Scriptura nr. 62
POSTUL MARE 2022
Tâlcuire la canonul sfintei şi măritei duminici a Paştilor,
adică a Învierii celei purtătoare de lumină a Domnului,
alcătuire a lui Ioan Damaschinul
de Sfântul Nicodim Aghioritul
Cântarea 1
Glasul 1, Irmosul
Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare ! Paştile Domnului, Paştile ! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pre noi cei ce cântăm cântare de biruinţă !
Retorii obişnuiesc să nu se folosească de introduceri la anumite cuvinte panegirice, ci să înceapă numaidecât tratarea temei lor; astfel că şi Ioan Damaschin, cel înzestrat cu numele graţiilor, imitându-i pe aceştia, ca un retor pe retori şi ca un panegirist pe panegirişti, fără a se folosi de acrostih – care într-un fel ţine loc de introducere -, face început canonului de faţă al zilei celei purtătoare de lumină. Prin două lucruri luminoase, vrednice de strălucirea praznicului de faţă, a dorit să înfrumuseţeze luminata Înviere a Domnului Ioan Damaschin, cel luminos prin viaţă, mai luminat prin cuvânt şi prealuminat cu sufletul.
Căci mai întâi a împodobit ziua aceasta luminoasă nu cu alt glas muzical decât cu cel dintâi; fiindcă acest glas are melosul riguros, armonios şi temerar; a început să fie cântat de dorieni, care sunt peloponezienii din Monemvasia; de aceea, după cei ce se ocupă cu muzica se mai numeşte şi dorian, tetrafonic şi naos, în virtutea raţiunilor pe care aceştia le-au aprofundat; şi, în genere, întrucât ziua de Paşti este sărbătoarea sărbătorilor, praznicul praznicelor şi cea mai luminată dintre toate, glasul întâi care se cântă în această zi este cel mai luminos dintre toate; pentru aceasta şi în acord cu opinia comună a tuturor celor preocupaţi de muzică, glasul acesta a fost socotit vrednic să ocupe cel dintâi loc între toate celelalte glasuri, dat fiind că în epigrama închinată lui se afirmă acest lucru:
Cinstindu-ţi acordurile arta muzicală,
Îţi acordă, după iscusinţa-ţi, cea dintâi treaptă !
Apoi, luminatul melod a împodobit praznicul luminat cu spusele luminoase ale prealuminosului alcătuitor de cuvinte panerigirice Grigorie Teologul, pentru ca, în acord cu armonia intervalelor muzicale ale unei octave duble, cu ajutorul cuvintelor luminate preluate de un melod luminat dintr-o scriere a unui panegirist luminat, dimpreună cu un eh plin de serenitate, să alcătuiască în chip luminos melosul strălucit al zilei celei luminate a Paştilor; minunat este că nu preia din scrierile lui Grigorie Teologul doar temele, ci foloseşte pasaje întregi din cuvintele aceluia.
Hristos în slavă. Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia
Ia seama cum preia în chip nemijlocit şi simplu, chiar de la începutul primei ode, din izvoarele lui teologice; în cuvântul ,,Despre Sfintele Paşti şi pregetare”, Grigorie Teologul începe aşa: ,,Ziua Învierii”; apoi: ,,Şi să ne luminăm cu prăznuirea”; şi în acelaşi cuvânt, la tâlcuirea semnificaţiei Paştilor spune: ,,Cuvântul [Paşti] înseamnă trecere, sub aspect istoric, în urma plecării şi mutării din Egipt în Canaan, iar sub aspect duhovnicesc, înaintare şi urcare de la cele de jos spre cele de Sus şi spre pământul făgăduinţei”. Reunindu-le pe acestea trei în irmosul de faţă, melodul preia şi propoziţia de mai sus, care aparţine lui Grigorie Teologul, spunând aşa: ,,Ziua Învierii: pentru aceea să ne luminăm în ziua aceasta toate popoarele ortodoxe ale Bisericii”.
În continuare menţionează pricina luminării căci, zice, sunt Paştile Domnului. Şi repetă de două ori melodul cuvântul ,,Paştile”, ca să-şi arate starea de veselie sufletească; că cei ce se bucură rostesc de două ori acele lucruri şi nume pentru care se bucură, îmboldiţi spre aceasta de preaplinul bucuriei; iar Teologul repetă de trei ori cuvântul ,,Paştile” în cinstea Sfintei Treimi, cum el însuşi mărturiseşte: ,,Paştile Domnului, Paştile şi iarăşi voi spune Paştile întru cinstea Treimii”.
Apoi melodul prezintă tâlcuirea cuvântului ,,Paştile”, pe care îl consideră pricina în virtutea căreia trebuie să ne luminăm, spunând de altfel: ,,Pe drept noi, ortodocşii, după cuviinţă să ne luminăm astăzi şi să prăznuim Paştile, fiindcă Stăpânul Hristos nu ne-a trecut pe noi dintr-un pământ într-altul, adică din pământul Egiptului în pământul făgăduinţei şi dintr-un loc locuit în pustiul Sinaiului, ca pe Israil cel de demult, ci ne-a trecut de la moarte la viaţă şi de pe pământ şi de la cele pământeşti la cer şi la cele cereşti; de aceea cântăm aşa Domnului, Binefăcătorul nostru, cântarea cu adevărat de biruinţă cântată de israilteni când au trecut prin Marea Roşie: Să cântăm Domnului că cu slavă s-au preaslăvit (Ieşirea 15, 1, 21).
Ia aminte, aşadar, iubite cititorule, şi minunează-te de chipul înţelept de care se foloseşte în irmosul acesta dumnezeiescul melod, întrucât a alcătuit irmosul referindu-se atât la tema zilei închinate Învierii, cât şi la aceea a primei ode; căci, după ce a spus ,,Să ne luminăm”, a folosit bine intenţionat cuvântul ,,Paştile” şi l-a numit ,,trecere” ca prin aceasta să se facă aducere aminte după cuviinţă şi de trecerea israiltenilor prin Marea Roşie, punând astfel oda întâi în legătură cu sărbătoarea Paştilor, şi să ne dea nouă de înţeles că trecerea aceea materialnică a israiltenilor a fost chip al trecerii noastre nematerialnice şi că Fasca acelora a fost chip al Paştelui nostru; căci de la Fasca – ce înseamnă ,,trecere” – avem Pasha, Paşti, prin transformarea lui F aspru în corespondentul P slab şi a lui K slab în corespondentul H aspru, cum spune Grigorie Teologul:
,,Sunt unii care socotesc că [Fasca] este numele Pătimirii mântuitoare (adică este totuna cu cel de Paşti, care ar veni de la faptul că Hristos a suferit pentru noi), care, după ce s-a elenizat prin transformarea lui F în P şi a lui K în H, a dat numele zilei de Paşti; după intrarea cuvântului în uz, în auzul celor mai mulţi a devenit [în virtutea acestei etimologii] un cuvânt mult mai plin de cucernicie”[1].
Frumoase şi panegirice sunt şi encomiile adresate numelui Paştilor de către Iosif Vryennios, care spune: ,,Paştile înseamnă trecere de la întuneric la lumină; ieşire din iad pe pământ; urcare de pe pământ la Ceruri; mutare de la moarte la viaţă; Paştile este Învierea pământenilor care au căzut; rechemarea celor izgoniţi din Eden; Paştile credincioşilor este cu adevărat viaţa; desfătarea a toată lumea; cinstirea dumnezeieştii Treimi. Fără de număr sunt numirile Paştilor, căci şi harul care se vădeşte prin ele mult sporit este; că acesta este şi desfătarea sufletelor, bucuria minţilor, uşurarea trupurilor şi luminarea ochilor, desfătarea gâtlejurilor, veselire, căldură, bucurie”.
Cântarea a 3-a
Irmosul
Veniţi să bem băutura nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din Izvorul nestricăciunii, Cel ce a izvorât din mormântul lui Hristos, întru carele ne întărim.
De admirat este faptul că melodul a menţionat în irmosul acesta ,,băutura nouă”, care nu are nimic în comun cu oda a treia, aşa-numită a Anei. Spre dezlegarea nelămuririi, spunem că, la o cercetare mai atentă, vom afla că irmosul acesta este adaptat atât sărbătorii Învierii, cât şi odei a treia, a Anei, şi prin urmare ia aminte. Împărăţia lui Dumnezeu este numită în multe locuri din Sfânta Scriptură perifrastic; se numeşte aşadar şi Înviere a lui Hristos, după cum Însuşi Domnul a numit-o, zicând: Nu voiu mai bea de acum dintr-această roadă a viţei, până în ziua aceea când o voiu bea pre aceasta cu voi nouă întru împărăţia Tatălui meu (Matei 26, 29); căci numeşte aici Împărăţie Învierea Sa, potrivit tâlcuirilor Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Teofilact.
Cu ştiinţa acestui lucru, minunatul melod ne cheamă foarte prieteneşte pe noi, creştinii ortodocşi, să bem această băutură nouă, pe care Domnul ne-a făgăduit-o. Într-adevăr, aceasta este o băutură nouă, fiindcă ne înnoieşte şi dăruieşte nestricăciune nouă, celor învechiţi şi stricaţi prin păcat; întrucât noi am înviat dimpreună cu Hristos prin credinţă, este lămurit prin urmare că ne-am înnoit împreună cu El şi ne-am făcut nestricăcioşi. Astfel, acest irmos se află în deplină concordanţă cu Învierea Domnului.
Sărutul lui Iuda. Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia
Dar acest irmos se află în deplină concordanţă şi cu oda a treia a Anei; căci şi aici stă scris ,,întru carele ne întărim”, precum şi în cântarea a treia a Anei: Întăritu-s-a inima mea întru Domnul (I Împăraţi 2, 1). Dar irmosul se află în deplină concordanţă şi în alt chip cu oda a treia; şi fiindcă oda spune Întăritu-s-a inima mea, irmosul face referire la piatră, care este foarte tare; aşa că, pentru a vădi concordanţa dintre irmos şi oda Anei, melodul se foloseşte de vechea istorie a Ieşirii, unde se menţionează că din piatra tare a cremenei a izvorât apă (A Doua Lege 8, 16); de aceea şi spune: Veniţi, o, popoare de Hristos iubitoare, să bem apa nouă, înnoitoare şi dătătoare de nestricăciune; nu ca aceea pe care a băut-o poporul lui Israil, izvorâtă taumaturgic din piatra cea stearpă şi tare; căci, cu toate că şi aceea era proaspătă, mulţumită felului în care a izvorât, nu era cu adevărat nouă, încât să poată înnoi şi dărui nestricăciune celor ce o beau.
Să bem nu o asemenea apă nouă, ci din izvorul nestricăciunii, adică din izvorul ce ne face nestricăcioşi şi ne înnoieşte, izvorât de Hristos, cel astăzi înviat, din mormântul de piatră, aşa cum acelaşi Hristos a făcut să iasă din piatră şi izvorul cel de demult al apei celei stricăcioase; şi în acelaşi Hristos şi noi, credincioşii, ne întărim ca şi cum ne-am afla pe o piatră tare şi o temelie neclintită, după cum spune Pavel: Ca un înţelept meşter – zice – temelie am pus, iar altul zideşte. Însă (…) altă temelie nimeni nu poate să pună afară de ceea ce este pusă, care este Iisus Hristos (I Corinteni 3, 10-11).
Cântarea a 4-a
Irmosul
La dumnezeiasca strajă, de Dumnezeu grăitorul Avacum să stea împreună cu noi şi să arate pe Îngerul cel purtător de lumină, care a grăit luminat: astăzi este mântuirea lumii, că a înviat Hristos, ca cel atotputernic.
Şi dacă acest melod cu numele graţiilor este într-adevăr vrednic de admiraţie pentru troparele de mai sus, vrednic de laudă şi preţuire este şi pentru acest irmos; întrucât, chiar dacă a împrumutat multe dintre cele spuse din cuvântul la Sfintele Paşti al lui Grigorie Teologul în odele întâi şi a treia, a păstrat această introducere a cuvântului aceluia ,,La dumnezeiască strajă sta-voi, zice Avacum”, pentru a-l adapta foarte iscusit şi atotînţelept pentru oda aceasta a patra, a lui Avacum. Şi pentru că tâlcuirea acestui tropar este dificilă şi neclară, de dragul acestuia trebuie să vorbim aici mai întâi despre cuvintele lui Avacum, despre vederea minunată avută de Grigorie Teologul şi apoi să tâlcuim irmosul, pentru ca tălmăcirea să fie pe înţelesul tuturor.
Proorocul Avacum, fiindcă îi vedea pe mulţi smintindu-se din pricina proniei şi a judecăţilor lui Dumnezeu, cum adică sunt trecuţi cu vederea necredincioşii şi nedrepţii care îi dispreţuiesc şi îi înghit pe cei dreptcredincioşi şi drepţi, s-a gândit să cerceteze aceste judecăţi mai presus de pricepere ale lui Dumnezeu; aşa că zice: La straja mea voiu sta, şi mă voiu sui pre piatră, şi voiu socoti, ca să văz ce va grăi întru mine, şi ce voiu răspunde asupra mustrării mele (Avacum 2, 1). Înţelesul acestor cuvinte profetice este, potrivit lui Nichita Scoliastul, următorul: Îmi voi păzi mintea ţinând-o departe de toată grija lumească prin trezvie şi rugăciunea minţii (căci prin strajă se înţelege şi luarea aminte şi rugăciunea minţii în inimă), şi aşa prin străjuirea aceasta cu mintea, mă voi sui pe piatra cea întărită şi neclintită a vederii duhovniceşti înalte şi de acolo ca de pe o culme de munte şi de pe un loc înalt voi cugeta la cuvintele pe care le va grăi întru mine Dumnezeu şi la răspunsul pe care aveam să-l dau la cercetarea Sa, adică pentru mustrarea celor de mai sus care s-au smintit.
Răstignirea Domnului. Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia
Aceste cuvinte ale lui Avacum sunt însuşite de către Grigorie Teologul în ce priveşte Învierea; astfel că prin strajă Avacum a înţeles nu trezvia minţii şi luarea aminte, ci cinstea şi vederea duhovnicească a preoţiei arhiereşti; căci le este îngăduit arhiereilor, ca mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, să ceară unele ca acestea şi să ajungă la contemplarea lor prin mişcarea de la sine a minţii. Şi câţi spun (printre aceştia se numără şi Iosif Vryennios care zice că Îngerul ce s-a arătat lui Grigorie Teologul a fost Gavriil, potrivit ,,Cuvântul al doilea la Bunavestire”) că în vederea primită de la Dumnezeu Grigorie Teologul l-a văzut pe Înger, mişcat fiind de altcineva [nu de la sine], aceştia greşesc foarte mult faţă de adevăr, întrucât grăiesc fără să ia seama la spusele Teologului; căci acesta în introducerea ,,Cuvântului” său ,,la Sfintele Paşti” aşa spune: ,,Voi sta de strajă, zice minunatul Avacum; dimpreună cu el astăzi voi sta şi eu întru tăria şi contemplarea date mie de Duhul, şi voi scruta şi voi cunoaşte ceea ce se va arăta şi ceea ce mi se va grăi; şi am stat şi am scrutat şi iată, un bărbat pe nori … şi înfăţişarea sa era ca aceea a unui Înger … şi a strigat cu glas mare şi a zis: ‘Astăzi este mântuirea lumii, atât a celei văzute, cât şi a celei nevăzute’”.
Fiind acestea cunoscute de mai înainte, sfântul melod adună laolaltă şi cuvintele lui Avacum şi pe cele ale lui Grigorie Teologul şi spune: Proorocul Avacum, care a stat oarecând la straja minţii sale, să stea şi astăzi împreună cu noi. Şi foarte nimerit a menţionat şi numele lui Avacum, ca să arate că şi oda, şi canonul acesta au ca subiect învierea şi ridicarea Domnului, fiindcă Avacum se tâlcuieşte ,,părintele ridicării”. Apoi spune: Avacum (fie proorocul, fie Teologul, care grăieşte în numele lui Avacum) să ne arate pe acel Înger luminos, care s-a înfăţişat lui în vedere duhovnicească şi i-a zis: ,,Astăzi este mântuirea lumii”. Însă melodul nu adaugă şi celelalte cuvinte ale Îngerului, ,,atât a celei văzute, cât şi a celei nevăzute”, ci le lasă deoparte, întrucât le-a folosit anterior, în troparul odei întâi, unde viersuise ,,să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută”. Nu a uitat să amintească însă că îngerul a strigat ,,luminat”: cu glas adică strălucitor, ca de foc şi lumină, dat fiind că ,,luminat” provine de la cuvântul ,,foc”, prin metateza lui ,,r”.
Dar de ce a adăugat melodul la sfârşitul troparului ,,că a înviat Hristos, ca cel atotputernic” ? Ca să arate că Învierea lui Hristos depăşeşte toate hotarele şi legile firii, fiind numai rodul şi lucrarea dumnezeirii celei atotputernice, pentru care nimic nu este cu neputinţă; căci numai ea este atotputernică. De aceea şi Pavel, vădind aceasta, a spus: După lucrarea puterii tăriei lui, care [Dumnezeu Tatăl] o au lucrat întru Hristos, sculându-l pre el din morţi (Efeseni 1, 19-20), că de s-au şi răstignit dintru neputinţă, dar este viu din puterea lui Dumnezeu (II Corinteni 13, 4) şi, de asemenea, în ce chip s-au sculat Hristos din morţi prin slava [adică, prin dumnezeirea] Tatălui (Romani 6, 4). Pentru aceea şi Sfântul Ioan Gură de Aur, explicând versetul acela din profeţia lui Varlaam: Culcându-se s-a odihnit ca un leu şi ca un pui de leu, cine îl va scula pre el ? (Numerii 24, 9), zice: ,,A numit moartea Lui adormire şi somn şi a unit moartea cu învierea, zicând: Cine îl va scula ? Nimeni altcineva decât El; El Se va scula pe Sine”.
Cântarea a 5-a
Irmosul
Să mânecăm cu mânecare adâncă, şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului, şi să vedem pe Hristos, Soarele Dreptăţii, tuturor viaţă răsărind.
Şi în acest irmos melodul leagă oda a cincea de praznicul Învierii; aşa că, dacă Isaia, părintele odei a cincea, foloseşte cuvântul ,,mânecare” (De noapte mânecă duhul meu către tine Dumnezeule (Isaia 26, 9)), la fel Evanghelistul Luca, relatând Învierea, zice: Iar întru una din Sâmbete, la mânecare adâncă, au venit la mormânt, aducând miresmele cele ce gătise (Luca 24, 1); de dragul acestui lucru şi scriitorul de cântări, reunind ambele mărturii, se întoarce spre poporul dreptcredincios al creştinilor şi spune aşa:
Haideţi şi noi, iubitorii de prăznuire, să urmăm acelor femei purtătoare de mir şi, ridicându-ne din pat foarte de dimineaţă, să-I aducem Stăpânului înviat imnurile cuvenite Învierii Sale, aşa cum mironosiţele şi-au adus mirurile, şi să nu lenevim dormitând întreaga noapte; să priveghem, fraţilor, în noaptea aceasta a Duminicii luminatei Învieri, prin cântarea de imnuri şi slavoslovii până în zori; căci aşa făceau acei creştini de demult care, aprinzându-şi lumânările, privegheau întreaga noapte, până la al şaptelea ceas, în aşteptarea Învierii Domnului, precum spune şi Grigorie Teologul: ,,Frumoasă, aşadar, a fost prăznuirea noastră în haine sărbătoreşti şi aprinderea tuturor luminilor, pe care atât fiecare în parte, cât şi cu toţii împreună le-am săvârşit, umplând noaptea de îmbelşugată lumină”. Dar dacă voi, creştini fiind, nu puteţi priveghea întreaga noapte, treziţi-vă măcar cât mai de dimineaţă, după miezul nopţii, spre a prăznui Învierea Domnului. Şi, după cum este firesc, dacă în zorii zilei răsare soarele, noi priveghem pentru că voim a vedea prin credinţă pe Hristos, Soarele nematerialnic al Dreptăţii, ieşind din mormânt ca din spatele orizontului şi răsărind adevărata viaţă nouă, credincioşilor.
Răstignirea Domnului (detaliu). Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia
Cântarea a 6-a
Irmosul
Pogorâtu-te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase, şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt.
Aşadar, melodul adaptează irmosul acesta atât la oda a şasea, a lui Iona, cât şi la praznicul Învierii; preluând cuvântul acela al lui Iona, care spune: M-am pogorât în pământul ale căruia încuietorile sunt zăvoare veşnice (Iona 2, 7), şi întorcându-se spre Hristos, I Se adresează Acestuia astfel: O, Dumnezeu-Omule, Iisuse Hristoase, Tu Te-ai pogorât întru cele mai de jos ale pământului, în iad; şi pogorându-Te acolo ai zdrobit încuietorile cele veşnice, care ţineau din veac pe cei ferecaţi în iad. ,,Încuietorile cele veşnice” ne arată că drugii aceia erau fixaţi bine şi sigur şi că nu au putut fi zdrobiţi din veac de nici un om.
Aşa că şi Sever pune acest verset biblic în legătură mai degrabă cu Hristos decât cu Iona; căci nu Iona s-a pogorât cu adevărat în acest loc de sub pământ, ci Domnul care, potrivit proorociei lui Isaia, a zdrobit porţile cele de aramă şi a sfărâmat zăvoarele cele de fier: Eu înaintea ta voiu merge şi munţii voiu face şes, uşile cele de aramă voiu zdrobi şi zăvoarele cele de fier voiu sfărâma. Şi voiu da ţie vistierii întunecate, ascunse, nevăzute voiu deschide ţie (Isaia 45, 2-3); prin urmare, sfărâmarea zăvoarelor de fier a fost preluată din Isaia, şi nu din versetul de mai sus al cărţii lui Iona, dat fiind că acolo nu se face referire la sfărâmare.
Aşadar, melodul încheie astfel: De vreme ce Tu, Doamne, ai sfărâmat zăvoarele iadului, ai înviat din mormânt a treia zi, în chipul în care şi Iona a ieşit din chit, aşa cum şi Tu ai prezis: Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi (Matei 12, 40). Iar purtătorul de Dumnezeu Maxim tâlcuie anagogic versetul de mai sus, zicând: ,,Prin pământul cel gras (Isaia 45, 3) a înţeles deprinderea înrădăcinată a răutăţii, prin încuietorile veşnice alipirea pătimaşă de cele materiale, care statornicesc deprinderea cea mai rea”.
Cântarea a 7-a
Irmosul
Cel ce a izbăvit pe tineri din cuptor, făcându-Se om, pătimeşte ca un muritor, şi prin patimă pe cel muritor îl îmbracă în podoaba nestricăciunii, Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri şi preaslăvit.
Hristos zice, care asemenea unui Dumnezeu S-a pogorât oarecând în cuptorul de foc din Babilon în chip şi sub înfăţişare de înger, i-a păzit pe cei trei prunci nevătămaţi de flacăra focului, astfel că focul nu le-a atins nici măcar un fir de păr: Iar îngerul Domnului – zice – s-a pogorât împreună cu cei dimprejurul lui Azaria în cuptor, şi a scuturat para focului din cuptor. Şi a făcut mijlocul cuptorului ca un duh de rouă suflând, şi nu s-a atins de dânşii nicidecum focul, şi nu i-a întristat, nici i-a mâhnit pre ei (Cântarea celor trei tineri 25). Iar Acela, adică Cel ce i-a izbăvit pe cei trei tineri, S-a făcut mai târziu om, asemenea mie, şi asumându-Şi sărăcia noastră, suferă asemenea unui muritor; numai că prin Pătimirea Sa îmbracă întru nestricăciune plămada muritoare a lui Adam şi a noastră; căci nu doar El Însuşi S-a îmbrăcat ca om întru podoabă şi nestricăciune după Înviere, cum spune şi dumnezeiescul David: Domnul au împărăţit, întru podoabă s-au îmbrăcat (Psalmi 92, 1), ci şi pe noi cei stricaţi de păcat ne-a îmbrăcat în nestricăciune prin bunătatea Sa neţărmurită şi prin înrudirea şi apropierea firească pe care umanitatea asumată de El o are cu firea noastră.
Răstignirea Domnului (detaliu). Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia
Iar că Cel care a coborât în chip de Înger în cămin şi i-a păzit pe cei trei prunci neatinşi de foc era Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu a mărturisit-o şi Nabucodonosor, zicând: Acum eu văz patru bărbaţi dezlegaţi, şi umblând în mijlocul focului, şi nimic lor nu le strică, şi chipul celui de al patrulea asemenea fiului lui Dumnezeu (Daniil 3, 25), în timp ce mulţi Părinţi socotesc că Îngerul ce S-a pogorât în cuptor este Îngerul Sfatului celui Mare, de care aminteşte Isaia. Ia seama cum melodul a pus în legătură irmosul acesta cu oda a şaptea a celor trei tineri şi cu praznicul Învierii. Şi aşa cum cei trei tineri au fost păziţi şi nestricaţi de flacăra focului, la fel trupul Domnului supus stricăciunii şi morţii nu doar nu a suferit în mormânt nici o stricăciune (adică, desfacerea în cele din care este alcătuit), ci a primit înăuntrul său dumnezeirea şi nemurirea.
Cântarea a 8-a
Irmosul
Această aleasă şi sfântă zi, una a sâmbetelor, Împărăteasă şi Doamnă, al praznicelor praznic şi sărbătoare este a sărbătorilor, întru care binecuvântăm pre Hristos întru toţi vecii.
Zilei celei purtătoare de lumină a Învierii Domnului, care poartă şi numele de Sfânta Duminică, melodul îi atribuie în troparul acesta multe, înalte şi slăvite nume şi epitete; căci este numită aleasă şi sfântă de către Moisi din două motive: întâi, întrucât este a opta zi, care este prefigurare a veacului viitor, apoi, întrucât este ziua Paştilor; în ce priveşte primul motiv, Moisi spune aşa: Iar ziua a opta numită sfântă va fi vouă (Leviticul 23, 36).
Cât priveşte cel de-al doilea, acelaşi Moisi zice următoarele: Acestea sunt sărbătorile Domnului numite sfinte pe care le veţi vesti la vremea lor. În luna dintâi, în a paisprezecea a lunii către seară este Pasha Domnului (Leviticul 23, 4-5), şi, de asemenea, pentru sărbătoarea Cincizecimii şi pentru sărbătoarea corturilor. Acum, dacă sărbătoarea Paştelui mozaic este numită aleasă şi sfântă, cu cât mai mult nu trebuie numită aleasă şi sfântă Duminica purtătoare de lumină, care ne aduce pe Stăpânul Hristos, Paştile cel adevărat şi nemincinos ? Aşadar, din aceste pricini a numit melodul Duminica aceasta purtătoare de lumină a Paştilor aleasă şi sfântă[2].
Pogorârea la Iad. Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia
Se mai numeşte ziua aceasta a duminicii Paştilor şi una a sâmbetelor, pentru că aici prin cuvântul una se subînţelege prima, după cum este numită aşa în Cartea Facerii: Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă; zi una (Facerea 1, 5). Şi de ce s-a numit una, şi nu întâia ? Pentru că această zi, cu alte cuvinte duminica, este de acum prefigurare a veacului ce va să fie; atunci va fi acel al optulea veac, având o lumină continuă şi neînserată şi fiind asemenea unei singure zile; de aceea şi Vasilie cel Mare, întrebându-se de ce Moisi a numit ziua aceasta una, şi nu cea dintâi, zice: ,,Pentru ca să ne ducă cu gândul la viaţa ce va să fie a numit-o una pe icoana veacului, începutul zilelor, pe aceea ce este de o vârstă cu lumina, pe sfânta duminică, pe cea cinstită prin Învierea Domnului”.
În acord cu acesta spune şi dumnezeiescul Grigorie al Thessalonicului: ,,Duminica nu este doar a opta, în şirul celorlalte zile premergătoare ei, ci împreună cu cele ce îi urmează este prima astfel încât, prin rotaţie, aceasta este aceeaşi, ziua cea dintâi şi nouă, pe care noi o numim duminică şi pe care Moisi o desemnează ca fiind nu cea dintâi, ci una, ca cea mai înălţată dintre celelalte, preambul al zilei celei una şi neînserate a veacului ce va să fie” (,,Cuvânt la Duminica Nouă”).
Aşadar, duminica însăşi este prima dintre toate celelalte zile ale săptămânii, care sunt supranumite toate sâmbete, plecând de la ziua de căpetenie, care este sâmbăta; Duminica Paştilor este numită şi prima între celelalte praznice amintite în Sfânta Scriptură, ca aceea în care se prăznuieşte Învierea din morţi a Domnului şi prin aceasta a întregului neam omenesc.
Duminica aceasta purtătoare de lumină melodul o numeşte şi ,,Împărăţie”, preluând acest nume din cuvintele lui Grigorie Teologul: ,,Împărăteasa anotimpurilor (adică primăvara) iese înaintea Împărătesei zilelor şi îi aduce în dar tot ceea ce are ea mai frumos şi mai desfătător”; că precum soarele este numit regele celorlalte stele şi cugetul regele celorlalte puteri ale sufletului, primăvara este al celorlalte trei anotimpuri, şi trandafirul al celorlalte flori, şi diamantul al celorlalte pietre preţioase, şi vulturul al celorlalte zburătoare, şi leul al celorlalte patrupede, la fel ziua aceasta purtătoare a luminii Învierii Domnului este numită Împărăteasa tuturor celorlalte zile ale anului.
Şi o numeşte pe această zi purtătoare de lumină ,,praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor”, preluând expresia din ,,Cuvântul la Sfintele Paşti” al lui Grigorie Teologul; căci acolo spune aşa: ,,Aceasta ne este praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor, căci într-atât le întrece pe toate celelalte sărbători, nu doar pe cele omeneşti şi mai de jos (adică zilele de naştere, şi de majorat şi de aniversări matrimoniale ş.a.m.d.), ci şi pe celelalte praznice ale lui Hristos, închinate Lui, pe cât Soarele [întrece] stelele”. De asemenea, ziua Învierii este numită ,,praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor” şi ca prin intermediul anadiplozei să sporească întâietatea deţinută de aceasta în faţa celorlalte sărbători, după cum, cu alte cuvinte, se întâmplă şi în ce priveşte ,,Cântarea Cântărilor”, ,,Sfânta Sfintelor”, numite astfel cu ajutorul figurii de stil a anadiplozei, spre a se sublinia superioritatea absolută. Reiese, aşadar, că nici o altă sărbătoare nu este ,,praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor” în afara acestei zile de lumină purtătoare, în care lăudăm pe Hristos cel înviat în veci.
De ce însă melodul a numit-o pe această duminică ,,Doamnă” ? Din două pricini: în primul şi cel mai important rând, din pricină că aşa a fost numită de la Domnul, căci în această zi, şi nu în alta, a înviat Domnul; astfel că duminica a fost numită de la Domnul, prin paronimie; pentru că aceasta este afierosită Domnului mai mult decât celelalte zile ale săptămânii. Şi dacă Eusebiu a spus despre locaşurile de cult domneşti (Κυριακος) că s-au numit aşa de la Domnul (Κυριος), căruia I s-au afierosit (,,Lui Dumnezeu, Împăratului a toate şi, într-adevăr, Domnului tuturor, s-a socotit că este cuviincios să I se afierosească lăcaşuri sfinte, care au ajuns pe drept consacrate rugăciunilor nu din voia oamenilor, ci de la Însuşi Domnul a toate, de la care s-au şi învrednicit a-şi lua numele), repet, dacă şi Eusebiu a spus aceste lucruri despre locaşurile de cult ale Domnului, cu mai multă îndreptare trebuie să se spună aceste lucruri despre ziua duminicii, care nu de la oameni, ci de la Domnul tuturor şi-a primit numele.
În al doilea rând, i se spune ,,Doamnă” ca una ce domneşte şi este deasupra tuturor celorlalte zile ale săptămânii. Vedeţi care sunt marile şi înaltele privilegii ale sfintei duminici ?
Cântarea a 9-a
Irmosul
Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane ! Iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău.
Auzindu-l dumnezeiescul melod pe profetul Isaia zicând: Scoateţi apă cu veselie din izvoarele mântuitorului (Isaia 12, 3) (după tâlcuitori, prin izvoare se înţeleg dumnezeieştile Scripturi), a cercetat şi el până acum multe înţelesuri din dumnezeieştile Scripturi şi a udat cu ele grădinile duhovniceşti ale canoanelor psaltice; acum însă ,,a scos” din acelaşi prooroc versetul acela care spune: Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului preste tine a răsărit (Isaia 60, 1); şi în irmosul de faţă i-a dat o formă muzicală, modificându-l puţin, şi grăieşte: O, Noule Ierusalim, Biserica sobornicească a lui Hristos, luminează-te, luminează-te.
Poetul repetă de două ori acest verb, în primul rând pentru a adeveri ideea de luminare, iar în al doilea, datorită bucuriei peste măsură; căci şi cei ce dau mărturie pentru un lucru, şi cei ce se bucură peste măsură obişnuiesc să repete de două ori pricina [pe care o adeveresc şi de care se bucură]; de aceea şi marele Grigorie a spus: ,,Înnoirea, înnoirea ne este praznicul; să se rostească de nenumărate ori din pricina desfătării [pe care ne-o trezeşte]”. Zic ,,luminează-te”, fiindcă slava Domnului a răsărit asupra ta: iar slava Domnului este, după Teodor, crucea lui Hristos: Acum s-au preaslăvit Fiul Omului (Ioan 13, 31); însă după Grigorie Teologul este dumnezeirea lui Hristos, aşa cum a spus Pavel: Tatăl slavei (Efeseni 1, 17), adică al dumnezeirii; sau, după alţii, slava Domnului este lumina dumnezeiască şi strălucirea feţei Sale, în acord cu şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor (Luca 2, 9). Într-adevăr, toate acestea trei au strălucit peste tine, o, Biserică dintre neamuri (Romani 16, 4).
Slava Sfintei Cruci. Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia
Pentru ca iudeii care păreau că văd să nu vadă, după profeţia lui Isaia, iar poporul care stătea în întuneric (adică idolatru) să vadă marea lumină a cunoştinţei de Dumnezeu; iar în ce-i priveşte pe iudeii aceştia, Hristos, Soarele Dreptăţii, mai degrabă S-a ascuns de ei din pricina necredinţei lor întrucât, omorât fiind de ei, S-a ascuns şi a asfinţit în cele dedesubt, apunând în mormânt şi iad; iar nouă, celor dintre neamuri care am crezut, ne-a răsărit întrucât am cunoscut răsăriturile dumnezeirii Sale şi ne-am luminat cu lumina dreptei credinţe şi a virtuţii. Iar melodul îi zice Noului Sion să dănţuiască duhovniceşte şi să se bucure pentru învierea Mielului său Hristos pentru că bucuria şi veselirea lui Hristos sunt ale lui.
Apoi îşi îndreaptă cuvântul către Născătoarea de Dumnezeu într-un chip deloc zadarnic sau nefiresc, ci pentru a arăta că irmosul acesta aparţine odei a noua, a cărei izvoditoare şi începătoare şi poetă a fost Doamna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, şi de aceea spune către ea: Iar tu, Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te şi te bucură pentru învierea Fiului tău; căci precum mai înainte sabia întristării ţi-a străpuns inima din pricina pătimirilor şi morţii Fiului, după profeţia lui Simeon, aşa acum este drept ca tu să fii cea dintâi care, înaintea celorlalţi, să te bucuri şi să te veseleşti pentru învierea Fiului tău, după cum ai şi profeţit în oda ta, zicând: S-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu (Luca 1, 47)[3].
Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 138/ianuarie-februarie 2022 şi 139/martie-aprilie 2022
[1] Prin aceste cuvinte Teologul arată că nu este de acord cu opinia celor mulţi, anume că Paştile şi-a luat denumirea de la pătimirea cea mântuitoare, ci după cum adevereşte şi el, de la numele de Fasca care a fost transformat în cel de Paşti. Aceasta este conform adevărului, adică cuvântul Paşti nu provine de la pătimire, ci, cum ne spune dumnezeiescul Grigorie, de la cuvântul Fasca. Şi într-adevăr aşa stau lucrurile.
În primul rând, întrucât vedem că şi cei şaptezeci de traducători ai Septuagintei au transformat cuvântul Fasca în Paşti; astfel că citim în cartea Ieşirii: Şi să-l mâncaţi degrabă că sunt Paştile Domnului (Ieşirea 12, 11); iarăşi: Aceasta este legea Paştilor (Ieşirea 12, 43), ca în mii de alte locuri. În al doilea rând, dacă Paştile vine de la ,,a suferi” nu mai înseamnă trecere, şi atunci atât melodul nostru în canonul de faţă, cât şi mulţi alţii în alte scrieri ar susţine acest lucru cu totul neîntemeiat.
Conform unei alte variante, Sfântul Ioan Gură de Aur a înţeles cuvântul Paşti astfel: ,,Iar numele acesta al sărbătorii, dacă este tâlcuit în acord cu adevărul, are o întâietate deosebită. Căci în traducere Paştile înseamnă depăşire, pentru că nimicitorul, care-i lovea pe cei dintâi născuţi, a lăsat la o parte casele evreilor; iar depăşirea nimicitorului este adevărată pentru noi atunci când o dată pentru totdeauna Paştile ne trece dincolo, spre viaţa veşnică, după ce am fost înviaţi de Hristos” (Cuvântul întâi dintre cele opt în cinstea Paştilor, al cărui început este ,,Paştile cel pământesc”).
[2] Şi dumnezeiescul Grigorie Palama, mitropolitul Thessalonicului, în cuvântul la Duminica Nouă spune: ,,Ceea ce este vinerea faţă de sâmbătă, aceasta este sâmbăta faţă de duminică – ziua care este în chip neîndoielnic mai presus de cea a sâmbetei; după cum desăvârşirea şi adevărul sunt superioare începutului şi prefigurării şi umbrei, tot aşa sunt superioritaea şi sfinţenia duminicii în virtutea sfârşitului binecuvântat şi a nădăjduitei învieri de obşte a tuturor petrecute în ea, a intrării dumnezeieşti a celor vrednici întru odihna desăvârşită şi a replăsmuirii întregii lumi (…). Căci Moisi a spus lămurit că ziua a opta numită sfântă va fi vouă, prevestind însemnătatea dumnezeiască şi totodată atotcinstită şi sfântă a duminicii ce va avea loc după trecerea tuturor prescripţiilor Legii mozaice”.
După dumnezeiescul Grigorie, duminica se mai numeşte ziua a opta nu doar pentru că în numărătoare urmează după ziua a şaptea, ci şi pentru că Învierea petrecută în ziua duminicii este a opta, numărată fiind după cele şapte învieri ale morţilor din decursul veacurilor trecute: trei învieri s-au petrecut în Vechiul Testament – una a lui Ilie şi două ale lui Elisei, iar patru în Noul Testament – a fiicei lui Iair, a fiului văduvei, a lui Lazăr şi cea din Vinerea Mare a multor altor sfinţi, a opta fiind a Domnului.
,,Aşadar – după cum spune Grigorie – Învierea Domnului nu doar s-a petrecut în ziua a opta, ci este şi a opta la număr, în raport cu celelalte de dinaintea ei, fiind şi prima în ce priveşte învierea de obşte a tuturor după Hristos, mai degrabă fiind ridicare – fiindcă învierea se referă la cei ce revin la viaţă şi care apoi vor muri din nou, precum celelalte şapte învieri, de care pomeneam mai devreme; ridicarea este în sens propriu a celor ce au înviat şi care nu vor mai muri, aşa cum este aceea a Domnului şi a celor ce vor învia la sfârşitul veacurilor, fapt pentru care şi Hristos este lăudat ca fiind începătură celor adormiţi (I Corinteni 15, 20) şi întâi născut din morţi (Coloseni 1, 18)”.
Duminica se numeşte ,,ziua a opta”, după acelaşi Grigorie, şi dintr-o a treia pricină, anume că Hristos, arătându-Se apostolilor în Duminica Paştilor, S-a arătat acestora din nou după opt zile, când Toma L-a pipăit. Astfel, Biserica lui Hristos, având acest motiv, sărbătoreşte duminica la fiecare opt zile şi, pe când celelalte sărbători sunt prăznuite o singură dată pe an, numai duminica se prăznuieşte de 43 ori pe an.
[3] Există şi alte pricini în virtutea cărora Născătoarea de Dumnezeu trebuie să se bucure astăzi mai mult şi decât apostolii, şi decât celelalte purtătoare de mir. Mai întâi, fiindcă ea dintre toţi oamenii a primit cea dintâi vestea bună a Învierii Fiului ei; în al doilea rând, pentru că ea a fost cea dintâi care L-a văzut pe Fiul ei şi a vorbit cu El şi s-a atins de preacuratele Sale picioare; în al treilea rând, fiindcă pentru ea a fost deschis mormântul; şi în al patrulea rând, fiindcă Învierea Domnului a fost binevestită ei de Arhanghelul Gavriil cu care ea era obişnuită.
Toate acestea sunt dovedite şi adeverite de marele Grigorie, mitropolitul Thessalonicului, în ,,Cuvântul la Duminica Mironosiţelor”, unde zice aşa: ,,Există ceva spus de evanghelişti în chip ascuns, pe care-l voi descoperi iubirii voastre, anume că buna vestire a Învierii Domnului, aşa cum era de cuviinţă şi după dreptate, a primit-o de la înger cea dintâi dintre toţi oamenii Născătoarea de Dumnezeu; tot ea este cea dintâi care L-a văzut pe Cel înviat şi s-a bucurat înainte de toţi de dumnezeiasca vorbire cu El; şi nu L-a văzut doar cu ochii, nu L-a auzit doar cu urechile, ci L-a şi atins cu mâinile cea dintâi, fiind singura care I-a atins picioarele, chiar dacă evangheliştii nu spun toate acestea în mod explicit, nevoind să o aducă pe Maica Lui ca martoră, spre a nu da necredincioşilor prilej de suspiciune; fiindcă acum, prin harul Celui înviat, cuvântul este adresat către cei credincioşi (…), să dăm cuvântul Celui ce a spus: Nimic nu este acoperit, care să nu se descopere, şi ascuns, care să nu se cunoască (Matei 10, 26)”.
Iar în continuare, sfântul arată prin intermediul multor altor lucruri şi prin punerea în acord a evangheliştilor, care fac referiri la mironosiţe, că Născătoarea de Dumnezeu a fost cea dintâi care s-a învrednicit de cele mai sus amintite; apoi spune următoarele: ,,Mie mi se pare că mai întâi pentru ea trebuia să se deschidă mormântul; pentru că prin ea pentru prima dată ne-au fost deschise toate, şi cele câte sunt în cer, sus, şi cele câte sunt pe pământ, jos, şi pentru ea îngerul a strălucit atât de tare, încât la ceasul la care întunericul stăpânea peste toate, în lumina atât de bogată a îngerului, ea să vadă nu doar mormântul gol, ci şi giulgiurile cele lumeşti, care zăceau la pământ şi mărturiseau atât de puternic Scularea celui îngropat acolo; aşadar, îngerul acesta, Gavriil, a fost şi evanghelist”.
În acord cu acesta şi Nichifor Calist, în sinaxarul Duminicii Paştilor, zice: ,,Iar mai întâi Învierea a fost făcută cunoscută Maicii lui Dumnezeu, care şedea înaintea mormântului, cum spune Evanghelistul Matei, dimpreună cu Magdalena; dar pentru ca nu cumva învierea să fie adumbrită de îndoială din pricina familiarităţii faţă de Maica Sa, evangheliştii au spus că mai întâi S-a arătat Mariei Magdalena”.