasa mea, de ce nu iubeşti pe Mirele tău Cel fără de moarte ? În clipa aceea m-am tulburat şi am început să-mi plâng cu amar starea mea”. Lacrimile Sfântului Efrem l-au dus la fericirea în veşnicie. Iară râsetele şi petrecerile noastre ne vor duce la plânsul veşnic în lumea de dincolo, dacă nu ne pocăim şi nu vărsăm lacrimi de pocăinţă.
Râsul şi plăcerile sunt piedică în calea plânsului după Dumnezeu
Dar cum să plângem ? Cum să ne întristăm, dacă nu avem lacrimi de pocăinţă ? Nu avem lacrimi de pocăinţă fiindcă lumea ne-a prins în mrejele sale şi ne poartă pe căile înşelătoare ale desfătărilor vremelnice. Câtă vreme suntem lipiţi de bucuriile lumeşti nu vom avea zdrobire duhovnicească şi plâns pentru păcate. Nimic nu ucide în aşa măsură întristarea după Dumnezeu precum căutarea plăcerilor uşoare. Ele dau naştere unei stări uşuratice în om. Iar uşurătatea duce la lipsa grijii pentru mântuire. Râsul şi pocăinţa nu se potrivesc una cu alta. Dacă vrem să ne pocăim trebuie să încetăm să mai râdem şi să ne veselim în chip păcătos, ci să cugetăm la soarta veşnică a sufletelor noastre.
Sfântul Filaret al Moscovei grăieşte astfel: ,,Lumii nu-i place să plângă dacă lacrimile nu sunt iscate de vreo patimă sau nenorocire; ea iubeşte veselia şi râsul. Aleargă cu paşi săltaţi după fericirea de o clipă. Mi se pare că ea [lumea] se îndreaptă acum spre o atât de mare desăvârşire în deşertăciune, încât nu vrea să facă nimic altceva decât să se distreze. Într-aşa măsură se desfată în petreceri, încât vorbesc despre ele şi scriu şi tipăresc, încât este de neînţeles cum oamenii nu se satură de această veselie care ajunge până la îmbuibare şi oboseală. Dar, ştiţi voi, vă gândiţi voi unde duce această cale, la ce urmări duce această patimă pentru petreceri, lux şi necontenite desfătări ale simţurilor, ce înghite totul ? Osânda este deja rostită şi de către un astfel de judecător ale cărui judecăţi sunt neabătute, căci El este Atotdrept şi Veşnic: Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui (Luca 6, 25). Acest acum, pe care voi cu atâtea eforturi îl umpleţi cu amăgiri şi vise, degrabă va zbura; amăgirile şi visele vor pieri. Şi voi vă veţi tângui din pricina tulburării bunăstării voastre văzute, pentru stricarea sănătăţii, pentru zdruncinarea puterilor sufleteşti şi, ceea ce este mai de plâns, vă veţi tângui în cele din urmă pentru aceea că nu aţi plâns cu lacrimi vremelnice de pocăinţă şi umilinţă, care v-ar da alinare veşnică şi că prin veselia şi râsul trecător v-aţi cumpărat lacrimi ce plâng veşnic”.
Întoarcerea la Dumnezeu
Nu suntem oare şi noi peste măsură de alipiţi de desfătările lumeşti ? Şi nu ne abat ele în chip ucigător de la Dumnezeu ? Pentru întoarcerea noastră la El ne-ar fi de mare ajutor cugetarea la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos. Când omul îşi închipuie cum va sta înaintea chipului lui Dumnezeu, când se gândeşte că drepţii au plâns toată viaţa, cerând de la Dumnezeu milă pentru păcatele lor mărunte, se va zdrobi şi pocăi mai lesne decât dacă îşi tot închipuie pe Dumnezeu în chip deosebit de milostiv, sau ca pe Unul care nu va cere socoteală aspră pentru faptele noastre.
Sfântul Efrem Sirul cugeta adesea la înfricoşata judecată. Într-un cuvânt al său de umilinţă, descrie o astfel de trăire a sa: ,,De cum mi-am amintit de înfricoşata a doua venire a Domnului, s-au cutremurat oasele mele. Sufletul şi trupul meu au tremurat. Am plâns din durerea inimii şi am spus, suspinând: Cum mă voi arăta în acest ceas înfricoşător, eu, păcătosul ? Cum voi şedea înaintea tronului Înfricoşatului Judecător ? Cum voi avea loc lângă cei desăvârşiţi, eu, cel împrăştiat ? Cum mă voi arăta eu, cel fără de roade, în numărul celor care au adus roadele dreptăţii ? Ce voi face când sfinţii vor începe să se vadă unii pe alţii în sălaşurile cereşti ? Cine mă va recunoaşte ? Drepţii vor fi în Rai, iar necinstitorii în foc. Mucenicii îşi vor arăta rănile lor, nevoitorii faptele lor bune; iară eu ce voi arăta în afară de lenevire şi nelucrarea mea ?”
Iată, aşa şi noi trebuie să ne zdrobim inima, dacă vrem să ne trezim sufletul din somnul lui păcătos.
Sfântul Vasilie cel Mare, pentru a ne feri de uitare de sine în plăcerile lumeşti, ne sfătuieşte să fim treji şi să privim la tot ce este plăcut în lume cu neîncredere, să trecem fără a băga în seamă, fără să ne oprim privirea asupra lor, şi de nimic lumesc să nu ne lipim, chiar de ni s-ar părea că aurul stă grămezi pe drum şi este gata să treacă în mâinile noastre, numai să voim, căci este spus: Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima (Psalmi 61, 10). Şi orice ispite se vor abate asupra noastră, să le biruim cu voinţa tare de a rămâne credincioşi lui Dumnezeu. Dacă lumea ne ademeneşte cu dulceţi păcătoase, să ne amintim că petrecerea noastră în ceruri este; de unde şi pre Mântuitorul aşteptăm (Filippeni 3, 20). Dacă ne momesc jocuri, dansuri, petreceri, beţii, să ne repetăm cuvintele înţeleptului Solomon: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (Eclisiastul 1, 2).
Dacă ne ademeneşte frumuseţea trupească în care vieţuieşte patima, să ne întoarcem privirea de la ea, căci este spus: Ca de faţa şarpelui fugi de păcat; că de te vei apropia de el, te va muşca (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 21, 2). Dacă ne ispiteşte posibilitatea ca prin vreun oarecare compromis păcătos să ne ridicăm într-un post înalt, să ne orânduim bine în viaţă, să primim slavă, bogăţii şi putere peste mulţi oameni, şi atunci să rămânem tari în credinţă, amintindu-ne de stihul biblic: Pentru că tot trupul este ca iarba, şi toată mărirea omului ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba, şi floarea ei a căzut; iar cuvântul Domnului rămâne în veac (I Petru 1, 24-25) (după Sfântul Vasilie cel Mare).
Ce folos să fii vestit, bogat şi slăvit dacă sufletul tău este vândut diavolului ? Ce folos să fii îndestulat de dulceţi lumeşti, să fii vesel şi cinstit de alţii, când toate acestea degrabă vor avea un sfârşit plin de tristeţe ? Ce folos să râzi acum puţină vreme, dacă în curând râsul se va sfârşi lăsând loc plânsului veşnic ? O, mai bine puţină vreme să plângem pentru păcatele noastre, şi în veci să ne veselim cu drepţii. Veseliile păcătoase, lumeşti, sunt otrăvite de părerile de rău adânci ale cugetului. Iar plânsul veşnic înaintea lui Dumnezeu aduce liniştire cugetului, împăcare cu cerul, bucuria inimii şi mântuirea veşnică a sufletului.
Sfântul Grigorie Dialogul istoriseşte următoarea pildă plină de învăţătură: trăia un oarecare Victorin, om bogat. El îşi petrecea zilele în râs, petreceri şi desfătări. Dar această viaţă uşuratică l-a dus la şi mai grele fărădelegi. Cugetul lui a început puternic a-l munci, şi el, înţelegând vinovăţia sa înaintea lui Dumnezeu, singur s-a osândit, s-a ridicat împotriva sieşi, a lăsat bucuriile păcătoase în lume şi de bunăvoie s-a închinat întristării pocăinţei, intrând în mânăstire. În mânăstire el a vădit mare smerenie, ascultare fără cârtire şi o pocăinţă atât de adâncă încât toţi luau învăţătură din pilda sa vie. Zi de zi plângea pentru păcatele sale şi vărsa lacrimi din belşug pentru bucuriile sale păcătoase de mai înainte. Setea sa de a-şi spăla cu lacrimi fărădelegile l-a împins să se ridice la miezul nopţii, să iasă afară din mânăstire şi pe un loc înalt să se roage în deplină singurătate.
Într-o noapte egumenul l-a văzut că iese şi în întunericul nopţii l-a urmărit. Cel ce se pocăia s-a oprit în locul obişnuit şi a căzut în genunchi. Egumenul a vrut să vadă câtă vreme va dura această rugăciune tainică şi a aşteptat cu răbdare. Dar dintr-o dată o lumină puternică s-a coborât din cer peste cel ce se ruga. Această lumină era atât de orbitoare încât a luminat toate dealurile din împrejurimi. Văzând aceasta, stareţul s-a speriat şi s-a întors.
Dimineaţa l-a întrebat pe monahul ce se căia: Unde ai fost, frate, astă noapte ? Monahul, socotind că poate să se ascundă, i-a răspuns: În mânăstire. Atunci egumentul s-a văzut silit să-i descopere ce a văzut în timpul nopţii. Cu lacrimi în ochi monahul a recunoscut că Dumnezeu a trimis asupra lui, păcătosul, lumina cerească şi a adăugat: Când ai văzut acea lumină ce venea din ceruri, împreună cu ea am auzit glas care mi-a spus: Iertate îţi sunt păcatele.
Oare este ceva mai plin de bucurie decât aceea să ne fie iertate păcatele ? Şi, iată, tuturor ne pot fi iertate păcatele dacă plângem pentru ele. Aşadar, să încetăm să ne dedăm numai la plăceri, râsete şi petreceri; îndeajuns am râs peste propria noastră pierzanie, îndeajuns ne-am veselit peste ale noastre morminte de oameni pierduţi. Să ne veselim în viaţă nu este păcat. Dar să ne veselim cuviincios, în curăţie, cu virtute. Să ne veselim în Dumnezeu, să ne bucurăm în Sfântul Duh ! Dacă însă noi ne veselim nu după Dumnezeu, ci împotriva poruncilor Lui, va veni o zi în care ne vom căi cu amar pentru veselia noastră nebunească şi distracţiile noastre păcătoase. Fie ca Dumnezeu să ne dea înţelepciunea să iubim plânsul şi să ne întoarcem de la râsul păcătos. Fie ca să se dăltuiască în inimile noastre cuvintele lui Hristos: Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui (Luca 6, 25). Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia (Matei 5, 4). Amin.
Stih de aur: Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui (Luca 6, 25).
Fericiţi cei blânzi,
că aceia vor moşteni pământul
Matei 5, 5
După căderea în păcat s-au cuibărit în om multe patimi care îi tulbură viaţa, îi otrăvesc zilele lui pe pământ, îi pricinuiesc suferinţe şi îi duc drumul pe pământ, după rele încercări în păcate, spre pierzania veşnică dincolo de mormânt. Mântuitorul nostru a venit ca să tămăduiască sufletul omenesc bolnav de patimi şi să-l izbăvească de suferinţele veşnice. El ne-a învăţat că fiecare păcat pricinuieşte durere şi că, pentru a ocoli suferinţele, trebuie să tăiem rădăcina lor – patima.
Fericirile arată virtuţile ce se împotrivesc patimilor, virtuţi care aduc bucurie în inimile acelora care tânjesc să vieţuiască după voia lui Dumnezeu.
Să cercetăm fericirea a treia şi să vedem în ce constă ea şi ce bucurie aduce acelora care se străduiesc să o urmeze în viaţă.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Trăsăturile blândeţii
Care oamenii pot să fie numiţi blânzi ? Aceştia sunt neîndoielnic oamenii care nu se lasă pradă mâniei, care fug de furtunile tulburărilor sufleteşti, care iubesc starea sufletească liniştită a păcii. Oamenii blânzi nu doresc să supere pe nimeni, să provoace sau să mânie pe cineva. Dacă se întâmplă aşa ceva, ei aleargă cu purtarea lor blândă să mângâie pe aproapele şi să-l liniştească. Cei blânzi nu numai că nu supără pe nimeni, dar nici ei nu se supără, nici nu tânjesc să biruie degrabă toată mânia dinlăuntrul lor, ci vor să aibă întotdeauna pace în suflet.
Blândeţea nu este resemnare sau caracter slab, ci bărbăţie mare, dar ascunsă, care este în stare să rabde cu pace şi cea mai grea ocară fără să se mânie. Cel blând este întotdeauna răbdător. Iar răbdarea este o însuşire nu a sufletelor slabe, ci a celor puternice. Cel blând nu este laş, ci curajos şi cu mărime de suflet. El îndură cu bucurie jignirile ce i se aduc, dar când vede că alţii sunt jigniţi, cu demnitate şi curaj sare în ajutorul lor.
Cine a fost mai blând decât Mântuitorul nostru Iisus Hristos ? El este pildă de blândeţe ! El Însuşi ne învaţă să luăm drept model blândeţea Sa prin cuvintele: Luaţi jugul meu preste voi şi vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29). Dar, iată, când a văzut nedreptăţi în viaţă, El le-a biciuit, văzând purtarea rea a cărturarilor şi fariseilor, El i-a mustrat, şi în felul acesta i-a înfricoşat şi i-a mântuit. El a arătat asprime faţă de ei, dar din grijă.
Sfântul Ioan Gură de Aur cugetă în chip minunat: ,,Să fii aspru încă nu înseamnă să fii crud, şi să cruţi nu înseamnă că eşti blând. Blând este acela care poate să rabde scârbele ce i se aduc, dar care poate şi să apere pe cei ocărâţi pe nedrept şi să se ridice împotriva celor ce aduc vătămare. Dimpotrivă, acela care nu este aşa este fără de grijă, visător, asemenea mortului, dar nu şi blând şi modest”.
Sfântul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, s-a făcut remarcat printr-o mare blândeţe. El a răbdat de multe ori ocări de la diaconul său şi niciodată nu s-a răzbunat pentru jignirile aduse. Dar cum odată a auzit că un oarecare creştin se purta rău cu slugile sale, l-a chemat şi a început a-l sfătui: ,,Fiul meu … te porţi crud cu slujitorii tăi. Dar eu te rog să nu dai loc mâniei tale. Dumnezeu ni i-a dat nu ca să-i batem, ci ca să ne slujească, şi poate nici pentru aceasta, ci să-i hrănim cu ceea ce Domnul ne-a dăruit. Oare sluga ta nu este întru totul asemenea ţie ? Şi el este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu …; ascultă pe învăţătorul şi de sfinţenie purtător Pavel: Că oricâţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu este iudeu nici elin, nu este rob nici slobod, nu este parte bărbătească nici femeiască; că voi toţi unul sunteţi întru Hristos Iisus (Galateni 3, 27-28). Şi dacă suntem egali în Hristos, atunci şi între noi trebuie să fim asemenea. Hristos de aceea a primit chip de rob, ca să ne înveţe să nu ne mândrim împotriva robilor noştri … noi am dat aur ca să înrobim pe acela care, laolaltă cu noi, este cinstit şi cumpărat cu sângele Domnului Dumnezeu. Pentru el este cerul, pentru el pământul, pentru el stelele, pentru el 
soarele, pentru el marea …, pentru el Hristos S-a răstignit şi a răbdat toate celelalte. Cum atunci tu umileşti pe acela pe care Dumnezeu l-a cinstit ? Îl baţi fără milă, ca şi cum nu ai aceeaşi fire cu el ! Spune, ai vrea ca Dumnezeu să te pedepsească după fiecare greşeală a ta ? Fireşte că nu !”
Sfântul Ioan cel Milostiv
Iată, astfel blândul patriarh al Alexandriei a mijlocit în viaţa sa pentru cei nedreptăţiţi. Pilda aceasta dreaptă arată în chip minunat că blândeţea nu este lipsă de voinţă, nelucrare, ci cumpănire minunată a puterilor duhovniceşti, care se fac văzute când în răbdare fără cârtire în faţa nenorocirilor personale în viaţă, când în răbdarea ocărilor venite de la aproapele, când în ocrotirea celor slabi şi nedreptăţiţi. Cel cu adevărat blând se poate cerca cel mai bine în ispită. Dacă cineva îl răneşte greu, iar el nu răspunde, nu se gândeşte la răzbunare, ci toate le lasă lui Dumnezeu, acela este blând.
Sfântul Ioan de Kronstadt spune: ,,Omul blând niciodată nu răspunde răului cu rău, ocării cu ocară, nu se supără, nu ridică în mânie glasul împotriva celor ce au greşit şi l-au ocărât; care ocărându-se, împotrivă nu au ocărât, pătimind, nu au îngrozit, ci da celui ce judecă cu dreptul (I Petru 2, 23). Iată măreţul chip al blândeţii ! Noi ne numim oi din turma cea înţelegătoare a lui Hristos. De ce ? Pentru că oaia este blândă, fără răutate, răbdătoare. Aşa trebuie să fim şi noi. Numai aceia sunt din turma lui Hristos, care sunt blânzi şi fără răutate ca mieii; aceia însă care nu au duhul lui Hristos, blândeţea şi nerăutatea Sa nu sunt ai Lui: Iar de nu are cineva Duhul lui Hristos, acela nu este al lui (Romani 8, 9).
La înfricoşata judecată numai oile vor sta de-a dreapta Judecătorului, iar caprele ce împung, de-a stânga; oile vor fi duse în Rai, iar caprele trimise în gheenă.
Treptele blândeţii
Nici o virtute creştină nu se câştigă dintr-o dată. Ea trebuie să fie dobândită treptat, cu eforturi personale de voinţă şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Asemenea, nici blândeţea nu se dă omului în dar. El trebuie să caute s-o câştige. Şi o va câştiga dacă ştie de unde să înceapă s-o stăpânească.
Sfântul Ioan Scărarul spune: ,,Începutul blândeţii este tăcerea gurii când este război în inimă”. Aceasta înseamnă că dacă eşti mânios, dacă lesne îţi ieşi din fire şi vrei să dobândeşti blândeţe, atunci când te stârnesc şi te jignesc chiar dacă fierbe inima ta de mânie şi tulburare, foloseşte toate puterile voinţei tale să nu răspunzi ocării cu ocară, ci înghite ocara şi taci ! Dacă vei grăi, s-a sfârşit cu blândeţea ta ! Mânia va lua stăpânire negreşit peste toată inima ta, şuvoaie de cuvinte de mânie vor izvorî din gura ta deschisă şi tu, în loc să potoleşti focul, vei turna ulei în el. Iar dacă taci, vei face un pas hotărâtor spre câştigarea acestei calităţi de mare preţ – blândeţea. Este adevărat că în prima clipă îţi va fi greu să înfrânezi mânia ce-ţi clocoteşte în suflet. Dar mai apoi, după ce trece furtuna, o aşa pace va cuprinde inima ta, încât vei simţi bucuria raiului. Răutatea naşte răutate, iar cel blând stăvileşte triumful rău prevestitor al răului în lume, curmând răspândirea sa biruitoare, neîngăduindu-i să pună stăpânire pe inima lui.
După cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, miezul blândeţii este tăcerea gândurilor într-o stare de tulburare sufletească copleşitoare. După ce omul a ajuns până acolo încât să-şi înfrâneze limba când îi este inima rănită, adică să nu răspundă jignirii cu jignire, el trebuie să ţină tare această poziţie câştigată, să nu o părăsească şi să se ostenească să dobândească noi izbânzi.
Următoarea biruinţă către care el trebuie să tindă este să tacă nu numai cu gura, ci să aducă şi gândurile sale la tăcere. Pe prima treaptă a blândeţii omul este jignit, dar nu lasă să se vadă asta în purtarea sa. El a biruit arătarea în afară a mâniei, dar nu şi tulburarea plină de mânie lăuntrică a sufletului. Iar pe a doua treaptă a blândeţii el trebuie să se sârguiască să-şi stăvilească gândurile de mânie, adică să înfrâneze mânia şi în inimă, şi nu numai în gură şi să nu-şi spună în cuget: ,,De ce mă jignesc ? Ce drept au să o facă ?”, căci astfel va ţine mânia înlăuntrul său. Cum se poate înfăptui această alungare a mâniei şi din inimă ?
Când omul cugetă, smerindu-se lăuntric, că i se cuvine această ocară primită, din pricina păcatelor sale văzute şi nevăzute, şi când socoteşte că pentru ocara răbdată Dumnezeu îi va ierta multe fărădelegi. Oare nu aşa a cugetat şi psalmistul, rugându-se Domnului: Caută spre mine şi mă miluieşte, că unul născut şi sărac sunt eu. Necazurile inimii mele s-au înmulţit; din nevoile mele scoate-mă. Vezi smerirea mea şi osteneala mea, şi lasă toate păcatele m
ele. Vezi pre vrăjmaşii mei că s-au înmulţit şi cu urâciune nedreaptă m-au urât. Păzeşte sufletul meu şi mă izbăveşte, ca să nu mă ruşinez că am nădăjduit spre tine (Psalmi 24, 17-21).
Sfântul Arhidiacon Ştefan
Sfârşitul şi desăvârşirea blândeţii, după Sfântul Ioan Scărarul, sunt liniştea sufletească neclătinată în faţa suflului năvalnic al patimilor necurate şi al ispitelor ce se năpustesc din afară. Aceasta înseamnă că la desăvârşirea în blândeţe a ajuns acela care nu numai că a izgonit mânia din gândurile sale, dar care şi în cele mai dezlănţuite năvăliri din afară, fără ca el însuşi să fi dat prilej, îşi păstrează liniştea sufletească, nu se tulbură nici de atacurile, nici de nedreptăţile care îi sunt făcute, ci iartă totul. Sufletul unui astfel de om bun este ca stânca tare în mijlocul mării învolburate.
O astfel de blândeţe a avut Sfântul Arhidiacon Ştefan care, sub grindina pietrelor grele aruncate cu ură de fiară împotriva lui, s-a rugat pentru chinuitorii lui: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta (Faptele Apostolilor 7, 60). O astfel de blândeţe au avut sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu care într-atât au iubit smerenia încât au ales să fie ucişi, umiliţi şi batjocoriţi, în loc să fie lăudaţi şi cinstiţi. Şi când au fost învinuiţi sau pedepsiţi pe nedrept, ei s-au bucurat cu duhul, îndurând cu blândeţe îngerească batjocurile şi insultele.
O blândeţe ca aceasta a avut şi Sfânta Fecioară Fausta, între mulţi alţi mucenici, care la vârsta de 13 ani a primit cununa mucenicească pentru Hristos. Pentru tăria ei în credinţă împăratul a dat-o în mâinile cumplitului chinuitor Maxim, poruncindu-i s-o pună la muncile cele mai cumplite. Şi ce a făcut ea ? Chinuită, mulţumea lui Dumnezeu şi cu blândeţe se ruga pentru chinuitorul ei spunând: Te rog, Doamne, iubeşte pe Maxim, luminează-l în credinţă şi întăreşte-l în frica de Tine ! Această rugăciune plină de blândeţe într-atât l-a uimit pe chinuitor, încât inima lui de piatră s-a înmuiat şi el a strigat cu înduioşare: O Tu, ajutătorule şi ocrotitorule al fecioarei celei nevinovate ! Arată şi peste mine cel nevrednic harul Tău şi mă fă robul Tău ! El a crezut în Hristos şi împreună cu Sfânta Fausta s-a încununat cu cunună mucenicească.
Sfinţii Mucenici Fausta, Evilasie şi Maxim
Miniatură din Menologhionul lui Vasilie al II-lea, Constantinopol, 985
Blândeţea este semn al creştinului
În primele veacuri păgânii cunoşteau pe creştini după blândeţea lor. Toţi sfinţii au avut între multele nestemate ce le împodobeau cununa sfinţeniei lor, negreşit, şi minunata blândeţe, nerăutatea îngerească, starea de pace a sufletului netulburată.
Se istoriseşte despre Sfântul Efrem Sirul că era foarte blând. Odată, ucenicul său, care îi pregătea mâncarea, pe când o ducea spre chilia învăţătorului său, a scăpat vasul din mână şi mâncarea s-a vărsat, iar vasul s-a spart. Speriat de greşeala sa, ucenicul nu mai ştia ce să facă. Dar blândul părinte aflând despre cele întâmplate, fără să spună nici un cuvânt de mustrare ucenicului său, i-a spus, liniştindu-l: Nu te mâhni, fiul meu ! Dacă mâncarea nu a voit să vină la noi, noi vom merge la ea ! Şi cu adevărat, el a venit la vasul spart şi a început să adune de pe pământ ce se mai putea.
Iarăşi, despre un alt bătrân fără răutate se istorisesc următoarele: odată au venit în coliba lui din pustie tâlharii şi i-au spus că vor să ia tot ce se afla în chilia lui. Monahul, care era întruparea nerăutăţii, le-a răspuns cu blândeţe: Luaţi, fiii mei, tot ce vă place. Ei au jefuit locuinţa sărăcăcioasă a monahului şi au plecat. El a băgat de seamă că au uitat să ia şi traista, a alergat după ei strigându-le: Fiilor, luaţi şi asta pe care aţi uitat-o în chilia mea. Ei s-au minunat de nerăutatea lui, au întors toate lucrurile răpite, s-au căit şi şi-au spus unii altora: Cu adevărat acesta este omul lui Dumnezeu !
Puterea blândeţii
Blândeţea are putere mare. Ea îmblânzeşte furtunile mâniei. Naşte în inimă o pace dumnezeiască. Ea pune stăpânire fără arme pe suflete. Ea poate să îmblânzească şi pe omul cel mai nemilos.
În veacul al V-lea, în Italia au năvălit hoardele căpeteniei hune Atilla. El a venit din Asia, a străbătut ca un uragan toată Europa, a nimicit multe ţări înfloritoare, a ucis sute de mii de oameni, a ars aproape 500 de oraşe şi iată că se apropia deja şi de cetatea Romei. Toţi ştiau cât este de cumplit şi neîndurător şi pe bună dreptate erau îngroziţi de el. El însuşi se numea pe sine biciul lui Dumnezeu şi spunea: Pe unde trece carul meu, iarba nu mai răsare. Când locuitorii Romei au aflat de apropierea lui, au fugit îngroziţi, lăsând oraşul pustiu.
În acest timp arhiepiscop al cetăţii era Papa Leon. El a fost un bătrân sfânt ce se distingea atât prin dreptatea sa minunată, cât şi prin blândeţea sa îngerească. Blândeţea sa nu era teamă, ci bărbăţie. Când toţi au fugit panicaţi din faţa lui Atilla, el singur a ieşit cu pace să întâmpine pe cuceritorul cel nebiruit şi i-a spus cu blândeţe: Atilla, ai biruit întreaga lume. Acum noi te rugăm: biruie-te pe tine ! Nu nimic cetatea noastră ! Cruţă-ne !
Cuvintele Sfântului Leon au fost atât de convingătoare şi blânde încât au îmblânzit pe barbarul cel cumplit. Atilla a spus sfântului slujitor al lui Dumnezeu: Cuvintele tale au înduioşat inima mea. Oricine ai fi, om sau înger, să ştii: Roma îţi este datoare pentru salvarea ei ! Bătrâne, tu într-o clipă, prin câteva cuvinte, ai făcut mai mult decât oştile nenumărate care au luptat împotriva mea. Mă recunosc biruit !
Şi astăzi blândeţea poate avea putere mare în viaţa noastră. Cu un cuvânt bun, cu o rugăciune fără răutate, cu un zâmbet blând se poate face mai mult decât cu mânia. Încercaţi voi, mamelor, să vă purtaţi cu blândeţe cu soţii şi copiii voştri, şi veţi vedea că treburile voastre vor merge mai bine decât atunci când vă certaţi neîncetat, când vă ocărâţi unii pe alţii, în mânie şi sfadă. Blândeţea are o cheie minunată în mâinile sale, care poate deschide şi inimile cele mai înăsprite. Încercaţi voi, bărbaţilor, să vorbiţi cu blândeţe despre problemele de dispută cu vecinii sau cunoscuţii voştri şi care vrăjmăşesc împotriva voastră, şi vă veţi încredinţa că blândeţea voastră va schimba şi pe vrăjmaşii voştri în prieteni. Încercaţi voi, copiilor, să vă îngăduiţi cu blândeţe unii pe alţii, când se iveşte între voi o neînţelegere sau sfadă pentru ceva, şi vă veţi încredinţa că blândeţea şi îngăduinţa întăresc prietenia între inimi, alungă vrajba şi fac prietenia neclintită şi trainică.
Să luăm aminte că blândeţea este poruncită creştinilor. Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Tit: Adu-le aminte lor … pre nimeni să nu hulească, să nu fie sfadnici, ci lini, arătând toată blândeţea către toţi oamenii (Tit 3, 1-2).
Răsplata celor blânzi
Să vedem în cele din urmă ce răsplată a făgăduit Iisus Hristos celor blânzi. El a spus: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Ce pământ se înţelege aici ? Nu pământul acela văzut, căci din experienţă ştim că pe acesta îl stăpânesc nu cei blânzi, ci cei brutali, nu cei liniştiţi, ci cei războinici, nu cei modeşti, ci cei lacomi şi fără scrupule. Dacă socotim că în prima fericire Mântuitorul făgăduieşte celor smeriţi Împărăţia Cerurilor, în cea de-a doua celor ce plâng mângâierea celor mântuiţi, va trebui prin puterea lor să recunoaştem că celor blânzi le este făgăduită moştenirea pământului viitor, pământului nou, pământului raiului unde domneşte dreptatea (potrivit II Petru 3, 13; Apocalipsis 21, 1).
Încă din Vechiul Legământ se folosea acest cuvânt, că cei blânzi vor moşteni pământul (Psalmi 36, 11). Aici întâlnim o expresie populară folosită în sens figurat. Probabil a fost împrumutată de la moştenirea Pământului Făgăduinţei. Când Dumnezeu a făgăduit poporului evreu că îi va da în stăpânire pământul Canaanului, unde curge miere şi lapte, tot aşa El a făgăduit celor blânzi să-i ducă în pământul bucuriilor veşnice, în Rai.
Dar făgăduinţa făcută celor blânzi că vor moşteni pământul nu priveşte numai viaţa viitoare, veşnică. Ea nu exclude nici viaţa de aici, după făgăduinţa Mântuitorului: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6, 33).
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Deoarece omul blând poate crede că va pierde toată averea sa, Hristos îi făgăduieşte contrariul spunând că cel blând stăpâneşte fără primejdie averea sa, pentru că nu este nici îndrăzneţ, nici iubitor de slavă deşartă. Iar acela care, dimpotrivă, este aşa, se lipseşte şi de averea moştenită şi îşi pierde chiar sufletul”.
Prin urmare, după făgăduinţa Mântuitorului, cei blânzi, cu deosebire dragi lui Dumnezeu, sunt sub ocrotirea Sa şi în viaţa trecătoare, unde El, prin purtarea Sa de grijă, le dă toate cele necesare vieţuirii pe pământ. Dar mai cu seamă ei vor simţi bunătăţile lui Dumnezeu în viaţa de dincolo, unde Dumnezeu cel Atotbun, pentru blândeţea lor şi pentru că au fost gata de jertfe şi îngăduinţă, le va da bunurile veşnice ale raiului, ca să se bucure de un cer nou şi un pământ nou în veci !
Să iubim şi noi blândeţea care şi aici ne va elibera de patimile chinuitoare ale mâniei, iar în pacea de dincolo ne va face fericiţi în veci. Doamne, fă inimile noastre blânde şi fără răutate. Amin.
Stih de aur: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Matei 5, 5).
Păcatele împotriva fericirii a treia
Toată amărăciunea şi mânia şi iuţimea şi strigarea şi hula, să se lepede de la voi, împreună cu toată răutatea (Efeseni 4, 31).
Astfel povăţuieşte Sfântul Apostol Pavel pe creştini, căci ştie ce rău mare este mânia între oameni. Aşa cum o scânteie mică aruncată într-o substanţă inflamabilă poate să işte un foc mare, tot aşa purtarea cu mânie poate să nască rele de neîndreptat. De aceea Sfântul Apostol Iacov povăţuieşte cu atâta stăruinţă: Drept aceea, fraţii mei cei iubiţi, să fie tot omul grabnic spre a auzi, şi zăbavnic spre a grăi, zăbavnic spre mânie; că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu (Iacov 1, 19-20). Mânia este păcat greu împotriva fericirii a treia, care ne învaţă blândeţea. Să cercetăm dar ce este mânia, să vedem ce este ea şi să luăm învăţătură despre cum putem să ne ferim de ea.
Însuşirea mâniei
Blând este sufletul creştinului cu bună făptuire, căci peste el se odihneşte harul lui Dumnezeu, care îl umple de pace, dreptate şi bucurie în Sfântul Duh. Cel plin de patimi nu poate fi blând. El este întotdeauna neliniştit şi gata să ocărască, să se mânie pe ceilalţi şi el însuşi se mânie şi ocărăşte cu cel mai neînsemnat prilej.
Cel ce se iubeşte pe sine, cel mândru, cel iubitor de slavă deşartă, care pune persoana sa în planul dintâi, nu poate fi blând şi liniştit când vede că nu toţi îi dau atenţia cuvenită. El se înfurie când îl nesocotesc, când îl îndreaptă sau mustră. El fierbe când ceilalţi îşi îngăduie să-l rănească.
La fel de departe de blândeţe sunt pizmaşii, cei ce ţin minte răul, cei cu inima nemiloasă, beţivii, desfrânaţii, zgârciţii şi cei lacomi după câştiguri nedrepte. Câte certuri, câte discuţii mânioase se întâmplă pentru bani, pentru plăceri trupeşti şi pentru satisfacerea feluritelor patimi omeneşti.
Astăzi, lumea iartă izbucnirile mânioase cu nervii întinşi. Dar ce întinde nervii dacă nu păcatele ? S-a observat că un om este cu atât mai liniştit cu cât are mai puţine păcate. Păcatul este chinuitor. El munceşte cugetul, împovărează sufletul, otrăveşte inima, zdruncină întregul sistem nervos. La fel face mânia. Ea face ceva mai mult în ungherele întunecate ale răului, ea întunecă mintea. Arhiepiscopul rus Iacov de Nijni-Novgorod spune: ,,Ceea ce face furtuna în văzduh face mânia în minte. Furtuna tulbură văzduhul, mânia mintea. Furtuna adeseori întunecă văzduhul, mânia nu arareori întunecă mintea. Din această pricină şi cei mai dăruiţi şi cei mai înţelepţi oameni în minute de mânie au păcătuit adeseori şi au rostit vorbe de care mai apoi singuri s-au ruşinat”.
Iar Sfântul Vasilie cel Mare grăieşte: ,,Această patimă (mânia), odată ce a alungat şoaptele cele bune ale cugetului şi stăpâneşte sufletul, îl face pe om o adevărată fiară şi nu-i îngăduie să mai fie om, lipsindu-l de rodul minţii. Ce este otrava în fiarele otrăvitoare este şi degrabă mânierea în cei mânioşi. Din mânie limba se face neînfrânată, gurile slobode … din pricina mâniei şi sabia se ascute; mâna omenească îndrăzneşte chiar să pricinuiască moarte aproapelui”.
Unii, în nebunia lor, confundă mânia cu atitudinea curajoasă. Spuneţi-mi, ce eroism este acela să nu poţi răbda nici cea mai mică ocară ? Unde este curajul aceluia care se teme ca ceilalţi să nu spună ceva rău despre el şi care nu are puterea să lupte cu sine, când izbucneşte în sufletul său o slăbiciune de ruşine, mânia ? Ce eroism este în aceea să te răzbuni cu mânie ? Până şi viermele, când îl striveşti, reacţionează. Şi animalele se răzbună şi muşcă. Oare asta este eroism ? Eroism este să rabzi şi să ierţi !
Nu tot ceea ce străluceşte este aur. Nu orice manifestare a curajului este eroism. Sunt lupte care aduc ruşine omului. Sunt biruinţe care îl fac de ruşine şi nu-l preaslăvesc. Aşa sunt luptele şi biruinţele mâniei. Cel ce a biruit pe potrivnicul său în stare de mânie este de fapt el însuşi biruit de mânie împotriva căreia nu a putut să lupte.
Sfântul Vasilie cel Mare spune: ,,În luptele cele rele mai nefericit este acela care a biruit, căci din biruinţă a scos păcat şi mai mare … Te-a ocărât cel ce s-a mâniat, opreşte răul cu tăcerea ! … Nu fă din vrăjmaşul tău învăţătorul tău ! Nu te fă următor aceluia pe care-l dispreţuieşti ! Nu fi oglinda celui mânios, reflectând în tine chipul lui ! El este roşu (de mânie), iar tu oare nu te-ai roşit ? Ochii lui s-au umplut de sânge; dar spune-mi, în ochii tăi se vede pacea ? Glasul lui este aspru, dar al tău este blând ?”
Se biruieşte oare răul cu mânie ?
Mânia nimiceşte dragostea. Iar dragostea este singura noastră legătură cu Dumnezeu şi aproapele. Pentru a întări această dragoste între oameni, Iisus Hristos S-a pogorât pe pământ, a pătimit, a murit şi a înviat. Creştinul se luptă cu izbândă cu păcatul nu răzbunându-se pentru răul ce i s-a pricinuit, ci arătându-se gata a răbda răul cu blândeţe. Poate oare focul să fie stins cu foc ? Nu. Pentru stingerea lui este nevoie de lucrul potrivnic lui, apa. Poate oare mânia să fie biruită cu mânie ? Nu, ci cu blândeţe. Poate oare răul să fie biruit cu rău ? Nu, ci cu bine. Aceasta este calea pe care ne-o arată Iisus Hristos când ne învaţă: Iar eu zic vouă: să nu staţi împotrivă celui rău; ci, de te va lovi cineva preste faţa obrazului cea dreaptă, întoarce-i lui şi pre cealaltă; şi celui ce voieşte să se judece cu tine şi să îţi ia haina ta, lasă-i lui şi cămaşa (Matei 5, 39-40).
Mărimea de suflet, răbdarea, nerăutatea şi blândeţea mai mult câştigă decât mânia, iubirea de sine, răzbunarea. Dar cum să rabzi ? M-a jignit atât de cumplit !, auzim spunându-se în viaţă adeseori. Dar, frate, spune, tu eşti creştin ? Sunt creştin. Atunci tu eşti ostaş al lui Hristos şi te lupţi împotriva diavolului şi a slujitorilor acestuia. Prin urmare, întrarmează-te nu cu armele diavoleşti ale mâniei, răutăţii, răzbunării, urii, ci cu armele lui Hristos, armele blândeţii, dragostei, iertării şi răbdării şi aşa ieşi la luptă. Numai dacă îmbrăţişezi înţelepciunea creştinismului te vei simţi ca un luptător în arena lui Hristos împotriva diavolului. Atunci vei înţelege că aceia care te lovesc peste obrazul tău drept sunt deja instrumente vrednice de plâns ale diavolului, căci sunt învăţate de acesta să facă astfel cu tine. Atunci îţi va fi limpede că vei birui diavolul nu alegând armele lui: răzbunarea, mânia şi răutatea, care te vor supune lui, ci folosind armele lui Hristos: dragostea, smerenia şi blândeţea, împotriva cărora el este neputincios.
Cu toţii ne întâlnim în viaţa aceasta cu diavolul şi cu victimele sale. Noi înşine devenim adeseori slugile lui lepădându-ne îndatoririle noastre creştine şi făptuind după insuflările sale diavoleşti. Adeseori suntem jigniţi, dar adeseori şi noi jignim, răspunzând la rău cu rău, şi în aceasta ne lăudăm că nu rămânem datori nimănui. Fie ca acum când cugetăm asupra mâniei să ne dăm seama dacă câştigăm ceva bun pe calea aceasta (a mâniei).
Când apare vreo neînţelegere între oameni, de pildă un om jigneşte un altul sau îl defaimă clevetindu-l, sunt două căi de a da un răspuns: fie să răspunzi la rău cu rău, fie să răspunzi cu blândeţe şi răbdare, adică cu bine.
Să cercetăm mai întâi prima posibilitate. Dacă cineva te jigneşte şi tu îi răspunzi cu jignire, atunci este limpede că răul se dublează. Atunci şi cel ce a jignit, şi cel ce s-a răzbunat sunt în puterea diavolului, căci lucrează după cum îi aţâţă acesta. Ei înmulţesc biruinţele lui. În clipa aceea pier două suflete.
A doua modalitate este să răspunzi la rău cu bine. Te-au nedreptăţit, iar tu taci. Te-au compromis şi tu ierţi. Te-au clevetit, iar tu vorbeşti cu blândeţe de bine pe cel ce te-a clevetit etc. Atunci răul se micşorează, căci nu a putut să treacă din sufletul potrivnicului tău în sufletul tău. Atunci tu eşti ostaş al lui Hristos. Atunci tu cu răbdare îţi mântuieşti sufletul ! Atunci tu te izbăveşti din cursa pe care cel viclean ţi-a pus-o prin îndurarea ocării aduse ţie de aproapele. Atunci, tu, rămas neatârnat de diavol, poţi chiar să-l ajuţi pe vrăjmaşul tău să iasă din puterea celui rău.
Asta se şi întâmplă adeseori în viaţă. Acela care te-a ocărât, văzând blândeţea ta, se ruşinează de răutatea lui şi începe să se căiască. Conştiinţa îl mustră. Un glas lăuntric îi grăieşte neîncetat: Vezi cât de rău te-ai arătat, iar el cât de nobil s-a purtat ? Mergi şi cere-i iertare pentru ocara adusă ! Du-te şi îndreaptă răul făcut.
Astfel, nu arareori se întâmplă ca cel blând să biruie pe cel mânios, ceea ce este dovadă limpede că cel blând dă dovadă de un eroism mai mare decât cel stăpânit de mânie.
Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte în chip minunat: ,,Nimic altceva nu înfrânează într-atât pe cei ce ocărăsc decât răbdarea cu blândeţe a ocărilor. Aceasta nu numai că-i opreşte de la răutăţi viitoare, dar chiar îi sileşte să se căiască şi pentru cele asemenea de mai înainte şi face ca ei să plece de lângă cei ocărâţi minunându-se de blândeţea lor şi, în cele din urmă, din vrăjmaşi şi neprieteni să devină nu numai prieteni ai lor, ba chiar oamenii lor cei mai apropiaţi şi slujitori ai lor. Dimpotrivă, răzbunarea poartă cu sine urmări cu totul opuse. Ea pricinuieşte celor doi ruşine, îi înverşunează şi încă mai mult aprinde mânia, încât răul înteţindu-se duce şi la moarte”.
Pentru a se tăia răul Sfântul Apostol Pavel povăţuieşte: Drept aceea de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine; de însetează, adapă-l pre el; că aceasta făcând cărbuni de foc îngrămădeşti pre capul lui. Nu te birui de rău, ci biruieşte cu binele pre rău (Romani 12, 20-21).
Acel jar peste capul lui este cugetul. Când omul răspunde cu blândeţe şi bunătate la ocări întocmai este ca şi cum ar aprinde foc în sufletul potrivnicului său, trezeşte cugetul acestuia, care începe să-l chinuie şi să-l ardă prin mustrările sale mântuitoare. Cugetul îmblânzeşte pe cel mânios. Astfel se vede limpede că arma bunătăţii şi a blândeţii lui Hristos este mai puternică decât răul.
Sfântul Martin, episcop de Tours, niciodată nu se răzbuna pe cei ce-i aduceau ocări, ci întotdeauna îi copleşea cu răbdare blândă şi cu iertare. Printre preoţii din 
mânăstirea sa era un tânăr pe nume Brichtion, care era de obârşie modestă, dar care era drag Sfântului Martin, şi l-a primit în mânăstirea sa şi l-a făcut chiar diacon.
Sfântul Martin de Tours, dându-şi mantia cerşetorului
Brichtion era tânăr şi nesupus, avea caracter rău şi duh lumesc. Odată, el a întâlnit în calea sa un om bolnav care cu mare credinţă căuta pe Sfântul Martin, nădăjduind ca prin rugăciunile sale să primească sănătate.
Unde pot să-l aflu pe Martin ?, a întrebat el pe Brichtion. Iar acesta, simţind pizmă şi răutate fără pricină faţă de binefăcătorul său, i-a răspuns: Ce-ţi trebuie acest bătrân înşelător ? Uite, acolo este ! Cel bolnav a primit uşurare prin rugăciunile Sfântului Martin, dar Brichtion cel sănătos s-a îmbolnăvit. Pedepsit de pronia dumnezeiască pentru că a defăimat pe binefăcătorul său, el a început a pătimi de leşinuri diavoleşti.
Odată, când Sfântul Martin şedea în scaun înaintea chiliei sale, tânărul Brichtion a sărit de nicăieri şi s-a năpustit asupra sa cu groaznice ocări şi sudalme. Eu sunt mai sfânt decât tine, grăia el, am fost învăţat în mânăstire, iar tu cândva ai fost ostaş. Fraţii din mânăstire voiau ca diaconul să fie supus unei pedepse grele. Dar Sfântul Martin a răbdat sudalmele sale cu linişte şi cu mare smerenie. Brichtion a fost mişcat de această blândeţe îngerească şi, muncit de cugetul său, s-a aruncat la picioarele sale, cerându-i iertare. Fireşte, sfântul bineplăcut lui Dumnezeu l-a iertat în aceeaşi clipă. Iar apoi, vorbind în taină cu monahii, le-a spus: Brichtion şi-a adus vătămare numai sieşi, nu şi mie. Hristos l-a răbdat în preajma Sa chiar pe Iuda. Nu trebuie oare şi eu să rabd un astfel de tânăr în jurul meu ?
Minunate sunt urmările blândeţii, strâns legată de răbdarea ocărilor pe nedrept aduse. Prin răbdare, creştinul este folositor şi sieşi, şi aproapelui căruia îi dă o lecţie înduioşătoare. Mulţi s-au făcut ucenici şi următori ai celor blânzi, mişcaţi fiind de nerăutatea lor.
Paguba pricinuită de mânie
Oamenii mânioşi sunt pagubă şi pentru sine, dar şi pentru ceilalţi, căci ei îşi întinează cu păcate de moarte sufletele şi pricinuiesc răni adânci şi semenilor lor. Pe lângă aceasta, ei se socotesc drepţi, căci chipul în care cugetă cei mânioşi este mai deosebit decât al celor blânzi şi smeriţi. Cel mânios este ameţit de beţia mâniei sale şi se socoteşte îndreptăţit să se răzbune şi să pricinuiască ocări mult mai grele decât i-au fost aduse. Din pricina supărării sale se simte profund rănit chiar de gluma nevinovată. Umbrele noastre înfăţişează obiectele în chip mărit. La fel face mânia. Ea vede şi jignirea neînsemnată ca pe una mare. Mânia ascute sensibilitatea şi de aceea şi jignirea măruntă este de neîndurat.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Precum prietenia face şi pe cele grele uşoare, asemenea vrajba şi pe cele mărunte le face de neîndurat”.
Creştinul adevărat se fereşte de mânie şi se osteneşte nu numai ca el însuşi să nu fie ocărât, dar nici pe altcineva să nu jignească. Să jigneşti pe semenii tăi cu mânie este păcat mare, căci este ca şi cum ai arunca foc în casa lor. Acest lucru este chiar mai cumplit decât aceasta. Când arunci foc arde casa, dar jignirea cu mânie a aproapelui îi arde sufletul, căci tu semeni în ea vrajbă şi provoci simţăminte rele: mânie, răutate şi răzbunare.
Dacă cel jignit este blând, sufletul lui nu va pătimi, căci precum apa stinge focul, şi blândeţea va înăbuşi focul vrajbei care ameninţa să izbucnească. Cel blând va primi chiar mare răsplată de la Dumnezeu pentru ocara răbdată cu smerenie. Dar dacă el este slab în blândeţe, va izbucni singur cu mânie şi prin mânia sa va vărsa untdelemn în foc. Atunci jignirea ta îl va pierde, căci va sluji ca prilej pentru naşterea a noi şi mari păcate.
Dar unde va merge atunci sufletul lui, dacă tu primul ai început sub înrâurirea mâniei lui să ocărăşti ?! Tu eşti sminteală ! Iar despre cei ce pricinuiesc sminteală Mântuitorul a spus că mai bine ar fi dacă şi-ar atârna o piatră de moară de gât şi să se arunce în adâncurile mării.
Sfântul Apostol Pavel exclude din Împărăţia Cerurilor nu numai pe cei desfrânati, hoţi şi răpitori, dar şi pe aceia care ocărăsc pe semenii lor (potrivit I Corinteni 6, 7-10). Căci cei din urmă pregătesc lăcaşuri largi diavolului şi în sufletul lor, dar şi în sufletele celor jigniţi de ei. Iată de ce trebuie să urmăm sfatul Sfântului Apostol Pavel: Soarele să nu apună întru mânia voastră; nu daţi loc diavolului (Efeseni 4, 26-27). Sfântul Ioan Casian dă o tâlcuire minunată acestor cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, spunând că în sufletul omului mânios ca într-un nor întunecat apune Soarele Dreptăţii Hristos şi în locul Lui se aşază diavolul care este întuneric. Să ne ostenim aşadar să izgonim din sufletele noastre întunericul mâniei, pentru a putea să strălucească în el totdeauna Soarele Dreptăţii Hristos !
Oare ceilalţi sunt vinovaţi de mânierea noastră ?
Unii se plâng: Cum să nu mă mânii dacă sunt provocat ? Am acasă o noră atât de rea. Eu am un bărbat degrabă aplecat spre mânie, irascibil. Eu am copii neascultători.
Astfel de oameni caută să-şi îndreptăţească mânia prin neajunsurile celorlalţi. Dar este drept ? Oare mânia noastră izvorăşte cu adevărat din neputinţele străine ? Nu izvorăşte mai degrabă din inimile noastre păcătoase ? Şi nu acolo se cuvine să pecetluim ieşirile mâniei ?
Sfântul Ioan Casian povăţuieşte: ,,Lucrarea de îndreptare şi împăcare a inimii noastre nu o pune în mâinile bunului plac străin, care nu atârnă în nici un chip de puterea ta, ci păzeşte-o şi urmăreşte-o îndeaproape în starea sufletească bună a luptei voii proprii. Să nu ne mâniem; aceasta nu trebuie să ţină de calităţile celuilalt, ci de virtutea noastră care se dobândeşte nu prin răbdare străină, ci prin a noastră bărbăţie”.
Era odată un monah care se mânia mult şi care se tot gândea că monahii din jurul lui îl împiedică să dobândească blândeţea, căci îl supărau şi stârneau. El s-a hotărât să meargă în pustie, unde nimeni nu-l va tulbura. Şi-a făcut o colibă şi a trăit în ea. Îşi aducea apă şi aşeza urciorul într-un colţ. Dar locul era cu gropi şi urciorul s-a răsturnat. Atunci el a izbucnit şi l-a izbit de pământ, şi atât de tare l-a izbit, dorind chipurile să-l sprijine bine, încât acesta s-a spart în bucăţi şi toată apa s-a vărsat. Liniştindu-se, monahul şi-a zis: Aici nu sunt fraţi care să mă supere şi iată că eu m-am mâniat din pricina acestui lucru fără de suflet. Deci nu fraţii sunt vinovaţi de mânia mea, ci eu însumi. Ea izvorăşte din mine. Mă voi ridica şi voi merge iar în mânăstire şi acolo, printre monahi, voi tămădui mânia mea.
El a făcut întocmai. Răbda neîncetat, se smerea şi a dobândit blândeţe în aşa măsură încât s-a făcut pildă de nerăutate şi pentru ceilalţi.
Dumnezeu ne-a aşezat prin purtarea Sa de grijă în societate, dar nu pentru a supăra, ci pentru a ne răbda unii altora neajunsurile şi astfel să plinim legea lui Hristos. Aţi văzut pietrele în râu ? Toate sunt lucioase, căci se freacă una de cealaltă. Aşa şi caracterele noastre se pot netezi dacă îndurăm cu răbdare dojenile, mustrările şi ocările celorlalţi. Sfântul Vasilie cel Mare sfătuieşte: ,,De te-a mustrat cineva, tu binecuvântează-l. Te-a bătut, tu rabdă. Te-a dispreţuit şi te socoteşte de nimic, tu ia aminte că din pământ eşti făcut şi în pământ te vei întoarce. Cel ce se împrejmuieşte cu o astfel de cugetare va afla că toată umilinţa este mai puţin decât meritată”. ,,Dezrădăcinează din tine două gânduri; nu te socoti vrednic de ceva mare şi nu socoti că un alt om este mai prejos decât tine. Cugetând astfel, ocările ce ni se aduc nu vor duce niciodată la mânie”.
Şi cu adevărat, dacă te jignesc, iar tu îţi spui cu smerenie: O, mi se cuvine !, cum vei ajunge să te mânii ?
Mânia cea folositoare
Fraţi şi surori, există şi o mânie care ne este poruncită, căci este virtute. Este mânia împotriva propriilor noastre slăbiciuni. Mânia împotriva mâniei noastre. Mânia împotriva diavolului. Mânie fără păcat, care ne poate fi chiar de mare folos. Oare nu aceea este spus: Mâniaţi-vă, şi nu greşiţi (Efeseni 4, 26) ?
Aşadar, poate să fie o astfel de stare în care omul să se mânie fără să greşească. Mânia este darul lui Dumnezeu, puterea sufletului, pe care noi, din pricina nebuniei noastre, am prefăcut-o în păcat. Trebuie să dobândim înţelepciune ca să ştim cum să folosim mânia fără păcat.
Sfântul Vasilie cel Mare spune: ,,Mânia trebuie călăuzită de înţelepciune, bună judecată, chibzuinţă. Cuţitul îl folosesc şi ucigaşii, îl folosesc şi chirurgii, dar cei dintâi slujindu-se de cuţit cu mânie şi cruzime, săvârşind cu el cele mai cumplite fapte, ucigând pe cei asemenea lor, iar ceilalţi, pornind a lucra cu cuţitul după cugetare, au mare folos de el, căci salvează viaţa acelora care sunt în primejdie. Asemenea cel ce ştie a se mânia cu înţelepciune aduce folos aceluia împotriva căruia este nemulţumit, îndreptând trândăvia şi viclenia lui. Iar cel cuprins de patima mâniei nu ajută cu nimic bun”.
Gânduri minunate despre mânia folositoare şi cea vătămătoare a rostit şi marele propovăduitor al Bisericii din vechime Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Nu vedeţi oare, grăieşte el, cum în case focul se ţine într-un anume loc şi nu se azvârle pretutindeni peste fân, nici peste haine, şi oriunde s-ar întâmpla, ca nu cumva să aprindă la o suflare de vânt … Când vine noaptea, stingem focul de teamă ca nu cumva în timpul somnului nostru, când nu are cine să păzească, să nu se aţâţe şi să işte foc. Întocmai trebuie să facem cu mânia. Nu trebuie să o risipim în toate gândurile noastre, ci să fie păzită în adâncurile sufletului, ca să nu o înteţească vântul cuvintelor potrivnicilor, ci ea să primească arătarea sa de la noi şi noi să o înteţim cu cumpătare şi fără de primejdie. Când este înteţită din afară, nu cunoaşte măsură şi poate să ardă totul. Să o aprindem în noi numai într-atât încât să lumineze. Căci mânia (cea bună) dă lumina dacă este stârnită când trebuie. Să folosim acest luminător împotriva acelora care ocărăsc pe ceilalţi şi împotriva diavolului. Dar fie ca această scânteie să nu fie pusă pretutindeni şi să nu se risipească în tot locul, ci să se păzească în noi sub cenuşa bunei cugetări. Să o ţinem în gânduri smerite. Ea nu ne este de folos întotdeauna, ci numai atunci când este de trebuinţă să îndreptăm şi să îmbunătăţim ceva”.
Şi astfel să înăbuşim mânia, când ea se arată ca o patimă nimicitoare, căci atunci poate să rănească şi pe aproapele nostru, dar şi sufletul nostru să-l piardă. Să folosim mânia cu înţelepciune şi chibzuinţă, mâniindu-ne mai cu seamă împotriva noastră înşine, împotriva aplecărilor noastre rele şi împotriva deprinderilor noastre, împotriva patimilor şi neajunsurilor noastre, împotriva diavolului şi împotriva slăbiciunilor pierzătoare, sădite de el în sufletele iubiţilor noştri semeni. Şi atunci vom vedea că vom putea să împlinim minunata şi adânca povaţă a Sfântului Apostol Pavel: Mâniaţi-vă, şi nu greşiţi. Amin.
Stih de aur: Mâniaţi-vă, şi nu greşiţi (Efeseni 4, 26).
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează
de dreptate, că aceia se vor sătura
Matei 5, 6
Să fii flămând şi însetat nu este deloc o fericire, ci un adevărat chin. De ce atunci Iisus Hristos s-a folosit de pilda celor înfometaţi şi însetaţi pentru a numi fericiţi pe cei flămânzi şi însetaţi după dreptate ? Dar luaţi aminte, El nu numeşte fericiţi pe cei flămânzi şi însetaţi după hrana obişnuită, ci după dreptate. Iar aceasta este altceva. Mântuitorului Îi place să folosească situaţii de necrezut, pentru a ascuţi luarea aminte a ascultătorilor şi a-i aduce la cunoaşterea adevărului ceresc. Acest adevăr pare pentru omul neînvăţat adeseori greu de primit şi chiar nebunesc, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Iar omul cel sufletesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui, şi nu le poate înţelege; căci duhovniceşte se judecă (I Corinteni 2, 14). Dar în această nebunie părută se ascunde înţelepciune mare: Că ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este (I Corinteni 1, 25).
Oare nu în acelaşi chip procedează Mântuitorul cu celelalte fericiri, numind fericiţi tocmai pe aceia pe care lumea îi compătimeşte: cei smeriţi, cei ce plâng, cei blânzi ? Dar noi ne-am încredinţat că nu cei mândri, ci cei smeriţi sunt fericiţi, că nu cei ce râd fără Dumnezeu, ci cei ce plâng după Dumnezeu află mângâierea, că nu cei ce se mânie, ci aceia care sunt blânzi sunt fericiţi. Şi aici cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom încredinţa că nu aceia care nici nu însetează, nici nu flămânzesc după dreptatea lui Dumnezeu sunt fericiţi, ci tocmai aceia care flămânzesc şi însetează după dreptate.
Ce este dreptatea ?
Ca să ne fie limpede fericirea celor care flămânzesc şi însetează de dreptate, să lămurim mai întâi ce este dreptatea. Răspuns la această întrebare putem afla din cuvintele cu care evanghelistul zugrăveşte pe fericiţii Zaharia şi Elisaveta: Şi erau drepţi amândoi înaintea lui Dumnezeu. Dar ce înseamnă drepţi, el lămureşte când spune: Umblând întru toate poruncile şi îndreptările Domnului, fără prihană (Luca 1, 6). Aşadar, purtarea după poruncile lui Dumnezeu este dreptate. De aici trebuie să tragem concluzia că prin cuvântul ‘dreptate’ se înţelege tot ceea ce se săvârşeşte după poruncile lui Dumnezeu, într-un cuvânt virtutea, spune Mitropolitul Filaret al Moscovei.
Dacă flămânziţi şi însetaţi după dreptate înseamnă flămânziţi şi însetaţi după virtute, după plinirea poruncilor lui Dumnezeu, nu este oare deja limpede că Domnul are întru totul dreptate când îi numeşte fericiţi pe cei ce caută viaţa virtuoasă ?! Pot fi numiţi fericiţi cei ce se cufundă în patimi ? Dar ei nasc fie silă, fie părere de rău în toţi oamenii. Dacă punem faţă în faţă pe cel păcătos cu cel virtuos, de îndată bunăvoinţa noastră va înclina spre cel virtuos. Toţi fără excepţie preţuiesc mai mult oamenii virtuoşi decât pe cei păcătoşi. Şi dacă oamenii, fiind în marea lor parte păcătoşi, fericesc pe cei virtuoşi, cu atât mai mult poate să-i fericească Însuşi Domnul !
Acum putem înţelege mai deplin cuvintele lui Hristos: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericirea se dobândeşte prin câştigarea virtuţii sau măcar prin arătarea foamei şi setei după ea.
Acest lucru este şi firesc. De bine este legată o bucurie fără margini, iar de rău durerea. Virtuţii i se cuvine răsplată, iar patimii pedeapsă. Şi dacă cel ce face fapte bune adeseori se bucură netulburat încă din viaţa de aici, unde pătimeşte atâtea necazuri şi greutăţi, cu atât mai mult se va bucura când va merge în Împărăţia Cerurilor, când va intra în viaţa veşnică, unde nu mai este durere, nici suspin. Acolo nu se vor mai putea bucura cei necinstitori, păcătoşii şi cei ce nu au vădit foame şi sete după dreptatea lui Dumnezeu. Ei nu se vor putea bucura, căci nu au năzuit spre bine, ci au slujit păcatului. Iar păcatul pedepseşte pe săvârşitorii şi închinătorii lui.
Dreptatea ca nevoinţă
Mulţi sunt înclinaţi să vadă această fericire ca nedreaptă. Ei aproape că văd în ea răsplătirea egoismului lor. Ei flămânzesc şi însetează după dreptate, dar nu în sensul ca ei înşişi să fie drepţi şi virtuoşi în purtarea lor cu ceilalţi, ci ceilalţi să fie drepţi, buni, sinceri cu ei. Ei nu pot răbda ca cineva să se poarte cu ei nedrept. Faptul că ei înşişi adeseori sunt nedrepţi cu semenii lor nu li se pare nepotrivit. Găsesc ei vreo îndreptăţire pentru purtarea lor, fie aceea că împrejurările i-au silit să facă asta, fie că semenii nu meritau o purtare mai bună. Dar dacă faţă de ei se arată nedreptate sunt puternic tulburaţi şi nu pot să ierte lesne pe cei ce i-au nedreptăţit.
Este limpede că iubirea de dreptate a acestor oameni este egoistă. Ei flămânzesc şi însetează după dreptate atât cât aceasta acoperă năzuinţele lor egoiste. Dar imediat ce dreptatea lui Dumnezeu cere de la ei jertfe şi străduinţe duhovniceşti, ei se leapădă de ea.
Oare sunt fericiţi astfel de oameni ? Nu. Căci dreptatea din ei este un paravan în spatele căruia se ascunde iubirea lor de sine păcătoasă. Iar iubirea de sine, ca păcat, este izvor de nenorociri, dar nu şi de fericire.
Mântuitorul nostru vrea de la noi să fim drepţi, indiferent de cum sunt ceilalţi oameni cu noi – buni sau răi. El a folosit simţul nostru pentru bine care a rămas după căderea în păcat în egoismul nostru, să ne înveţe să fim buni cu cei din preajma noastră: Precum voiţi ca să vă facă vouă oamenii, şi voi faceţi lor aşijderea (Luca 6, 31).
Faptul că Domnul ne învaţă să fim buni şi cu cei răi grăieşte limpede despre faptul că dreptatea lui Dumnezeu este o datorie a noastră indiferent dacă la noi se aplică sau nu. Chiar dacă toţi încep să se poarte cu noi nedrept, noi iarăşi suntem datori să fim buni cu ei, drepţi şi sinceri. Dreptatea este nevoinţă, ea este biruire a egoismului. Ca nevoinţă, ea se exprimă în două direcţii: 1) să săvârşeşti dreptatea în raport cu ceilalţi; 2) să înduri cu răbdare nedreptăţile celorlalţi.
Sfântul Nil Sinaitul spune: ,,Fericit acela ce rabdă răul” (care vine de la ceilalţi) şi adaugă: ,,Vai aceluia care săvârşeşte răul”. Concluzia acestor cugetări este: urmează calea dreptăţii lui Dumnezeu chiar dacă înduri nedreptăţi. Fii drept cu toţi pentru dreptatea însăşi. Dreptatea în această cugetare de mai sus este iubirea de adevăr, dreptate, cinste. Cel ce făptuieşte cu dreptate va câştiga dragostea Celui mai drept – Dumnezeu !
Un astfel de om poate să fie uneori luat în râs, că merge împotriva intereselor sale, că este cinstit prosteşte în mijlocul celor necinstiţi, că din asta nu are decât de pierdut. El nu trebuie să şovăie în mersul său neclătinat pe calea dreptăţii, căci dreptatea este nevoinţă, dar şi datoria sa încredinţată lui de Dumnezeu. El trebuie să lucreze această dreptate dumnezeiască în toate împrejurările. Atunci va fi fericit !
În viaţa Sfântului Epifanie al Ciprului se istoriseşte că încă de când era copil iubea dreptatea lui Dumnezeu. Mama lui, rămasă de timpuriu văduvă, se lupta cu sărăcia şi făcea mari sforţări pentru a hrăni pe cei doi copii mici. Odată, când nu aveau ce să mănânce, l-a trimis pe Epifanie la piaţă să vândă măgarul care şi aşa nu le era de mare folos, fiind sălbatic, neîmblânzit şi făcea multe necazuri. Epifanie a plecat. Nu după mult timp s-a apropiat de el un om care voia să cumpere măgarul şi i-a spus: ,,Noi credem într-unul Dumnezeu care este drept, de aceea nu trebuie să săvârşim nedreptăţi unul faţă de celălalt, altfel vom mânia pe Dumnezeul nostru. Să ne înţelegem cinstit pentru măgar. Cât vrei pentru el ?” Auzind aceasta, Epifanie a spus: ,,Nu voiesc să-ţi vând măgarul, căci este încă neînvăţat şi după purtare sălbatic şi neîmblânzit. Mama m-a trimis să-l vând, căci nu avem cu ce să ne cumpărăm pâine”. Cumpărătorul s-a minunat de această cinste, nu a cumpărat măgarul, dar i-a dat micului Epifanie bani îndeajuns ca să cumpere pâine.
Cât de drept a procedat Sfântul Epifanie ! A preferat să sufere, dar nu să-l înşele pe aproapele său, şi să nu calce poruncile lui Dumnezeu. Cine făptuieşte astfel lucrează dreptatea ca nevoinţă. Unora ca acestora le este făgăduită săturarea fericită în Împărăţia Cerurilor.
Dreptatea ca îndreptare înaintea lui Dumnezeu
Prin dreptate, unii tâlcuitori înţeleg îndreptarea oamenilor păcătoşi înaintea lui Dumnezeu (prin harul şi prin credinţa vie lucrătoare în Răscumpărătorul Iisus Hristos). Această tâlcuire este foarte adevărată. Lăsat în voia lui, omul poate să flămânzească şi să înseteze după dreptate, dar singur nu poate îndestula această foame şi sete a sa. El poate dori mântuirea sufletului, dar dacă nu este ajutorul lui Dumnezeu, el nu poate ajunge la starea de dreptate. El poate voi eliberarea de păcatele sale, dar nu le poate răscumpăra singur, fără ajutorul Răscumpărătorului. El poate râvni desăvârşirea, dar nu poate înceta a făptui păcate fără sprijinul lui Iisus Hristos. Căci omul întreg cu sufletul şi trupul său este infectat de păcat. Iată de ce a venit pe pământ Mântuitorul Iisus Hristos, ca să ne ajute să atingem neatinsul – desăvârşirea prin asemănare cu Dumnezeu şi să dobândim irealizabilul – îndreptarea înaintea lui Dumnezeu. Iisus Hristos este îndreptarea noastră ! Noi trebuie numai să însetăm şi să flămânzim a fi în unire cu El, să credem în El şi să plinim poruncile Lui, şi atunci această foame şi sete ale noastre ne vor face fericiţi.
În sensul acesta grăieşte Sfântul Apostol Pavel: Dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa lui Iisus Hristos la toţi şi preste toţi cei ce cred; că nu este osebire. Pentru că toţi au păcătuit, şi se lipsesc de slava lui Dumnezeu; care se îndreptează în dar cu harul lui prin răspumpărarea cea întru Hristos Iisus; pre care l-au rânduit Dumnezeu curăţire prin credinţă întru sângele lui, spre arătarea dreptăţii lui pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute. Întru multă răbdarea lui Dumnezeu, spre arătarea dreptăţii lui în vremea de acum; ca să fie el drept, şi îndreptând pre cel ce este din credinţa lui Iisus (Romani 3, 22-26).
Dar această îndreptare a noastră prin credinţa în Răscumpărătorul cere de la noi să ne pocăim pentru păcatele noastre, să plinim poruncile lui Dumnezeu şi să arătăm credinţă făptuitoare. Căci acela care nu săvârşeşte cele poruncite de Dumnezeu, ci merge împotriva voii lui Dumnezeu, acela însuşi cade de la îndreptarea sa prin credinţă. Dacă tu cu adevărat crezi în Dumnezeu trebuie să arăţi credinţa ta prin fapte (potrivit Iacov 2, 18). Dacă în adevăr eşti fiu al mântuirii, se cuvine să vieţuieşti cum vieţuiesc cei mântuiţi, şi nu precum trăiesc păgânii, care nu cunosc pe Dumnezeu. Aşa cum hrana şi băutura potolesc foamea şi setea omului, aşa viaţa după învăţătura lui Hristos potoleşte foamea şi setea duhovnicească.
Omul însetează să cunoască adevărul. Dacă află adevărul lui Hristos, el a ajuns la izvorul vieţii veşnice. Omul flămânzeşte după dreptate. El vrea să fie bun şi să aibă pace în cugetul său. Dacă se osteneşte să vieţuiască după poruncile lui Dumnezeu, îşi va potoli această foame a sa şi va ajunge încă de pe pământ la fericirea după care însetează.
Dreptatea întrupată este Iisus Hristos
Sfântul Grigorie de Nyssa dă încă o tâlcuire cuvântului ‘dreptate’, înţelegând prin dreptate pe Însuşi Domnul Iisus Hristos: Care s-au făcut nouă înţelepciune de la Dumnezeu, şi dreptate şi sfinţire şi izbăvire (I Corinteni 1, 30). În felul acesta, cuvintele: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate trebuie să fie înţelese astfel: fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează după Domnul ! Însuşi Iisus Hristos ne dă temei pentru o astfel de tâlcuire, când Se numeşte pe Sine pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer; de va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci (Ioan 6, 51). El Se numeşte pe Sine şi apă vie (potrivit Ioan 4, 10) care face ca cei ce beau din ea să nu mai înseteze în veci (4, 14). Iisus Hristos este pâine şi apă pentru sufletele omeneşti ce flămânzesc şi însetează.
Toate sufletele creştine vii, care au însetat după unirea duhovnicească cu Domnul, au încercat şi fericirea unirii lor cu El. Acestea au gustat şi înţeleg cât de bun este Dumnezeu (potrivit I Petru 2, 3). Şi dacă au gustat o dată, nu au mai putut de acum să se despartă de El. Precum albina caută mierea, aşa sufletul celui ce a gustat bunătatea lui Dumnezeu flămânzeşte şi însetează numai după El.
Încă din Vechiul Legământ David dă glas acestei năzuinţe a sufletului omenesc după Dumnezeu, grăind: În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre tine Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel tare, cel viu; când voiu veni şi mă voiu arăta feţei lui Dumnezeu (Psalmi 41, 1-2). El a flămânzit după Dumnezeu şi nu a rămas ruşinat în nădejdile sale, ci s-a îndestulat, după cum singur mărturiseşte: Iar eu întru dreptate mă voiu arăta feţei tale, sătura-mă-voiu când mi se va arăta slava ta (Psalmi 16, 15). De trei ori fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetează după Domnul şi dreptatea Sa ! Această foame şi sete a lor după Domnul dau mărturie despre cât de mult iubesc ei pe Dumnezeu. De aceea şi Dumnezeu îi iubeşte. Iisus Hristos este Mijlocitorul şi Ocrotitorul lor şi va plini peste ei făgăduinţa Sa pe care a rostit-o minunat în următoarele cuvinte: De mă iubeşte cineva pre mine, cuvântul meu va păzi; şi Tatăl meu îl va iubi pre el, şi la el vom veni, şi lăcaş la dânsul vom face (Ioan 14, 23).
Nu este fericire mai mare decât aceea să se facă omul lăcaş al lui Dumnezeu şi Sfânta Treime să se veselească de el ! Precum nu este mai cumplită soartă decât aceea ca omul să se facă cuib al diavolului şi satana, cu legiunile sale, să se sălăşluiască în sufletul lui.
Dreptatea se dobândeşte cu osteneală
Cum ne putem ridica la o asemenea măsură a dreptăţii încât Dumnezeu să ne învrednicească de prezenţa Sa neîntreruptă înlăuntrul nostru, care este şi izvor de fericire negrăită ? Ca să se întâmple aceasta, noi trebuie să ne ostenim mult pentru Dumnezeu, să flămânzim şi să însetăm îndeajuns. Împărăţia cerurilor se sileşte, şi silitorii o răpesc pre ea (Matei 11, 12). Prin eforturi ale voinţei, prin silire de sine şi mergând pe calea virtuţii, cu încordare în a duce o viaţă dreaptă putem să ne facem lăcaş al lui Dumnezeu.
Dar osteneală se cere nu numai pentru dobândirea dreptăţii, osteneală se cere şi pentru săvârşirea păcatelor ! Însă cât de nebunească şi pierzătoare este această osteneală închinată răului ! Vedeţi cât se ostenesc iubitorii de argint să adune cât mai mulţi bani, sub greutatea cărora sufletul lor moare sufocat ! Vedeţi cât se ostenesc desfrânaţii până ce îşi ating ţelul lor necurat care izgoneşte Sfântul Duh din ei ! Vedeţi câte nopţi fără somn petrec hoţii, ucigaşii, tâlharii, pentru a-şi atrage cea mai cumplită nenorocire asupra sufletelor lor ! Orice rău voieşti a săvârşi, trebuie să te osteneşti pentru el.
De ce atunci ne mirăm că şi câştigarea virtuţii cere osteneală ? Va trebui să ne ostenim dacă vrem să fim bineplăcuţi lui Dumnezeu şi să ne mântuim sufletele. Cel ce nu se osteneşte pentru Dumnezeu se osteneşte pentru diavol. Ocolirea ostenelii este cu neputinţă. Dacă este aşa, atunci nu este peste măsură de nebunesc să fugim de osteneală pentru dobândirea virtuţii, în favoarea ostenelii celei rele ?! Păcatul nu este mai uşor de săvârşit decât virtutea. Numai deprinderea noastră de a păcătui ni-l prezintă astfel. Ce este mai anevoie: să suferi din pricina bolii chinuitoare a iubirii de arginţi şi să te istoveşti de muncă peste puteri ca să câştigi ceea ce nu îţi este de trebuinţă, sau să fii mulţumit cu ceea ce purtarea de grijă a lui Dumnezeu ţi-a dat ? Să te topeşti de pizma neputincioasă, de răutate şi răzbunare, sau să te bucuri de bunăstarea celorlalţi ? Să vieţuieşti în certuri şi vrajbe cu vecinii şi semenii tăi, sau să ai pace în inima ta şi să-i iubeşti pe toţi ?
Dar luaţi aminte, păcatul este nu doar mai anevoios decât virtutea, dar este şi potrivnic firii. Numai virtutea este în acord cu firea noastră. Aceasta ar trebui să ne-o facă mai lesnicioasă decât păcatul. Sfântul Ioan Scărarul grăieşte: ,,În fire nu există patimă sau păcat firesc, căci Dumnezeu nu este ziditor al patimilor. Iar multe virtuţi ne sunt date de Dumnezeu în însăşi firea noastră. Între ele vădite sunt următoarele: milosârdia, căci şi păgânii sunt compătimitori; dragostea, căci şi fiinţele necuvântătoare adeseori plâng atunci când sunt lipsite una de cealaltă; credinţa, căci noi toţi o naştem din noi înşine; nădejdea, căci nădăjduim să ne îmbogăţim. Şi astfel, dacă după cele arătate, dragostea din noi este din fire şi ea este virtute, întovărăşire şi plinire a legii (potrivit Romani 13, 10), se înţelege că virtuţile nu sunt departe de fire. Să se ruşineze aceia care se îndreptăţesc pe ei de la împlinirea virtutii prin neputinţa lor”.
Nu suntem neputinciosi, ci leneşi în dobândirea virtuţii. Domnul a făcut toate pentru noi ca să ajungem la fericire, dar El vrea ca şi noi să ne ostenim. ,,Dumnezeu dă, dar nu-ţi pune şi în traistă”, spune înţeleptul proverb popular. Un tânăr monah a căzut în întristare la gândul cât este de anevoioasă mântuirea omenească şi pur şi simplu a încetat să se mai nevoiască. A mers la un oarecare stareţ sfânt şi i-a descoperit mâhnirea lui. Stareţul, după ce l-a ascultat pe frate, i-a istorisit următoarea întâmplare:
,,Un om oarecare avea un pământ care din nelucrare a fost năpădit de buruieni şi spini. Prin urmare, el s-a hotărât să-l folosească şi i-a spus fiului său: Mergi şi curăţă pământul acela care este al nostru. Fiul a mers şi, privind, a văzut că tot pământul era năpădit de buruieni şi spini. Atunci el a deznădăjduit cu duhul şi a spus: Când pot eu să dezrădăcinez aceste buruieni şi să curăţ pământul ?! Zicând aceste cuvinte, el s-a culcat pe pământ şi a adormit. Aşa a făcut el multe zile la rând.
După un timp, tatăl său a venit la el şi a văzut că nimic nu s-a mişcat. El i-a spus fiului lui: De ce nu ai făcut nimic până acum ? Iar fiul i-a răspuns: Eu am venit la lucru, dar văzând mulţimea de buruieni şi ciulini am renunţat să mai împlinesc sarcina şi din deznădăjduire m-am aruncat cu faţa la pământ şi am adormit. Atunci tatăl i-a spus: Fiule, dacă tu în fiecare zi ai fi lucrat câte o bucată de pământ cât este patul tău, lucrul tău încet-încet ar fi mers înainte. Auzind acestea, tânărul s-a ruşinat şi a făcut după sfatul tatălui său. În scurtă vreme, pământul era curăţit şi lucrat”.
Aşa şi tu, frate, spuse stareţul tânărului monah, puţin câte puţin te osteneşte şi nu deznădăjdui. Şi Dumnezeu, cu harul Său, te va ridica la starea de curăţie de mai înainte. Ascultând acestea, fratele a plecat îmbărbătat. A început să facă întocmai cum a fost învăţat şi a aflat pace sufletească şi degrabă a început să sporească în Domnul.
Aşa şi noi, dacă în fiecare zi ne-am osteni să ne curăţim sufletul de buruienile păcatului şi să ne deprindem într-o virtute, oricât de mică ar fi izbânda noastră, tot ne va duce înainte, ne va păzi de rămânerea în urmă şi va mărturisi că noi cu adevărat flămânzim şi însetăm după dreptatea lui Dumnezeu.
Osteneala trebuie să fie după puteri
Domnul nu vrea de la noi săvârşirea de fapte mari şi nevoinţe de neînchipuit, ca să ne dăruiască fericire. Nu. Şi creştinii cei mai simpli, în împrejurările cele mai obişnuite ale vieţii lor, pot să câştige mântuirea, ostenindu-se după puterile lor. Nu numai pustnicii, nu numai monahii, nu numai cei ce vieţuiesc în pustie se vor mântui. ,,Şi cei ce vieţuiesc în oraşe pot – după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur – să se facă următori iubirii de înţelepciune a pustnicilor. Şi cel căsătorit, şi cel cu familie poate şi să se roage, şi să postească, şi să ajungă la smerenie”.
Odată au venit la Sfântul Ioan Scărarul mireni care puţin se îngrijeau de mântuirea lor. Voind a-şi îndreptăţi păcătoşenia lor şi nepurtarea de grijă, ei au spus: ,,Cum putem noi să ducem o viaţă de nevoinţă cu soţiile noastre şi grijile noastre lumeşti care ne cuprind ca nişte mreje ?” Sfântul Ioan le-a răspuns: ,,Să faceţi acele fapte bune pe care le puteţi: pe nimeni să nu grăiţi de rău, nu furaţi, pe nimeni să nu clevetiţi, înaintea nimănui nu vă înălţaţi, să nu aveţi ură faţă de nimeni; nu lipsiţi de la slujbele bisericeşti, fiţi împreună pătimitori cu săracii, nu daţi nimănui prilej de sminteală, nu vă apropiaţi de femeie străină şi păziţi credincioşia în căsnicie. Dacă veţi face aşa, nu veţi fi departe de Împărăţia Cerurilor”.
Spuneţi sincer, nu poate orice credincios care trăieşte în lume, cu o voinţă bună, să plinească cerinţele elementare pe care le-a pus în duhul Evangheliei Sfântul Ioan Scărarul ?
Oricine poate, cu ajutorul lui Dumnezeu care îi este dat la botez, să se înfrâneze de la rău şi să săvârşească binele. Şi toată fapta bună, dacă este săvârşită cu intenţii curate, oricât de mică ar fi, are greutatea ei duhovnicească şi urmări binefăcătoare.
,,Micul opaiţ din casă – grăieşte Mitropolitul Filaret al Moscovei – va atrage privirea călătorului rătăcitor şi el va porni spre lumina lui şi el va afla în casă scăpare de noaptea rece sau de fiare şi se va linişti în adăpostul său fără primejdie … şi mărunta faptă a omului, necunoscută lumii, dacă este însufleţită de intenţie bună şi sfântă, este lucrare a luminii, care şi lucrează ca aceasta asupra celor ce o privesc, atrăgându-i spre bine. Uneori, chiar ea, prin călăuzirea proniei cereşti, îşi întinde lucrarea sa în îndepărtarea nemăsurată.
Banul văduvei
Frescă din Catedrala Episcopală din Roman, secolul al XVI-lea
Priviţi la văduva arătată de Văzătorul inimilor, care din osârdie plină de evlavie a lăsat în cutia templului ultimii doi bănuţi ai ei. Ce faptă bună, dar mică ! Dar în faţa a câtor milioane de oameni ea a strălucit şi încă va străluci în Evanghelie, învăţând pe oameni să săvârşească binele şi cu putinţă mică, iar pe alţii să aibă la înaltă preţuire, şi în fapte mărunte şi în oameni neînsemnaţi, simţământul bun şi gândul sfânt”. Domnul, în milostivirea Sa, a făgăduit şi pentru un pahar cu apă rece dat în numele Lui să nu lase pe om fără răsplată în ceruri.
Însemnat este că Mântuitorul nu fericeşte de-a dreptul pe creştinii desăvârşiţi, ci pe cei ce flămânzesc şi însetează după dreptate. Prin aceasta El vrea să ne spună: nu ai faptele mari ale sfinţilor, nu eşti atât de drept precum au fost ei, nu deznădăjdui ! Flămânzeşte şi însetează măcar după dreptate, şi atunci te va duce la fericire. Teme-te ca nu cumva în nepăsarea ta faţă de starea sufletului tău să ajungi acolo încât să nu simţi foame şi sete după bună-făptuire, după câştigarea virtuţii, după a fi bineplăcut lui Dumnezeu, după mântuirea sufletului tău. Această lipsă de simţire a oricărui impuls de foame sau sete duhovnicească este semnul cel mai cumplit al morţii sufleteşti.
Cel ce a murit fizic nu mai simte nici o nevoie de foame sau băutură. Tot aşa cel mort duhovniceşte nu este mişcat când i se vorbeşte despre Dumnezeu, despre virtuţi, despre Împărăţia Cerurilor. Pentru el, toate sunt aici. El flămânzeşte şi însetează numai după bucurii şi bunuri lumeşti. Dar această foame şi această sete oare se potolesc ? Niciodată. Dimpotrivă, cu cât se satisfac mai mult, cu atât se înteţesc. Ele întunecă şi ne fac să nu mai simţim foamea şi setea după cele duhovniceşti. Aşa încât acela flămânzeşte şi însetează numai fizic, trăieşte fiziologic, dar nu mai duce o viaţă după duh. El este mort mai înainte de moartea fizică şi nu are nădejde spre fericire nici de aici, nici de dincolo de mormânt.
Fie ca prin ajutorul lui Dumnezeu să iubim dreptatea Lui, să flămânzim şi să însetăm după ea, şi atunci ne vom încredinţa câtă fericire este ascunsă în foamea şi setea după Dumnezeu. Şi atunci, Domnul, văzând căutarea şi dorinţa noastră neprefăcută de a ne sătura cu poruncile Sale, ne va umple de bucurie cerească.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura (Matei 5, 6).
Păcate împotriva fericirii a patra
Ştiu faptele tale, că ai nume că trăieşti, şi eşti mort (Apocalipsis 3, 1).
Morţii cei vii
Este o stare vrednică de plâns peste măsură, printre oameni, în care omul arată viu, dar este mort înaintea lui Dumnezeu. Chipul lui de om viu nu numai că nu-i foloseşte cu nimic, dar încă mai adânc îl duce în pierzanie, căci îl împiedică să vadă la timp moartea sa duhovnicească şi să se păzească de ea. Cine sunt oamenii aceştia care par vii, dar sunt morţi ?
Aceştia sunt toţi cei care trăiesc în păcate de moarte, care se cufundă în nedreptăţi, care nu simt nici foame, nici sete după dreptatea lui Dumnezeu, care nu se interesează de mântuirea sufletului lor, care au căzut în starea de nesimţire duhovnicească.
Viaţa este plină de astfel de morţi vii. Mergi pe străzile zgomotoase ale oraşului, întâlneşti mulţi oameni. Toţi aleargă, toţi sunt prinşi în griji. Unii te cunosc şi te salută. Iar alţii îţi sunt necunoscuţi şi trec pe lângă tine. Dar între cei cunoscuţi şi cei necunoscuţi câţi sunt vii înaintea lui Dumnezeu ? Câţi se neliniştesc după poruncile lui Dumnezeu, câţi se gândesc la mântuirea sufletelor lor ?
Aşadar, cel care este viu cu trupul nu înseamnă că este viu şi cu duhul. Semnul de recunoaştere al vieţii şi sănătăţii trupeşti este foamea şi setea. Imediat ce nu mai simte foamea şi setea, moare. Tot aşa viaţa duhovnicească. Cel viu cu duhul flămânzeşte şi însetează după dreptatea lui Dumnezeu. Prin urmare, dacă cineva nu simte nici o foame după Dumnezeu şi după dreptatea Sa, nici o sete de mântuire a sufletului şi de urmare a poruncilor lui Dumnezeu, cu drept putem spune despre el că a murit cu duhul înainte de a muri cu trupul.
Lumea este plină de astfel de morţi vii.
Însuşirile morţilor vii
Mortul viu se cunoaşte după aceea că are inima împietrită pentru Dumnezeu. El este cuprins de o oarecare nesimţire înăbuşită faţă de problemele religioase. El este indiferent faţă de credinţă. Pe el îl interesează numai viaţa lumească. Dacă-i vorbeşti despre Dumnezeu, nu se va mişca. Când îi povesteşti despre datoriile lui morale, creştin fiind, te va privi cu o oarecare mirare, ca şi cum i-ai povesti despre vreo legătură dintre el şi vreun oarecare trib de sălbatici de la celălalt capăt al lumii. Pentru el, viaţa este pe pământ şi purtătorul vieţii este trupul. Tot ceea ce foloseşte trupului este bun, şi tot ceea ce stă în calea lui este rău. Pe acestea se înalţă înţelepciunea lui de viaţă şi conştiinţa datoriei lui, de cinste, drept şi morală.
Astfel de morţi vii îşi clădesc viaţa pe nisip. Orice furtună poate să năruiască cele zidite de ei. Orice inundaţie poate să măture aşezământul lor. Moartea pune capăt faptelor morţilor vii. Atunci ei înţeleg că au greşit, dar este prea târziu. Despre astfel de morţii vii Mântuitorul a spus: Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, şi îşi va pierde sufletul său ? (Marcu 8, 36).
Sfânta Biserică, înţelegând primejdiile ce-i pândesc şi pe cei vii de a cădea în moarte duhovnicească, învaţă pe fiii ei ca în fiecare seară, înainte de culcare, printre celelalte rugăciuni să spună şi acea minunată rugăciune a Sfântului Ioan Gură de Aur în care sunt conţinute următoarele cuvinte importante: ,,Şi mă izbăveşte de toată neştiinţa, uitarea, de lenevirea şi de împietrita nesimţire”. Nu există o stare duhovniceacă mai cumplită decât aceea de cădere în nesimţire împietrită. Atunci, pierzând cunoaşterea lui Dumnezeu, de viaţă veşnică, de sufletul său şi preţul lui, el este gata să săvârşească orice păcate şi încă mai adânc să se cufunde în întunericul morţii duhovniceşti. Tot cel care prin împătimirea de păcate cade în nesimţire împietrită îşi ucide sufletul său pentru Dumnezeu şi pentru bucuriile raiului. Un astfel de om este sinucigaş duhovnicesc.
Calea spre moartea duhovnicească
Cum au ajuns mulţi oameni la o stare atât de cumplită ? Nu dintr-o dată, ci treptat. Ei au fost poate cândva credincioşi, temători de Dumnezeu. Poate au şoptit rugăciuni în fiecare seară sau dimineaţă. Poate au plâns înaintea lui Dumnezeu, s-au mărturisit, s-au împărtăşit.
S-au tulburat de întrebarea cum să-şi mântuiască sufletele şi au săvârşit chiar unele nevoinţe tainice sau văzute. Au fost poate asemenea îngerilor prin curăţie şi smerenie. Şi iată-i astăzi morţi pentru tot ceea ce este înalt, sfânt, mântuitor.
Cum s-au schimbat ei atât de groaznic ? Dedându-se la început la păcate mici, apoi la păcate mai mari şi mai mari, până ce au ajuns la deplină înstrăinare de Dumnezeu. Un sfânt bineplăcut lui Dumnezeu spune: ,,Cel ce nu se păzeşte de păcatele mici va cădea în cele mari”. Păcătuirile grele nu vin dintr-o dată. Sufletul omenesc este zidit spre sfinţenie şi unire cu Dumnezeu. Fireşte, el înclină spre fapta bună şi se fereşte de rău. Acest lucru îl ştie perfect şi ispititorul. De aceea, când vrea să stăpânească un suflet, nu-l ispiteşte cu păcate mari care l-ar înfricoşa, ci îl ademeneşte cu păcate mici ,,nevinovate”, până ce îl atrage pe calea răului.
Un seminarist, pe când era elev, era foarte credincios, încât adeseori îl vedeai plângând la rugăciune. Odată, el a spus unui învăţător al său: ,,Îl iubesc pe Hristos şi vreau să pătimesc pentru El. Pentru mine este dulce pătimirea lui Dumnezeu şi sunt gata şi crucea, şi sărăcia să port, şi boala să rabd, şi să mor să fiu veşnic cu Dumnezeu”. Dar a trecut oarecare vreme şi acest minunat seminarist a căzut între tovarăşi răi. Ca urmare a înrâuririi rele a acestora, el uşor-uşor într-atât s-a înstrăinat de Dumnezeu, încât a căzut în nepăsare desăvârşită de cele duhovniceşti, a murit cu duhul şi a încetat să mai flămânzească şi să înseteze după dreptatea lui Dumnezeu.
Nu se întâmplă acelaşi lucru cu atât de mulţi tineri ? Crescuţi de părinţi întru frica lui Dumnezeu, ei ajung într-un mediu rău şi sunt târâţi în plăceri uşoare. La început, ei se lasă pradă desfătărilor ,,celor mai nevinovate”, distracţiilor ,,nevinovate”, renunţă la deprinderile lor evlavioase, încetează a se mai ruga lui Dumnezeu, nu mai merg la biserică şi se ruşinează de convingerile lor religioase. Dar uşor-uşor înaintează în lepădarea de Dumnezeu şi din indiferenţi se fac hulitori de Dumnezeu. Odată porniţi pe panta alunecoasă, ei nu se mai pot opri. Odată prinşi în mreaja diavolului, nu pot să se mai izbăvească de ea. Răul îi ţine în puterea lui. Un păcat naşte altul. Patimile se înmulţesc în suflet, căci ele sunt înrudite între ele şi una naşte pe cealaltă.
Marele cunoscător al vieţii duhovniceşti, Sfântul Paisie Velicicovski spune: ,,Înainte de orice cădere în păcat, diavolii îl conduc pe om la următoarele patimi: uitarea întunecată, nesocotinţa şi necunoaşterea, care sunt întuneric fără lumină. Aceste trei patimi sunt înaintemergătorii oricărui păcat. Din ele răsare nesimţirea sufletească. Mintea, care este ochiul sufletului, se face întunecată şi atunci este înrobită de toate patimile. Înainte de toate se naşte credinţa şovăielnică. Puţinătatea credinţei naşte iubirea de sine, care este început şi sfârşit, rădăcină şi începătură a tot răul. Aceasta este dragoste nebunească faţă de propriul trup, când cineva pretutindeni şi în toate lucrurile alege pentru sine numai cele plăcute … Iubirea de sine naşte nemilostivirea şi iubirea de arginţi. Din acestea două ies toate nenorocirile şi fărădelegile cumplite. Atât la mireni, cât şi la monahi, iubirea de arginţi naşte mândrie. Mândria naşte iubirea de slavă. Iubirea de slavă naşte iubirea de desfătări. Iubirea de desfătări naşte lăcomia pântecelui şi felurite fapte desfrânate. Desfrânarea naşte mânie, care stinge căldura inimii şi este pierzătoare pentru orice virtute”.
Păcatele se înmulţesc degrabă, precum paraziţii. Este suficient să laşi în sufletul tău 2 sau 3 păcate, ca după numai câteva zile să se facă 20 sau 30. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă cu stăruinţă: ,,Vă rog, nu lăsaţi loc nici unui rău în sufletul vostru ! Nu vă amăgiţi cu acest gând pierzător de suflet: dar ce-i asta şi cealaltă ? De aici se nasc nenumărate feluri de rele. Diavolul cel viclean îşi începe lucrările sale de la puţin. De aceea în sufletul nostru este o oarecare ruşine pentru păcat, care nu poate fi ocolită dintr-o dată pentru a se ajunge la neruşinare. Dimpotrivă, sufletul coboară spre pierzanie desăvârşită în chip nebăgat în seamă, puţin câte puţin, când devine nepăsător”.
Unde este fericirea ?
Cât de nenorocit este omul când se face rob al păcatului ! El ajunge într-un impas total. Nu ştie încotro să meargă, unde să caute mângâiere. În el a rămas setea după fericire. Dar, din pricina orbirii lui, el caută fericirea acolo unde ea nu este, printre păcate, nedreptăţi, la diavol. Iisus Hristos a spus unde este fericirea – în dreptatea lui Dumnezeu: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura, iar păcătoşii vor să-L corecteze pe Hristos şi să pună un nou cuvânt: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de păcate, că aceia se vor sătura. Se satură oare cei ce însetează după nelegiuiri şi păcat ? Niciodată. Sunt fericiţi ? Deloc. Sunt mulţumiţi că au trăit în nedreptate ? În nici un caz. Priviţi la moartea celor nedrepţi, luaţi aminte la agonia păcătoşilor nepocăiţi, cum toţi aceştia blestemă ziua şi ceasul în care s-au născut, cum scrâşnesc din dinţi mai înainte de a fi plecat întru cele mai de jos ale pământului, cum suspină nemângâiaţi, munciţi de cugetul lor.
Ei nu au fost fericiţi nici în timpul vieţii, ci numai ameţiţi de patimile lor. Aşa cum beţivul îşi închipuie că este fericit atunci când se îmbată, în timp ce oamenii treji din jurul lui văd limpede cât este de nenorocit şi nefericit, aşa cel îmbătat de păcate se amăgeşte pe sine că este fericit, dar îngerii din jurul său văd limpede pierzania lui groaznică şi plâng pentru el. Vai lor, vai celor flămânzi şi însetaţi după păcate ! căci ei beau din paharul morţii pierzania veşnică a sufletelor lor.
Cel mai cumplit lucru în starea vrednică de milă a acestor oameni este aceea că ei nici măcar nu simt pierzania lor, pentru că au ajuns la deplină împietrire duhovnicească. Şi chiar această nesimţire a lor mărturiseşte fără tăgadă neîndoielnica lor moarte spirituală.
Un om mort nu mai simte. El nu se mai interesează unde va fi îngropat. Nu mai tremură când încep să arunce bulgări de ţărână peste coşciugul lui. Totul i-a devenit indiferent. Tocmai asta este starea celor morţi duhovniceşte. Ei sunt indiferenţi faţă de credinţă. Nu-i interesează deloc unde va merge sufletul lor după moartea trupului. Trăiesc numai pentru bucuriile lumeşti. Îi mişcă numai plăcerile de aici. Se vor trezi la adevăr abia în ceasul morţii. Dar atunci va fi mult prea târziu. Vor striga după milă, dar nu va fi cine să le ajute.
Un preot a fost chemat la un om greu bolnav să-l spovedească şi să-l împărtăşească. Cel bolnav îşi petrecuse viaţa în nedreptăţi şi nelegiuiri. Multe păcate de moarte împovărau cugetul lui. Dar el, cel mort cu duhul, înainte să moară cu trupul, în ceasul morţii lui nici măcar nu s-a gândit la soarta lui veşnică de dincolo de mormânt. Dar iată acum s-a înfăţişat înaintea chipului cumplit al morţii palid, cu ochii ieşiţi din orbite, înfricoşat, înconjurat de diavoli, care aşteptau să-i răpească sufletul şi să-l ducă în locul muncilor. Cei apropiaţi lui, din părere de rău pentru el, l-au chemat pe preot cu nădejdea că acesta îl va ajuta. Cel bolnav însă, care o viaţă întreagă a dispreţuit preoţii, văzându-l a întors capul în cealaltă parte. În sufletul lui răbufneau cele mai potrivnice simţăminte. Ura cea veche faţă de preoţi îl chinuia. Frica de moartea cea de neocolit îl apăsa. Vedeniile groaznice ale diavolilor îl împietriseră. Groaza i-a paralizat dintr-o dată sufletul. A simţit că trebuie să fie ajutat, dar nu avea puteri nici să se roage, nici să se căiască. Abia a putut să grăiască în şoaptă numai acestea: ,,Nu vreau să mor ! … O, mi-am risipit viaţa ! … De acum e târziu ! … Mă duc în iad !” şi a răsuflat deznădăjduit.
Această istorie tristă se repetă cu mulţi creştini, care au ajuns indiferenţi faţă de credinţă. Vai celor ce mor fără pocăinţă ! Pentru astfel de oameni moartea este cu adevărat un trist ,,vai”. Şi totuşi aceasta este doar o mică parte dintre pătimirile care îi aşteaptă dincolo de mormânt. Păcătosul este mort. Cei apropiaţi ai lui spun că el, în cele din urmă, a scăpat de chinuri. ,,A adormit !” spun ei. Dar oare odihnă îl aşteaptă pe cel mort în păcate ? Nu. Sufletul lui intră în lumea de dincolo, cade în mâinile diavolilor chinuitori. Îngerul trimis de Dumnezeu îi stă în calea spre împărăţia bucuriei în care nu poate să intre păcatul şi fărădelegea şi cu glas înfricoşător îi spune: Un vaiu a trecut, iată mai vin încă două vaiuri după acestea (Apocalipsis 9, 12).
Înfricoşător lucru este ca omul să moară în deplină nepocăinţă şi împietrire faţă de Dumnezeu. Unor astfel de oameni nici rugăciunile de pomenire ale Bisericii nu le ajută spre a fi izbăviţi din iad. Acela care mai înaintea morţii sale a murit pentru Dumnezeu, cu greu poate în ceasul morţii să învie pentru bucuria veşnică. Acela care întreaga viaţă s-a deprins cu păcatul, nu poate într-o clipă să se desprindă de el şi să se ridice la virtute, decât numai dacă unele seminţe de bine au rămas în el nestricate, vii şi roditoare. De aceea, cât este vreme trebuie să ne întoarcem spre Dumnezeu şi să ne ostenim cu osârdie să primim voia Sa mântuitoare. Altminteri, vom muri cu duhul şi vom cădea atât de cumplit, încât nu ne vom mai putea îndrepta.
Mulţi creştini socotesc că stau drepţi, deşi păcătuiesc. Ei sunt înşelaţi în dreptatea lor. Se socotesc vii, deşi au murit pentru Dumnezeu. Se înşală pe sine în viaţa duhovnicească. Câtă vreme omul în chip voit săvârşeşte nedreptăţi şi nu simte munci ale cugetului, nu duce o viaţă duhovnicească şi nu poate să se mântuiască.
Un tânăr monah a întrebat pe stareţul lui: Părinte, ce bine să fac ca să plinesc voia lui Dumnezeu ? Stareţul i-a răspuns: Fiule, dacă vrei să plineşti voia lui Dumnezeu, fereşte-te de toată nedreptatea …, luând aminte că ochii Domnului sunt nesfârşit mai luminoşi decât soarele şi văd pe fiii oamenilor. Nimic nu se poate ascunde de ei, nici gând, nici dorinţă, nici altceva din tainele inimii. Noi cu toţii vom sta înaintea judecăţii lui Hristos şi fiecare va primi osânda după faptele sale.
Fratele iarăşi l-a întrebat pe stareţ: Cum unii mireni, care nici nu postesc, nici nu se roagă, ci doar săvârşesc nedreptatea, se jură şi trăiesc în patimi şi păcate nu se neliniştesc, nu se socotesc deosebit de păcătoşi şi parcă nu cad ? Iar noi postim şi ne rugăm şi ne ostenim să nu pierim şi să mergem în Rai, şi tot ne plângem, ne căinăm şi ne numim păcătoşi şi nevrednici. Ce înseamnă asta ? Stareţul i-a dat următorul răspuns: Drept ai spus despre mireni că nu cad. Căci unii ca aceştia demult au căzut şi atât de adânc încât mai jos de atât nu mai au unde să cadă. De aceea şi vrăjmaşul diavol nu se mai luptă cu ei, căci ei sunt în mâinile lui (Proloage, 22 mai).
Cum să ne luptăm cu depărtarea de Dumnezeu şi să ne câştigăm râvna
Ce câştig este în aceea să fii în mâinile diavolilor ? Poţi oare să aştepţi fericirea de la vrăjmaşul mântuirii tale ? El îţi otrăveşte şi viaţa pământească, şi bucuria veşnică îţi ucide ! Nebunie peste măsură este să se lase omul în stăpânirea diavolului. Singura purtare vrednică de om este cât mai degrabă să părăsească pe satana şi să se întoarcă la Dumnezeu.
Oricât de împietrită ar fi inima omului, el este chemat să se întoarcă la pocăinţă. Mulţi pot să învie pentru Dumnezeu dacă înainte de a muri trupeşte învie duhovniceşte. Pocăinţa este pentru toţi pe tot parcursul acestei vieţi. Dar de nesocoteşte aceasta, este pierdut. Căci după moarte nu mai există pocăinţă. Prin pocăinţă, în om pătrund puteri duhovniceşti de viaţă. Atunci inima se încălzeşte iar pentru Dumnezeu, conştiinţa lui se trezeşte. Din inimă încep a-i curge îmbelşugate lacrimi de pocăinţă. Răcirea, acest semn al morţii duhovniceşti, piere, şi în locul ei se iveşte simţământul cald după Dumnezeu. Dintr-o dată, omul începe să simtă foame şi sete după mântuire. Acestea reprezintă semnul limpede al întoarcerii omului din moarte la viaţă. Foamea şi setea îl vor învăţa ce să facă mai departe ca să fie viu. Îl vor învăţa să respire prin rugăciune, să se hrănească prin cuvântul lui Dumnezeu, să se adape din darul sfintelor taine şi să vieţuiască după şi pentru Dumnezeu.
Mult ajută pentru trezirea duhovnicească a omului cugetarea la moarte şi la deşertăciunea a toate cele pământeşti, citirea deasă a Sfintei Scripturi, citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi şi a vieţilor sfinţilor, convorbiri duhovniceşti, participarea la slujbele Bisericii şi luarea aminte la predici şi cuvinte de învăţătură, rugăciunea osârduitoare de acasă şi postul. Cine se străduieşte să săvârşească toate acestea acela se va trezi cu duhul şi va dobândi, pe lângă foame şi sete după Dumnezeu, şi râvnă şi viaţă bineplăcută Domnului. Dar cine nu săvârşeşte toate acestea acela va merge din răceală în nesimţire, din nesimţire în împietrire şi din împietrire către desăvârşita moarte duhovnicească.
Nervul vieţii duhovniceşti este râvna după Dumnezeu. Râvna poate să crească, dar şi să slăbească. Ceea ce stinge râvna sunt păcatele. Cine trăieşte numai spre a-şi fi pe plac, pentru a se sătura cu mâncare şi băutură, ca să se veselească în păcate, desfătări păcătoase şi distracţii şi pentru a săvârşi toate păcatele cu putinţă, acela treptat va înăbuşi cu această cenuşă duhovnicească focul râvnei din sufletul lui şi îl va stinge. Sfântul Ioan Gură de Aur lămureşte prin următoarea asemuire minunată cum se stinge flacăra harului râvnei după Dumnezeu şi cum poate ea să se reaprindă: ,,Precum o candelă ce arde se stinge cu apă sau când se acoperă cu pământ, sau după ce uleiul s-a terminat, sau din pricina vântului puternic, tot aşa focul harului râvnei se stinge sau prin necurăţie, viaţă păcătoasă (precum cu apa), sau cu griji lumeşti peste măsură (ca şi cu pământ), sau cu neaplecare spre evlavie, răceală faţă de Dumnezeu şi nemilostivire (urmare a lipsei untdelemnului), sau prin duhul mâniei, stinsă de duhul urii – diavolul (ca vântul). Deci închide porţile, adică organele: ochii, gura, urechile, ca să nu intre prin ele duhul răutăţii. Dă milostenie, fii stăruitor către Dumnezeu, nu te lega de cele lumeşti, nu te mânia din pricina ocărilor celorlalţi, vieţuieşte curat şi atunci va arde cu putere în tine flacăra râvnei”.
Vrem să aflăm despre noi dacă suntem vii cu duhul, sau suntem aproape de moartea duhovnicească, sau, Doamne fereşte, am murit deja, să înţelegem dacă avem foame şi sete după dreptatea lui Dumnezeu ? Dacă credem în Dumnezeu, dacă ne îngrijorăm de problema mântuirii sufletului nostru, dacă vrem să avem cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, dacă cele frumoase şi înalte ne mişcă, dacă ne înduioşează nevoinţele celor bineplăcuţi lui Dumnezeu, dacă dorim să învăţăm din pilda lor cum să dăm slavă lui Dumnezeu, suntem vii duhovniceşte. Foamea şi setea după dreptatea lui Dumnezeu sunt garanţia sănătăţii şi vieţii sufletului nostru.
Dar dacă nu credem în Dumnezeu, dacă nu ne dezmeticim la adevărul morţii noastre apropiate şi de neocolit, dacă ne este indiferent dacă suntem virtuoşi sau păcătoşi, dacă nu priveghem asupra conştiinţei noastre, dacă ne învârtoşăm când ni se amintesc îndatoririle noastre duhovniceşti şi de credinţă, atunci suntem în pragul morţii spirituale, sau chiar am murit cu duhul.
În ultimul capitol al Apocalipsei, Domnul grăieşte: Cel ce face strâmbătate, mai facă strâmbătate; şi cel ce se spurcă, mai spurce-se; şi cel drept, mai facă dreptate; şi cel sfânt, mai sfinţească-se. Iată vin degrabă; şi plata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia precum va fi fapta lui (Apocalipsis 22, 11-12).
Va veni negreşit acel ceas în care Dumnezeu va judeca drept ce soartă să se dea fiecăruia în veşnicie. Vai atunci de cei sieşi plăcuţi, sătui de amăgirile păcătoase ale vieţii ! Ei vor fi otrăviţi de fărădelegile lor şi nu vor putea intra în lăcaşurile bucuriei veşnice. Ferice atunci de cei flămânzi şi însetaţi de dreptatea lui Dumnezeu, căci aceia se vor sătura. Amin.
Domnul Dumnezeu spune: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă păcătosul de la calea sa şi să fie viu (Iezechiil 33, 11).
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui
Matei 5, 7
Mântuitorul nostru de nimic altceva nu Se arată mai bucuros decât de întoarcerea păcătoşilor. El ne înfăţişează multe căi de mântuire pentru a ne înlesni alegerea uneia dintre ele, cea mai potrivită nouă şi, pornind pe ea, să ne îndepărtăm de păcatele noastre şi să aflăm pe Dumnezeu. Iată, în fericirea a cincea El făgăduieşte milă acelora care ei înşişi arată milă faţă de semenii lor.
Şi este fericire mai mare pentru un păcătos decât aceea să primească mila lui Dumnezeu ? În ce altceva poate să nădăjduiască unul care însetează a se mântui, dar şi-a pătat cugetul cu multe păcate, decât la mila lui Dumnezeu ?! Niciodată păcătosul nu se poate răscumpăra singur dacă Dumnezeu nu îl miluieşte. De aceea se aude atât de des în cântările bisericeşti strigătul: Doamne miluieşte ! Însă de vrea păcătosul să primească mila lui Dumnezeu, el trebuie să răspundă la o condiţie prealabilă de nestrămutat: să fie el însuşi milostiv cu greşelile semenilor lui. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Felurile milosteniei
Fiecare poate să arate milă faţă de cei din jur în cele mai diverse feluri, numai să voiască. Cât de osebite sunt nevoile oamenilor, pe atât de felurite sunt chipurile milei pe care o putem arăta. Nevoile pot fi trupeşti şi duhovniceşti. De aici milostenia faţă de cei în nevoie se poate arăta în parte trupească şi în parte duhovnicească.
Faptele milosteniei pentru uşurarea nevoilor trupeşti ale semenilor noştri sunt următoarele: să hrănim pe cel flămând, să adăpăm pe cel însetat, să îmbrăcăm pe cel gol, să cercetăm pe cel aflat în temniţă, să cercetăm pe cel bolnav, să primim străini în casa noastră, să îngropăm pe cel mort în sărăcie desăvârşită etc.
Încurajându-ne să facem aceste fapte de milostenie, Domnul grăieşte, înfăţişând înfricoşata judecată: Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta lui: veniţi binecuvântaţii Părintelui meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit şi mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi mi-aţi dat de am băut, străin am fost şi m-aţi primit. Gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi m-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la mine (Matei 25, 34-36).
Hristos binevoieşte să Se asemene cu oamenii cei mai săraci şi dispreţuiţi din societate, care trăiesc din mila omenească. El chiar îi numeşte fraţi ai săi când spune: Amin zic vouă: întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut (Matei 25, 40). De aici se vede că mila arătată unui cerşetor, cuiva căzut în nevoie, unui străin, unei văduve, unui orfan, este mila arătată lui Iisus Hristos Însuşi.
Faptele milosteniei pentru uşurarea nevoilor duhovniceşti ale semenilor noştri sunt următoarele:
1) Să întoarcem pe păcătos de la calea lui mincinoasă, povăţuindu-l să se îndrepte;
2) Să învăţăm pe cei neştiutori ce este răul şi binele, de pildă pe acela care nu ştie să se roage să-l învăţăm Rugăciunea Domnească şi alte rugăciuni scurte; celor care nu cunosc Scriptura să le facem cunoscute poruncile dumnezeieşti şi adevărurile de temelie ale credinţei noastre;
3) Să dăm aproapelui nostru sfat bun la timpul potrivit, de pildă să păzim pe cel deznădăjduit de viaţă de sinucidere, să îmbărbătăm pe cei bolnavi, aducându-le aminte să se spovedească şi să se împărtăşească, să întărim pe cei în necazuri, îndemnându-i cu nădejde la Dumnezeu să-şi poarte crucea;
4) Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toţi – vii şi adormiţi;
5) Să mângâiem pe cei întristaţi din puţinătatea credinţei;
6) Să nu întoarcem răului cu rău;
7) Din inimă să iertăm ocările pricinuite de semenii noştri.
Multe sunt chipurile milosteniei, dar la temelie ele sunt unul şi acelaşi lucru: a arăta inimă bună. Căci ce înseamnă să fii milostiv ? Înseamnă să fii împreună pătimitor cu semenii tăi, să simţi necazul când ei sunt în necaz, să te doară când ei sunt în dureri şi nenorociri şi să le alergi în ajutor cu ce poţi.
Despre Dumnezeu este spus în Sfânta Scriptură că El este mult-milostiv şi îndurat (potrivit Iacov 5, 11). Iar credincioşilor le este poruncit: Deci, fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Prin urmare, cel ce este milostiv faţă de aproapele său se aseamănă lui Dumnezeu. Se face asemenea ca un fiu tatălui şi de aceea ca un fiu credincios poate să nădăjduiască să meargă acolo unde este tatăl său şi să moştenească bunurile nespuse ale Împărăţiei Cereşti.
Facerea de bine
,,Nimic nu-l aseamănă atât de mult pe om de Dumnezeu precum facerea de bine”, grăieşte Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul. Fireşte, omul nu poate niciodată să egaleze pe Dumnezeu în facere de bine. Domnul săvârşeşte binefaceri nesecate şi neîncetate lumii întregi, iar omul săvârşeşte aceasta într-o măsură foarte limitată. Important este că şi el poate să facă bine după puterile sale, numai să voiască aceasta. Lucru de mirare în aceasta însă este că Dumnezeu primeşte ca pe o lucrare extraordinară şi cea mai mică dovadă de milostenie la om, când ea izvorăşte din adâncurile iubirii curate şi a împreună pătimirii dezinteresate faţă de semeni. Dragostea, stăruinţa, jertfelnicia, iată imboldurile nevăzute care dau mare preţ şi celor mai mici faceri de bine. Dacă nu ar fi fost aşa, cum ar fi lăudat Iisus Hristos văduva care a pus în vistieria templului numai doi bănuţi, în timp ce ceilalţi au jertfit mulţi bani ? Ei însă au dat din prea plinul lor şi prin urmare nici multă dragoste şi osârdie, nici prea multă jertfelnicie nu era în faptele lor.
Dar văduva a dat ultimii ei bani pe care îi avea. Întocmai ca ea ar fi bogaţii, dacă şi ei ar jertfi cu atâta dragoste, osteneală şi jertfelnicie ca ea.
Şi astfel dragostea, râvna şi jertfelnicia dau suflet şi valoare faptelor de binefacere. Cine dă cu dragoste dă întotdeauna mult, căci puţinul dat cu dragoste hrăneşte şi trupul, şi sufletul celui în nevoie. El lucrează şi asupra dăruitorului facerii de bine, căci lărgeşte şi îmbogăţeşte dragostea lui. Şi nimic nu face pe om mai fericit decât dragostea.
Dar dacă noi nu simţim dragoste faţă de semeni sau când omul care are nevoie de ajutorul nostru nu primeşte de la noi, prin calităţile sale, nici simpatie, nici compătimire, atunci să renunţăm oare din pricina aceasta să-l ajutăm ? Nicidecum. Mitropolitul Filaret al Moscovei învaţă astfel: ,,Ca să nu împiedice neajunsurile semenului iubirii tale, cheamă în ajutor smerenia. Chiar dacă nu ai simţământul viu al dragostei, fă bine din ascultare faţă de porunca dragostei. Domnul va vedea nevoinţa ascultării şi îţi va da bucuria dragostei şi prin ea, în acelaşi timp, facerea de bine”.
Milostenia trebuie să-i cuprindă pe toţi, şi pe cei vrednici şi pe cei nevrednici
Sfinţii Părinţi ne învaţă să arătăm milostenie faţă de toţi care au nevoie, şi să nu facem deosebire între vrednici şi nevrednici. Când un bolnav care şi-a distrus sănătatea printr-o viaţă păcătoasă, în starea sa vrednică de plâns, merge la doctor după ajutor, nu este oare păcat dacă doctorul, în loc să-l vindece, începe să-l mustre pentru viaţa sa fără rânduială ? Doctorul este dator să ajute pe toţi cei bolnavi. Tot aşa creştinul este dator să ajute pe toţi cei aflaţi în suferinţă, fără să ia seama din ce pricină au căzut în nevoie. Sfântul Isaac Sirul învaţă: ,,Nu fă osebire între bogat şi sărac, între vrednic şi nevrednic. Toţi trebuie să-ţi fie egali pentru fapta bună, căci în felul acesta poţi şi pe cei nevrednici să-i aduci la bine”.
Cum noi, când avem multă nevoie de ceva, ridicăm în rugăciune ochii spre ceruri şi privim spre mâinile dumnezeieşti aşteptând de acolo milă ? Vrednici suntem noi întotdeauna de milostivirile dumnezeieşti ? Tot aşa cei în nevoie caută spre mâinile noastre aşteptând milă de la noi. Noi trebuie să arătăm faţă de ei milostivire, precum Dumnezeu arată milă faţă de noi, păcătoşii.
,,Cel milostiv – după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur – este liman pentru cei în nevoie. Iar limanul primeşte în sine pe toţi cei naufragiaţi, fie răi, fie buni. Din această pricină, şi tu, văzând că un oarecare om a pătimit şi a căzut în necaz, nu cugeta şi nu cere socoteală, ci pune capăt nenorocirii. Unul este judecător, iar celălalt este dătător de milostenie. Milostenia de aceea se numeşte milostenie, căci se dă şi celor nevrednici. Toată vrednicia celui sărac este însăşi nevoia lui. Fiecare să dea precum se îndură cu inima; nu dintru mâhnire, sau de silă; că pre dătătorul de bunăvoie iubeşte Dumnezeu (II Corinteni 9, 7).
Sfântul Apostol Pavel povăţuieşte: Cel ce miluieşte, întru buna-voinţă (Romani 12, 8). Acela care, dând milostenia sa săracului, o face cu un cuvânt bun, cu o privire prietenoasă, cu dragoste şi alintare, el dă milostenie îndoită, darul său pentru nevoile trupeşti ale celui sărac şi dragostea sa pentru nevoile lui duhovniceşti. Dacă el izbuteşte să-l mângâie în necazul lui, să-i dea o povaţă bună, să-i vorbească despre Dumnezeu şi dragostea Sa nemăsurată, va arăta, pe lângă cele obişnuite, încă şi milostenie duhovnicească, căci adeseori este mai de trebuinţă decât orice facere de bine trupească. Noi trebuie să ne ostenim ca niciodată să nu arătăm nemulţumire, plictiseală şi apăsare la întâlnirea cu un om aflat în nevoie. Chipul nostru neplăcut amărăşte sufletul lui şi, întristându-l pe el, întristăm pe Hristos, ascuns în el.
,,Dacă voi aţi fi trăit, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în acea vreme de aur când Iisus Hristos în chip văzut vieţuia între oameni, nu aţi pregăti pentru El pat în casa voastră, nu I-aţi da milostenie … nu L-aţi pofti la masa voastră ? Vi se cuvine mai mult dacă săvârşiţi aceasta celor săraci, căci strălucirea chipului plăcut al lui Hristos şi trăsăturile bunătăţii Sale fără voie atrăgeau la El inimile tuturor care păşeau pe urmele Lui. Dar dacă voi daţi milostenie în chipul săracului, celui gol, necurat, zdrenţăros, plin de bube, atunci credinţa voastră este mai vie, iar dragostea voastră mai plină de har şi evlavia voastră mai dezinteresată, căci iubirea de sine aici nu caută pentru sine folos”.
Milostenia noastră trebuie să fie săvârşită în ascuns
Când Iisus Hristos învăţa pe ucenicii Săi cum să săvârşească binele, le-a spus o învăţătură deosebită: Deci, când faci milostenie, să nu trâmbiţezi înaintea ta, precum fac făţarnicii în adunări şi în uliţe, ca să se slăvească de oameni. Amin zic vouă, că îşi iau plata lor. Iar tu făcând milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Ca să fie milostenia ta întru ascuns, şi Tatăl tău cel ce vede întru ascuns, acesta va răsplăti ţie întru arătare (Matei 6, 2-4).
Cine face milostenie spre a primi laudă pentru fapta sa bună acela singur se lipseşte de răsplata cea înaltă dată lui în ceruri. Căci omul care face binele spre a fi lăudat nu-l face din dragoste pentru aproapele, ci din dragoste faţă de sine. El nu vădeşte nici milosârdie, nici jertfelnicie, ci numai egoism. Iată de ce Domnul numeşte astfel de oameni făţarnici şi iată de ce spune că ei îşi primesc răsplata lor. Pentru vanitatea lor şi răsplata este la rândul ei deşartă. Pentru ca răsplata să fie adevărată şi trainică, creştinul trebuie să săvârşească fapta bună în ascuns.
Dar cum este cu putinţă să ascunzi milostenia ta, când cel asupra căruia se săvârşeşte va vedea de unde vine ? Sunt feluri. Unii oameni se adună împreună în grupuri anonime, pentru ca apoi, sub călăuzirea preotului, să adune ajutoare ce vor fi împărţite ulterior celor nevoiaşi.
Alţii fac milostenie într-ascuns. Şi aceasta este cea mai frumoasă milostenie creştină. Precum nu este ceva mai respingător decât răul săvârşit în chip ascuns, aşa nu este lucru mai frumos decât binele săvârşit sub anonimat. În acest de-al doilea caz, în spatele binelui săvârşit anonim se ascunde un suflet creştin curat şi smerit.
Dar dacă, în ciuda străduinţei făcătorului de bine de a-şi ascunde milostenia sa, ea este descoperită, pierde binele oare valoarea lui duhovnicească ? Nu. Dumnezeu va răsplăti pe acest om ca pe un săvârşitor al binelui întru ascuns, căci el priveşte la intenţiile inimii. Dacă cel care a făcut binele nu a voit să se vădească fapta lui, Dumnezeu îl va răsplăti în chip însutit. Iar descoperirea binelui poate să se facă adeseori, în ciuda modestiei celui ce a săvârşit milostenia, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, spre zidirea celor din jur. Indiferent care sunt planurile proniatoare ale lui Dumnezeu, noi, creştini fiind, trebuie să ne călăuzim de dorinţa de a săvârşi bine întru ascuns. Pildă de adevărată milostenie evanghelică tainică vedem în viaţa ieromonahului Irinarh, care s-a nevoit în Mânăstirea Kuriaj, în gubernia Harkov. El s-a nevoit la începutul veacului al XIX-lea într-o moară arhierească destul de izolată, la aproximativ 25 verste de Harkov.
Ca monah, părintele Irinarh s-a dedicat milosteniei întru ascuns. Dar pentru a săvârşi toate după Evanghelie el a căutat să ascundă de slava deşartă omenească faptele sale bune. Pentru aceasta l-a ajutat judecata sa înţeleaptă. Odată a venit la muncă la moara arhierească un ţăran din satele dimprejur. Aici a aflat pe câţiva oameni din ţinutul său şi a început a le povesti despre nenorocirea ce s-a abătut asupra lui. Singura lui vacă care hrănea numeroasa sa familie a murit. Ţăranii şi-au exprimat compasiunea, dar nu l-au putut ajuta. Părintele Irinarh, cu multă grijă, a adunat informaţii despre ţăranul aflat în suferinţă. A aflat că el era un om harnic, dar care obişnuia adeseori să bea, ceea ce era şi pricina pentru sărăcia lui. Cu toţii însă o lăudau pe soţia lui, spunând că de fapt ea ţinea întreaga familie.
Părintele Irinarh a cumpărat cu banii adunaţi vaca şi, îmbrăcându-se ca un ţăran, s-a ivit cu vaca înaintea căsuţei ţăranului sărac. Acesta nu era acasă. Călătorul ciudat a propus stăpânei casei să aibă grijă de vacă, spunând că o vinde, şi încă foarte ieftin. Sărmana femeie a oftat şi a spus că nu avea nici măcar o copeică şi chiar dacă avea nevoie mare de lapte pentru copii, vor trebui să se descurce cumva în această situaţie până ce vor câştiga bani şi vor cumpăra vacă.
Vânzătorul s-a apucat să o roage convingător să ia vaca chiar dacă şi pentru o lună, făgăduind să aştepte până când ea şi soţul ei vor fi în stare să i-o plătească.
,,Iar bărbatului tău spune-i, adăugând el la aceasta, să se îndrepte de acum, să înceteze să mai bea şi să păstreze cu mai mare grijă banii câştigaţi cu osteneală. Dacă el trăieşte după rânduială, poate că nu voi cere nimic pentru vacă”.
Femeia a privit cu uimire la necunoscut, văzând că este atât de bine informat despre nefericita slăbiciune a bărbatului ei. La întrebarea despre ce va spune bărbatului ei despre cel care i-a dat vaca şi despre numele lui, necunoscutul a răspuns: ,,Nu are trebuinţă să ştie numele. Spune-i că, dacă se îndreaptă, vaca va fi cu totul a voastră. Dacă nu, să mă scuze: îi voi arăta eu lui”.
Cu aceste cuvinte binefăcătorul tainic s-a ascuns de ochii ţărăncii, lăsând-o în deplină uimire faţă de cele întâmplate. Dacă vaca nu ar fi stat înaintea ei, spre a da mărturie că toate acestea chiar s-au întâmplat, sărmana femeie ar fi fost gata să creadă că toate cele petrecute au fost un vis.
Seara, bărbatul ei s-a întors de la muncă. Ascultând istorisirea soţiei sale şi văzând vaca, el a fost mişcat adânc de această milă dumnezeiască neaşteptată şi a cugetat adânc la purtarea lui de până atunci şi s-a hotărât înlăuntrul său să se îndrepte. Rugăciunile şi îndemnurile femeii lui încă mai mult l-au întărit în această hotărâre mântuitoare.
Şi de atunci rareori putea cineva să-l vadă beat. Schimbarea cea bună a ţăranului a avut înrâurire şi asupra gospodăriei lui. În curând, dintr-un sătean sărac şi nevoiaş, el a devenit un om înstărit şi exemplar.
În tot acest timp, vânzătorul vacii nu s-a arătat. Numai femeia ce primise milostenia parcă se întreba dacă nu cumva acela este monahul care îngrijeşte moara.
Săracii pe care-i ajutăm sunt binefăcătorii noştri
Se cuvine să săvârşim faptele noastre de milostenie nu numai într-ascuns, ci şi cu sârguinţă, fără plictiseală, fără cârtire faţă de săraci, luând aminte că mai mult ei ne fac nouă bine decât noi lor. Deseori se întâmplă ca, atunci când dăm milostenia unui sărac, după aceea să nu mai vrem să-l ajutăm din nou. Îi spunem: ,,E, nu ţi-am dat o dată şi a doua oară ? Iar acum vrei din nou !” Sfântul Ioan Gură de Aur, cercetând acest fapt, cugeta astfel: ,,Oare săracul nu trebuie să mănânce, pentru că a mâncat o dată ? De ce nu pui această pravilă stomacului tău şi nu-i spui: ai fost sătul şi ieri, şi alaltăieri, aşa că nu mai cere astăzi ! Dimpotrivă, peste măsură îţi saturi stomacul, iar pe sărac îl alungi când îţi cere puţin”.
Cei bineplăcuţi lui Dumnezeu atât de mult i-au iubit pe săraci încât chiar i-au căutat spre a putea să le facă bine. Iar noi, din pricina puţinătăţii dragostei din inimile noastre, de cum vedem un sărac căutăm să ne ferim de el, cotim pe altă uliţă. De ce simţim stânjeneală, de cine fugim, de cine ne ascundem ? De Hristos, ascuns în fraţii noştri săraci !
Când Sfântul Ioan cel Milostiv a urcat pe tronul arhieresc al Alexandriei, a spus slujitorilor bisericeşti: Străbateţi întreaga cetate şi scrieţi numele tuturor stăpânilor mei ! Cine sunt stăpânii tăi, prea sfinţite ?, l-au întrebat miraţi slujitorii lui. Săracii şi nenorociţii, a răspuns sfântul. Ei îmi sunt stăpâni, căci ei pot să mântuiască sufletul meu şi să-l ducă în lăcaşurile cele veşnice.
Cum pot săracii să fie mântuitori ai sufletului nostru ?, se întrebau unii. Iată cum ! Tu dai milostenie săracului, dar cu ea, altfel spus, îl îndatorezi pe Dumnezeu să fie milostiv cu tine, păcătosul. Aceasta nu se întâmplă din pricina vredniciei sau bogăţiei milosteniei, ci după bunăvoinţa lui Dumnezeu, care nu vrea moartea ta duhovnicească, ci în tot chipul vrea să te mântuiască, folosind în acest scop şi cele mai mici fapte bune ale tale. Pentru aceasta, El nu priveşte la suma, ci la dragostea ta sau măcar ascultarea ta faţă de poruncă. Însuşi Domnul a binevoit prin Sfântul Duh să ne descopere în Sfânta Scriptură voia Sa, când spune: Cel ce miluieşte pre sărac, dă împrumut lui Dumnezeu, şi după darea lui se va răsplăti lui (Pildele lui Solomon 19, 17). Prin aceasta, Dumnezeu încurajează pe oameni spre milostenie faţă de semeni, pentru a putea primi ei înşişi mila lui Dumnezeu.
,,Săracii sunt doctori ai sufletelor noastre, grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, binefăcători şi mijlocitori ai noştri, căci tu nu le dai atât cât primeşti. Dai bani, şi primeşti Împărăţia Cerurilor, uşurezi sărăcia, dar te împaci pe tine cu Domnul. Izbăveşti pe cel sărac de foame, iar el te izbăveşte de mânia lui Dumnezeu. Nu este păcat pe care milostenia să nu-l poată curăţi”.
Milostenia şterge păcatele noastre
Milosteniile faţă de cei sărmani, nenorociţi şi deznădăjduiţi folosesc nu atât celor care sunt ajutaţi, ci celor care dau ajutorul. Şi păcate de au făcut aceşti oameni, dacă au în inima lor milă faţă de semeni, vor primi ei înşişi milă de la Dumnezeu pentru milosârdia lor. Milostenia va curăţi sufletele lor, după cuvintele Mântuitorului care spune: Însă cele ce sunt la voi, daţi-le milostenie, şi iată, toate vor fi vouă curate (Luca 11, 41).
Dar ca prin milostenie să fie iertate întru totul păcatele noastre se cere de la noi să nu le repetăm. Căci numai prin faptele milosteniei fără stăruinţa, din partea noastră, de a ne îndrepta nu vom primi Împărăţia Cerurilor. Fericitul Augustin învaţă în chip minunat: ,,Să nu se înşele pe sine aceia care socotesc că îşi cumpără curăţia prin darea de milostenie … şi, în acelaşi timp, rămân în neîncetate nelegiuiri. Milostenia slujeşte spre mântuirea aceluia care şi-a îndreptat purtarea. Dacă faceţi bine numai pentru a câştiga dreptul de a păcătui nepedepsiţi, voi nu hrăniţi pe Hristos în chipul celui sărac, ci căutaţi să cumpăraţi în chip necinstit pe Judecătorul vostru”. Iar Judecătorul ceresc, după cum este cunoscut, este onest. Pe El Îl poate milostivi numai pocăinţa, dragostea, milostenia dezinteresată arătată faţă de cei săraci.
,,Nu este unul şi acelaşi lucru, lămureşte Sfântul Grigorie cel Mare, să săvârşeşti fapte de milostenie pentru păcatele tale sau să păcătuieşti cu ştiinţă făgăduind să dai milostenie. Acela care se socoteşte pe sine ca având dreptul să păcătuiască căci a dat milostenie şi, răscumpărându-şi păcatele, săvârşeşte altele noi, nădăjduind iarăşi să şi le răscumpere, dă averea sa lui Dumnezeu, iar pe sine se dă diavolului”.
Odinioară trăia un oarecare om bogat, care avea multă compătimire faţă de cei săraci, dar din nenorocire într-atât era de împătimit faţă de păcatele desfrânării, încât nu le-a lăsat până la sfârşitul vieţii sale. Când a murit, un pustnic evlavios a văzut soarta sa în lumea de dincolo. Omul bogat pentru păcatele curviei era în afara bucuriilor raiului şi pătimea cumplit, plângându-şi purtarea sa nelegiuită de pe pământ. Singura uşurare pe care i-o aduceau faptele sale de milostenie era aceea că a fost izbăvit de chinurile grele din iad.
Răsplata milosteniei dezinteresate
Milostenia se cuvine să fie săvârşită în chip dezinteresat. Atunci ea este însutit răsplătită de Dumnezeu. Ea îmbogăţeşte, prin minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, şi fizic, şi duhovniceşte omul, căci înmulţeşte faptele lui cele bune care îi împodobesc sufletul, şi face şi minunea de a se întoarce cele dăruite pe alte căi iarăşi la el. Omul mărinimos făcător de bine nici în lumea asta nu va fi sărac, nici în cea viitoare, căci Însuşi Mântuitorul a făgăduit că un om ca acesta încă de aici va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică (potrivit Matei 18, 29). De câte ori nu s-a confirmat adevărul că, după ce ai dat milostenie bogată săracilor, Dumnezeu pe altă cale ţi-a întors mai mult ? Dar de nu dai milostenie din pricina zgârceniei, oare vei fi veşnic îndestulat cu averea ta ? Nu, căci multe neplăceri pot să te lipsească de ea. Hoţii te pot jefui, molia, într-ascuns, roade hainele pe care le-ai adunat, rugina, pe de altă parte, îţi mănâncă vasele, iar moartea, furul cel din urmă, te va lipsi de toate dintr-o dată.
Cel zgârcit nici în lumea asta nu ştie să se folosească de banii săi cum se cuvine, nici în cea viitoare nu îi va avea, căci nu i-a trimis înaintea sa în viaţa de dincolo prin mâinile săracilor.
El se amăgeşte că este stăpânul averii sale. Oricât o va păzi, o va pierde la moartea sa. Atunci va înţelege că al său cu adevărat este numai ce a împărţit. Această înţelepciune o avea acel om bogat, care a poruncit ca pe piatra lui de mormânt să se scrie: ,,Ceea ce am crezut că este al meu am pierdut. Acum a rămas al meu numai ceea ce am împărţit săracilor”.
Binefacerea duhovnicească
Nimeni nu se cade a se îndreptăţi prin aceea că nu poate să facă milostenie cu cei în nevoie. Fiecare poate să dea câte ceva, chiar cel mai sărac, trebuie numai să aibă dragoste în inima sa. Dacă nu are putinţa să facă bine material, el poate să facă acest bine duhovniceşte, revărsând în jurul său dragoste, dând sfaturi bune semenilor, învăţându-i calea cea dreaptă a lui Dumnezeu, ferindu-i de păcate, mângâindu-i pe cei întristaţi şi iertând ocările aduse de vrăjmaşii săi.
Nesfârşite sunt posibilităţile facerii de bine duhovniceşti. În vechime trăia un tânăr pe nume Climent. El era fiul unui tată închinător la idoli şi al unei mame creştine, care l-a hrănit cu adevărurile credinţei. Rămas de timpuriu orfan, el a fost înfiat de o femeie creştină evlavioasă pe nume Sofia, apropiata mamei sale. Ea a continuat a-l creşte într-o viaţă cu fapte bune şi în frica lui Dumnezeu. Odată, cetatea lor a fost cuprinsă de o foamete atât de cumplită încât locuitorii ei, în majoritate păgâni, neavând cu ce să-şi hrănească copiii, i-au lăsat în voia sorţii. Tânărul Climent strângea atât pe cei de vârsta sa, care rătăceau pretutindeni fără adăpost, cât şi pe copiii mici, care stăteau să-şi dea ultima suflare pe străzi, şi îi aducea în casa sa. Aici le dădea mâncare, îi învăţa credinţa în Dumnezeu cel adevărat şi, în cele din urmă, îi ducea în faţa preotului, care îi boteza. Astfel, casa Sofiei a devenit han şi şcoală unde cei osândiţi la moarte prin foamete aflau întărire pentru trup şi mântuire sufletului lor.
Multe sunt pildele din literatura veche creştină despre facerea de bine duhovnicească arătată de oameni credincioşi lui Hristos. Dar mai cu seamă este însemnată întâmplarea petrecută cu Sfântul Serapion. Acesta era dintr-o familie bună, dar a lăsat toate pentru Hristos. El s-a dedicat nevoinţei şi s-a ridicat la o înaltă viaţă duhovnicească. După ce a biruit patimile, a pornit să ajute pe ceilalţi în a afla calea mântuirii. Odată, el a întâlnit o familie de comedianţi, care îşi câştigau hrana cu spectacolele lor de teatru. Teatrul, la acea vreme, era un lucru depravat în viaţă. Sfântul Serapion s-a întristat din pricina acestei familii şi de bunăvoie s-a vândut lor ca rob, ascunzând că este fiul unor părinţi înstăriţi şi a primit o educaţie şi o creştere aleasă.
Ca rob, el a început să săvârşească cu mare conştiinciozitate toate cele ce i se încredinţau şi, prin pilda sa de credincioşie, smerenie, răbdare şi dragoste, în scurt timp a atras atenţia asupra sa. În împrejurări potrivite, el le vorbea despre Hristos, despre învăţătura Sa dumnezeiască şi astfel i-a câştigat, încât mai întâi bărbatul, apoi femeia şi după care întreaga familie au crezut în Hristos şi s-au botezat. Ei au părăsit viaţa lor necurată de până atunci, s-au lepădat de teatru şi au început să trăiască cinstit şi evlavios. Atât de mult îl iubeau pe Serapion, încât îi spuneau: Acum, frate, te vom slobozi din robie, căci tu ne-ai eliberat dintr-o robie încă mai ruşinoasă. Iar Sfântul Serapion le-a răspuns: Pentru că Dumnezeu a ajutat să fie mântuite sufletele voastre prin mine, eu vă voi descoperi taina mea.
Şi le-a istorisit că el nu este rob din naştere, că s-a vândut lor ca rob din milă faţă de ei şi că acum, după ce şi-a atins ţelul, trebuia să-i părăsească pentru a se vinde altora, ca şi pe aceia să-i izbăvească din robia păcatului. Ei însă îl rugau cu stăruinţă să rămână la ei şi îi spuneau: Te vom cinsti ca pe părintele nostru şi ca pe stăpânul sufletelor noastre, numai nu ne lăsa. Dar nu au putut să-l înduplece. Singurul lucru pe care l-au putut obţine a fost făgăduinţa ca măcar o dată în an să vină la ei.
Alţi bineplăcuţi ai lui Dumnezeu au ajutat în alte chipuri confraţilor lor nenorociţi, îmbrăcând pe cei goi, hrănind pe cei flămânzi, mângâind pe cei deznădăjduiţi, învăţând pe cei neştiutori şi prin aceasta ştergeau lacrimile celor suferinzi şi îmbogăţeau sufletele lor cu virtuţile minunate ale facerilor de bine şi milosârdiei.
Aşa şi noi să ne deschidem inimile către aproapele, ostenindu-ne să le dăm fie ajutor material, fie sprijin duhovnicesc. Atunci, milostenia arătată faţă de semenii noştri va milui după cuvintele Scripturii: Se laudă mila asupra judecăţii (Iacov 2, 13) şi după făgăduinţa cea mare a Mântuitorului: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Amin.
Păcate împotriva fericirii a cincea
Că judecată fără de milă este celuia ce nu face milă (Iacov 2, 13).
Care dintre noi nu are trebuinţă de mila lui Dumnezeu ? Cine poate să iasă cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu şi să se judece cu El ? Cine poate să nădăjduiască în faptele sale şi să pretindă în temeiul lor ca răsplată dreaptă fericirea în veşnicie ? Noi cu toţii păcătuim mult. Prin dreptatea noastră sărăcăcioasă omenească nu putem să merităm binefacerile nenumărate ale lui Dumnezeu, pe care le primim în această viaţă trecătoare, şi cu atât mai puţin darurile nespuse ale vieţii veşnice. Mare înşelare este să socotească cineva că i se cuvine ceva. Căci binele pe care ne ostenim să-l facem se face cu ajutorul lui Dumnezeu. Numai răul este al nostru, căci singuri îl săvârşim.
În Psaltire este spus: De te vei uita la fărădelegi Doamne, Doamne cine va suferi ? (Psalmi 129, 3). Aceasta înseamnă că nici unul dintre noi păcătoşii nu poate să reziste la judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Nimeni nu se poate mântui pe sine. Dacă sunt oameni care se mântuiesc, aceasta se face prin mila lui Dumnezeu. Fără ea nu este mântuire.
Această milă a lui Dumnezeu s-a coborât din ceruri, pe pământ, în lucrarea răscumpărătoare a lui Iisus Hristos. Fiecare credincios o poate avea. Şi totuşi, pentru a o primi, omul trebuie să împlinească anumite condiţii. Una dintre cele mai de seamă dintre ele este ca el însuşi să fie milostiv faţă de semenii săi. Dacă el nu este milostiv, mila lui Dumnezeu ce se pogoară din ceruri nu are de ce se lipi în el. În împietrirea sa faţă de aproapele, un astfel de om piere.
Aşa cum gheaţa şi ceara nu se pot amesteca, căci sunt elemente diferite şi însuşirile lor sunt potrivnice una alteia, tot aşa cruzimea omenească şi mila lui Dumnezeu nu pot să se adune laolaltă într-o inimă, căci nu au nimic în comun. Cruzimea omenească alungă mila lui Dumnezeu, adică alungă singura posibilitate de mântuire.
De aici se vede cât de mari vrăjmaşi ai sufletului lor sunt acei oameni care se împotrivesc fericirii a cincea, care ne învaţă milostenia faţă de semeni.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Altminteri, acesta grăieşte: Vai celor nemilostivi căci nu vor fi miluiţi ! Cine sunt cei nemilostivi ? Aceştia sunt acei oameni nemiloşi.
Să cercetăm lipsa milei şi feluritele ei arătări şi, punând oglinda cuvântului de astăzi înaintea ochilor noştri duhovniceşti să vedem în ea dacă şi în noi se află unele dintre semnele nemilei care ne împiedică să primim mila lui Dumnezeu.
Nemilostivirea faţă de cei săraci, din pricina iubirii de bani
Înainte de toate nemilostivire vădită arată acela care este indiferent faţă de săraci sau se arată vădit stânjenit atunci când i se cere milostenie. Un astfel de om trăieşte numai pentru sine. La vederea sărăciei celuilalt, inima lui nu se înduioşează. El şi-a încuiat comorile sale cu cheia egoismului. Săracii îi sunt străini. El nu numai că nu-i caută ca să-i bucure cu vreun dar al iubirii sale, dar chiar atunci când i se oferă prilejul să facă bine, nu face aceasta. Şi dacă o face din pricina împrejurărilor care îl silesc, după aceasta vreme îndelungată nu poate să se liniştească din pricină că a dat milostenie. Acest fel de nemilostenie naşte iubirea de arginţi, care este păcat de moarte, căci pune în locul lui Dumnezeu pe jalnicul Mamon şi, în loc să se închine Ziditorului, el se închină aurului şi argintului.
În vremea Sfântului Ioan cel Milostiv, arhiepiscopul Alexandriei, trăia un oarecare episcop Troil, care era un zgârcit foarte mare. Sfântul Ioan l-a luat odată cu sine ca să viziteze un spital unde se aflau mulţi bolnavi şi săraci. Ştiind că Troil avea bani cu sine, Sfântul Ioan i-a spus să-i împartă săracilor. Inima lui Troil s-a întristat, dar de ruşine să nu fie învinuit de zgârcenie a împărţit banii. Dar după aceasta atât de mult a suferit din pricina sumei împărţite, care nu era mică, încât a căzut bolnav. Sfântul Ioan, înţelegând pricina bolii sale, a mers la Troil şi i-a înapoiat suma dată ca milostenie şi i-a spus: Scrie-mi cu mâna ta un zapis, că mie trebuie să mi se dea de către Domnul această răsplată care se cuvenea ţie pentru banii împărţiţi”. Troil a făcut aceasta cu mare bucurie, a primit înapoi aurul şi s-a însănătoşit degrabă. Iar Sfântul Ioan a luat zapisul, a plecat şi a început a se ruga în taină lui Dumnezeu să tămăduiască pe episcopul Troil de împietrirea inimii sale faţă de săraci.
Într-o noapte, Troil a avut un vis minunat. Se afla în Rai şi şedea înaintea unui palat nespus de frumos, peste care se afla un scris de aur: Casa veşnică a episcopului Troil. S-a bucurat Troil de lăcaşul său ceresc. Dar dintr-o dată s-a ivit un slujitor domnesc care a poruncit slugilor să îndepărteze acest înscris şi să pună altul: Casa veşnică a arhiepiscopului Ioan, pe care a cumpărat-o de la episcopul Troil, căruia i-a înapoiat banii. Troil s-a trezit plin de cutremur şi mâhnire. A început să se mustre pe sine pentru iubirea de arginţi arătată, din care pricină a pierdut răsplata sa cerească, s-a ridicat şi a mers la Sfântul Ioan, căruia i-a istorisit visul avut. Sfântul Ioan i-a vorbit îndelung despre milostenie şi l-a povăţuit să nu mai fie nemilos cu săracii. Din ziua aceea, episcopul Troil s-a îndreptat şi s-a făcut milostiv faţă de cei săraci şi nu i-a mai lipsit de ajutorul său.
Să ne ferim de acest fel de nemilostivire faţă de săraci ! Să luăm aminte că şi noi putem cădea în nevoie, după cum este scris: Cel ce îşi astupă urechile sale ca să nu auză pre cel neputincios, şi acela va striga şi nu va fi cine să-l auză (Pildele lui Solomon 21, 13). Gândiţi-vă că, dacă suntem săraci, înfometaţi, zdrenţuiţi şi rugăm pe cineva căruia Dumnezeu i-a dăruit bunuri pământeşti îndeajuns să ne poată ajuta, iar el refuză şi îşi întoarce faţa de la noi cu silă, oare ne va fi bine ? Aşa cum am suferi noi suferă şi săracii atunci când se lovesc de nepăsarea noastră sau când sunt alungaţi cu cruzime şi sudalme.
Mântuitorul a spus: Şi precum voiţi ca să vă facă vouă oamenii, şi voi faceţi lor aşijderea (Luca 6, 31). Poate cel sărac se află în mare nevoie. De aceea a îndrăznit să ceară de la tine. Poate el se va culca înfometat în noaptea aceasta, câtă vreme tu te vei întreba cu ce mâncare mai aleasă să-ţi mulţumeşti pântecele. De ce mai trăieşti atunci, dacă nu ai putinţa de a şterge măcar o lacrimă omenească ?!
Împietrirea faţă de cei în suferinţă
Alt fel de asprime vădesc cei nesimţitori la durerile şi chinurile celorlalţi. În jurul nostru lumea se aşterne plină de suferinţe, dar şi de petreceri. Unii plâng, alţii râd. Unii zac bolnavi, iar alţii se întreabă cu ce desfătări păcătoase să-şi mai omoare timpul. Unii au căzut în necaz sau în impas, sau în deznădejde, iar alţii se cufundă în uitare de sine, bogăţie şi facerea voii proprii. Spuneţi, nu este cruzime să ne veselim înaintea imaginilor suferinţelor ce se aştern înaintea ochilor noştri ?
Creştinul este dator să închine o parte din timpul său pentru a uşura, cu ce poate, suferinţele pe care le întâlneşte în viaţa sa. Odinioară, patriarhul Avraam, din mare dragoste pentru semenii săi, a ieşit din corturile sale şi a privit în depărtare, voind să vadă dacă nu cumva vine vreun călător pe cale ca să-l poftească la sine pentru a-i oferi masă şi adăpost.
Şi creştinii din primele veacuri căutau pe cei săraci, bolnavi, pe cei singuri, ca să-i ajute. Până în ziua de astăzi, multe inimi creştine caută, în viaţa lor, să-şi reverse dragostea lor asupra oamenilor aflaţi în suferinţă.
Dacă noi, dintr-un motiv sau altul, nu putem face la fel din proprie iniţiativă, din pornire de râvnă şi dragoste, măcar atunci când se ivesc în calea noastră oameni suferinzi, nu se cade să trecem pe lângă ei cu totul nesimţitori, ci să-i ajutăm după cum putem. Se istoriseşte despre un preot milostiv al nostru că odată s-a întâlnit cu o femeie din parohia lui copleşită de durere din pricină că nu putea scoate din închisoare pe fiul ei, dator cu o sumă mare de bani, şi şi-a plâns durerea înaintea lui. Preotul a liniştit-o şi i-a spus: Nu deznădăjdui ! Dacă Dumnezeu ţi-a dat această cruce, îţi va trimite şi un Simon Chirineul care te va ajuta s-o duci. Şi însuşi preotul s-a făcut pentru femeia aceea un nou Simon Chirineul, dându-i cel dintâi o sumă însemnată de bani pentru acoperirea datoriei fiului ei.
Iată, aceasta este milostenia lucrătoare faţă de semeni. Un astfel de om milostiv, care ajută celorlalţi, ajută sieşi în lucrarea de mântuire a sufletului. Acela însă care este nemilos cu ceilalţi nemilos se face şi cu sufletul său, osândindu-l la pierzanie. Sfinţii adeseori mustrau cruzimea pentru a-i mântui de moarte duhovnicească pe cei care o vădeau.
La minunatul bineplăcut al lui Dumnezeu Sfântul Serafim din Sarov a sosit odată un general de seamă cu familia sa, dorind să primească binecuvântare şi îndrumare de la bătrânul stareţ. De câteva ori el s-a apropiat de chilia bătrânului, dar acesta nu îl primea cu nici un chip. Generalul nedumerit auzea prin uşă glasul stareţului care vorbea cu voce tare pentru a fi auzit: Nu sunt acasă ! Nu am timp acum. Între timp, familia generalului s-a învrednicit să-l vadă pe sfântul stareţ. În cele din urmă Sfântul Serafim l-a primit şi pe general cu multă bunăvoinţă.
De cinci ori am venit la sfinţia voastră, părinte, s-a plâns generalul, şi nu m-am învrednicit să primesc de la sfinţia voastră binecuvântare. În tonul lui se simţea nemulţumire. Sfântul Serafim i-a răspuns: Ştiţi de ce nu v-am primit, şi am vorbit cu dumneavoastră prin uşă ? Pentru că slujitorii voştri spun celor care vin la voi cu felurite treburi ale lor: Stăpânul nu este acasă, sau nu are timp acum. Mâniind pe semeni, cu acest răspuns mâniaţi pe Însuşi Dumnezeu.
Generalul abia atunci a înţeles ciudata purtare a Sfântului Serafim, s-a ruşinat şi a făgăduit înaintea lui să se îndrepte de acum înainte.
Asprimea faţă de păcătoşi
Până aici am cercetat câteva dintre chipurile vădite ale lipsei de milă. Dar există o altă formă a cruzimii, anume neomenia ascunsă sub masca râvnei pentru bine. Această formă de lipsă a milei răsare în cei care-şi osândesc semenii fără milă pentru slăbiciunile lor morale.
În zadar încearcă cei ce osândesc să-şi ascundă pornirile păcătoase ale purtării lor potrivnice lui Dumnezeu în spatele paravanului râvnei pentru bine. De fapt, ei urmează sfaturile inimii lor nemiloase când, uitând de păcatele lor, osândesc cu răutate păcatele semenilor lor. Lipsa de milă, pizma şi răutatea faţă de frate sunt imbolduri ascunse ale osândirii. Deoarece cel ce osândeşte încearcă întotdeauna o subţire desfătare satanicească din înjosirea celorlalţi. Dacă l-ar fi mişcat râvna după dreptatea lui Dumnezeu, el s-ar mâhni pentru faptele nevrednice ale aproapelui şi nu şi-ar freca bucuros mâinile, bucurându-se că va avea prilej să-i întineze numele. ,,Din ce altă pricină cădem noi în osândirea aproapelui decât numai din aceea că în noi nu este dragoste ?”, spune Avva Dorotei. Iar mai înainte de toate, unul spre altul dragoste cu osârdie având, căci dragostea acoperă mulţime de păcate (I Petru 4, 8).
Osândirea este o răutate cumplită faţă de aproapele. Ea nu are ca scop îndreptarea lui, ci jignirea lui. Cu osândire, nimeni până acum nu a ajutat pe nimeni, dimpotrivă, prin ea mulţi au fost greu răniţi. Şi din asta s-au născut vrajbe şi certuri. Cine aude că o faptă sau alta i-au fost osândite începe să încerce ură faţă de cei care l-au ponegrit. Şi el, de asemenea, începe să osândească pe osânditorii săi. Astfel se fac două lanţuri de osândiri reciproce, care înlănţuiesc în înverşunare şi ură acele inimi omeneşti spre pierzania lor.
Sfinţii au arătat multă îngăduinţă faţă de oamenii căzuţi în păcat, căutând să-i vindece cu dragoste şi răbdare. Avva Dorotei spune: ,,Oare sfinţii sunt orbi şi nu văd păcatele ? Cine dispreţuieşte păcatul tot atât de mult ca sfinţii ? Dar ei nu dispreţuiesc pe păcătos şi nu-l osândesc, nici nu se îngreţoşează de el, ci pătimesc cu el, se mâhnesc pentru el, îl învaţă, îl mângâie, îl tămăduiesc ca pe un bolnav şi fac totul pentru mântuirea lui. Precum mama, care are un fiu urât, nu numai că nu se scârbeşte şi nu se îngreţoşează de el, ci cu dragoste îl găteşte şi tot ceea ce face [este] pentru mângâierea lui, tot aşa sfinţii acoperă întotdeauna păcatele, ca să-l îndrepte”.
Într-o mânăstire, un frate a fost amăgit de cel viclean şi a căzut în păcat. Din pricina asta a fost alungat din mânăstire şi a venit la Sfântul Antonie cel Mare în pustie, unde a petrecut un timp în pocăinţă. Sfântul Antonie l-a trimis pe păcătos înapoi la mânăstire. Dar fraţii nu l-au primit, ci l-au izgonit din nou. El iarăşi a venit la Sfântul Antonie şi i-a zis: Nu au vrut să mă primească înapoi. Marele drept iarăşi l-a trimis înapoi, poruncindu-i să spună părinţilor din mânăstire următoarele cuvinte: Corabia a trecut prin furtună şi şi-a pierdut încărcătura. Cu multă greutate această corabie a ajuns în port, iar voi vreţi să scufundaţi şi ceea ce a scăpat de la naufragiu”. Auzind aceste cuvinte, monahii l-au primit pe fratele păcătos înapoi, ruşinaţi de înţelepciunea milostivă a marelui bătrân.
Osândind pe cineva, ne purtăm cu asprime. Fiind aspri atingem rezultatul contrar dreptăţii lui Dumnezeu: milă şi dragoste. Dacă cineva merge pe un drum greşit, iar noi, văzând asta, ne grăbim să-l osândim, prin mustrarea lui publică îl împingem de fapt mai adânc în întunericul păcatului. Cel osândit se înrăieşte. În sufletul lui se aprinde un dispreţ cumplit faţă de asprii lui judecători. Astfel, osândirea noastră otrăveşte pe fratele nostru mai slab, pentru a cărui mântuire Hristos a murit pe cruce (potrivit Romani 14, 15).
Cu asprimi ca acestea noi sporim numai câştigurile satanei. Ca să punem capăt acestor urmări pierzătoare ale osândirii, Mântuitorul ne-a poruncit: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Că, cu ce judecată veţi judeca, veţi fi judecaţi (Matei 7, 1-2).
Nu osândirea, ci dragostea şi îngăduinţa trebuie să domnească în relaţiile noastre unii cu alţii. Urăşte răul, şi nu pe cel rău. Dispreţuieşte păcatul, dar nu pe păcătos. Aşa ne sfătuiesc Sfinţii Părinţi. Izvorul răului este diavolul, iar cel păcătos, care săvârşeşte voia diavolului, este robul lui nenorocit, după cele spuse: Tot cela ce face păcatul, rob este păcatului (Ioan 8, 34). De aceea Sfântul Varsanufie cel Mare ne povăţuieşte să dispreţuim nu pe fratele nostru cel păcătos, ci pe diavolul care l-a amăgit.
,,Când cineva împinge pe altul în groapă, noi nu certăm pe cel căzut, ci pe acela care l-a împins. Aşa trebuie să fie şi aici”. Cel căzut merită simţămintele noastre de milostenie.
Invidia care împiedică orice binefaceri
Arată asprime faţă de fratele lor aceia ale căror inimi sunt prinse în lanţurile invidiei. Ei nu pot să iubească. Nu pot să se bucure de bunăstarea celuilalt. Orice reuşită a aproapelui este o săgeată în inima lor. Ei suferă de diavolească dorinţă de rău împotriva aproapelui. Poate acest semen a lor să fie foarte bun, poate să nu le fi făcut nici un rău şi să nu le fi dat nici un prilej să aibă o atitudine duşmănoasă faţă de el, şi totuşi ei nu-l iubesc şi s-ar bucura dacă ar putea să-i facă un rău cât de mic. Aşa cum diavolul urăşte fără pricină pe oameni, care nimic rău nu i-au făcut, deoarece el nu este capabil deloc să iubească, tot aşa oamenii invidioşi urăsc pe aproapele lor şi nu pot răbda să se vorbească ceva bun despre el, căci pizma alungă orice sentiment bun din inimile lor.
Invidia îl apropie cel mai mult pe om de diavol. Aşa cum nu-l poţi înduioşa cu nimic pe diavol, tot aşa nu poţi înmuia cu nimic inima unui om invidios. Chiar dacă îi faci cel mai mare bine, el tot te va duşmăni în taină. ,,Cei pizmaşi sunt mai răi decât fiarele sălbatice – spune Sfântul Ioan Gură de Aur –, căci acestea ne atacă numai atunci când sunt înfometate sau sunt stârnite de noi”. Pe când cei pizmaşi, chiar atunci când li se face un bine, se poartă cu binefăcătorii lor ca şi cu nişte duşmani. În duhul acesta descrie pe cei pizmaşi şi Sfântul Vasilie cel Mare, când spune: ,,Binefacerile îi fac într-o oarecare măsură blânzi pe ceilalţi nedoritori de bine, dar pe cel invidios mai mult îl stârneşte din pricina binelui ce i s-a făcut. El este mâhnit şi mai mult de binefacerea ce i s-a făcut decât să simtă recunoştinţă pentru ea”.
În suferinţa lui neputincioasă pricinuită de numele bun sau bunăstarea celuilalt, pizmaşul nu arareori trece de la dorinţa pasivă de a face rău la pricinuirea de rău activă. Pentru această acţiune diavolească nu există piedici în sufletul lui, căci pe de o parte pizma a uscat tot ce era bun acolo, şi frica de Dumnezeu, şi compătimirea, şi milostenia, şi dragostea, iar pe de altă parte a sădit tot felul de rele: ura, cruzimea, viclenia şi răzbunarea.
Cain, împins de pizma faţă de fratele lui Avel, l-a chemat la câmp, l-a lovit şi l-a ucis. Fiii lui Iacov s-au înverşunat împotriva fratelui lor nevinovat Iosif şi, din invidie, nu numai că nu au putut să-l mai rabde, dar l-au şi aruncat într-o groapă adâncă, iar apoi l-au vândut ca rob ca să scape de el. Tot aşa regele Saul, urându-l pe David pentru cinstea pe care o avea în rândul poporului după ce l-a ucis pe Goliat, tot căuta chip să-l ucidă. Întunecat de pizmă, ca un nebun a aruncat săgeata sa împotriva lui, l-a trimis împotriva filistenilor ca să piară în lupta nedreaptă împotriva lor, când l-a prigonit în chip vădit.
Câte răutăţi a pricinuit ura faţă de semeni nu se poate socoti. Ea cleveteşte numele bun, batjocoreşte chiar cele mai mici neputinţe ale celuilalt, caută să ruşineze şi să umilească pe aproapele, ea subestimează calităţile lui evidente, ea nu are linişte până ce nu-l vede nimicit, umilit, distrus pe acela al cărui nume bun îl înţeapă neîncetat ca un spin şi-l chinuie. Cel invidios nu poate să se bucure de fericirea sa, dacă vede că şi alţii sunt fericiţi. El suferă nu atunci când este el în necaz, cât mai ales atunci când vede bunăstarea altuia. Singura lui mângâiere este suferinţa celuilalt, nereuşita şi necazul ce s-au abătut asupra celuilalt.
Un înţelept a fost întrebat odată, fiindu-i arătat un om invidios, care întotdeauna avea o faţă întunecată şi încruntată: De ce nu este vesel omul acesta ? Cunoscător încercat al firii omeneşti, acesta le-a răspuns: Fie din pricină că i s-a întâmplat o nenorocire, fie că aproapelui lui i s-a întâmplat o bucurie.
Ce nebunie este invidia ! Ea găseşte în orice prilej de suferinţă: şi în răul care se abate asupra celui pizmaş, şi în binele care i se întâmplă aproapelui său. Este o otravă care roade sufletul celui în care se cuibăreşte. Sfântul Dimitrie al Rostovului spune sugestiv: ,,Pizma este asemenea moliei care roade haina în care se naşte. Aşa şi ea (invidia) ucide inima în care răsare”.
De aici tragem concluzia că cel invidios nu este crud doar cu semenii săi, ci şi cu sine. El este sinucigaş duhovnicesc, întrucât, înainte de a pricinui rău celorlalţi, şi l-a pricinuit mai întâi sieşi. În purtarea întristătoare a invidioşilor plini de răutate se vede cel mai bine acea pierzanie cu două tăişuri a pizmei. Ei nu vor primi mila lui Dumnezeu, căci ei înşişi nu au milă de ceilalţi. Ca să fie miluiţi trebuie să se lepede mai întâi de cruzimea lor invidioasă.
Cruzimea faţă de animale
Să cercetăm în cele din urmă încă un fel de cruzime care este foarte răspândită la noi: cruzimea faţă de animale.
Adeseori, copiii mici vădesc această trăsătură urâtă. Unora dintre ei le place să chinuie animalele: de pildă, trag de urechi puii de pisică şi de căţel, smulg penele păsărilor vii şi altele. Dacă asupra acestor copii nu se intervine la timp cu bună înrâurire, pot să capete caractere pline de cruzime şi, odată ajunşi adulţi, să înceapă să facă încă mai mari acte de cruzime atât faţă de animale, cât şi faţă de oameni. Oare nu aşa s-a dat naştere oamenilor nemiloşi de tot felul ?!
Cât de tristă este imaginea unui căruţaş, de pildă, care îşi bate fără milă calul înhămat să tragă o căruţă încărcată peste măsură, împotmolită în noroiul adânc al unei uliţe desfundate. Calul se sforţează cu ultimele puteri, spre a-şi împlini datoria sa, dar nu poate. Şi iată căruţaşul ieşit din fire bate cu mânie dobitocul lipsit de apărare. Oare în felul acesta îl va face mai bun să împlinească această muncă mai presus de puterea sa ? Oare nu mai degrabă îl va istovi şi mai mult şi îl va face întru totul incapabil de muncă ?
În Sfânta Scriptură se istoriseşte cum Valaam a fost chemat odată de un rege păgân să blesteme poporul evreu. Valaam a călătorit pe măgăriţa sa. Drumul său trecea printr-o trecătoare dintre vii. Întrucât dorinţa lui Valaam nu era bineplăcută lui Dumnezeu, un înger al Domnului s-a aşezat în calea asinei şi ea, văzând pe locuitorul cerului înaintea ei, nu a vrut să meargă mai departe. Valaam a început să o lovească. Ea nu se mişca. Mult a îndurat sărmanul animal loviturile cumplite, până ce, în cele din urmă, printr-o minune a lui Dumnezeu a vorbit cu glas omenesc: Ce ţi-am făcut de m-ai bătut … Au nu sunt eu asina ta, pre care din tinereţile tale ai încălecat până în ziua de astăzi ? (Numerii 22, 28-30).
Atunci Dumnezeu i-a deschis ochii lui Valaam şi el l-a văzut pe îngerul Domnului stând pe drum cu sabie în mână şi a înţeles că asina nu are nici o vină şi că el o lovea în zadar.
Valaam şi asina sa văzându-l pe îngerul Domnului
Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia, secolul al XIV-lea
Sunt mulţi oameni care îşi bat fără milă animalele de casă pe unde nimeresc: peste cap, peste picioare, pe spate şi cu ce le cade în mână: cu biciul, cu frânghia sau cu lemn. Dacă sărmanii cai, măgari sau boi ar putea să vorbească precum asina lui Valaam, ar spune crudului lor stăpân: De ce ne baţi ? Nu vezi că noi facem tot ceea ce ne sileşti tu ! Dacă suntem slabi, oare nu eşti tu vinovat de asta, că nu ne hrăneşti bine, şi că ne încarci cu muncă peste măsură ?
În cuvântul lui Dumnezeu este spus: Dreptul are milă de viaţa dobitoacelor sale; iar rărunchii necredincioşilor sunt nemilostivi (Pildele lui Solomon 12, 10). Cel ce îşi bate animalele fără milă săvârşeşte păcat. Căci dobitocul nu este zidit de Dumnezeu spre bătaie, ci să ne slujim de el, hrănindu-l şi îngrijindu-ne de el. Preaînţeleptul fiu al lui Sirah spune: Ai dobitoc, îngrijeşte-te de el (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 7, 23), adică rânduieşte-i adăpost şi hrană, ca să nu îngheţe şi să rabde de foame. Astfel, pentru buna ta purtare cu animalele tale Dumnezeu te va binecuvânta: dobitocul tău va fi sănătos şi se va înmulţi. Nu trebuie să cugetăm că faţă de animale ne este îngăduit să ne purtăm cum vrem. Şi ele simt durerea şi iubesc mângâierea. Purtarea bună le înrâureşte spre bine şi le îmblânzeşte.
Prin ce atrăgeau sfinţii pustnici animalele sălbatice în jurul lor ? Oare nu cu blândeţea lor ? Se istoriseşte despre Sfântul Pavel Obnorvski că, pe când trăia în pădure, departe de oameni, adeseori păsările zburau în jurul lui şi se aşezau când pe umerii lui, când pe capul lui. Vulpile şi iepurii stăteau în preajma sa. Se apropia de el şi un urs mare. Toţi se aşteptau ca el să le dea hrană şi cu lăcomie o primeau din mâinile lui. Acelaşi lucru se ştie despre Sfântul Serafim din Sarov. El hrănea în chip firesc în faţa căsuţei lui din pădure un urs căruia îi dădea pesmeţi din mână. Ursul atât de mult se obişnuise cu el, că sfântul îl putea mângâia pe blana miţoasă şi să-i poruncească.
Chiar cele mai sălbatice fiare se îmblânzesc atunci când li se arată bunătate. Aşa, de pildă, Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan a tămăduit gheara unui leu şi l-a prefăcut din regele pustiei în animalul său domestic. Sfântul Eftimie a plâns o fiară pe care o uciseseră fraţii din mânăstire. Iar la moartea Sfântului Cosma de la Zografu fiarele sălbatice au participat la înmormântarea lui.
Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan şi leul
Înainte de căderea în păcat, animalele vieţuiau paşnic cu Adam, în grădina raiului. Ceva asemănător vedem în viaţa sfinţilor, care au biruit păcatele. Prin sfinţenie, ei atrăgeau în jurul lor fiarele sălbatice, care simţeau în ei harul lui Dumnezeu şi nu se temeau. Sfântul Isaac Sirul zice: ,,De s-a apropiat cel cu smerită cugetare de fiarele însetate de sânge, de cum ele şi-au îndreptat privirea spre el sălbăticia lor s-a îmblânzit. Ele vin la el ca la stăpânul lor, îşi pleacă capetele, îi ling mâinile şi picioarele, căci au simţit că din el iese acea bună mireasmă ce ieşea şi din Adam, până la nelegiuirea sa”.
Sfinţii au îmblânzit şi cele mai sângeroase animale, iar oamenii răi pot sălbătici şi cele mai blânde animale. Nu este evident de aici că păcatul omenesc se reflectă şi asupra celorlalte făpturi mai mici ale lui Dumnezeu ? Legătura aceasta o arată şi Sfântul Apostol Pavel când spune: Toată zidirea împreună suspină şi împreună are durere până acum (Romani 8, 22), limpede, din pricina păcatului nostru.
Acela care se poartă cu cruzime cu animalele sporeşte suferinţa în lume şi îşi pierde sufletul. Omul bun se cunoaşte după aceea că este milostiv şi faţă de oameni şi faţă de animale. Nu în zadar vorba populară spune despre cel bun că el şi furnicii îi face drum !
Animalele, mai ales cele blânde din preajma noastră, sunt fără apărare. De aceea, Însuşi Dumnezeu pedepseşte aspru pe chinuitorii lor, dorind prin aceasta să ne arate că este păcat purtarea cu cruzime faţă de ele.
În Provadia încă se pomeneşte următoarea întâmplare deosebită. Un măcelar din oraş a plecat la târg, în satul Vetrino, în regiunea Provadia. Acolo s-a întâlnit cu tovarăşi de-ai săi, de breaslă. Au mâncat, au băut. Măcelarul s-a lăudat tovarăşilor lui că poate să jupoaie un miel viu în numai 10 minute. Aceştia nu l-au crezut. Şi au pus rămăşag. Au găsit un miel. Într-adevăr, în numai 10 minute măcelarul a jupuit cu mână iute sărmanul animal şi l-a lăsat. Pe când se desprindea din mâinile lui, nenorocitul miel a început să alerge, a alergat vreo 20 metri, a căzut şi a murit. Mulţi au fost tulburaţi de această cruzime nemaiauzită. În aceeaşi zi, după prânz, măcelarul a pornit către Provadia. Norii au acoperit cerul. Pe când măcelarul se afla pe drum, un fulger a căzut şi l-a ucis. L-au adus mort în casa sa. L-au pregătit pentru înmormântare. Dar şi peste casa sa a căzut un fulger. L-au dus la mormânt. Şi când îl lăsau în groapă, pentru a treia oară a căzut asupra lui fulger … Mai este nevoie să vorbim despre cruzime ? Nu este oare limpede de acum că cel crud, aspru cu oamenii şi animalele este crud înainte de toate cu sufletul său pe care-l ucide, căci el însuşi a ucis în el tot ce era sfânt şi nobil: bunătatea, milosârdia, dragostea ! Să nu fim aspri, şi vom primi milă de la Dumnezeu ! Să luăm aminte: judecata va fi nemiloasă cu cel care nu a arătat milă. Amin.
Stih de aur: Judecată fără de milă este celuia ce nu face milă (Iacov 2, 13).
Fericiţi cei curaţi cu inima,
că aceia vor vedea pre Dumnezeu
Matei 5, 8
Curăţia este condiţia vederii lui Dumnezeu şi a fericirii.
Dumnezeu ne-a zidit pentru o viaţă de virtute şi pentru curăţie morală, singurele care-l fac pe om asemenea lui Dumnezeu şi fericit. Menirea noastră este înaltă, să devenim biserici preacurate ale Sfântului Duh. Dar după catastrofala cădere în păcat omul nu mai poate să fie întru totul curat, căci se naşte bolnav de păcatul strămoşesc. Singurul cu adevărat curat este Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu grăieşte: Că cine fiind muritor va fi fără de prihană, sau cum va fi drept cel născut din femeie ? Dacă sfinţilor nu crede, şi cerul nu este curat înaintea lui. Cu cât mai vârtos urât şi necurat este omul care bea nedreptatea ca apa (Iov 15, 14-16). Că cine va fi curat de întinăciune ? Nimeni (Iov 14, 4), spune Sfânta Scriptură.
Orice om poate să socotească ca pentru sine cuvintele psalmistului care zice: Că iată întru fărădelegi m-am zămislit, şi în păcate m-a născut maica mea (Psalmi 50, 6). Viaţa omului începe în păcate şi se petrece în păcate. În tot timpul vieţuirii sale pământeşti, omul păcătuieşte cu voie sau fără voie. De aceea, nu este om care se poate lăuda că s-a păzit de păcat şi că inima lui este întru totul curată.
Dar cuvântul lui Dumnezeu cheamă tocmai pe cei necuraţi să se facă curaţi, căci în curăţia inimii stă ascunsă fericirea creştinului. Numai cel curat cu inima poate să fie în unire cu Dumnezeu şi să se adape din bunătatea Sa nesfârşită cu fericire pentru el. Omul rău nu poate să fie fericit. Căci păcatul este o otravă care ucide bucuria vieţii. Omul rău poate să fie, asemenea alcoolicilor, numai vremelnic îmbătat de desfătările amăgitoare ale păcatului. Dar de cum se trezeşte din beţia sa necurată, se simte jefuit de păcat. Curăţia lui este pierdută din pricina faptei nelegiuite săvârşite. De acum înainte, el îşi poartă povara ruşinoasă a păcatului, apăsat de conştiinţa vinovăţiei sale.
Cumplită este starea acelora care au pierdut curăţia inimii. Aceştia şi în viaţa aceasta se chinuie sub povara păcatelor lor, şi în cea viitoare vor fi departe de Dumnezeu. Îndepărtarea faţă de Dumnezeu începe încă de aici pentru aceia care se întinează cu fapte nelegiuite. Acest proces de înstrăinare conştientă de Dumnezeu, ca urmare a săvârşirii de păcate, este lesne de lămurit psihologic. Dumnezeu este lumina. Iar cel ce săvârşeşte păcatul se murdăreşte şi, fireşte, fuge de lumină, ca să nu se vadă faptele lui, căci sunt întunecate. Că tot cela ce face rele, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu se vădească lucrurile lui (Ioan 3, 20).
Fugind conştient de la început de Dumnezeu, treptat păcătosul încetează să-L simtă şi treptat începe conştient să-L nege. Sufletul unui astfel de om nu mai poate să oglindească pe Dumnezeu în sine, căci este întinat de păcate. Precum oglinda murdară de noroi nu poate să oglindească în ea obiectele.
Picăturile de rouă, cât sunt de mici, oglindesc în ele soarele şi cerul, căci sunt curate. Şi inima omului, chiar mărginită fiind, poartă cu bucurie în ea pe Dumnezeu, dacă este curată. Ochiul este organul prin care omul primeşte lumina. Dar dacă el se îmbolnăveşte şi se acoperă cu o perdea, omul încetează să mai vadă lumina. Inima este organul în care omul Îl primeşte pe Dumnezeu. Dacă inima se îmbolnăveşte şi se acoperă de păcate, se va întuneca, va orbi pentru Dumnezeu şi va înceta să-L simtă.
Având în vedere acestea, gândiţi-vă cât de mult trebuie să ne păzim inima de păcat. De aceea, preaînţeleptul Solomon povăţuieşte: Cu toată paza păzeşte inima ta, că dintr-acestea sunt ieşirile vieţii (Pildele lui Solomon 4, 23), adică de ea ţin bucuriile şi necazurile, plăcerea şi necazul.
Dacă omul îşi duce inima în păcat, singur va izgoni veselia duhovnicească dinlăuntrul său, căci conştiinţa, acest glas al lui Dumnezeu în om, va începe să-l chinuiască. Iar când conştiinţa îl munceşte, ce bucurie poate să încerce el ? Dacă însă îşi păzeşte inima de gânduri, simţiri şi fapte pătimaşe, atunci harul lui Dumnezeu va petrece peste el, îl va lumina cu lumina sa lină şi îl va umple cu fericirea drepţilor.
Necurăţia lăuntrică şi cea văzută a inimii
Cei curaţi cu inima se cunosc prin aceea că din adâncul sufletului lor plin de har ies în afară cuvinte bune, blânde, purtări cu dragoste, fapte de iubire frăţească. Oare nu Mântuitorul a spus despre cei curaţi cu inima: Omul cel bun din comoara cea bună a inimii scoate cele bune (Matei 12, 35), iar cei necuraţi cu inima se dau în vileag prin aceea că din izvorul cel necurat al sufletului lor ţâşnesc în afară cuvinte necuviincioase, purtări grosolane, fapte rele, lucrări necurate. După cuvintele Mântuitorului: Că din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spucă pre om (Matei 15, 19).
Acela însă care se întinează nu poate să vadă chipul lui Dumnezeu. Şi nu numai asta. Nu poate să intre nici în pridvorul împărăţiei cerurilor. De aceea Sfântul Apostol Pavel avertizează pe creştini: Nedrepţii împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (I Corinteni 6, 9).
De obicei noi numim nedrepţi pe aceia care îşi necinstesc viaţa cu fapte urâte înaintea lui Dumnezeu. Dar în afară de această necurăţie văzută a inimii, care se manifestă prin fapte urâte exterioare evidente pentru toţi, mai există o necurăţie a inimii nevăzută, lăuntrică, ascunsă de privirile din jur, care pentru Dumnezeu nu este cu nimic mai prejos decât necurăţia văzută.
Mântuitorul spune, cum am amintit, că din inimă ies gândurile rele, uciderile, desfrânările etc. Toate acestea îl murdăresc pe om. Dar dacă aceste gânduri rele, ucideri şi altele nu ies dintr-o pricină sau alta din inimă în afară, ci sunt tăinuite înlăuntru ? Atunci este limpede că ele întinează lăuntric pe om. Ele îi pătează inima în care se cuibăresc.
În zadar se mângâie unii că sunt oameni cumsecade şi buni, că nu au săvârşit ucideri, desfrânări, curvii, furturi şi altele. În realitate, dacă nu ai săvârşit ucidere cu fapta, dar în inima ta ai dorit ca aproapele tău să piară, atunci înaintea lui Dumnezeu, care pe toate le vede, tu eşti ucigaş. Dacă te-ai ferit de curvia în faptă, dar priveşti la femeie străină cu gând necurat, tu, după cuvintele Mântuitorului, deja ai preacurvit cu dânsa întru inima ta (Matei 5, 28). Dacă nu furi, dar neîncetat pizmuieşti pe aproapele tău şi doreşti să ai ceea ce el are, în ochii lui Dumnezeu tu nu eşti mai bun decât un hoţ.
În învăţătura duhovnicească a Evangheliei nu este atât de important ca omul să aibă o purtare bună exterioară, cât aceea ca înaintea lui Dumnezeu să fie drept. Tu poţi să treci înaintea oamenilor drept cel mai cumsecade şi mai cinstit om, dar dacă eşti plin de necurăţie lăuntrică şi nu te căieşti pentru ea, eşti urât înaintea Domnului. Căci Dumnezeu nu priveşte la chip, ci la inimă.
Sfântul Macarie Egipteanul spune: ,,Dacă tu în chip văzut îţi păzeşti trupul de stricăciune şi curvie, iar lăuntric ai săvârşit fapte de curvie cu gândurile tale, tu eşti desfrânat înaintea lui Dumnezeu şi trupul tău feciorelnic nu îţi va aduce folos … Căci există curvie săvârşită cu trupul, dar şi curvie săvârşită cu sufletul, care intră în unire cu satana. Unul şi acelaşi suflet poate să fie unit sau cu demonii, sau cu Dumnezeu şi îngerii. Când curveşti cu diavolul, sufletul devine nevrednic de Mirele ceresc”.
Pildă de necurăţie duhovnicească
Într-o carte duhovnicească se istoriseşte o întâmplare pilduitoare. La o egumenă a venit să se nevoiască o nepoată de-a ei, fată tânără care voia să închine lui Dumnezeu floarea anilor ei. Tânăra a îmbrăcat rasa neagră a călugăriei şi a început să trăiască ca o monahie bună şi curată. Toate vieţuitoarele din mânăstire se bucurau pentru ea, văzând-o la o înălţime duhovnicească atât de mare, modestă şi bună. Dar nepoata egumenei nu a împodobit multă vreme cu viaţa sa fără de pată această obşte de fecioare. Moartea a răpit-o neaşteptat şi a luat-o în împărăţia ei. Au îngropat-o cu multă plângere şi lacrimi. După o oarecare vreme, maica egumenă, adânc mâhnită de pierderea neaşteptată, s-a hotărât să se roage lui Dumnezeu să-i descopere în ce slavă s-a înveşmântat nepoata ei şi la ce înălţime s-a ridicat ea în rândul fecioarelor celor fericite. Pentru a dobândi mai degrabă plinirea rugăciunii ei, egumena a petrecut în post aspru şi în priveghere istovitoare. Dumnezeu i-a împlinit rugăciunea şi i-a descoperit soarta de dincolo de mormânt a răposatei. Egumena, spre marea ei înfricoşare, a văzut-o nu în rai, ci în iad, printre flăcările celor mai de jos ale pământului. ,,Dumnezeul meu, pe tine te văd, fiica mea iubită, în focul acesta !”, a strigat ea. ,,Iar eu eram sigură că tu străluceşti printre frumuseţile raiului între îngeri şi fecioare ! Pentru ce eşti astfel pedepsită ?”
,,Pentru aceea că am fost numai înaintea ochilor voştri fecioară şi mireasă neprihănită a lui Hristos, i-a răspuns cea osândită, iar de fapt eram cu totul alta. Adevărat este că nu m-am întinat cu păcat trupesc, dar am avut gânduri necurate, dorinţe necuvioase şi vise nelegiuite. Ele m-au azvârlit în iad. Pe lângă neprihănirea exterioară a trupului meu, nu am păzit şi curăţia lăuntrică a sufletului meu. M-am desfătat cu închipuiri necurate şi nu am socotit asta ca mare păcat. Iar atunci când trebuia să mă spovedesc, conştient, ascundeam aplecările mele trupeşti de duhovnic. Şi iată, ca urmare a toate acestea, după moarte sfinţii îngeri s-au scârbit de mine şi m-au lăsat în mâinile diavolilor. De aceea voi fi veşnic în iad şi niciodată nu voi vedea chipul lui Dumnezeu”.
Cu aceste cuvinte cea osândită a început a ofta şi a scrâşni din dinţi şi s-a pierdut în flăcările iadului.
Unde era vina acestui suflet pierdut ? În aceea că a avut gânduri de curvie şi dorinţe necurate ? Dar oricine le poate avea. Dacă numai pentru gândurile de curvie Dumnezeu ne-ar pedepsi cu focul gheenei, atunci nimeni nu s-ar putea mântui. Şi dacă este atât de cumplită întinarea cu dorinţe de curvie, ce să mai spunem de aceia care s-au întinat cu păcate şi mai grele, cu fapte de curvie ? Atunci cine poate nădăjdui să primească milă din cer ?! Este limpede că Dumnezeu a pedepsit fecioara părelnică nu pur şi simplu pentru gândurile ei de curvie, ci pentru că nu s-a căit şi nu s-a străduit să se îndrepte. Ea a vrut să pară dreaptă, când de fapt trăia în necurăţie ascunsă. De aceea pe lumea cealaltă s-a lipsit de fericirea de a vedea pe Dumnezeu.
Sfântul Marcu Ascetul are întru totul dreptate când spune: ,,Dumnezeu nu ne pedepseşte pentru mulţimea păcatelor noastre, ci pentru că nu vrem să ne pocăim”. Oare Dumnezeu nu are destul har să spele păcatele nelegiuiţilor ? Dar El ar putea să spele într-o clipă vina tuturor păcătoşilor din toate timpurile ! Dar nu o face, pentru că nu vede în oameni pocăinţă. Iar fără pocăinţă personală, fără scârbă personală faţă de păcat, fără iubirea personală a curăţiei, omul, chiar de ar fi spălat de Dumnezeu, în clipa următoare iarăşi se va murdări, şi în felul acesta se face şi mai vinovat înaintea milei lui Dumnezeu. Ce folos ar avea atunci din spălarea mecanică şi silnică prin atotputernicul har al lui Dumnezeu fără participarea lăuntrică personală ?!
Astfel, este limpede că acela care vrea să primească fericirea de a vedea pe Dumnezeu trebuie ca, prin pocăinţă personală adâncă, să rupă legătura cu păcatele sale, dacă s-a întinat cu ele, iar prin rugăciune fierbinte, dragoste şi nădejde să atragă asupra sa harul cel curăţitor al lui Dumnezeu şi cu hotărâre tare şi personală, ca de acum înainte să nu mai păcătuiască, să păstreze acest har în inima sa, ceea ce îl va face asemenea îngerilor şi capabil să vadă pe Dumnezeu şi să se unească cu El.
Curăţire adevărată a inimii realizează nu acela care se înfrânează numai de la păcat, ci acela care, înfrânându-se de la fapte care nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu, a trecut şi către treapta următoare, curăţirea inimii de gânduri, simţăminte şi dorinţe păcătoase. Căci în gândul păcătos se ascunde fapta păcătoasă, aşa cum în sămânţă este ascuns viitorul rod.
Cum se dobândeşte curăţirea inimii
Dacă vorbim despre trebuinţa omului de a participa personal la curăţirea inimii sale, nu voim deloc să spunem că această curăţire stă cu totul în puterea omului. Absolut deloc. Este un lucru foarte anevoios.
Este întru totul cu neputinţă dacă omul nădăjduieşte să o realizeze doar cu puterile proprii. Şi totuşi cu ajutorul lui Dumnezeu se poate realiza. Căci cele ce nu sunt cu putinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu (Luca 18, 27).
Dacă omul neputincios se uneşte cu Dumnezeu şi primeşte harul Său atotputernic, el devine puternic, aşa precum o bucăţică obişnuită de fier, atinsă de un magnet puternic, dobândeşte de îndată proprietăţi magnetice. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel a spus vestitele sale cuvinte: Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întăreşte (Filippeni 4, 13).
Dacă eşti sprijinit de Dumnezeu, nu te tulbura ! Cu ajutor din cer poţi dobândi imposibilul: să-ţi curăţeşti inima. Şi asta se întâmplă în felul următor: cu harul lui Dumnezeu poţi să-ţi urăşti faptele rele, care ele în sine sunt vrednice de ură pentru oricine, care nu şi-a pierdut conştiinţa sensibilă. Odată ce ţi-ai urât păcatele, poţi să te şi lepezi de ele, căci nu este grea lepădarea de lucruri pe care omul nu le iubeşte. Lepădarea de faptele şi gândurile rele se face prin sfânta taină a spovedaniei.
Mai departe, după ce te-ai lepădat de gândurile rele, poţi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să le şi izgoneşti din inima ta la orice atac al lor, punând pe frontul împotriva lor gândurile tale bune, dorinţele bineplăcute lui Dumnezeu şi hotărârile sfinte. Prin chemarea numelui mântuitor al lui Hristos, prin rugăciune, post şi luptă osârduitoare până la capăt, inima se poate curăţi de orice murdărie păcătoasă şi să se prefacă în lăcaş vrednic al Sfântului Duh.
Atunci chiar de ar veni vreo ispită din afară, nu ar putea să cucerească cetatea sufletului şi să întineze lăcaşul inimii, curăţit cu lacrimile pocăinţei. Chiar dacă stăruie să ispitească pe om, nu va reuşi, căci cel ce a iubit curăţia duhovnicească va respinge la timp potrivit orice ispită, astfel încât şi în toiul atacurilor necurate ale celui viclean va rămâne curat. Căci după cuvintele marelui cunoscător al vieţii duhovniceşti Sfântul Marcu Ascetul, nu năpădirea gândului ispititor este păcat, ci împreună-vorbirea prietenească a minţii cu el.
Şi dacă vreun gând ispititor izbândeşte totuşi prin atacul său neobrăzat să lase pe inima omului vreo umbră necurată trecătoare, atunci şi aceasta va pieri izgonită de lumina stării de rugăciune care arde în inimă şi împrăştiată de adierea întristării de pocăinţă. Căci pocăinţa adevărată curăţeşte inima de toată necurăţia. Şi dacă pocăinţa se exprimă prin spovedania păcatelor, peste cel ce se pocăieşte se va pogorî harul cel atotcurăţitor al lui Dumnezeu şi atunci pocăinţa nu numai că va alunga umbrele trecătoare ale ispitelor, dar va şi albi sufletul şi îl va îmbrăca în veşmântul sfinţeniei.
Trepte ale curăţiei inimii
Trei sunt treptele curăţiei inimii. Cel ce se află pe prima treaptă se poartă ca un om sincer. El se osteneşte să nu aibă înlăuntrul său făţărnicie şi bunătate prefăcută. El vrea ca ce are în inimă să-i fie şi pe chip, chiar dacă asta nu este întotdeauna tuturor pe plac. Dacă are faţă de alţii o dispoziţie bună, nu este numai din politeţe, ci este sinceră. Iar dacă are ceva împotriva cuiva, nu îi place să vorbească despre asta pe la spate ci îi spune drept în faţă.
Poporul numeşte astfel de oameni curaţi cu inima, neprefăcuţi sau dintr-o bucată. Ei sunt total opuşi oamenilor făţarnici, care au o curăţie părelnică a inimii, dispoziţie de prietenie prefăcută şi bunătate mincinoasă.
Lumea este plină în ziua de astăzi de oameni făţarnici. Sfântul Tihon din Zadonsk îi aseamănă izvoarelor murdare unde, când este vreme bună, apa se vede curată, chiar dacă pe fundul ei este noroi şi tină.
Tot aşa oamenii făţarnici de multe ori se arată a fi buni şi politicoşi, dar în adâncurile inimii lor se ascunde toată necurăţia: iubire faţă de sine, ură faţă de ceilalţi, mânie, răutate, pizmă etc. Ca să cunoşti ce se află înlăuntrul izvorului, trebuie răscolit cu un băţ sau cu altceva. Atunci apa se tulbură din pricina noroiului care se ridică, şi care se afla pe fund. Tot aşa patimile mascate şi păcatele ascunse se vădesc în omul ,,bun” făţarnic la vreme de ispită. Atunci el îşi arată adevăratul chip.
A doua treaptă a curăţiei inimii au dobândit aceia care biruie neîncetat, cu priveghere neobosită asupra lor, toate ispitele ce vin din afară. Astfel de oameni nu îngăduie în inimile lor nici un gând necurat, nici o dorinţă urâtă lui Dumnezeu, nici un simţământ păcătos. Ei resping, încă de la ivirea lor, orice păcat, pizmă, ură, iubire de sine, mândrie şi în felul acesta ajung a avea nevinovăţia plină de har a copiilor, fără a fi însă necugetaţi şi necercaţi precum aceştia. Dimpotrivă, ei îmbină înlăuntrul lor curăţia copiilor cu chibzuinţa bărbatului adult şi simplitatea în purtări cu cercarea duhovnicească a creştinului întărit prin har. În timp ce treapta cea dintâi a curăţiei inimii poate să fie o calitate firească, a doua se dobândeşte pe calea nevoinţei duhovniceşti cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
A treia treaptă a curăţiei inimii este nepătimirea fericită, adică atingerea unei astfel de stări harice în care creştinul este stăpân înduhovnicit asupra mişcărilor trupeşti şi sufleteşti, domn deplin asupra dorinţelor şi simţămintelor sale, pe care el le supune raţiunii sale duhovniceşti şi voii lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte astfel despre nepătimire: ,,Prin nepătimire eu nu înţeleg altceva decât cerul duhovnicesc în sufletul omenesc; cu adevărat fără de patimă este acela care şi-a curăţit trupul de toată stricăciunea, mintea şi-a înălţat-o mai sus decât orice făptură, toate simţămintele supunându-le raţiunii şi îşi arată sufletul înaintea chipului lui Dumnezeu”.
Nepătimirea este hotarul curăţiei omeneşti
Patimile sunt lanţuri în sufletul omului, care îl lipsesc de bucurie şi libertate. De aceea, omul legat de patimile sale este în mod negreşit nefericit, aşa precum omul prins şi legat în lanţuri de fier este nefericit. Patimile sunt tirani. Şi pentru că omul nu poate întotdeauna să le satisfacă, de aici se iveşte în el foame şi nemulţumire păcătoasă.
Dar oare credeţi că satisfacerea patimilor aduce plăcere ? Nu, tocmai dimpotrivă. Împlinirea lor aduce o nouă suferinţă. Căci după potolirea foamei păcătoase se ivesc remuşcările conştiinţei, care se ridică împotriva satisfacerii patimilor şi a călcării voii lui Dumnezeu. Tocmai aceasta dă esenţă demonică patimilor. Ele îl chinuie pe om şi dacă sunt nesatisfăcute şi dacă sunt satisfăcute. De aceea nevoitorii înţelepţiţi în cele duhovniceşti au aflat ieşire din această muncă în biruirea patimilor, care este cu putinţă numai cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
Omul trupesc îşi este sieşi cel mai mare necaz. Inima nu poate să simtă bucurie până ce nu sunt îndepărtate din ea patimile. Cel mai bine au înţeles aceasta oamenii care duc o viaţă duhovnicească. De aceea, grija cea mai mare a nevoitorilor era de a birui omul trupesc dinlăuntrul lor. Sfântul Efrem Sirul s-a luptat mult cu patimile, prigonindu-l pe purtătorul lor – trupul. Când îl întrebau de ce se chinuie pe sine în felul acesta, el le răspundea: ,,Îl chinui pe chinuitorul meu”.
Fericitul Ieronim, care a însetat să se elibereze de sensibilitatea care îi întina sufletul, a lăsat bogăţiile, luxul şi plăcerile Romei, s-a dus în pustie şi a trăit în rugăciune, post şi lipsire de bunăvoie. Dar tot continuau să-l urmărească închipuiri necurate, tulburând pacea cugetului său şi întinându-i mintea. El scrie pentru sine: ,,De câte ori, de când trăiesc în pustie, mi-am închipuit că încă mă aflu printre ospeţele de la Roma ! Trupul meu era deja mort, dar patimile mele clocoteau încă. Neştiind unde să aflu ajutor, am căzut la picioarele lui Hristos, le-am spălat cu lacrimi şi m-am ostenit să potolesc acest trup neliniştit rămânând săptămâni întregi fără hrană. Îmi amintesc că nu arareori petreceam în suspine neîncetate, bătându-mi pieptul, până ce în cele din urmă Dumnezeu a stăvilit furtuna, dând linişte sufletului meu”.
În felul acesta mulţi sfinţi nevoitori au câştigat fericita nepătimire, în care, robi fiind, au ieşit la libertate şi nu mai simţeau chinul robiei, ci au simţit fericirea fără de sfârşit chiar printre necazurile vieţii. Căci ei au uscat însuşi izvorul nefericirii şi neplăcerii din suflet – dorinţele păcătoase.
Mult adevăr grăieşte Sfântul Nil Sinaitul descriind starea plină de bucurie a nevoitorilor fericiţi ce au dobândit nepătimirea: ,,Cel ce se înfrânează nu este trist că nu a mâncat mâncăruri gustoase, cel curat că nu s-a desfătat de patima ruşinoasă, cel nemânios că nu s-a lăsat pradă răzbunării, cel cu smerită cugetare că este lipsit de cinstiri omeneşti, cel sărac de bunăvoie că a răbdat pagubă. Ei au stins întru totul înlăuntrul lor astfel de dorinţe, şi de aceea nu sunt încercaţi de tristeţe. Căci tristeţea nu-l răneşte pe cel nepătimitor, aşa cum săgeata nu străpunge pe cel îmbrăcat în armură”.
Episcopul Teofan Zăvorâtul spune: ,,Cel nepătimitor s-a făcut nesimţitor faţă de obiectele care trezesc patimile …, chiar dacă acele obiecte s-ar afla înaintea ochilor lui. Aceasta este pentru că el este cu totul unit cu Dumnezeu … el nu mai vieţuieşte în sine, ci în el vieţuieşte Hristos (potrivit Galateni 2, 20). Aceasta este unirea cu Dumnezeu şi sălăşluirea lui Dumnezeu – cea din urmă ţintă a căutărilor duhului omenesc, când el vieţuieşte în Dumnezeu şi Dumnezeu în el … Astfel de oameni sunt biserică a lui Dumnezeu (potrivit I Corinteni 3, 16) şi duhul lui Dumnezeu vieţuieşte în ei (potrivit Romani 8, 9).
Pilde de curăţie a inimii
Pilda desăvârşită de nepătimire este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, care a fost întru totul curat de păcat. Sfinţenia pe care a arătat-o El este cu neputinţă de atins pentru oameni, căci ei se nasc în fărădelegi şi cresc cu înclinaţii păcătoase.
Dintre oameni, Sfânta Fecioară Maria s-a apropiat de idealul curăţiei inimii. Ea este pilda cea mai înaltă de om cu inimă curată. De aceea s-a învrednicit să nască pe Mântuitorul lumii şi să vadă veşnic pe Dumnezeu. După cinstire este mai presus decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii. Este ocrotitoarea fecioriei şi ajutătoarea tuturor celor care vor să ducă o viaţă curată. De aceea credinciosul se roagă ei în rugăciunile bisericeşti: ,,O, Curată, care ai fost lăcaş curat al lui Dumnezeu, roagă-te împreună cu oştile netrupeşti să-mi săvârşesc calea pământească !”
Toţi cei bineplăcuţi lui Dumnezeu s-au ostenit în chip neprefăcut să dobândească curăţia inimii şi, fiecare după puterile sale, a dobândit-o. Pentru curăţia inimii lor unii au fost învredniciţi să pătrundă în adâncul tainelor cuvântului lui Dumnezeu şi să tâlcuiască locuri din Scriptură cu neputinţă de cuprins cu mintea omenească, alţii au primit darul înainte-vederii şi al proorociei, alţii să tămăduiască prin rugăciuni orice boală în numele lui Hristos, iar alţii să vadă chiar pe locuitorii cerurilor.
Aşa a fost de exemplu Sfântul Serafim de Sarov, un nevoitor deosebit de curat cu inima. El însuşi istoriseşte despre sine unui ucenic al său: ,,M-am îndulcit de cuvântul Domnului meu care zice: În casa Tatălui meu multe locaşuri sunt … Şi am dorit să văd aceste lăcaşuri cereşti. Şi Domnul nu m-a lipsit de mila Sa pe mine săracul. A împlinit rugăciunea mea. Am fost răpit în acele lăcaşuri cereşti, dar nu ştiu dacă în trup sau fără de trup, Dumnezeu ştie, aceasta este cu neputinţă de cuprins cu mintea. Iar despre această bucurie şi dulceaţă cerească pe care am gustat-o, este cu neputinţă să povestesc”. La aceste cuvinte, după istorisirea ucenicului martor, Sfântul Serafim a tăcut, cufundându-se într-o vedere plină de har. Chipul lui s-a schimbat, cuprins de o lumină neobişnuită. El tot a fost cuprins de înflăcărare cerească şi bucurie negrăită. După ce a tăcut un timp, sfântul a tulburat tăcerea spunând aceste cuvinte: ,,Ah, dacă ai şti ce bucurie, ce dulceaţă aşteaptă sufletul dreptului în ceruri, te-ai hotărî în viaţa vremelnică să rabzi orice scârbe, prigoane şi clevetiri cu mulţumire. Şi dacă ar fi această chilie a noastră plină cu viermi, şi dacă aceşti viermi ar roade trupul nostru toată ziua în această viaţă vremelnică, şi atunci cu dorinţă deplină ar trebui să încuviinţăm la aceasta, numai să nu fim lipsiţi de această dulceaţă cerească pe care Dumnezeu a pregătit-o celor care Îl iubesc”.
Răsplata celor curaţi cu inima
Mare este răsplata celor curaţi cu inima. Lor le este făgăduit că vor vedea pe Dumnezeu. Când ? Este limpede că în veacul ce va să vină, în lumea de dincolo. Dar nici în viaţa aceasta cei curaţi cu inima nu sunt lipsiţi de bucuria vederii şi unirii cu Dumnezeu. Curăţia inimii dă pace conştiinţei. Iar conştiinţa împăcată este cea mai mare mângâiere pentru om. Cei curaţi cu inima Îl simt încă din această viaţă pe Dumnezeu. Îl cunosc cu mintea lor, Îl urmează cu voia, Îl iubesc cu inima. Şi Dumnezeu le dăruieşte să simtă minunata Sa grijă pentru ei. El le poartă de grijă într-un chip deosebit, izbăvindu-i de necazuri, ocrotindu-i în nenorociri, vine la ei în necazuri şi îi proslăveşte încă de pe pământ (potrivit Psalmi 90, 14-16).
Dar deosebit de mare va fi dărnicia lui Dumnezeu faţă de cei curaţi cu inima în viaţa viitoare, unde ei Îl vor vedea faţă către faţă. Aceasta este fericirea îngerilor, care întotdeauna privesc la chipul Tatălui Ceresc (potrivit Matei 18, 10). Aceasta este fericirea celor răscumpăraţi cu sângele Mielului şi îmbrăcaţi în veşminte albe (Apocalipsis 7, 9-10). Aceasta este fericirea celor bineplăcuţi lui Dumnezeu, care sunt aflaţi de judecata cinstită a lui Dumnezeu vrednici să bea din izvoarele cristaline ale bucuriei veşnice.
Sfântul Ioan Teologul nu a putut să definească mai exact această fericire negrăită din pricina neputinţei limbii omeneşti, încât a trebuit să zică: Încă nu s-a arătat ce vom fi; ci ştim că, când se va arăta, asemenea lui vom fi; că îl vom vedea pre el precum este. Şi tot cel ce are nădejdea aceasta întru dânsul, se curăţeşte pre sine, precum şi el este curat (I Ioan 3, 2-3). Pentru dobândirea acestei fericiri cereşti merită ca omul să facă orice efort şi să se ostenească.
Sfântul Apostol Pavel, care s-a învrednicit să vadă şi al treilea cer, spune că cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul (I Corinteni 2, 9).
Aşadar, să ne curăţim şi noi inima de păcate, luând aminte la următoarele cuvinte ale Sfintei Scripturi: Deci aceste făgăduinţe având, iubiţilor, să ne curăţim pre noi de toată spurcăciunea trupului şi a duhului, făcând sfinţenie întru frica lui Dumnezeu (II Corinteni 7, 1). Şi atunci harul lui Dumnezeu va petrece neîncetat întru noi şi Însuşi Dumnezeu încă de aici din viaţa aceasta va veni şi se va sălăşlui în noi, iar în veacul viitor ne va învrednici să-L vedem aşa cum este. Amin.
Stih de aur: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu (Matei 5, 8).
Păcate împotriva fericirii a şasea
Nu va intra întru dânsa [cetatea cerească] tot ce este spurcat, şi face spurcăciune, şi minciună; fără numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului (Apocalipsis 21, 27).
Fecioară preaminunată, dar nebineplăcută lui Dumnezeu
La începutul veacului al IV-lea, când pe tronul împăraţilor romani stătea scârbavnicul împărat Maximian, vrăjmaş neîmpăcat al credinţei creştine, în cetatea Alexandriei trăia o fecioară neobişnuit de frumoasă, de obârşie împărătească, pe nume Ecaterina. Primise o educaţie înaltă, era înţeleaptă şi foarte bogată. Fii de seamă ai unor oameni importanţi îi voiau mâna, dar ea îi respingea pe toţi. Mama ei era creştină în ascuns, căci în vremea aceea creştinii erau cumplit prigoniţi. Atunci când apropiaţi şi rude o sileau pe Ecaterina să se căsătorească, ea respingea propunerile spunându-le: ,,Găsiţi-mi un tânăr care să-mi fie egal prin obârşia sa nobilă, prin bogăţia, frumuseţea şi educaţia sa şi eu mă voi căsători cu el. Dar dacă îi lipseşte una dintre aceste calităţi, nu pot să-l iau”. Mult timp au căutat un astfel de tânăr, dar nu au aflat.
În acelaşi timp, în afara cetăţii, într-un loc ascuns trăia un preot sfânt, la care mama Ecaterinei mergea des. Ea a dus-o odată la el şi pe fiica sa, dorind să primească sfatul lui plin de har. Bătrânul sfânt a văzut-o pe Ecaterina, a vorbit cu ea şi s-a minunat de înţelepciunea ei. Auzind ce condiţie punea ea pentru a se căsători i-a zis: ,,Eu cunosc un tânăr preaminunat care te întrece cu mult în toate calităţile tale. Frumuseţea lui întrece strălucirea soarelui, înţelepciunea lui cârmuieşte lumea. Bogăţiile lui sunt răspândite în lumea întreagă. Iar obârşia lui este nobilă în chip de necuprins. Auzind aceste cuvinte, Ecaterina, crezând că i se vorbeşte de vreun rege pământesc, s-a tulburat cu duhul şi a întrebat: ,,Adevărate sunt cele ce-mi spui ?” Bătrânul a răspuns că este adevărul adevărat, că acest tânăr minunat nu are tată pământesc, că s-a născut dintr-o fecioară preacurată de obârşie împărătească – din Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria, care stă mai presus de îngeri şi este cinstită ca împărăteasă cerească. Ecaterina a întrebat: ,,Pot să-l văd pe acest tânăr minunat ?” 
Bătrânul i-a răspuns: ,,Dacă săvârşeşti acestea pe care ţi le voi spune, te vei învrednici să-i vezi prealuminatul chip”. Şi a scos o icoană în care era înfăţişată Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu pruncul dumnezeiesc în braţe şi i-a întins-o zicându-i: ,,Iată chipurile maicii minunate şi încă şi mai minunatului său fiu. Ia aceasta, închide-te în camera ta şi roagă-te cu evlavie noaptea întreagă la chipul ei. Ea îţi va arăta pe fiul ei”.
Sfânta Mare Mucenică Ecaterina
Ecaterina a făcut după sfatul bunului bătrân. Noaptea întreagă s-a rugat în camera ei şi de oboseală a adormit. Şi iată că în vis a văzut vie pe Împărăteasa Cerurilor cu Pruncul cel dumnezeiesc în braţe. Din chipurile lor se revărsau raze mai puternice decât cele ale soarelui. Dar Ecaterina oricât se străduia să vadă chipul Lui nu putea, căci acesta era întors în cealaltă parte. Când a încercat să meargă înaintea Lui, El S-a întors şi iarăşi şi-a ascuns chipul. Asta s-a întâmplat de trei ori. Atunci fecioara a auzit pe Sfânta Maică spunându-i Fiului: ,,Fiule, vezi pe roaba ta Ecaterina cât este de frumoasă şi bună”. Iar El i-a răspuns: ,,Ea este dimpotrivă întunecată, neobrăzată şi nu pot să o privesc câtă vreme stă în necurăţia ei păgânească şi nu se spală de păcatele ei”. Sfânta Fecioară Maria a zis: ,,Te rog, Fiul meu preadulce, spune-i ce trebuie să facă spre a se învrednici de vederea prealuminatului Tău chip pe care şi îngerii însetează să-l vadă”. Hristos i-a răspuns: ,,Să meargă la bătrânul acela care i-a dat icoana şi aşa cum el o va învăţa aşa să facă”.
Ecaterina a mers hotărâtă încă din zori a doua zi la bătrân. El i-a descoperit tainele credinţei creştine şi a botezat-o. În noaptea următoare, fecioara, acum spălată de păcatele ei, s-a învrednicit să vadă preaminunatul chip ca de soare al dumnezeiescului prunc căruia cu dragoste i-a închinat viaţa şi căruia după o anumită vreme i s-a încredinţat cu bucuria muceniciei. Ea a devenit în biserică cunoscută îndeobşte ca Sfânta Mare Mucenică Ecaterina.
Sfântul botez spală păcatul originar
Ce a înfăţişat-o înaintea ochilor luminaţi ai Mântuitorului pe preafrumoasa altminteri şi nobila fecioară Ecaterina ca întunecată şi necuviincioasă ? Păcatul originar care încă nu fusese spălat în ea, deoarece nu fusese botezată. De aici putem trage concluzia că păcatul răpeşte până şi chipul sufletului celui mai frumos om. Noi nu vedem acest lucru cu ochii trupului, dar Dumnezeu vede şi Se scârbeşte de sufletul necurăţit prin darul botezului. Cel necurat cu inima nu poate să vadă chipul lui Dumnezeu. Nici Sfânta Ecaterina nu s-a învrednicit până la botezul ei să vadă chipul pruncului dumnezeiesc. Dar după ce s-a botezat şi s-a spălat în baia harului dumnezeiesc care curăţeşte sufletul de toată întinarea păcătoasă, ea, cea urâtă în ochii lui Dumnezeu, dintr-o dată s-a făcut frumoasă la chip, asemenea îngerilor. Abia atunci s-a învrednicit să vadă la chip pe pruncul dumnezeiesc.
Iisus Hristos a venit pe pământ ca să ne spele de păcatul originar şi de urmările lui cumplite. El a venit să ne facă, din fii ai diavolului, fii ai lui Dumnezeu. Păcatul dintru început, care s-a răspândit de la Adam şi Eva asupra întregului neam omenesc, ne-a despărţit de Dumnezeu; botezul însă ne apropie de Dumnezeu. În botez se împlineşte această mare minune, că omul necurat se face curat, şi păcătosul drept. Cel spălat de păcatele sale în sfântul botez poate iarăşi să se unească cu Ziditorul său. Prin botez ne însemnăm ca mădulare ale împărăţiei lui Dumnezeu şi devenim supuşi ai ei, numai să nu cădem din ea prin întoarcerea la păcate şi supunerea faţă de diavolul, de care ne-am lepădat la botez. Fără botez nu există mântuire pentru omul căzut de la Dumnezeu, nu există spălare de păcatul originar. De aceea Iisus Hristos a zis: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi (Marcu 16, 16).
Cât de puternic să ne înfricoşăm de aceste cuvinte noi, creştinii de astăzi ! Mai cu seamă aceia dintre noi care au copii. Aceşti copii sunt comorile lui Dumnezeu, daruri cereşti date părinţilor, căci Dumnezeu dă viaţă. Dar aceşti copii, ca toţi oamenii, se nasc cu păcatul originar şi au nevoie de baia harului botezului pentru a se spăla de păcat şi a se face moştenitori ai Împărăţiei cerurilor. Fără curăţirea de păcate nimeni nu poate să meargă la Dumnezeu şi să vadă chipul Lui. În cuvântul lui Dumnezeu este spus despre cetatea cerească, unde veşnic se vor bucura cei mântuiţi: Nu va intra întru dânsa tot ce este spurcat (Apocalipsis 21, 27).
Şi câţi părinţi din ziua de astăzi îşi lasă odraslele fără botez ! Aceasta înseamnă că ei înşişi le închid calea către bucuriile veşnice ale cerului, în acelaşi timp lipsindu-i de harul mântuitor al lui Dumnezeu, Singurul care îl poate face pe om bun, curat şi drept.
O, mame şi taţi, gândiţi-vă ce rău pricinuiţi celui mai scump odor, odraslele voastre nebotezându-le sau după botezul lor needucându-le în adevărurile sfintei noastre credinţe ! Botezaţi-vă copiii ! Încredinţaţi-i lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi va păzi virtuoşi, ascultători şi curaţi.
Păcatele de după botez
Până aici am stabilit că păcatul originar este piedică pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu şi în calea vederii chipului Lui. În afară de păcatul originar există încă o piedică de seamă în calea mântuirii noastre. Acestea sunt păcatele săvârşite după botez. La botez noi ne lepădăm de diavol şi de faptele lui. Iar odată cu păcatele săvârşite după botez noi ne lepădăm de Dumnezeu şi de harul Său şi ne întoarcem la supunerea faţă de diavol. Însă din sufletul în care se sălăşluieşte diavolul piere lumina raiului şi pe el pune stăpânire întunericul cumplit al iadului.
Sfântul Macarie Egipteanul grăieşte: ,,Aşa precum o casă în care nu locuieşte stăpânul se cufundă în întuneric, lipsă de slavă, şi se umple de necurăţie şi gunoi, tot aşa sufletul, dacă nu este locuit de Stăpânul lui împreună cu îngerii, se umple de întuneric păcătos, de patimi ruşinoase de toată necinstea”. Dumnezeu este lumină, diavolul este întuneric. Cel ce urmează voia satanei se condamnă pe sine la întuneric veşnic. Unul ca acesta în mod firesc nu poate să vadă chipul luminat al lui Dumnezeu, căci el este departe de Acesta. Ce întuneric cumplit aduce cu sine satana se poate vedea cel mai bine din următoarea pildă.
Într-o noapte a venit la Sfântul Serafim de Sarov, cu treburi, o monahie, în acest timp el îşi săvârşea rugăciunea. Pe neaşteptate, în chilia lui s-a făcut atât de întuneric încât cea venită s-a speriat şi a căzut la pământ de spaimă. Când şi-a venit în fire, Sfântul Serafim i-a zis: ,,Ştii tu, bucuria mea, de ce într-o zi atât de senină s-a făcut dintr-o dată atât de întuneric ? Aceasta este din pricină că eu m-am rugat pentru un suflet păcătos răposat şi m-am smuls din mâinile însăşi satanei. De aceea, acesta atât de mult s-a mâniat împotriva mea, încât el însuşi a zburat aici. De acolo şi acest întuneric !”
Dar satana nu s-a înfăţişat numai în chipul său firesc întunecat. El face asta foarte rar. Cel mai adesea se preface în înger de lumină (potrivit II Corinteni 11, 14). Dar şi atunci scopurile lui sunt întunecate. Amăgindu-i cu lumina sa mincinoasă, el se osteneşte să-şi cufunde victimele într-un întuneric mai mare. În lumina mincinoasă, de pildă, se iveşte el când prezintă o faptă rea ca fiind foarte bună şi de folos, ca să silească pe oamenii uşuratici mai lesne să o împlinească. În lumină se înfăţişează atunci când în numele ştiinţei spune că nu există Dumnezeu. În lumină se arată atunci când prin bucurii lumeşti, îndoielnice, atrage sufletele pe calea păcatului, ca să le ducă la chinuri veşnice.
Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, înfăţişând cursele satanei, spune că el duce război cu toţi, dar nu în acelaşi chip. Pe unii îi ţine în robia păcatului; pe alţii, care vor să se izbăvească de această robie, le insuflă să nu facă nimic; iar un alt treilea fel de oameni se amăgesc că, fără să ia aminte la căderile lor în păcat, pot să meargă către desăvârşire; iar pe un al patrulea fel îi amăgeşte să se folosească de virtuţile lor spre pierzanie, ca de exemplu le insuflă să se mândrească cu ele. Vrăjmaşul mântuirii noastre caută în orice chip să ne ducă în întunericul său. Dacă reuşeşte să facă asta, el ne duce de la o treaptă a pierzaniei la alta, mai adâncă.
Păcătosul are o minte mai întunecată. De aceea el vede totul stricat. Ochii lui duhovniceşti sunt întunecaţi. El nu mai are gust pentru gândurile bune. Precum musca iubeşte să se aşeze nu pe flori, ci pe necurăţii, aşa el fuge de cuvintele mântuitoare şi îşi hrăneşte sufletul cu închipuiri necurate şi cu fapte întunecate. Cele din urmă devin pentru el o necesitate. Din repetarea deasă a păcatelor sufletul lui se face întru totul întunecat şi orbeşte: ,,Această orbire înrădăcinează în el obiceiul de a greşi neîncetat şi a păcătui în aşa fel încât el, nenorocitul, târât de fapta păcătoasă către o robie mai mare şi din orbire spre păcate mai mari, se învârte ca o moară de apă şi se va învârti aşa întreaga lui viaţă până la moarte dacă nu vine harul osebit al lui Dumnezeu în ajutor spre mântuirea lui” (Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul).
Păcatul este mai cumplit decât satana
Aşa după cum cei curaţi cu sufletul sunt după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, tot aşa cei necuraţi cu sufletul se fac chip şi asemănare diavolului, care nu în zadar este numit duh necurat (potrivit Marcu 3, 11). Dumnezeu singur dăruieşte fericirea. Diavolul îi minte pe prietenii săi că îi va face fericiţi, dar de fapt îi duce în cele mai mari nenorociri.
Câtă vreme un suflet este curat, diavolul nu are putere asupra lui. El se străduieşte ca într-un fel să-l amăgească şi să-l ducă în păcat, să-l ispitească şi să-l întineze şi atunci să se năpustească asupra lui şi să-l ucidă. Păcatul este întuneric, iar diavolul este un tâlhar care la acoperirea întunericului îşi săvârşeşte nelegiuirile. Precum lupul la lumina zilei nu îndrăzneşte să se apropie de stână, dar de îndată ce se lasă o ceaţă deasă vine fără frică, tot aşa diavolul. Cât timp vede că sufletul credinciosului este curat ca ziua dată de Domnul, nu îndrăzneşte să se năpustească asupra lui în chip făţiş, ci numai de departe îl ispiteşte şi caută să-l înşele. De îndată însă ce sufletul se întinează cu păcat şi asupra lui cade ceaţa fărădelegii, atunci diavolul se năpusteşte, pune stăpânire pe el şi se apucă să-l muncească.
De obicei diavolul pune stăpânire mai lesne pe aceia care nu luptă împotriva lui. El îi chinuie pe prietenii săi, căci faţă de vrăjmaşii săi, care i se împotrivesc, este neputincios. Iar vrăjmaşi ai diavolului sunt aceia care plinesc poruncile lui Dumnezeu şi se supun voii Lui. De aceea s-a spus credincioşilor: Supuneţi-vă, drept aceea, lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului, şi va fugi de la voi (Iacov 4, 7).
De aici vedem că ceea ce ne supune diavolului nu este puterea lui, ci păcatul nostru. Şi aceasta înseamnă că cel care ne pierde de fapt nu este satana, ci propria noastră cădere în păcat. De aceea are întru totul dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur când spune că păcatul nostru este un demon mai rău pentru noi decât satana însuşi. Satana nu ne poate lipsi cu sila de cer. Căci el nu a primit de la Dumnezeu putere să-i piardă pe oameni, ci numai să-i ispitească. Nevoitorilor cu trezvie şi lucrătorilor virtuţii de Dumnezeu iubitori nu le poate face nimic, dimpotrivă, împotriva voii lui lucrează împreună cu ei, ca aceştia să primească mai multe cununi, după biruinţele pe care le-au avut asupra lui. Iar păcatul săvârşit de bunăvoie ne îndepărtează de Împărăţia Cerurilor. De aceea păcatul este pe drept cuvânt numit ,,diavol de bunăvoie, nebunie” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Păcatul îl predă pe om chinurilor veşnice în cele mai de jos ale pământului, dar el şi în viaţa aceasta adeseori îl chinuie pe om ca în iad. Când femeia naşte, oricâte dureri încearcă în timpul naşterii, suferinţa piere după aceea. Nu la fel este firea păcatului. Sufletul care naşte păcatul nu încearcă dureri, ci o oarecare desfătare necurată. Dar după ce îi dă naştere, începe să se muncească cumplit. Iar păcatul nu îl munceşte numai pe
săvârşitorul său, ci adeseori pricinuieşte suferinţe de nespus şi semenilor lui. Pe lângă un om păcătos suferă mulţi.
Sfântul Prooroc Iona aruncat în mare, înghiţit de chit şi apoi aruncat la mal când s-a pocăit de păcatul său
Ce povară cumplită este păcatul şi câte pătimiri pricinuieşte celor din jur se vede din istoria Sfântului Prooroc Iona. El a săvârşit păcat când nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu să meargă în cetatea Ninive şi să propovăduiască acolo pocăinţa. Fugind de Dumnezeu, el s-a urcat într-o corabie, mergând în altă direcţie. Dar, pentru păcatul lui, Dumnezeu a stârnit o furtună cumplită pe mare. Marinarii s-au înfricoşat şi au început să arunce toate poverile din corabie, dar în mod straniu corabia nu se făcea mai uşoară, căci în ea rămăsese cea mai mare greutate: păcatul proorocului. Abia când l-au aruncat în mare pe Iona cel vinovat de păcat corabia s-a uşurat şi furtuna s-a potolit.
Dacă pentru un păcat Dumnezeu a stârnit o astfel de furtună cumplită pe mare, încât întreaga corabie era să se scufunde, atunci pentru mulţimea păcatelor noastre, ce furtuni şi uragane trebuie să stârnească Dumnezeu în viaţa noastră ! El chiar le îngăduie în realitate, ca să ne pedepsească.
Priviţi în trecut, priviţi prezentul, câte furtuni sunt în istoria omenirii ! Câte corăbii cu popoare întregi s-au cufundat în adâncurile pierzaniei sub înrâurirea acestei poveri cumplite: păcatul omenesc.
Câte naufragii nu au cutremurat omenirea ? Dacă şi luntrile noastre se leagănă astăzi pe valurile vieţii, nesigure şi tulburi, dacă şi ele sunt primejduite să se scufunde, este limpede că povara păcatului este pricina acestui lucru. Să aruncăm această povară şi să ne uşurăm şi vom fi luminaţi şi ne vom mântui !
Inima este zidită spre curăţie
Inima omului este zidită nu spre necurăţie, ci pentru sfinţenie. Ea nu trebuie să fie bârlog pentru duhuri necurate, ci biserică a Sfântului Duh. Ea nu trebuie să se umple cu patimi, fărădelegi şi întinări, ci cu virtuţi, simţăminte sfinte şi lumină duhovnicească. Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: ,,Dacă cineva va pune în dulapul cu haine peste hainele tale noi o haină murdară, nu ai socoti aceasta ca o jignire nemaiauzită ? Sau dacă cineva va pune într-un vas de aur, unde se pun cele mai scumpe uleiuri cu bună mireasmă, necurăţii sau ceva urât mirositor oare nu chiar l-ai bate pentru această faptă a lui ? Cât de multă grijă avem de cele mai obişnuite obiecte lumeşti: haine, vase, farfurii, pahare ! Atunci de ce socotim sufletul ca mai puţin important decât acestea, şi acolo unde s-a vărsat mirul duhovnicesc al Sfântului Duh aruncăm necurăţii diavoleşti, fărădelegi satanice şi fapte desfrânate ?”
Acela care nu adună în sufletul său comorile harului, ci îl umple cu păcate, patimi şi fărădelegi, el singur goneşte de la sine Sfântul Duh şi face să se sălăşluiască acolo duhul cel necurat al răutăţii, cum s-a întâmplat cu Saul. Dar vă amintiţi ? De cum a intrat duhul necurat în Saul, a început să-l muncească, încât tânărul şi curatul ales al lui Dumnezeu David a trebuit să-i cânte din harfă psalmii săi plini de har ca să alunge duhul cel rău. Aşa chinuie duhul cel rău pe toţi cei ce i se supun de bunăvoie, călcând voia lui Dumnezeu şi care s-au făcut următori voii diavoleşti. Şi pentru oameni ca aceştia sunt necesare harfa şi psalmii lui David, şi mai cu seamă virtuţile lui. De cel care iubeşte viaţa virtuoasă diavolii singuri fug de el, căci nu pot suferi lumina virtuţii. De aceea, acela care vrea să se elibereze de robia ruşinoasă a diavolului trebuie să-L iubească pe Dumnezeu, Singurul care poate să sădească adevărata virtute în inima omului şi să o curăţească de toată murdăria.
Sfântul Macarie Egipteanul spune: ,,De ce este legată inima omului, aceea se face idol pentru el. Dacă inima însetează întotdeauna după Dumnezeu, atunci Dumnezeu va fi şi stăpânitorul inimii lui. Aşa cum vreascul aruncat în foc nu poate să se împotrivească puterii acestuia, ci de îndată arde, tot aşa diavolii care vor să năpădească un om ce s-a învrednicit de darurile Sfântului Duh sunt arşi şi nimiciţi de puterea de foc a lui Dumnezeu, numai ca omul să fie întotdeauna legat de Domnul şi să-şi pună în El toată nădejdea sa. Şi dacă diavolii ar fi puternici ca pietrele munţilor se vor topi de rugăciune precum ceara de la faţa focului”.
Şi sfinţii pot să cadă, şi păcătoşii să se îndrepte
Omul are o astfel de fire, spune acelaşi părinte, încât şi cel ce se află în prăpastia patimilor şi în robia păcatului poate să se întoarcă la bine şi cel ce este legat de Sfântul Duh şi este adăpat de ceruri are putere să se întoarcă la rău. Acest din urmă lucru se întâmplă nu pentru că Dumnezeu este neputincios în a ajuta, ci din pricină că ,,oamenii nu se pun de acord cu harul, din care pricină cad în mii de rele”. Faptul că Dumnezeu este în stare să ridice la sfinţenie şi pe cel mai vrednic de plâns dintre păcătoşi dovedeşte că nu poate fi atribuită căderea în păcat harului, chipurile, slab al lui Dumnezeu, ci încălcării voii Lui şi libertăţii noastre îndreptate spre rău.
Să ne îmbărbăteze acest adevăr plin de bucurie, că cel mai mare păcătos poate să se smulgă din mâinile satanei şi să se unească cu Dumnezeu. Dacă trăim în întunericul fărădelegilor, putem, cu ajutorul harului lui Dumnezeu care ne este dat prin sfânta taină a botezului, să intrăm în lumina împărăţiei lui Dumnezeu şi să vedem chipul Său minunat.
Dacă Domnul Iisus Hristos deschidea ochii orbilor, tămăduia pe slăbănogi, învia morţii, izgonea duhurile rele din cei demonizaţi şi vindeca în tot chipul bolile trupului, cu atât mai mult va lecui sufletul care se întoarce la el şi îl va ajuta să dobândească sănătatea duhovnicească, care se caracterizează prin înnoirea minţii, pace în gânduri, viaţă în fapte bune şi curăţie duhovnicească.
Dar dacă cineva alege să trăiască în patimile şi păcatele sale dragi, fireşte, nu va primi ajutorul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, acesta într-atât de mult se va alipi de legăturile lui iubite cu patima, încât, după un timp, chiar de va voi să se elibereze de ele nu va putea.
Sfântul Macarie cel Mare spune: ,,Patima cu care omul nu se luptă cu bărbăţie îi este plăcută. Ea îl stăpâneşte, îl împovărează şi se preface pentru el în lanţuri şi în piedică în calea minţii spre a se întoarce la Dumnezeu, spre a se face vrednic de împărăţie şi a primi viaţa veşnică. Un astfel de om petrece şi viaţa aceasta în întuneric şi după moarte va merge în şi mai mare întuneric, din pricina păcatului care l-a înrobit. Dar dacă se eliberează din nelegiuirile sale, după întunericul acestei vieţi, el ar putea să moştenească lumina veşnică a împărăţiei cerurilor”.
Sfântul Macarie cel Mare aseamănă moartea cu naşterea. Precum maica poartă în întunericul pântecelui său copilul până ce se naşte, şi dintr-odată iese la lumină, aşa şi drepţii şi cei ce se pocăiesc trec după moartea lor de la întunericul vieţii pământeşti în lumina vieţii veşnice. Dar dacă se întâmplă ca urmare a vreunei neorânduiri păcatul să moară în pântecele maicii, el trece din moarte la moarte şi din întuneric la întuneric. Aşa se întâmplă şi cu păcătoşii nepocăiţi. Munciţi de păcate încă din viaţa aceasta, ei merg după moartea lor la munci încă mai mari, şi din întunericul vieţii de aici cad în întunericul veşnic al iadului negrăit mai cumplit.
Pocăinţa readuce curăţia minţii
Ce trebuie să facem ca să nu se abată asupra noastră această soartă cumplită ? Singura ieşire pentru noi, păcătoşii, care nu ne-am păzit haina cea albă a nevinovăţiei primită la botez neîntinată, ci am murdărit-o cu păcate, este aceasta: să ne pocăim ! Trebuie să ştim că, de nu ne pocăim, stârnim încă mai mult mânia lui Dumnezeu chiar decât cu păcatele noastre. Iar pocăinţa ne va împăca cu Dumnezeu. Ea ne va înapoia curăţia. Ne va ridica din bezna păcătoşeniei la înălţimile luminoase ale sfinţeniei, de unde vom putea vedea pe Dumnezeu şi ne vom desfăta veşnic de chipul Său luminos ca focul. Pocăinţa, ca un al doilea botez, ne va spăla de întinăciunea fărădelegilor noastre şi ne va readuce bucuria mântuirii.
Arătând că pocăinţa este calea de înnoire, Sfântul Antonie cel Mare spune: ,,Când în om încetează împărăţia păcatului, atunci în suflet se iveşte Dumnezeu şi îl curăţeşte împreună cu trupul. Şi dacă împărăţia păcatului trăieşte în trup, atunci omul nu poate să vadă pe Dumnezeu …, căci în sufletul lui nu are loc lumina, care este vederea lui Dumnezeu”. David spune: Întru lumina ta vom vedea lumină (Psalmi 35, 9). Ce este această lumină în care omul vede lumina ? Este acea lumină despre care pomeneşte Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos în Evanghelie, că tot omul trebuie să fie luminos şi să nu aibă în el nici o parte întunecată (potrivit Luca 11, 36). Domnul a zis de asemenea: Nimeni nu cunoaşte pre Fiul, fără numai Tatăl, nici pre Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, fără numai Fiul, şi căruia va voi Fiul să-i descopere (Matei 11, 27). Iar Fiul nu descoperă pe Tatăl Său fiilor întunericului, ci acelora care petrec în lumină şi sunt fii ai luminii, ai căror ochi ai inimii i-a luminat cu cunoştinţa poruncilor.
Şi sufletele întunecate, umbrite de păcat, pot să vină sub razele Luminii veşnice – Dumnezeu dacă se pocăiesc.
În ce constă adevărata pocăinţă ? Înainte de toate, în lepădarea de păcate şi purtarea unei lupte aprige cu ele. Aceasta se întâmplă în sfânta taină a spovedaniei. Dacă până acum am fost necredincioşi lui Dumnezeu, intrând în unire nelegiuită cu diavolul, săvârşind voia lui, de acum înainte trebuie să rupem legătura cu acesta, şi să fim iarăşi credincioşi lui Dumnezeu. Sfântul Macarie învaţă: ,,Măsura nevoinţei tale stă în aceea să nu preacurveşti cu gândul (încuviinţând cu diavolul), ci să te împotriveşti cu mintea şi să duci război lăuntric, să te lupţi cu patima şi să nu o asculţi, să nu te desfeţi cu ea în gândurile tale. Şi dacă Domnul află în tine această pregătire, în ziua cea din urmă te va primi în împărăţia Sa”. Astfel se curăţesc gândurile şi inima.
În al doilea rând, adevărata pocăinţă stă în rugăciunea neîncetată, în care sufletul se aprinde de dragoste de Dumnezeu, în focul căreia ard patimile omeneşti. Câtă vreme mâncarea este pe cuptor muştele nu se pot aşeza pe ea, dar când se răceşte se aşază pe ea; tot aşa câtă vreme duhul omenesc arde în rugăciune, duhurile rele nu se pot apropia de el. Dacă ne rugăm necurmat, vom fi tot timpul de neatins de către diavol.
În al treilea rând, adevărata pocăinţă stă în hotărârea tare a omului să rămână până la capăt credincios lui Dumnezeu şi să rabde fără cârtire necazurile ce se abat asupra lui ca pedeapsă meritată pentru păcatele lui de mai înainte. Sfântul Macarie spune astfel despre sufletul în care s-a plămădit această hotărâre adevărată: ,,Orice s-ar întâmpla, în faţa miilor de ispite el spune, răbdând toate: ’Chiar de voi muri, nu voi lăsa pe Domnul’”, adică nu va porni pe calea păcatului şi a voii diavolului.
Tocmai aceste trei momente ale pocăinţei adevărate le subliniază minunatul cunoscător cu har al vieţii duhovniceşti, Sfântul Marcu Ascetul, în ultimele sale cuvinte: ,,Lucrarea de pocăinţă se săvârşeşte prin următoarele trei virtuţi: curăţirea gândurilor, rugăciunea neîntreruptă şi îndurarea întru răbdare a scârbelor ce se abat asupra noastră. Şi toate acestea trebuie să fie săvârşite nu numai în afară, ci şi înlăuntru, în suflet, încât aceia care multă vreme s-au ostenit să devină prin aceasta nepătimitori. Şi întrucât pocăinţa nu poate fi săvârşită fără cele trei virtuţi pomenite mai sus, socotesc că pocăinţa este de trebuinţă totdeauna şi tuturor celor ce doresc să se mântuiască: şi păcătoşilor, şi drepţilor. Căci nu există hotar al desăvârşirii care să nu ceară lucrare stăruitoare în virtuţile mai sus pomenite. Prin ele începătorii pătrund în evlavie, cei aflaţi pe cale încep a dobândi izbânzi în ea, iar cei desăvârşiţi se întăresc în ea.
Cu ajutorul lui Dumnezeu am izbutit să înţelegem ce înseamnă: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu. Am văzut de asemenea că cei necuraţi cu inima sunt urâţi înaintea Domnului şi nevrednici să-L vadă. Ei nu numai că nu pot să-l vadă, dar de rămân aşa vor fi lepădaţi în veci de El prin cuvintele: Niciodată nu v-am ştiut pre voi; depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7, 23).
Ca să nu avem această soartă cumplită, să ne pocăim cât este vreme. Să îndurăm necazurile ce ni se întâmplă cu răbdare şi nădejde. Să ne rugăm. Printre minunatele rugăciuni de seară se află o cerere: Doamne, luminează inima mea, întunecată de pofta vicleană. Să o spunem des, şi Dumnezeu văzând dorinţa noastră bună ne va ajuta să ne izbăvim de cursele păcătoase ale celui viclean, să ne rupem de păcat şi să pornim pe potecile luminoase ale virtuţii, ca să vestim desăvârşirea Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (I Petru 2, 9). Amin.
Stih de aur: Eraţi oarecând întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul. Ca fiii luminii să umblaţi (Efeseni 5, 8-9).
Fericiţi făcătorii de pace,
că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema
Matei 5, 9
Când Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-Născut, S-a născut în peştera săracă de lângă Betleem şi păstorii au aflat despre aceasta de la un sol ceresc trimis la ei, atunci mulţi alţi îngeri s-au ivit din ceruri şi cântau: Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus şi pre pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14).
Nu este întâmplător că pacea cerească plină de har a fost vestită împreună cu naşterea lui Iisus Hristos. Nu altul, ci Fiul lui Dumnezeu a adus pacea adevărată pe pământ. El este marele Făcător de pace ceresc, căci a venit să împace oamenii cu Dumnezeu. El este, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, pacea noastră, care au făcut amândouă una, şi peretele cel din mijloc al zidului au sfărâmat; […] şi venind au vestit pace vouă celor de departe şi celor de aproape (Efeseni 2, 14, 17). El a spus ucenicilor Săi în ultimul cuvânt rostit lor: Pacea mea dau vouă; nu precum lumea dă, eu dau vouă (Ioan 14, 27). Prin aceasta, El a arătat că pacea Lui este cu mult mai desăvârşită decât pacea lumească obişnuită.
Lumea cunoaşte numai armistiţii. De aceea în ea nu poate domni pacea adevărată. Uitaţi-vă la istoria omenirii ! Câte tratate de pace s-au încheiat şi câte războaie au izbucnit iarăşi după aceasta, iscate de înseşi tratatele de pace, căci în nedreptatea lor se afla sămânţa vrajbelor viitoare. Nu aceasta este pacea lui Dumnezeu ! Cine se învredniceşte să primească această pace, vieţuieşte în pace şi cu cugetul său şi cu semenii, dar mai ales cu Dumnezeu. El s-a făcut, prin harul lui Dumnezeu, făptură nouă, care dispreţuieşte păcatul şi iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său, făptură nouă care se caracterizează prin facerea de pace. Aceasta este minunea care se întâmplă cu aceia care sunt în legătură de har cu Hristos.
Păcatul luptă împotriva lui Dumnezeu. Lumea, cufundată fiind în rău (I Ioan 5, 19) este şi ea în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Dar pentru că Dumnezeu era întru Hristos, împăcând lumea luişi, nesocotind lor păcatele lor; şi punând întru noi cuvântul împăcării (II Corinteni 5, 19). Şi astfel, cei ce doresc să dobândească pacea pot să o facă cu ajutorul lui Dumnezeu. Tocmai această câştigare a păcii cu Dumnezeu, cu semenii, cu sine, se numeşte de către Domnul facerea de pace. Ea duce la fericirea veşnică şi la înfierea de către Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Treptele facerii de pace
Treapta I – Duhul păcii
Ce înseamnă să fii făcător de pace ? Înseamnă mai întâi să faci pace în sufletul tău, apoi să trăieşti în pace cu semenii tăi şi mai apoi să împaci pe oamenii ce se duşmănesc. Acesta din urmă este un lucru foarte anevoios. Nu oricine poate să-l plinească. Pentru ca omul să se ridice până la cea de-a treia treaptă a facerii de pace, trebuie să treacă prin primele două: să plinească pace în sine şi împreună vieţuire cu semenii.
Prima treaptă a facerii de pace constă în stăpânirea păcii în propriul suflet. Acela care vrea să fie făcător de pace adevărat trebuie să-şi înceapă lucrarea cu sine. În acest scop, trebuie să caute să trăiască în pace cu cugetul său. Iar în pace cu cugetul trăieşte acela care este împăcat cu Dumnezeu, în pace cu poruncile lui Hristos şi în război cu înclinaţiile păcătoase. Războiul cu sine pentru dobândirea păcii dumnezeieşti este de neapărată trebuinţă, căci ceea ce nimiceşte liniştea noastră sufletească şi unirea noastră cu Dumnezeu sunt patimile noastre care ne tulbură neîncetat. Ele luptă împotriva legii lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Că împreună mă veselesc cu legea lui Dumnezeu după omul cel dinlăuntru. Dar văz altă lege întru mădularele mele, oştindu-se împotriva legii minţii mele şi dându-mă pre mine rob legii păcatului, care este întru mădularele mele (Romani 7, 22-23). Tocmai această lege păcătoasă, această patimă trebuie omul să o biruiască, pentru a dobândi pacea sufletească. Iar patimile nu pot fi biruite dacă omul nu duce război înverşunat împotriva lor.
Şi astfel, de vrei să ai pace sufletească, du război necurmat ! Dacă te împaci cu patimile tale, veşnic vei fi tulburat de ele. Iar dacă le declari război nemilos, cu ajutorul harului lui Dumnezeu le vei birui şi pacea se va înstăpâni în inima ta.
Patimile se biruiesc prin plinirea poruncilor lui Dumnezeu, mai cu seamă a următoarelor dintre ele: smerenia, lepădarea de sine, blândeţea, înfrânarea şi răbdarea. Dacă omul se înarmează cu răbdare şi credincioşie neclătinată faţă de poruncile dumnezeieşti va câştiga pacea sufletului său. Dar dacă rămâne în delăsare şi lenevire duhovnicească şi se poartă fără de grijă cu patimile sale, atunci, după cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, duhurile rele vor începe să pună stăpânire pe el şi să stârnească mişcări păcătoase în sufletul şi trupul lui: ,,În aşa măsură încât sufletul chinuit nu va şti unde să se ascundă, nevăzând, în deznădejdea lui, de unde ar putea să-i vină ajutorul. Abia după ce sufletul, trezit, se află din nou de partea poruncilor şi se predă duhului dumnezeiesc, se umple din nou de starea mântuitoare. Atunci el înţelege că trebuie să caute linişte numai la Dumnezeu şi că numai în chipul acesta este cu putinţă pentru el ca să dobândească pacea”.
Când omul nu are pace înlăuntrul său, nu poate să aibă pace nici cu semenii săi. Este neîncetat într-o stare de agitaţie, încât toţi din jurul lui îl enervează. Sfântul Apostol Iacov întreabă: De unde sunt războaie şi sfezi între voi ? Au nu de aici, din dezmierdările voastre care se oştesc întru mădularele voastre ? (Iacov 4, 1). Aşadar, tulburarea sufletului duce la stricarea păcii şi cu semenii. Iar aceasta înseamnă: nu poţi să trăieşti în pace adevărată cu semenii dacă nu ai pace în cugetul tău. Dacă vrei să urci la etajul al doilea, trebuie să treci de primul. Dacă doreşti să trăieşti în pace cu aproapele tău, fă mai întâi de toate pace în sufletul tău, izgonind din el patimile !
Sfântul Serafim din Sarov a zis unui apropiat al său: ,,Bucuria mea, câştigă duhul păcii şi mii se vor mântui în jurul tău !” Ca să dobândeşti duhul păcii înseamnă să te faci stăpânul patimilor tale şi tu să le stăpâneşti şi nu să te ocârmuiască ele. Cel ce a dobândit duhul păcii nu se mânie când este ocărât, nu se mânie când nu îi sunt îndeplinite capriciile şi nu încearcă ura când ceilalţi se poartă rău cu el. Purtarea lui plină de blândeţe mişcă pe cei din jurul său şi ei îşi mântuiesc sufletele pe lângă el. Astfel, pacea unui suflet se revarsă şi în celelalte suflete. Pacea sufletului nu poate fi păstrată fără lepădare de sine. Trebuie să fii pregătit pentru jertfe dacă vrei să păstrezi această comoară cerească, pacea sufletului. Fără îngăduinţă faţă de semeni, fără strivirea mândriei, fără renunţarea la unele dintre drepturile tale, pacea nu poate vieţui îndelung în suflet. Cel mândru singur alungă de la sine starea de pace. El este gata să vadă aproape în fiecare cuvânt o jignire adusă demnităţii lui, să se simtă nedreptăţit, trecut cu vederea, rănit. Cel smerit este în pace şi cu sine, şi cu semenii săi; nu întâmplător rădăcina cuvântului smerenie, în limba slavonă, este mir, adică pace, iar prefixul s înseamnă că pacea este cu sine şi cu ceilalţi.
Odată, la Mânăstirea Pecerska din Kiev, nimeni nu vroia să pregătească lemnele pentru bucătărie. Atunci iconomul, părintele Teodor, a venit la Cuviosul Teodosie, egumenul mânăstirii, şi i-a spus: ,,Spune, părinte, unuia dintre monahii liberi să taie nişte lemne, care sunt de trebuinţă”. Cuviosul i-a răspuns: ,,Iată, sunt liber voi merge ! Aceasta se întâmpla în jurul prânzului. Cuviosul a zis fraţilor să meargă la masă, iar el, fără ca aceştia să-l vadă, a luat securea şi a început să taie lemne. După prânz, monahii ce ieşeau din trapeză au văzut cum egumenul tăia lemne. Atunci ei s-au ruşinat, fiecare a luat securea şi au tăiat atât de multe lemne, încât au ajuns pentru mult timp.
Pacea sufletească a Cuviosului Teodosie a molipsit cu pace şi sufletele celorlalţi fraţi şi a împrăştiat vrajba care ar fi putut să se înstăpânească, dacă Sfântul Teodosie nu ar fi fost atât de smerit şi gata de jertfă. Dar pentru că sfântul însuşi veghea întotdeauna asupra sufletului său şi căuta să păstreze în el cel mai de preţ dar – pacea, a ajutat prin aceasta cu fiecare faptă smerită a sa monahilor încredinţaţi lui să aibă pace în viaţa lor. Iată cum în faptă s-au împlinit cuvintele Sfântului Serafim din Sarov: Câştigă duhul păcii şi mii se vor mântui în jurul tău.
Dacă am putea numai să dobândim noi această înţelepciune, să ne păstrăm sufletul în pace, câte urmări pline de har nu s-ar naşte din asta şi pentru noi înşine, şi pentru apropiaţii noştri ! În casele noastre nu ar mai izbucni zi de zi certuri, dacă acolo ar fi măcar un suflet care iubeşte pacea ! Familiile noastre ar putea să se prefacă în colţuri liniştite de Rai, dacă acolo ar fi doar un om care să fie gata la orice jertfă personală şi îngăduinţă binecuvântată în numele păcii. Chiar fără alte virtuţi deosebite, numai răbdare dacă am avea în mai mare măsură, pacea în sufletele noastre, şi de acolo, şi în familiile noastre, am fi mântuiţi !
Pacea este unul dintre cele mai scumpe bunuri ale omului. Este dar de sus, după cum este spus: Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1, 17). Dar chiar dacă este dar de la Dumnezeu, el trebuie câştigat cu eforturi nobile de voinţă din partea omului. Dumnezeu dă, dar nu pune în traistă, spune o înţeleaptă vorbă din popor. Nu este de ajuns să crezi în Dumnezeu şi să te rogi Lui ca să dobândeşti duhul păcii. Trebuie să te osteneşti, să te nevoieşti pentru dobândirea lui. Cum ? Iată cum ! Dacă cineva, fie el cel mai apropiat om de casa ta, te jigneşte, nu te grăbi să te mânii. Căci degrabă mânierea şi iuţimea îngroapă pacea. Ci fă trebuinţă de sforţările voinţei ca să înghiţi ocara. Taci ! Rabdă ! Atunci va fi păstrată pacea şi în sufletul tău, şi în casa ta !
Tot aşa trebuie să facem când ne umilesc, ne nedreptăţesc şi ne vorbesc de rău oamenii din afară. Aceasta poate să fie foarte anevoios. Poate împotriva acelora care vorbesc împotriva noastră noi să fim în stare să spunem mult mai multe. Dar mai bine va fi dacă nu vom grăi nici un cuvânt, chiar dacă unii ne vor socoti pentru asta proşti. Căci dacă vom vorbi într-o stare sufletească atât de aprinsă, vom păcătui neîncetat. Sfântul Apostol Iacov povăţuieşte pe fiecare om să fie grabnic spre a auzi, şi zăbavnic spre a grăi, zăbavnic spre mânie; că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu (Iacov 1, 19-20). Să ne facem următori psalmistului care ne înfăţişează purtarea sa în astfel de situaţii: Şi m-am făcut ca un om ce nu aude, şi nu are în gura lui mustrări (Psalmi 37, 14). Cu adevărat nu este lesne nevoinţa tăcerii, mai cu seamă când eşti ocărât şi învinuit pe nedrept. Însă prin aceasta se dobândeşte darul înalt al păcii, care este, pe drept spus, raiul lui Dumnezeu în om: Că nu este împărăţia lui Dumnezeu mâncare şi băutură; ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17).
Cel care a dobândit duhul păcii este cu adevărat fericit. În el sălăşluieşte Însuşi Dumnezeu, căci El iubeşte să trăiască acolo unde este pace. În psaltire este spus despre Dumnezeu că sălaşul Lui este în muntele Sionului (Psalmi 73, 3). Iar Sionul înseamnă pace.
La moartea Sfântului Romano s-au adunat în jurul lui ucenicii şi l-au întrebat: ,,Cum să ne rânduim dacă tu te duci ?” Stareţul le-a răspuns: ,,Ştiu că nici unuia dintre voi nu i-am dat vreo lucrare dacă mai înainte nu îmi ziceam înlăuntrul meu să nu mă mânii dacă cuvântul meu nu va fi împlinit. În felul acesta, noi am trăit toată vremea în pace”.
Să plinim din această înţelepciune şi să iubim pacea sufletului ! Să nu ne mâniem ! Atunci vom avea pace înlăuntrul nostru şi în casele noastre. Pentru că unde este râvnire şi prigonire, acolo este neaşezare şi tot lucrul rău. Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi făcătoare de pace, blândă, plecată, plină de milă şi de roduri bune, fără de judecată, şi nefăţarnică. Iar roada dreptăţii cu pace se seamănă celor ce fac pace (Iacov 3, 16-18).
Fericiţi cei care s-au împăcat cu Dumnezeu şi cu cugetul lor, căci ei se fac fii ai lui Dumnezeu şi moştenesc încă de aici Împărăţia păcii lui Dumnezeu !
