Scriptura nr. 63
POSTUL MARE 2023
Tâlcuire la canoanele Deniilor
de Sfântul Nicodim Aghioritul
Tâlcuire la canonul triod al Sfintei şi Marii Luni
Cântarea întâi
Negrăita pogorâre a lui Dumnezeu-Cuvântul, care este Hristos Însuşi, Dumnezeu şi om, vădeşte ucenicilor, că nu este nici o uzurpare în a se socoti că Dumnezeu ia chip de rob: căci în chip slăvit S-a preamărit.
Troparul de faţă a fost preluat în întregime de melod din cuvântul apostolului despre Iisus Hristos: Care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire au socotit a fi el întocmai cu Dumnezeu; ci s-au deşertat pre sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor făcându-se (Filippeni 2, 6-7). Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur şi Teofilact tâlcuiesc acest verset, spunând că, atunci când îţi însuşeşti prin răpire puterea sau oarecare altă demnitate, îţi este teamă să o laşi din mână, ca nu cumva s-o preia altcineva, iar tu însuţi s-o pierzi. Asta pentru că nu a fost dintru început a ta, ci ai răpit-o prin nedreptate şi tiranie. Dar, când ai puterea şi demnitatea prin fire, de la Tatăl, atunci o laşi uşor, ştiind bine că nu vrei să o pierzi; căci, cu toate că ar părea că o laşi pentru moment, urmează să o iei din nou.
Astfel, zice, şi Fiului lui Dumnezeu nu I-a fost teamă să coboare din vrednicia Sa dumnezeiască, de la faptul de a fi în chip: altfel spus, în firea şi fiinţa lui Dumnezeu, egal fiind cu Tatăl după fire, şi nu pentru că Şi-ar fi însuşit pe nedrept demnitatea aceasta dumnezeiască, asemenea zeilor cu nume mincinos elin, ci în chip fiinţial; de aceea a şi voit să Se pogoare şi să ia chip de rob: firea omului rob, cu alte cuvinte, să devină un om smerit; căci şi întru smerenia firii omeneşti fiind, Şi-a păstrat întreaga înălţime şi vrednicie ale dumnezeirii Sale, chiar dacă o avea pe aceasta sub înfăţişarea smerită a omenimii, fapt pe care însuşi Pavel îl numeşte chenoză.
Acelaşi înţeles voieşte şi sfântul melod să-l vădească în troparul de faţă: Negrăita pogorâre şi chenoză ale lui Dumnezeu-Cuvântul, care este Hristos şi totodată şi Dumnezeu, şi om (căci poetul a exprimat aici abstractul prin concret, recurgând la sinecdocă: prin coborâre înţelege pe Cel ce S-a pogorât), Însuşi Dumnezeu-Cuvântul prin luarea chipului de rob, adică prin firea omului rob, le arată ucenicilor Săi că nu a socotit răpire să fie El întocmai cu Tatăl şi de aceea S-a deşertat de Sine şi S-a pogorât de la demnitatea dumnezeirii; şi, pogorându-Se, a făcut-o în chip desăvârşit, nu prin schimbare, ci, îmbrăcând prin asumare chipul de rob, rămânând ceea ce era, adică Dumnezeu, a devenit ceea ce nu era, adică om, spre a-l îndumnezei pe om.
Aşa a tâlcuit troparul de faţă şi un tâlcuitor anonim al canoanelor. Însă Teodor, un alt tâlcuitor, nu ştiu de ce nu a interpretat în felul acesta, ci a afirmat că poetul, prin ,,arată ucenicilor”, s-a exprimat eliptic. Şi ce arată ? Iubirea şi smerenia. Unde ? În troparele următoare: ,,Aşa că, fiind înţelept, mie nu mi-a dat de înţeles în ce sens a spus aceasta; căci sensul acesta este anacolut şi nepotrivit”.
Iscă mirare şi pricina pentru care melodul a spus ,,negrăita pogorâre a lui Dumnezeu-Cuvântul”, însă aceasta este limpede chiar pentru cei mai neştiutori şi mai puţin credincioşi. Aşadar, spre dezlegarea nedumeririi spunem că nenumărate sunt pogorârile lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură: Şi S-au pogorât Domnul să vază cetatea şi turnul, care zideau fiii oamenilor (Facerea 11, 5); S-a pogorât în Sodoma: Deci pogorându-mă voiu vedea de fac după strigarea lor, care vine la mine (Facerea 18, 21); Se pogoară în Egipt: Şi m-am pogorât să-i scot din mâna eghiptenilor (Ieşirea 3, 8); Se pogoară în Sinai: S-au pogorât Domnul pre Muntele Sinai (Ieşirea 19, 20); S-a pogorât Îngerul Domnului, adică Îngerul Sfatului celui Mare, la cei trei tineri în cuptor: Iar Îngerul Domnului s-a pogorât împreună cu cei dimprejurul lui Azaria în cuptor (Cântarea celor trei tineri vers. 25); Domnul S-a coborât la Moisi în stâlp de nor (Numerii 12, 5) şi la Ilie. În dumnezeiasca Scriptură se găsesc încă multe alte pogorâri ale lui Dumnezeu. Iar în anii cei mai de pe urmă Cuvântul lui Dumnezeu cel enipostaziat Se pogoară printr-o coborâre mai după cuviinţa dumnezeirii şi Se face, pentru mântuirea mea, om desăvârşit, adică ceea ce sunt şi eu, afară de păcat.
Laudă la Naşterea Domnului
Frescă din biserica mânăstirii noastre
Pentru că în Scriptură se arată atâtea pogorâri ale lui Dumnezeu, melodul a fost silit să tâlcuiască la care se referă această ,,negrăita pogorâre a lui Dumnezeu-Cuvântul” şi ne spune că este înomenirea Sa, care nu este altceva decât împreunarea, adică unirea celor două firi – cea dumnezeiască şi cea omenească – într-un singur ipostas, [unire] neamestecată şi nedespărţită, ce se regăseşte în Hristos, Cela ce este totodată şi Dumnezeu şi om. Negrăită şi necuprinsă de orice minte şi cuvânt este pogorârea aceasta a lui Dumnezeu-Cuvântul. De aceea şi Dionisie Areopagitul a afirmat: ,,Dar ceea ce este cel mai deosebit şi aparte din întreaga teologie este plăsmuirea dumnezeiască a lui Iisus după firea noastră [scil. întruparea Sa], care este de negrăit pentru orice cuvânt şi tuturor minţilor de necunoscut, chiar şi întâiului dintre cei mai presus dintre îngeri” (Despre numirile dumnezeieşti, 2).
Vrednice de amintit sunt şi cele spuse de Zonaras, în tâlcuirea sa la glasul întâi al Octoihului, despre pogorârea Lui: ,,Pogorârea lui Dumnezeu-Cuvântul nu se înţelege ca o mişcare din sânurile lui Dumnezeu-Tatăl şi din ceruri spre firea noastră, şi spre pământ, la nivel terestru; fiind pretutindeni şi umplându-le pe toate în chip necircumscris, şi în sânurile Tatălui este de-a pururea, şi în toată lumea materială şi spirituală, trecând prin părţile lumii curat, într-un chip anume negrăit şi inexprimabil; alta sunt unirea Cuvântului cu firea omenească, adică Întruparea, şi împreună-lucrarea într-un singur ipostas a omenirii şi dumnezeirii Sale, care pentru noi sunt înţelese şi numite pogorâre”. Această pogorâre a lui Dumnezeu-Cuvântul s-a făcut pentru noi ridicare. Căci zice Marele Atanasie: ,,Îndată ce Cuvântul S-a făcut trup – care nu este nimic altceva decât pogorârea Cuvântului – şi trupul S-a făcut Logos, prin împreună-lucrarea lor într-un singur ipostas, care nu este nimic altceva decât ridicarea trupului”.
Însumi am venit să slujesc lui Adam celui ce sărăcise, cu al căruia chip m-am îmbrăcat, Eu, Cel ce l-am zidit, de bunăvoie, bogat fiind cu dumnezeirea, şi să-mi pun sufletul meu mântuire pentru dânsul, Eu, Cel nepătimitor după dumnezeire”.
Cu toate că în troparul anterior Sfântul Cuvios Cosma a înfăţişat smerenia nemărginită pe care Dumnezeu-Cuvântul a arătat-o, pogorându-Se şi înomenindu-Se în chip negrăit, după cum spune Sfântul Vasilie cel Mare: ,,Cea mai mare dovadă a puterii este aceea ca Dumnezeu să poată să ia firea omului; căci nu ne pot înfăţişa puterea lui Dumnezeu-Cuvântul alcătuirea pământului şi facerea mării şi a aerului şi a celor mai importante elemente, fie că este socotită supralumească, fie subpământeană, pe cât iconomia Întrupării şi pogorârea [Sa] către partea smerită şi neputincioasă a umanităţii”[1].
Cu toate că în troparul anterior, zic, sfântul melod a întruchipat smerenia lui Dumnezeu-Cuvântul, acelaşi lucru face în troparul de faţă; căci Logosul cel mai presus de fiinţă nu doar S-a pogorât şi S-a făcut om pentru noi, ci cu mâinile Sale – o, pogorâre nemărginită ! – a primit să ne slujească nouă, robilor Săi, după cum Însuşi zice: Că cine este mai mare, cel ce şade, sau cel ce slujeşte ? Au nu este cel ce şade ? Iar eu sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte (Luca 22, 27); şi iarăşi: Fiul Omului nu au venit să-i slujească lui, ci să slujească (Matei 20, 28).
Iar melodul nu aminteşte în acest tropar doar smerenia lui Dumnezeu-Cuvântul, ci şi iubirea Sa neasemănată şi preaîmbelşugată faţă de noi, în virtutea căreia Şi-a dat morţii pentru noi sufletul. Căci El Însuşi a spus: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Şi tot El: Precum şi Fiul Omului nu au venit să-i slujească lui, ci să slujească şi să-şi dea sufletul său răscumpărare pentru mulţi (ceea ce înseamnă pentru toţi) (Matei 20, 28). Dar şi Pavel: Că unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitor între Dumnezeu şi între oameni, omul Iisus Hristos; care pre sine însuşi s-au dat preţ de răscumpărare pentru toţi (I Timotei 2, 5-6). Melodul aşadar ni-L aduce înainte pe Stăpânul Hristos, care mai întâi le vorbeşte ucenicilor Săi aşa: ,,Eu am venit în lume ca să slujesc lui Adam, făpturii Mele, adică omului, în al cărui chip Eu, Făcătorul său, M-am îmbrăcat de bunăvoie; şi Eu, bogat fiind cu dumnezeirea, am venit să-i slujesc lui Adam cel ce a sărăcit din pricina neascultării”. Melodul s-a inspirat din cuvântul lui Pavel: Că ştiţi darul Domnului nostru Iisus Hristos, că pentru voi au sărăcit, bogat fiind, ca voi cu sărăcia lui să vă îmbogăţiţi (II Corinteni 8, 9).
Apoi ni-L înfăţişează pentru a doua oară pe Domnul, care Se adresează iarăşi ucenicilor Săi: ,,Eu nu am venit doar ca să-i slujesc omului, ci şi ca să-mi pun sufletul, să-l dau ca izbăvire şi răscumpărare în locul omului”, ceea ce înseamnă că ,,am venit să pătimesc şi să mă răstignesc şi să mor pentru el, Eu cel nepătimitor după dumnezeire; căci acesta este hotarul cel mai de sus al iubirii – a muri pentru cei iubiţi, cum s-a spus mai sus. Şi de ce le-a zis sfinţilor Săi ucenici Iisus, cel dulce şi cu numele şi prin faptă ? Nu din altă pricină, desigur, decât pentru a-i îndemna şi pe ei la urmarea şi asemănarea cu Învăţătorul lor, aşa cum a spus foarte lămurit. Căci după acea înfricoşătoare spălare a picioarelor, când Făcătorul şi Monarhul desăvârşit al universului a spălat cu propria mână picioarele umilelor Lui făpturi, până şi pe cele ale trădătorului Său, după aceea, zic, le-a spus celor spălaţi de El: După ce au spălat picioarele lor, şi şi-au luat veşmintele sale, şezând iarăşi, au zis lor: cunoaşteţi ce am făcut vouă ? Voi pre mine mă chemaţi Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi; că sunt. Deci dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, am spălat picioarele voastre, şi voi datori sunteţi unul altuia a spăla picioarele. Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, şi voi să faceţi (Ioan 13, 12-15). Şi dacă Eu, zice, cel bogat, am slujit lui Adam care a sărăcit, atunci şi voi sunteţi datori să slujiţi fraţilor voştri săraci asemenea vouă; şi, dacă Eu mi-am pus sufletul pentru iubirea voastră, şi voi sunteţi datori să aveţi o atare iubire unul faţă de altul”. A se vedea şi cele pe care le-am spus despre izbăvire în comentariul la Epistola întâi către Timotei.
Cântarea a VIII-a
Atuncea vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai mei, de veţi păzi poruncile mele, zis-a Mântuitorul prietenilor Săi, mergând la Patimă; pace să aveţi între voi şi cu toţi, şi gândind la cele smerite vă veţi înălţa şi Domn pe mine cunoscându-mă, lăudaţi-mă şi mă preaînălţaţi întru toţi vecii.
Şi în troparul acesta melodul ni-L înfăţişează pe Domnul învăţându-i pe prietenii şi sfinţii Săi ucenici, în timp ce Se îndrepta de bunăvoie spre Patimă, şi îndemnându-i să păzească poruncile Sale dumnezeieşti şi de viaţă făcătoare. Chiar dacă Domnul a vorbit în mod particular doar despre iubire (Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi [Ioan 13, 35]), ierarhul Cosma s-a gândit că iubirea este culmea tuturor poruncilor şi prin urmare în ea sunt cuprinse toate poruncile Legii Vechi şi ale noului Har. De aceea a spus Pavel: Că cel ce iubeşte pre altul, legea a plinit. Pentru că aceea: să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă, să nu pofteşti; şi oricare altă poruncă, într-acest cuvânt se cuprinde adică: să iubeşti pre vecinul tău ca însuţi pre tine (Romani 13, 8-9).
Hristos spălând picioarele ucenicilor Săi. Frescă din biserica mânăstirii noastre
Având în vedere aceasta, dumnezeiescul melurg, după cum am spus, se referă la toate poruncile în genere şi ni se adresează în numele Domnului astfel: ,,O, prieteni şi ucenici ai mei, dacă voi veţi păzi poruncile mele, a căror însumare este iubirea, neîndoielnic toţi oamenii vor cunoaşte din aceasta că sunteţi ucenicii mei”. Melodul tâlcuieşte aşadar care sunt celelalte porunci pe care trebuie să le păzească, adică iubirea unuia faţă de altul, smerenia, credinţa puternică şi până la sfârşit în Hristos şi evlavia. Drept aceea, ne aduce înainte pe Domnul, care îi învaţă pe ucenicii Săi, vorbindu-le mai întâi despre pace: ,,Să aveţi pace, o, ucenicii mei, şi cu voi înşivă, şi cu toţi oamenii”. Aceasta a fost preluat din Evanghelistul Marcu: Aveţi întru voi sare, şi pace aveţi între voi (Marcu 9, 50), şi din Ioan: Pace las vouă, pacea mea dau vouă (Ioan 14, 27).
De unde a preluat melodul ,,pace să aveţi în voi” ? Că nu aşa stă scris în Evanghelie. Poate a împrumutat asta din versetul lui Marcu de mai sus, adică din Aveţi întru voi sare. Şi de ce a spus să aibă pace în sinea lor ? Pentru că omul este îndoit, alcătuit din suflet şi trup, care stau unul împotriva celuilalt, între ele aflându-se un război continuu, după apostolul: Că trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; şi aceştia se împotrivesc unul altuia (Galateni 5, 17). Astfel, fie că mânia se aprinde, fie dorinţa este cuprinsă de aprindere, fie celelalte patimi intră în neorânduială, trupul se răscoală şi luptă împotriva raţiunii şi a minţii. Aşa că, înfăţişând acest război, Sfântul Vasilie cel Mare zice: ,,Acum să socoteşti că sufletul îţi stă ca pe o balanţă, dintr-o parte fiind tras de îngeri şi din cealaltă de demoni. Oare cui vei da aplecarea inimii tale ? Cine va birui în tine ? Plăcerea cărnii sau sfinţenia Duhului ?”
De aceea şi Sfântul Mucenic Evstratie spune înţelept tiranului Agricola: ,,Noi ştim care este veşnicul război neîmpăcat dintre sufletul şi trupul nostru”. Aşadar, Domnul porunceşte ucenicilor ca mai întâi acest război înrădăcinat al patimilor să fie potolit, şi fiecare să se păzească pe sine în pace. Apoi le porunceşte să se împace cu toţi ceilalţi oameni; căci cel ce nu are pace cu sine, cum poate fi în pace cu ceilalţi ? Aceasta nu ar fi decât o contradicţie. Şi de unde a preluat melodul ,,să aveţi pace cu toţi” ? Poate de la Apostolul Pavel, care scrie în Epistola către Evrei: Pacea să urmaţi cu toţii (Evrei 12, 14), la fel în Epistola către Romani: De este cu putinţă, în cât este despre voi, cu toţi oamenii având pace (Romani 12, 18).
În continuare, Domnul îi învaţă pe ucenici să se poarte smerit şi să nu se mândrească; căci, dacă vor cugeta smerit, vor fi înălţaţi de Dumnezeu, care spune: Tot cel ce se înalţă, se va smeri, şi cel ce se smereşte, se va înălţa (Luca 14, 11), iar apostolul: Nu cele înalte cugetând, ci cu cei smeriţi împreună purtându-vă (Romani 12, 16) şi: Nimic făcând cu prigonire sau cu mărire deşartă; ci cu smerenie unul pre altul socotind a fi mai de cinste decât pre sine (Filippeni 2, 3). Şi, de vreme ce Domnul i-a învăţat pe ucenici să aibă pace şi smerenie, la sfârşit îi învaţă să aibă şi credinţă statornică în El şi evlavie; iar aceasta înseamnă a-L cunoaşte pe El ca Domn şi Dumnezeu adevărat şi, prin urmare, să-I cânte cu dumnezeiască cuviinţă şi să-L preaînalţe întru toţi vecii dimpreună, cu cântarea celor trei tineri. Din pricina aceasta grăia Tatălui Domnul: Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu şi pre care ai trimis, pre Iisus Hristos (Ioan 17, 3), şi le spunea de asemenea ucenicilor: Credeţi întru Dumnezeu, şi întru mine credeţi (Ioan 14, 1). Dar şi Solomon: Că a te cunoaşte pre tine, dreptate desăvârşit este, şi a şti puterea ta, rădăcina nemuririi este (Înţelepciunea lui Solomon 15, 3).
Bună este, aşadar, şi pacea, bună şi smerenia, cele mai de culme dintre virtuţi; dacă însă aceste virtuţi nu sunt întemeiate pe evlavie şi pe credinţa în Dumnezeu şi dacă nu este chivernisită de credinţă perechea aceasta sfântă de virtuţi, nu se aduce nici un folos sufletesc de pe urma lor. Aceasta i-a învăţat pe ucenici Domnul; căci a rămâne cineva până la sfârşit statornic şi neclintit în evlavie şi credinţă este lucru anevoios şi rar; aşa că este trebuinţă de ajutorul de sus şi de har spre a se împlini. De aceea şi apostolii, chiar după multele minuni pe care le-au săvârşit, Îl rugau pe Domnul să le adauge mai multă credinţă: Şi au zis apostolii Domnului: adaugă-ne nouă credinţă (Luca 17, 5), iar Domnul, mirându-Se de puţinătatea credinţei, zicea: Însă când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ? (Luca 18, 8). Din pricina asta şi Teofilact a spus: ,,Venind Domnul pe nori nu va afla credinţă pe pământ decât la puţini”.
De aceea şi dumnezeieştii Părinţi laudă credinţa şi o definesc în diferite chipuri; dumnezeiescul Vasilie zice: ,,Credinţa este învoirea, mai presus de osebire, cu cele auzite, spre întărirea adevărului celor propovăduite prin harul lui Dumnezeu”[2]; după Chiril al Alexandriei, ,,credinţa este uşă şi cale spre viaţă şi întoarcerea de la stricăciune înapoi spre nestricăciune”[3], iar altundeva: ,,Felul credinţei este îndoit: unul – dogmatic, care priveşte învoirea sufletului cu privire la ceva, precum în cazul [înfăţişat de versetul]: Cel ce crede în Fiul nu este judecat (potrivit Ioan 3, 18), iar celălalt este partea harului care ne este dăruit de Hristos, ,,Printr-unul – zice – se dă cuvântul înţelepciunii prin Duhul, prin celălalt credinţa care nu este doar dogmatică, ci lucrătoare mai presus de om, încât poate muta chiar munţii (potrivit Matei 17, 20)”. Iar Sfântul Ioan Damaschin afirmă: ,,Credinţa este adeverirea mai presus de şovăială şi nădejdea nepregetată în cele făgăduite de Dumnezeu nouă şi în izbândirea celor cerute de noi”[4]. După Sfântul Isidor Pelusiotul, ,,judecata este ceva dumnezeiesc, ceva mai dumnezeiesc virtutea, dar cel mai dumnezeiesc evlavia. Aşadar, cel împodobit cu judecată, făptuire şi credinţă este neînvins, vrednic de laudă şi de fericirea cea mai înaltă; iar cela ce este lipsit de una dintre acestea va fi micşorat într-atâta pe cât se cade părţii care lipseşte”[5]. De asemenea, scriindu-i lui Ofelios Grămăticul, zice: ,,Noi definim adevărata filozofie ca una ce nu trece cu vederea nimic dintre cele privitoare la evlavie şi credinţă”.
Cântarea a IX-a
Mărit-ai, Hristoase, pe Născătoarea de Dumnezeu, ceea ce Te-a născut pe Tine, dintru care, Ziditorul nostru, în trup asemenea nouă patimilor Te-ai îmbrăcat, dezlegătorul greşelilor noastre. Pe aceasta fericind-o toate neamurile, pe Tine Te slăvim.
Întrucât cântarea a noua a fost alcătuită de Sfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea Maria, de aceea şi Sfântul Cosma se inspiră aici din înseşi cuvintele ei: Măreşte sufletul meu pre Domnul (Luca 1, 47) şi din profeţia rostită de însăşi gura Împărătesei a toate, că mi-au făcut mie mărire cel puternic (Luca 1, 49). Adresându-şi cuvântul, aşadar, Mântuitorului Hristos, melodul zice: O, Dumnezeu-Omule Iisuse Hristoase, Tu ai mărit-o pe Născătoarea de Dumnezeu, care Te-a născut, după cum ea, la rândul ei, Te-a mărit pe Tine întru începutul odei ei de dumnezeiască cuviinţă şi preadulce, precum s-a zis; Tu ai mărit-o pe ea, fiindcă ai făcut cu aceasta nenumărate minuni, pe ale căror înălţime şi adâncime, lăţime şi lărgime nu poate mintea să le priceapă, limba să le grăiască, peniţa să le zugrăvească în scris; că acestea sunt de necuprins, de nespus şi de neînţeles. Aşa că se cuvine să fie cinstite şi mărite numai prin minunare şi tăcere; fiindcă ai arătat-o, Doamne, mai cinstită decât heruvimii cei cu ochi mulţi şi mai slăvită decât serafimii cei cu şase aripi.
,,Dintru care”, adică din preacuratele ei sângiuri Făcătorul şi Dumnezeul nostru S-a îmbrăcat cu trupul cel ,,pătimitor asemenea nouă”; iar faptul că trupul dumnezeiesc-ipostatic al Domnului nostru este pătimitor asemenea trupului nostru se înţelege numai în relaţie cu patimile cele fireşti şi necesare, care ne alcătuiesc trupul şi se numesc nepăcătoase şi ireproşabile; iar acestea sunt foamea, setea, frigul, căldura, somnul, truda, lovirea, împungerea, suferinţa, răstignirea, moartea şi cele asemenea; însă Domnul nu a luat asupra Sa şi păcatul, dat fiind că păcatul este împotriva firii şi străin de ea. Iar Domnul nu a avut nici puterile seminală şi de reproducere; despre aceasta ne adevereşte Sfântul Ioan Damaschin:
,,[Domnul] nu a avut puterile seminală şi de reproducere, fiindcă trăsăturile idiomatice ale ipostaselor dumnezeieşti sunt netransferabile şi este cu neputinţă ca Tatăl sau Duhul să devină Fiul. Căci nu S-a făcut Fiu al omului decât Fiul lui Dumnezeu, pentru ca trăsătura idiomatică să rămână neschimbată. Apoi, un ipostas nu se poate uni decât cu un alt ipostas de aceeaşi fire; aşijderea, nici un alt ipostas nu poate fi asemenea ipostasului Lui (cum spune undeva şi Isaia: ,,Nu există un alt ipostas asemenea”), care să fie şi Fiu al lui Dumnezeu, şi Fiu al omului: căci Unul este Fiul Unul-Născut dintr-un singur Tată şi [Acelaşi] Unul [este Fiul] cel dintr-o singură Maică, Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al omului, Dumnezeu şi om”[6]. Şi, după ce a spus că Domnul a asumat un trup ,,pătimitor asemenea nouă”, afirmă deopotrivă că acesta este şi ,,dezlegător al greşelilor noastre” pentru ca prin faptul că este asemenea nouă să arate că trupul Domnului este după fire omenesc cu adevărat, iar prin faptul că este ,,dezlegător al greşelilor noastre” să arate harul pe care l-a primit de la dumnezeirea care l-a asumat, prin unirea ipostatică şi perihoreza reciprocă ale celor două firi.
Mărturisim însă faptul că patimile fireşti şi ireproşabile, de care am amintit, nu au fost, cât priveşte persoana lui Hristos, constrângătoare, aşa cum sunt în cazul nostru, ci toate au fost volitive şi voluntare. De aceea a spus Sfântul Ioan Damaschin: ,,Mărturisim că Domnul a asumat patimile fireşti şi ireproşabile afară de păcat; că acesta nu este firesc (…). Aşadar, le-a asumat pe toate, ca pe toate să le sfinţească; a fost ispitit şi a biruit pentru ca să ne facă izbânda şi nouă cu putinţă (…). Desigur, patimile noastre fireşti se aflau în Hristos în acord cu firea şi în chip mai presus de fire; căci se mişcau după fire în El, fiindcă El îngăduia trupului să pătimească cele ale sale; şi erau mai presus de fire pentru că în Domnul cele fireşti nu au avut întâietate în detrimentul voinţei, căci nimic nu s-a făcut din constrângere în ceea ce-L priveşte, ci toate au fost de bunăvoie: a flămânzit, a însetat, a fost cuprins de teamă, a murit fiindcă aceasta I-a fost voia”[7].
Răstignirea Domnului. Frescă din biserica mânăstirii noastre
Aşa a grăit şi dumnezeiescul Ierotei[8]: ,,Căci (Fiul lui Dumnezeu) a venit până la firea [omenească] din iubire de oameni şi a luat fiinţă [scil. S-a întrupat] şi Cel ce este mai presus de dumnezeire a fost şi bărbat (…), chiar dacă este mai presus de fire şi fiinţă”. Dar şi Zonaras, tâlcuind troparul ,,Omorâre ai suferit pentru mine” (Octoih, glasul întâi), afirmă acelaşi principiu general: ,,Toate cele omeneşti au fost în Hristos după fire şi mai presus de fire; şi zămislirea Sa s-a petrecut în pântecele Preasfintei Fecioare şi, întrucât a fost din sângiurile ei, a fost după fire, dar pentru că nu s-a petrecut din sămânţă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt, a fost mai presus de fire. Şi foamea, şi setea, şi truda şi moartea au lucrat în acord cu starea noastră şi pentru noi, şi în chip firesc, şi mai presus de fire. Şi, aşa cum prin fire şi adevăr s-au făcut acestea în trupul Său, având loc totodată şi în acord cu firea noastră, tot aşa, atunci când, după a Lui hotărâre, voia un alt lucru, acela se petrecea de asemenea şi în chip suprafiresc, şi mai presus de noi; căci trăsătura idiomatică şi mişcarea firii omeneşti urmau întotdeauna voii şi îngăduirii dumnezeirii Sale, fără a I se opune câtuşi de puţin”.
Dar s-ar putea pune întrebarea: dacă unele păcate se petrec cu ştiinţă, altele din neştiinţă, de ce melodul zice aici că trupul Domnului este ,,dezlegătorul” nu simplu al păcatelor noastre, ci al greşelilor noastre ? S-ar putea ca unii oameni mai simpli să susţină că trupul Domnului este dezlegătorul numai al păcatelor săvârşire din neştiinţă, nu şi al celor cu ştiinţă. Spre dezlegarea acestei nelămuriri vom spune că păcatele se împart în păcate săvârşite cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Dar toate păcatele se mai numesc şi greşeli dintr-o altă pricină: în momentul în care omul săvârşeşte păcatul, este amăgit de plăcerea provocată de el, fiind orbit de patimă şi de diavol. Aşadar, s-ar părea că omul, deşi cunoaşte în chip lămurit păcatele pe care le săvârşeşte, cum ar fi desfrânarea sau furtul, le nesocoteşte, întrucât mintea şi puterea conducătoare a sufletului i se întunecă. De aceea şi Proorocul David îşi plânge de milă, spunând că din necugetare şi necunoştinţă a păcătuit: Împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele de către faţa nebuniei mele (Psalmi 37, 5). Iată cum tâlcuieşte Sfântul Vasilie cel Mare aceste cuvinte: ,,Numeşte nebunie fapta necugetată săvârşită din nechibzuinţă; căci tot păcatul se face din necugetare, virtutea fiind buna-chibzuinţă, şi toate cele săvârşite din buna-chibzuinţă sunt judecate drept vrednice de laudă şi virtute”. De aceea şi cei vechi defineau buna-chibzuinţă drept împărăteasa tuturor virtuţilor, fără de care nici o altă virtute nu poate fiinţa sau nu se poate numi [virtute]; de aceea şi Socrate a numit toate virtuţile bune-chibzuinţe, întrucât o cuprind pe aceasta.
Tâlcuire la canonul triod al Sfintei şi Marii Miercuri
Cântarea a IX-a
Iuda lepădându-se de prieteşugul lui Hristos pentru aur, mergând a zis cârmuitorilor celor fără de lege: ce-mi veţi da mie şi eu voi da vouă precum voiţi pe Hristos, pe carele căutaţi ? Milostiveşte-Te de sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule, şi ne mântuieşte.
Şi în acest tropar sfântul melod se referă la nemernicul de Iuda, urmând rânduiala şi tonul Evanghelistului Matei, care, după vărsarea mirului de către femeie şi cârtirea lui Iuda, spune: Atunci unul din cei doisprezece, care se numea Iuda Iscarioteanul, mergând la arhierei, a zis lor: ce îmi veţi da mie, şi eu îl voiu da pre el vouă ? Iar ei i-au pus lui treizeci de arginţi. Şi de atunci căuta vreme cu prilej ca să-l dea pre el (Matei 26, 14-16). Cu aceste cuvinte drept temă pentru troparul de faţă, Sfântul Cosma zice: Iubitorul de arginţi Iuda s-a dus la căpeteniile celor fără de lege, la arhiereii, cărturarii şi bătrânii poporului, şi le-a spus: Ce-mi daţi ca să-L trădez pe Hristos, pe care-L căutaţi ? Astfel că pentru aur, pentru niscaiva arginţi (nu erau decât treizeci), a respins şi s-a lepădat de iubirea şi legătura strânsă cu Învăţătorul său Hristos.
Iuda vânzându-L pe Hristos
Frescă din biserica mânăstirii noastre
De asta şi dumnezeiescul Grigorie al Thessalonikului spune despre el: ,,Iuda Iscarioteanul nu a fost doar dintre cei chemaţi, ci şi dintre apostoli; şi nu doar dintre apostoli, ci din ceata celor doisprezece, a verhovnicilor; dar, fiind străin de înrudirea [duhovnicească] cu El, s-a făcut cel mai străin dintre toţi şi de numele dat lor de această înrudire. De ce ? Pentru că el nu se silea spre Împărăţia propovăduită a Cerurilor, nici nu privea la faptele şi învăţăturile minunate ale Mântuitorului, nici nu era doritor de ele, ci cu privirea îndreptată spre pământ, la hoţie, la cele pământeşti, la câştigurile scârboase şi la foloasele aduse lui de acestea pentru trup, fiind iubitor de asemenea lucruri interzise de multe ori şi în multe chipuri de Tatăl şi Stăpânul a toate şi de Învăţătorul. Aşadar, nu era al lui Hristos, nici unul dintre apostoli, ci se înrudea cu cei cărora Domnul le-a spus: Mă căutaţi pre mine, nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini, şi v-aţi săturat (Ioan 6, 26); asemenea acelora, care, deşi au văzut minunile şi au mâncat din pâini şi au auzit vorbindu-le Cuvântul cel enipostatic care S-a făcut om, mai apoi i-au strigat lui Pilat: Ia-l, ia-l, răstigneşte-l pre el (Ioan 19, 15); şi acesta, deşi a văzut cu ochii săi, părtaş fiind mai mult decât alţii măreţiei Domnului şi dumnezeirii Sale, mai apoi L-a trădat, dându-L celor ce cugetau cele potrivnice Lui”[9].
Să ne aplecăm asupra felului în care melodul ne spune aici că Iisus era căutat de iudei. Cu scop bun sau rău ? Înţelesul căutării este unul, dar intenţiile celor ce-L caută nu sunt aceleaşi. Biserica neamurilor Îl caută pe Hristos precum mireasa pe mire, râvnind la frumuseţea Lui duhovnicească şi din iubire pentru El; căci şi în Cântarea Cântărilor mireasa, care este prefigurare a Bisericii, strigă: Am căutat, pre cel ce iubeşte sufletul meu, căutatu-l-am, şi nu l-am aflat (Cântarea Cântărilor 3, 1). Îl caută şi sinagoga iudaică, însă nu în chip iubitor, ci furibund, cu gând ucigaş şi dintr-o pornire aducătoare de moarte, precum lupul oaia ca să o sfâşie şi leul prada; iudeii Îl caută pe Domnul ca să-L ucidă, după cum El Însuşi le vorbea despre acest lucru: Ce mă căutaţi să mă omorâţi ? (Ioan 7, 19).
Aşadar, Iuda le spune iudeilor: ,,Eu vreau să-L dau pe mâinile voastre pe Hristos, pe care voiţi să-L ucideţi”. Nelegiuite şi mişelule ! Măcar dacă Cel trădat de tine nu ar fi fost Învăţătorul tău; măcar de nu ar fi fost binefăcătorul tău; măcar de nu ai fi mâncat cu El pâine şi sare. Şi totuşi trebuia să te ruşinezi din pricina firii omeneşti de obşte, chiar dacă era om de aceeaşi fire cu tine, şi să nu-L trădezi, dându-L în mâinile celor ce căutau să-L omoare. Dar tu, netrebnicule, te-ai prefăcut în fiară, uitând că eşti un simplu om. O, milostiveşte-te, Doamne, de sufletele noastre şi să nu mai avem parte de priveliştea unei aşa lipse de omenie nemaiîntâlnite ! Spre mustrare a fost, de asemenea, alcătuit şi finalul acestui tropar.
O, iubirea ta de argint cea oarbă, încălcător al prieteniei, din care ai luat uitare de cele ce ai învăţat ! Că nici toată lumea nu este de acelaşi preţ cu sufletul şi din deznădăjduire te-ai atârnat în laţ pe tine însuţi, trădătorule. Milostiveşte-Te de sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule, şi ne mântuieşte.
Acest tropar a fost alcătuit de melod ca o certare adusă lui Iuda, care orbit într-atât de iubirea de arginţi a uitat cuvintele mântuitoare ale învăţătorului Hristos, care a spus: Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, şi îşi va pierde sufletul său ? (Marcu 8, 36). Făcând din versetul de mai sus subiectul acestui tropar, ierarhul Cosma îl ceartă astfel pe ucenicul arghirofil: ,,O, Iuda fără de omenie şi neprietene, vai şi amar de tine ! Din pricina arghirofiliei tale pierzătoare, care a orbit ochii duhovniceşti ai sufletului tău, din pricina acestei iubiri de arginţi ai avut parte de uitare, sărmane, de cuvintele mântuitoare ale Învăţătorului Hristos, care a spus că nici măcar întreaga lume de-ai câştiga nu este asemenea unui suflet nemuritor şi raţional şi de aceeaşi vrednicie cu el; în uitare faţă de acestea şi din deznădejde, te-ai atârnat [în laţ], adică te-ai spânzurat de un copac şi te-ai sugrumat. Iar copacul acela se numea meriki[10], după cum spune Vryennios în ,,Cuvântul întâi la Înviere”. Şi aruncând arginţii în biserică, s-a dus de acolo; şi mergând, s-a spânzurat (Matei 27, 5). Faptul că Iuda a căzut în deznădejde este adeverit şi de dumnezeiescul Grigorie de Nyssa: ,,Eu socotesc că şi Iuda Iscarioteanul, dacă nu s-ar fi făcut aşa de grabnic propriul său gâde, judecându-şi păcatul fără a se ierta, ci căzând [înaintea lui Dumnezeu] şi-ar fi cerut iertare, nu s-ar fi lipsit pe sine de îndurările revărsate asupra întregii lumi”[11].
De aceea şi Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă să nu deznădăjduiască de mântuirea sa nimeni: ,,Nimeni, dragii mei, să nu deznădăjduiască de mântuirea sa; că cele ale răutăţii [păcatele] nu aparţin firii noastre, cinstită cu libertatea şi putinţa de a se autodetermina. Eşti vameş ? Ai putinţa de a te face evanghelist. Hulitor eşti ? Îţi stă la îndemână să ajungi apostol. Tâlhar eşti ? Poţi să câştigi raiul. Mag eşti ? Ai şansa de a ajunge printre închinătorii Stăpânului. Nu există răutate, păcat, care să nu fie dezlegat prin pocăinţă”[12]. Şi, dacă acela care alege să câştige întreaga lume îşi dispreţuieşte sufletul, este un om de nici un folos şi nechibzuit. Iar tu, necugetate Iuda, care numai pentru treizeci de arginţi ţi-ai trădat mântuirea sufletului şi L-ai tăgăduit pe Izbăvitorul şi Mântuitorul, tu, zic, oare nu eşti mai necugetat şi ticălos decât toţi oamenii ? De aceea bine a spus purtătorul de Dumnezeu Maxim, asemănând pe fiecare iubitor de arginţi cu Iuda astfel: ,,Tot iubitorul de arginţi se preface a fi credincios sub aparenţa evlaviei, aşa că, dacă va ajunge să-şi împlinească pofta, se dezice numaidecât de calea urmată, potrivit căreia mai devreme fusese ucenic al Cuvântului”[13].
Şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur a remarcat: ,,Să ştii că, deşi îi stătea în putinţă să se schimbe, Iuda nu a voit asta, ci trădarea şi toate celelalte au avut loc din pricina nepăsării sale, iar necugetarea i-a grăbit sfârşitul. De-abia după ce păcatul s-a săvârşit şi l-a înţeles. Şi de aici ne dăm seama că, atunci când suntem nepăsători, nici sfatul şi nici îndrumarea nu ne sunt de folos. Însă atunci când ne silim de la noi înşine este cu putinţă să ne ridicăm”[14]. Şi melodul adaugă: ,,Milostiveşte-te, Doamne, de sufletele noastre ca să nu mai fim de faţă la o aşa lipsă de omenie ca aceea pusă la cale de atotnetrebnicul Iuda !” Spre mustrare a fost, de asemenea, alcătuit şi finalul acestui tropar.
Dar fie ca noi, cei ce cântăm sau citim şi ascultăm acest canon de pocăinţă triod (alcătuit din trei cântări), să fim întăriţi pe piatra credinţei lui Iisus Hristos şi să ne veselim cu duhul când psalmodiem şi-I aducem slavă ! Fie ca niciodată să nu ajungem a face adunare şi sfat împotriva celor drepţi şi nevinovaţi, trecând cu vederea pe cel drept, apărând nedreptatea din părtinire şi lăsându-ne cumpăraţi ! Fie ca şi noi să vărsăm [drept ofrandă] pe capul lui Hristos, ca acea femeie, mir, adică să-I aducem credinţa noastră în dumnezeirea Sa. Căci, după cum spune Sfântul Teofilact, ,,tot cel ce crede că Hristos este Dumnezeu varsă mir pe capul Lui. Fie să nu ne asemănăm trădătorului Iuda, ci să ne dezicem cu totul de cugetul său stricat ! Asemenea lui Iuda sunt toţi arhiereii care pentru arginţi trădează darurile Sfântului Duh, dându-le celor nevrednici. Asemenea lui Iuda sunt toţi duhovnicii care iartă păcatele oamenilor la spovedanie pentru bani. Asemenea lui Iuda sunt toţi câţi de frica oamenilor tăgăduiesc dogmele credinţei, încalcă canoanele apostolice, sinodale şi patristice şi tradiţiile Bisericii; şi, ca să vorbesc fără înconjur, asemenea lui Iuda sunt toţi care tăgăduiesc adevărul pe faţă şi cu pizmă. Căci adevărul este Hristos, Cel ce a spus: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6)”.
În încheiere, spun dimpreună cu purtătorul de Dumnezeu Maxim că asemenea lui Iuda este cel ce trădează cuvântul raţional predându-l patimilor celor neraţionale şi păcătuind prin lucrarea lor; căci aşa zice: ,,Dacă ne dorim a fi ai lui Dumnezeu şi a-I purta numele, să ne luptăm pentru a nu trăda cuvântul raţional dându-l patimilor ca Iuda; căci înclinarea de a pune în lucrare păcatul şi pornirea spre săvârşirea lui sunt trădare”[15]. Dacă, aşadar, voim a ne asemăna celor virtuoşi, ne vom scârbi de cei răi, neruşinaţi şi de pervertirile, răutăţile lor şi neîndoielnic ne vom izbăvi de focul gheenei gătit ticălosului Iuda şi vom avea parte de Împărăţia Cerurilor prin harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, care a venit pentru noi spre Patima Sa cea de bunăvoie: ale Lui sunt slava şi puterea, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.
Tâlcuire la canonul Sfintei şi Marii Joi
Cântarea a IX-a
Din ospăţul Stăpânului şi din masa cea nemuritoare, veniţi, credincioşilor, la loc înalt, cu gânduri înalte să ne îndulcim, pe Cuvântul Cel ce a urcat deasupra [celor pământeşti], din cuvântul Lui cunoscându-L, pe carele Îl slăvim.
Dacă în odele anterioare melodul ne-a vorbit sub aspect istoric despre Cina cea de Taină, în oda de faţă ne vorbeşte despre ea sub aspect moral. Şi se adresează poporului dreptcredincios cu îndemnul de a se împărtăşi toţi cu dumnezeieştile taine, recurgând la figura de stil a parenezei (îndemnului): Veniţi, o creştini credincioşi, să ne curăţim mai întâi printr-o pregătire cuvenită, prin mărturisirea păcatelor, iertarea vrăjmaşilor, alungarea urii, împodobirea cu cuget curat, iar mai apoi să ne apropiem de dumnezeieştile taine şi să ne bucurăm de ospăţul oferit nouă de Stăpânul, de iubirea de străini, pe care ne-o arată astăzi Stăpânul Hristos, de masa duhovnicească şi nemuritoare pe care le-o întinde celor vrednici; căci ne hrăneşte cu Trupul Său nestricăcios şi preacurat şi ne adapă cu Sângele Său nestricat şi preaplin de viaţă. La ospăţul şi masa de astăzi ale
înfricoşătoarelor taine, ca să mă exprim cât mai general, Dumnezeu ne arată şi ne pune înainte înţelepciunea, puterea, bogăţia cele mai mari ale bunătăţii Sale; pentru aceea a afirmat şi Augustin cu atâta eleganţă literară: ,,Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, ştie că cel mai înalt lucru cu putinţă de oferit este această jertfă sfântă; fiind Atotputernic, nu-I stă în putere să dea ceva mai mult; bogat fiind, nu a avut ceva mai mult decât atât să ne dea”[16].
Cina cea de taină. Frescă din biserica mânăstirii noastre
Mai prejos nu sunt nici cuvintele marelui Grigorie al Thessalonikului: ,,Venind la taine, ajungem porfiră împărătească, ba mai degrabă sânge şi trup împărăteşti, şi, o, minune, ne însuşim înfierea dumnezeiască, odată ce strălucirea lui Dumnezeu se pogoară mistic asupra noastră şi ne luminează suprafiresc, dându-ne puterea, după făgăduinţa Tatălui, de a străluci asemenea soarelui”[17]. Dar şi Sfântul Chiril al Alexandriei, tâlcuind versetul ,,Cel ce mănâncă trupul Meu”, spune: ,,Precum, dacă primeşti un cărbune, îl vâri între paie, spre a se păstra sămânţa focului, aşa Domnul nostru Iisus Hristos, prin mijlocirea trupului Său, ascunde înlăuntrul nostru viaţa şi, ca pe o sămânţă a nemuririi, nimicitoare a stricăciunii, o aşază în noi întreagă”.
Şi unde să ne desfătăm de această masă ? În locul înalt, în ,,cel mai înalt” – căci într-un asemenea loc le-a predat Domnul apostolilor tainele: Şi el vă va arăta vouă un foişor mare aşternut, acolo gătiţi [Paştile] (Luca 22, 12). Chiar dacă Domnul a primit să Se pogoare la adâncul decăderii şi smereniei noastre, ca un Dumnezeu totuşi petrece în locurile cele mai înalte şi deasupra celor de aici; şi ce altceva se poate înţelege prin locul de deasupra pământului, dacă nu gândurile înalte, care urcă şi zăbovesc la contemplarea lui Dumnezeu ? Să ne desfătăm în vremea de acum, fraţilor, îndoit de masa cea nemuritoare, şi materialnic şi nematerialnic, a dumnezeieştilor şi înfricoşătoarelor taine; materialnic – mâncând pâinea sfinţită şi bând vinul sfinţit, adică Trupul şi Sângele Domnului; iar nematerialnic – prin desfătarea de acestea în gândurile şi contemplaţiile cele înalte despre Dumnezeu, ca şi cum ne-am afla în locul cel mai înalt de pe întreg pământul şi departe de cele terestre. Căci, după Sfântul Teofilact, locul de deasupra pământului este înţelegerea înaltă a celor dumnezeieşti şi a celor nematerialnice (duhovniceşti), în care mintea duhovnicească petrece şi se sălăşluieşte. Şi acestea sunt aşternute într-o asemenea minte, care le înţelege pe toate ca fiind drepte, deoarece în ea nu se află nimic nelămurit sau strâmb, ci le înţelege până şi pe cele ce sunt aşa (nelămurite şi strâmbe) ca fiind drepte şi lămurite; de aceea a grăit şi Solomon: Toate sunt netede celor ce cunosc, şi drepte celor ce află ştiinţa (Pildele lui Solomon 8, 9).
Foişorul aşternut (Luca 22, 12) poate fi înţeles, după Teofilact, într-un fel şi mai înalt. Starea şi lucrarea fireşti ale minţii se numesc foişor aşternut; căci mintea care se adânceşte întru starea şi lucrarea ei după fire şi întru cunoştinţă este ceva înalt; căci dacă însăşi cunoaşterea naturală a Lui se aşterne, adică este smerită şi mai prejos, în comparaţie cu cunoaşterea Sa mai presus de fire şi minte, atunci când va fi răpită de har şi va ajunge la cunoştinţa mai presus de minte şi dincolo de orice înălţime, nu mai lucrează de la sine şi după fire, ci este pusă în lucrare, pătimeşte, mişcată din afară, de lumina dumnezeiască, şi iese (în extaz) din hotarele lucrării ei fireşti; aşa cum şi profeţii, primind în mintea lor cele trimise de harul Sfântului Duh, ies din hotarele oricărei lucrări fireşti a minţii; de aceea şi se spune despre unii profeţi că au ajuns ,,pradă”, ca Avacum (Avacum 1, 1), Zaharia (Zaharia 9, 1), Maleahi (Maleahi 1, 1).
Mai întâi noi trebuie să pregătim foişorul aşternut, adică să punem în lucrare după fire energia minţii noastre, îndeletnicindu-ne mereu cu înţelegerea vederilor şi sensurilor duhovniceşti; şi după ce ne vom pregăti, până la a primi lucrarea suprafirească şi cunoştinţa cea mai presus de minte, atunci va veni la noi Hristos şi va săvârşi tainele, ridicându-ne mintea în răpiri şi vederi [duhovniceşti] negrăite.
Iar ,,pe Cuvântul Cel ce a urcat deasupra, din cuvântul Lui cunoscându-L” are două sensuri: fie se spune că noi, aflând din cuvântul Evangheliei că Dumnezeu-Cuvântul S-a urcat în foişor spre a săvârşi Paştile, Îl mărim, fie, ca să ne exprimăm mai bine, aflând de la Dumnezeu-Cuvântul, care a săvârşit în foişor Cina cea de Taină, pe Cuvântul urcat (ridicat) deasupra [tuturor celor pământeşti], adică la un sens anagogic şi la cel mai înalt înţeles alegoric, Îl slăvim. Şi care este cuvântul cel ,,urcat (ridicat) deasupra” ? Ia aminte la ce spune Sfântul Teofilact: când Dumnezeu-Cuvântul lucrează în noi, vom pricepe nu numai ce înseamnă să te faci părtaş Paştilor, ci şi raţiunile cele mai înalte şi profunde ale celor materiale şi duhovniceşti, după cum [ne arată versetul] Voiu vedea cerurile, lucrul degetelor tale (Psalmi 8, 4); căci, după cum susţine tot Teofilact, ucenicii Cuvântului sunt de fapt toate raţiunile celor ce s-au făcut (creat).
Zis-a ucenicilor Cuvântul: Mergeţi la locul cel înalt, unde mintea este statornicită, de gătiţi Paştile, pe care eu îl voi săvârşi mistagogic pentru voi cu azima cuvântului adevărului, şi întărirea harului să o măriţi.
Pentru acest tropar melodul s-a inspirat din cuvântul adresat de Domnul apostolilor: Mergeţi de gătiţi nouă Paştele, să mâncăm (…) Şi el vă va arăta vouă un foişor mare aşternut, acolo gătiţi (Luca 22, 8-12). Concomitent cu relatarea sub aspect istoric a Paştilor, melodul aşază şi înţelesul duhovnicesc, adică anagogic şi alegoric, al acestuia. Şi prin foişor înţelege partea conducătoare a sufletului, în care mintea stă aşezată asemenea unui împărat; prin cină se înţelege cuvântul dreptslăvitor al credinţei, care se alcătuieşte şi din aluat nedospit (azimă) şi dospit; căci în dumnezeiasca Scriptură aluatul nedospit (azimă) şi aluatul dospit au sens atât pozitiv, cât şi negativ. Aşadar, cuvântul credinţei este numit ,,aluat nedospit” (azimă) datorită simplităţii, curăţiei şi adevărului, întrucât nu are dospeală, prin care se înţelege ipocrizia, aşa cum a spus şi Domnul: Căutaţi şi vă păziţi de aluatul fariseilor şi al saducheilor (Matei 16, 6 şi 12), care este ipocrizia (prefăcătoria).
Căci cuvântul adevărului este departe de orice ipocrizie (prefăcătorie) ca să nu fim una şi să facem alta, ci să nu avem dospeala cea veche (a Legii celei vechi, întunecate şi trecute, care din pricina învechirii este acră, nefiind bună de nimic), dar nici dospeala răutăţii şi a vicleniei, cum zice Pavel: Pentru aceea să prăznuim, nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului (I Corinteni 5, 8). De asemenea, cuvântul credinţei este numit şi ,,aluat dospit”, întrucât acesta este tare, susţinând inima şi puterea duhovnicească a credinţei, fără a o lăsa să se clatine [şi să cadă] în diferite erezii şi rătăciri; la fel şi pâinea din aluat dospit susţine şi întăreşte inima materialnică a omului, după cuvântul psalmistului: Pâinea inima omului o întăreşte (Psalmi 103, 17).
Cunoscute fiindu-i de mai înainte acestea, iată ce zice melodul: Cuvântul enipostatic al lui Dumnezeu le-a spus sfinţilor Săi ucenici: Gătiţi, o, ucenicii mei, Paştile, de dragul popoarelor dreptcredincioase şi ortodoxe, pentru care Eu pregătesc şi învăţ mistagogic tainele credinţei adevărate. Sau altfel: Gătiţi voi, o, ucenicii mei, pe care v-am iniţiat şi învăţat tainele dreptei credinţe, Paştile în locul cel înalt, în foişor, nu în omul cel trupesc şi sufletesc (firesc), care cugetă trupeşte şi sufleteşte (omeneşte), fiindcă, după apostol, omul sufletesc (firesc) nu primeşte cele ale Duhului (potrivit I Corinteni 2, 14: Omul cel sufletesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui, şi nu le poate înţelege; căci duhovniceşte se judecă), iar Paştile şi tainele mele sunt cu totul duhovniceşti; ci gătiţi-l în omul cel înalt, care ajunge până la cer şi cugetă cele înalte, în omul cu un cuget duhovnicesc şi contemplativ.
În ce fel să se pregătească Paştile ? Cu cuvântul, din aluat nedospit, al adevărului şi simplităţii, dar nu în lipsa celui dospit, întărit, din care se face artosul; căci melodul s-a referit la (artosul) aluat dospit; vădindu-l în chip indirect prin expresia ,,întărirea harului să o măriţi” – că dospeala este partea harului, fiindcă şi Domnul a instituit taina folosind pâine din aluat dospit, deoarece nu sosise încă vremea (sărbătorii) azimelor, când acestea se mănâncă cu mielul şi cu ierburile amare în noaptea Sâmbetei Mari, iar întreaga Biserică Ortodoxă a lui Hristos săvârşeşte Paştile cu pâine din aluat dospit. Întrucât dospeala este a harului, în mod firesc melodul a îndemnat să mărim pâinea din aluat dospit [scil. ,,întărirea”]. Pentru că azimele erau folosite în Legea Veche aproape în toate ceremoniile sacre, melodul nu le numeşte pe acestea ,,ale harului”, nici nu le spune credincioşilor să le mărească (slăvească). De ce aici melodul foloseşte numai cuvântul ,,azimă” ? Spre a arăta în chip mistic că Domnul a mâncat atunci Paştile cel vechi, care se făcea cu azime, aşa cum şi alţi mulţi Părinţi susţin[18].
Aşadar, prin artos (pâinea din aluat dospit) şi azime (din aluat nedospit) ni se arată că omul dreptcredincios trebuie să se hrănească cu azime, adică, mai simplu, de dragul simplităţii, al adevărului dreptei slăviri şi al credinţei, iar cu artos (pâine din aluat dospit), în chip cumpătat, căci în afară de simplitate se cere şi înţelepciune, şi pricepere, după porunca Domnului: Deci fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (Matei 10, 16), dar şi a apostolului: Fraţilor, nu fiţi prunci cu mintea; ci cu răutatea fiţi prunci, iar cu mintea fiţi desăvârşit (I Corinteni 14, 20).
Tâlcuire la canonul triod al Sfintei şi Marii Vineri
Cântarea a IX-a
Cohorta nimicitoare a urâtorilor de Dumnezeu [dimpreună cu] adunarea celor plini de vicleşug şi ucigaşă de Dumnezeu năpustitu-s-au asupra Ta, Hristoase, şi Te-au târât ca pe un nedrept pe Tine, Ziditorul a toate, pe care Te mărim.
Şi în acest tropar, ca şi în următoarele trei, sfântul melod se referă la trădarea Domnului şi la Patimile Sale mântuitoare. Preluând câteva versete de la Evanghelistul Ioan: Deci Iuda luând oaste şi de la arhierei şi de la farisei slugi, au venit acolo cu felinare şi cu făclii şi cu arme (Ioan 18, 3) şi Deci oastea şi căpetenia cea preste o mie, şi slugile iudeilor au prins pre Iisus, şi l-au legat pre el. Şi l-au dus pre el la Ana întâi (Ioan 18, 12-13), dar şi din Psalmii lui David: Adunarea celor vicleni m-a cuprins (Psalmi 21, 17) şi, îmbinându-le, ierarhul Cosma zice: cohorta, aducătoare de pierzanie şi nimicire a romanilor idolatri urâtori de Dumnezeu sau urâţi de Dumnezeu, dimpreună cu adunarea iudeilor celor plini de vicleşug şi ucigaşi de Dumnezeu, amândouă aceste neamuri s-au năpustit asupra Ta, Doamne, şi Te-au [apucat şi] târât ca pe un om nedrept şi făcător de rele pe Tine, vai, vai !, Ziditorul şi Creatorul a toate, pe care noi creştinii Te adorăm ca pe un Dumnezeu cu slavoslovii şi imnuri de dumnezeiască cuviinţă. A folosit verbul ,,mărim”, şi nu un altul, pentru a arăta că troparul face parte din cântarea a IX-a, al cărei început este Măreşte sufletul meu pre Domnul (Luca 1, 47).
Ia aminte că σπειρα [cohortă] este un cuvânt latin şi înseamnă grupul, tagma care cuprinde 300 de soldaţi, despre care Sfântul Ioan Gură de Aur zice: ,,σπειρα este ceea ce astăzi numim număr”[19]. Iar adunarea (sinagoga) se referă în primul rând la iudeii, ucigaşi de Dumnezeu şi de prooroci; căci ea i-a ucis pe dumnezeieştii profeţi, după care şi-a întins mâna ucigaşă şi asupra Dumnezeului profeţilor, răstignindu-L pe El trupeşte. Ia aminte, o, cititorule, că melodul, voind să-i arate pe iudei ca fiind mai răi decât romanii cei necredincioşi, a numit cohorta romană ,,urâtoare de Dumnezeu”, pe când adunarea (sinagoga) iudeilor ,,ucigaşă de Dumnezeu”. Pe cât este mai rău să ucizi un om decât să-l urăşti pur şi simplu, pe atât iudeii au fost mai răi decât romanii. Căci pe acest Dumnezeu romanii doar Îl urau, pe când iudeii L-au şi omorât.
Neînţelegând necredincioşii Legea şi cercetând în zadar glasurile proorocilor, ca pe o oaie Te-au târât pe Tine, Stăpânul a toate, să Te junghie pe nedrept; pe Tine Te mărim.
Şi în acest tropar Sfântul Cosma ne arată cum iudeii L-au prins pe Hristos, L-au legat şi L-au târât ca pe o oaie: necredincioşii şi necugetaţii de iudei, cu toate că citeau Legea lui Moisi, nu înţelegeau că în multe locuri Legea profeţea despre Hristos, cercetând cuvintele şi cărţile în van şi fără nici un folos (fiindcă profeţii prooroceau despre Hristos, însă iudeii, cu mintea oloagă şi inima împietrită, nesimţitoare aasemenea pietrei care se numeşte travertin, nu voiau să înţeleagă cele profeţite), de aceea Te-au târât la judecată ca pe o oaie – o, soare, înspăimântă-te ! – pe Tine, Domnul a toate. Şi de ce ? Ca să Te junghie – o, pământule, suspină ! – nedrept şi absurd, pe cruce.
Iar iudeii, deşi citeau Legea, nu înţelegeau cele ale Legii din pricina vălului ce le acoperea inimile, despre care şi Pavel, cel suit la ceruri, mărturiseşte: Ci s-au orbit înţelegerile lor, că până astăzi acelaşi acoperământ întru citirea legii vechi rămâne nedescoperit (II Corinteni 3, 14); şi iarăşi: Ci până astăzi, când se citeşte Moisi, acoperământ pre inima lor zace (II Corinteni 3, 15); că dacă iudeii ar fi înţeles Legea, ar fi cunoscut neîndoielnic că mielul acela, pe care Legea rânduia să fie junghiat de Paşti, şi profetul acela, despre care Moisi a spus că Domnul L-a înviat, Îl prefigurează pe Stăpânul Hristos, şi din acest motiv nu L-ar fi răstignit. Că iudeii în zadar au cercetat profeţii este foarte limpede; şi, ca să-i las la o parte pe ceilalţi profeţi, ar fi trebuit ca numai de la Profetul Isaia să cunoască, necugetaţii, că este Hristos şi să nu-L răstignească; căci a profeţit despre Acesta: Ca o oaie la junghiere s-au adus, şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce îl tunde, aşa nu-şi deschide gura sa (Isaia 53, 7).
Preoţii dimpreună cu cărturarii, fiind răniţi de răutatea întru totul pizmuitoare, dat-au păgânilor spre a ucide, Viaţa – pe Cel din fire dătător de viaţă; pe Acesta Îl mărim.
În troparul de faţă Sfinţitul Cosma arată cum preoţii şi cărturarii iudeilor L-au dat pe Domnul neamurilor (păgânilor), lui Pilat şi romanilor săi. Preia acestea de la Evanghelistul Matei, care ni-L înfăţişează pe Domnul: Iată, ne suim în Ierusalim şi Fiul Omului se va da arhiereilor şi cărturarilor, şi-l vor judeca pre el spre moarte. Şi-l vor da pre el neamurilor ca să-l batjocorească, şi să-l bată, şi să-l răstignească, şi a treia zi va învia (Matei 20, 18-19); şi: Iar dacă s-a făcut ziuă, sfat au făcut toţi arhiereii şi bătrânii norodului asupra lui Iisus, ca să-l omoare pre el. Şi legându-l pre dânsul, l-au dus şi l-au dat domnului Pilat din Pont (Matei 27, 1-2).
Ana şi Caiafa judecându-L pe Hristos. Pilat judecându-L pe Hristos
Frescă din biserica mânăstirii noastre
Dumnezeiescul melod ceartă aşa nebunia iudeilor: Preoţii şi cărturarii iudeilor L-au predat autorităţilor, adică neamurilor, lui Ponţiu Pilat, care era de neam roman, latin şi necredincios, după obârşie din Insula Pontia. Şi pe cine au predat autorităţilor ? Pe Iisus Hristos, pe Cel ce este viaţa şi dătătorul prin fire al vieţii. De ce L-au predat ? Ca să-L nimicească, anume, ca să-L ucidă. Şi din ce pricină s-au întărâtat să-L predea ? Pentru că erau sufleteşte răniţi de răutatea cea întru totul pizmuitoare; iar ,,răutatea cea întru totul pizmuitoare” este numită răutatea ce are multă, peste măsură de multă pizmă, care nu este decât pizmă întruchipată.
Şi cum să nu fie pizmuitori şi necugetaţi atare preoţi şi cărturari, care au dat morţii Viaţa ? Sau oare nu au fost foarte nechibzuiţi că Cel ce este prin fire Viaţa avea să moară ? Că dătător de viaţă prin firea Sa nu este decât Hristos. Căci deşi Ilie şi Elisei şi alţii au adus la viaţă morţi şi i-au înviat, fapt pentru care pot fi pe drept numiţi şi ei ,,dătători de viaţă”, sunt totuşi numiţi aşa indirect şi după har, nu după fire, pentru că au adus morţii la viaţă prin puterea şi harul lui Dumnezeu, nu prin puterea lor. Iisus Hristos însă, fiindcă este Dumnezeu adevărat şi Însăşi Viaţa, este şi dătător de viaţă prin firea Sa şi aşa este şi numit, ca Cel ce dăruieşte viaţa de la Sine şi prin puterea Sa atotstăpânitoare.
Ia aminte, aşadar, cât de necugetaţi au fost iudeii: căci ei şi-au luat loruşi viaţa; altfel spus, L-au predat neamurilor pe Dătătorul vieţii şi, lipsindu-se pe ei înşişi de slavă, au dat-o singuri celorlalţi, fără să asculte de Profetul Varuh, care le-a poruncit: Nu da altuia mărirea ta, şi cele de folos ţie limbii străine (Varuh 4, 3); că predarea Domnului la neamuri a fost tip şi prefigurare ale faptului că Hristos şi harul aveau să plece de la iudei şi să se ducă la neamurile cele necredincioase care, prin credinţa în El, s-au mântuit, iar iudeii, prin necredinţa lor în El, s-au osândit; şi s-a împlinit cuvântul Domnului către ei: Iată, se lasă vouă casa voastră pustie (Matei 23, 38).
Înconjuratu-te-au ca nişte câini mulţi şi Te-au lovit, Împărate, cu palme peste obraz şi Te-au întrebat, mărturisind lucruri mincinoase împotriva Ta, dar Tu, toate răbdând, pe toţi i-ai mântuit.
În acest tropar melodul ne înfăţişează pătimirile cele de multe feluri ale Domnului: încercuirile câinilor iudei, pălmuirile, întrebările, mărturiile mincinoase şi, într-un cuvânt, toate pătimirile pe care Dumnezeu cel nepătimitor le-a îndurat pentru noi cu trupul. Cuvintele troparului au fost preluate din diferite locuri din dumnezeiasca Scriptură: ,,Înconjuratu-te-au ca nişte câini mulţi” – de la Sfântul Psalmist David, care spune în numele Domnului: Că m-au înconjurat câini mulţi (Psalmi 21, 17); ,,Te-au lovit cu palme peste obraz – de la Isaia: Spatele mele le-am dat spre bătăi şi fălcile mele spre pălmuiri, şi faţa mea nu o am întors de către ruşinea scuipărilor (Isaia 50, 6); ,,Te-au întrebat, mărturisind lucruri mincinoase împotriva ta” – de la David: Sculându-se asupra mea mărturii nedrepte, de cele ce nu ştiam m-au întrebat (Psalmi 34, 10).
Şi toate acestea sunt adeverite în chip duhovnicesc de Sfintele Evanghelii. Astfel că şi Ierarhul Cosma se adresează prin cuvântul său Stăpânului Hristos: O, Împărate a toate, pe Tine Te-au înconjurat iudeii necredincioşi şi hulitori asemenea unei mulţimi de câini; dar nu asemenea unor câini, care-şi iubesc stăpânul şi-şi gudură fericiţi coada, lingându-şi stăpânul, ci asemenea unora sălbatici şi întărâtaţi, asemenea unor câini care rânjesc, asemenea unora turbaţi şi porniţi asupra Ta, a unora care vor să Te muşte şi să Te sfâşie în tot felul; şi, cu toate că Tu nu i-ai numit niciodată pe iudei câini, încât să aibă vreun motiv de reproş, ci fii, copii, iar pe păgâni, pe idolatri câini, ca atunci când ai vorbit cu femeia hanaaneancă, nu este bine a lua pâinea fiilor şi a o arunca câinilor (păgânilor, idolatrilor) (Matei 15, 26), iudeii, copiii Tăi atât de dragi, Te-au înconjurat, vai !, ca nişte nenumăraţi câini turbaţi şi însetaţi de sânge.
Aceiaşi iudei, o, Împărate nevăzute, au lovit obrazul şi faţa Ta cu foarte multe lovituri, de care s-ar cuveni să aibă parte doar robii neobrăzaţi; iar asupra Ta, care eşti Împăratul, şi nu doar un împărat, ci mai mult decât atât, Împăratul Împăraţilor, cine ar putea îndrăzni să ridice mâna şi să Te pălmuiască ? Nimeni, fireşte. Or Tu, Stăpâne Îndelung-Răbdătorule, biruit fiind de negrăita Ta neţinere de minte a răului, ai îngăduit să fii până şi pălmuit, o, pământule, o, soare, nu de unul sau de doi sau de trei, ci de întreaga mulţime: Şi acestea zicând el, unul din slugile ce stau înainte, a dat palmă lui Iisus, zicând: aşa răspunzi arhiereului ? (Ioan 18, 22), iar Matei: Au scuipat în obrazul lui şi cu pumnii l-au bătut (adică loveau cu palmele peste grumaz ca să se amuze de zgomotul acestei lovituri), iar alţii îi dau palme (Matei 26, 67)/ după Marcu: Şi slugile îl băteau pre el cu palmele preste obraz (Marcu 14, 65).
Şi aceşti iudei Te-au luat la întrebări nu ca să afle adevărul, ci ca să Te acuze; de aceea a spus şi Ioan: Deci arhiereul a întrebat pre Iisus de ucenicii lui şi de învăţătura lui (Ioan 18, 19), iar Marcu: Şi sculându-se arhiereul în mijloc, a întrebat pre Iisus, zicând: nimic nu răspunzi ? Ce aceştia mărturisesc asupra ta ? Iar el tăcea şi nimic nu răspundea (Marcu 14, 60-61). Aceşti iudei mărturiseau mincinos împotriva Ta; aceasta adevereşte Matei: Şi nu au aflat [nici o mărturie împotriva Domnului]; şi multe mărturii mincinoase venind de faţă, nu au aflat; iar mai pre urmă venind două mărturii mincinoase, au zis: acesta au zis: pot să stric biserica lui Dumnezeu, şi în trei zile să o zidesc pre dânsa (Matei 26, 60-61). Apoi melodul a adăugat: Îndurând toate pătimirile de care am amintit, ai mântuit pe toţi oamenii; şi dacă nu ne mântuim cu toţii, este fiindcă ne prăbuşim de bunăvoie în groapa pierzaniei, din pricina nenumăratelor noastre păcate; dar Tu, Iubitorule de oameni Doamne, Ţi-ai vărsat preacuratul Tău sânge pentru toţi; astfel că după [cele săvârşite de] Tine, ai adus mântuire de obşte întreg neamului omenesc.
Fie ca şi noi, cântând sau citind sau ascultând canonul triod de faţă, să lăudăm pe Dumnezeu şi, stând la masă şi cinând, să-I mulţumim, ridicându-ne la vederea (contemplarea) Sa duhovnicească asemenea ucenicilor la Cina [cea de Taină] care, dând laudă, au ieşit în Muntele Măslinilor (Matei 26, 30). Fie ca şi noi să ne arătăm în ispite şi primejdii nu mici la suflet şi laşi ca Petru, ci curajoşi şi mărinimoşi, netăgăduind cuvântul adevărului, predaniile Bisericii şi împlinirea virtuţii de frica oamenilor; că aşa ne porunceşte şi purtătorul de Dumnezeu Maxim: ,,Dacă ne numim ai lui Dumnezeu şi voim să fim aşa, să ne luptăm să nu-L tăgăduim ca Petru; că tăgăduirea Cuvântului este atunci când renunţăm de frică la a săvârşi binele”[20]. Fie ca noi să nu ne punem încrederea în noi înşine, ci să nădăjduim cu totul numai în puterea lui Dumnezeu; căci cea dintâi este lucrarea mândriei, pe când cea din urmă, a smereniei.
Şi, în general, fie să ne facem cu toţii dimpreună-lucrători şi părtaşi Pătimirilor Domnului, îndurând ocări, primind necinstiri, răbdând dispreţuiri, când va veni vremea lor, ba chiar suferind bătăi şi moartea de dragul adevăratei credinţe, al adevărului, al dreptăţii; că, de ne vom face părtaşi Patimilor Domnului, ne vom face dimpreună-moştenitori ai slavei şi ai Împărăţiei Sale, după cuvântul fericitului Pavel: De vreme ce pătimim împreună cu dânsul, ca să ne şi preaslăvim împreună cu dânsul (Romani 8, 17). Cu harul şi iubirea de oameni ale Celui ce a pătimit pentru noi, Iisus Hristos, căruia Se cuvine stăpânirea, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Tâlcuire la canonul Sfintei şi Marii Sâmbete
Cântarea a IV-a
Biruind Tu prin puterea a ceea ce este mai puternic, sufletul Tău s-a despărţit de trup; că a rupt amândouă legăturile, şi ale morţii, şi ale iadului, cu puterea Ta, Cuvântule.
Asupra celorlalţi oameni, zice, moartea se aruncă samavolnic şi tiranic; aşa că biruită fiind firea [omenească] de moarte prin puterea căpătată de ea asupra oamenilor, din pricina păcatului strămoşesc, care de aceea este numit de către apostolul bold al morţii (potrivit I Corinteni 15, 56), sufletul se desparte de trup; dar în privinţa Ta, Cuvinte al lui Dumnezeu, nu s-a petrecut aşa despărţirea preacuratului Tău suflet de trupul unit cu ipostasul dumnezeiesc; căci nu ai săvârşit nici un păcat, nici în gura Ta nu s-a aflat vreun vicleşug, după Isaia (potrivit Isaia 53, 9), de aceea moartea nu a primit nici o putere spre a se putea apropia de Tine; dar sufletul Tău dumnezeiesc şi preasfânt s-a despărţit de preacuratul Tău trup nu prin biruinţa morţii asupra Ta, ci prin biruinţa Ta asupra morţii cu puterea a ceea ce este mai puternic (adică a dumnezeirii); că, atunci când dumnezeirea a poruncit să vină, din iconomie dumnezeiască, moartea, pentru ca moartea să fie desfiinţată prin moarte, şi moartea, făcând ascultare de porunca Ta dumnezeiască asemenea unui rob, s-a apropiat cu teamă şi groază de Tine, cum şi Sfântul Ioan cel din Damasc zice într-un oarecare tropar din Octoih: ,,Cu teamă, ca o roabă la poruncă, apropiatu-s-a moartea de Tine, Stăpânul vieţii”. Ceea ce a fost vădit şi prin înclinarea capului Domnului pe cruce; că, prin plecarea capului, a chemat moartea să vină aproape, fiindcă ei îi era teamă să se apropie cu de la sine putere, după cum tâlcuieşte Sfântul Atanasie cel Mare.
Iar plecarea capului Domnului nu a fost firească, ci mai presus de fire şi minunată; de aceea şi Evanghelistul Ioan o arată ca pe o minune, şi nu ca pe o trăsătură firească: Şi plecându-şi capul, şi-au dat duhul (Ioan 19, 30); iar ceilalţi oameni, când, la suflarea cea mai de pe urmă, sunt gata să-şi dea duhul, nu-şi pleacă capul, ci îşi ridică în sus şi privirile, şi capul; şi asta pentru că astfel sufletul iese mai uşor; şi abia după ce-şi dau duhul îşi înclină capul. Domnul nostru însă a făcut invers; mai întâi Şi-a plecat capul, apoi Şi-a dat duhul, ceea ce este nefiresc şi minunat. De aceea şi Sfinţitul Teofilact a spus: ,,În ce ne priveşte se petrece altcumva: mai întâi expirăm, şi apoi ne plecăm capul. Dar El mai întâi Şi-a plecat capul, apoi Şi-a dat sufletul. Prin acestea se vădeşte că El era Domn şi al morţii şi că pe toate le-a făcut având putere asupra lor”. Şi Zigaben a spus: ,,Nu pentru că Şi-a dat duhul Şi-a plecat capul – ceea ce se petrece cu noi, ci pentru că Şi-a plecat capul, Şi-a dat duhul, ca să învăţăm că a murit atunci când a ales El”.
Pogorârea la Iad
Frescă din biserica mânăstirii noastre
Astfel, sfântul Său suflet s-a despărţit, prin puterea Lui, de preacuratul Său trup. După ce s-au despărţit unul de altul, trupul, aşezat fiind în mormânt, a sfâşiat legăturile morţii, care ţinea în morminte trupurile descompuse ale oamenilor; iar sufletul Tău, pogorându-se la iad, a sfâşiat legăturile celui ce ţinea în sine sufletele oamenilor din veac; şi sufletul Tău a eliberat sufletele celor din iad care au crezut, iar trupul Tău a înviat trupurile ce zăceau în morminte. Şi cum s-au petrecut acestea ? Prin stăpânirea şi puterea dumnezeirii Tale. Prin adăugarea cuvântului acesta, melodul a spus celor cuprinşi de mirare: Nu vă miraţi, o, oamenilor, cum s-au petrecut acestea; căci trupul şi sufletul Domnului, chiar de s-au despărţit unul de altul cu moartea cea de trei zile, nu s-au despărţit de dumnezeirea unită cu ele ipostatic; şi prin aceasta au sfâşiat: trupul – moartea, iar sufletul – iadul, cu puterea dumnezeirii aflate în ele; de aceea şi Sfântul Ioan Damaschin, în canonul închinat Învierii, pe glasul al 4-lea, înfăţişează acestea şi mai clar: ,,Desfăcând locaşul trupului Tău, Iubitorule de oameni, Te-ai împărţit între mormânt şi iad: şi amândouă sunt date judecăţii, unul, pentru sufletele sfinţilor Tăi, iar celălalt, pentru trimiterea afară a trupurilor, Cel ce eşti fără de moarte”.
Dar şi în cartea a III-a a Dogmaticii sale, la cap. 74, aşa scrie [Sfântul Ioan Damaschin]: ,,Cu toate că (Hristos) a murit ca om şi sfântul Său suflet s-a despărţit de preacuratul trup, dumnezeirea a rămas nedespărţită de amândouă, şi de suflet, zic, şi de trup; astfel ipostasul Său cel unul nu s-a împărţit în două ipostasuri; că trupul şi sufletul îşi au concomitent existenţa în ipostasul Cuvântului; şi în moarte, deşi se despart unul de altul, ipostasul Cuvântului a rămas unul; că ipostasul Cuvântului a fost unul, şi al sufletului, şi al trupului; că niciodată, nici sufletul, nici trupul nu au avut un ipostas propriu, ci doar pe cel al Cuvântului: unul, nicidecum două, este ipostasul Cuvântului; şi, chiar dacă sub aspectul locului, trupul şi sufletul s-au despărţit, au rămas unite ipostatic prin Cuvântul”.
Iadul întâmpinându-Te, Cuvinte, s-a amărât, văzându-Te om îndumnezeit, plin de vânătăi, dar Atotputernic, şi din pricina înfricoşatului Tău chip glasul i-a pierit.
Melodul preia cuvântul acesta de la Profetul Isaia: Iadul jos s-a amărât întâmpinându-te pre tine (Isaia 14, 9). Căci, aşa cum noi, când avem în faţa noastră o mâncare delicioasă, o gustăm şi o înghiţim cu plăcere, iar când se întâmplă să mâncăm ceva neplăcut şi otrăvitor, ni se amărăşte gustul şi ne vătămăm stomacul, şi oricâte mâncăruri plăcute am apucat să fi mâncat până atunci, le vomităm şi ne dăm duhul, tot aşa iadul îi mânca cu plăcere pe ceilalţi oameni, stricaţi de păcat, dar fiindcă pe Tine, Doamne, Te-a întâlnit fără de păcat şi Te-a găsit drept nepotrivit spre mâncare, s-a amărât în sinea sa, deoarece vedea un om care nu era asemenea celor pe care îi înghiţise până atunci, ci un om îndumnezeit, plin pe trup de semne (de pătimirile Patimilor celor mântuitoare ale lumii), care, după dumnezeire, era atotputernic şi în stare să săvârşească orice voia. Astfel că nu doar s-a amărât, ci, de pe urma vederii celei înfricoşătoare şi a nedumeririi, a amuţit, a rămas fără glas, cu gura deschisă; că cei ce se miră şi sunt nedumeriţi peste măsură rămân, de obicei, cu gura căscată, din pricină că nu au nici un cuvânt de spus. Iadul nu doar s-a amărât şi a rămas mut, dar şi pe toţi cei pe care apucase să-i înghită până atunci i-a dat afară şi el a fost dat pierzării.
Cuvântul acesta, după Teodor, ascunde o nelămurire: de ce s-a spus că iadul a întâlnit aici pe Hristos plin de semnele rănilor şi patimilor ? Că semnele pătimirilor sunt caracteristice trupurilor, iar iadul este locul sufletelor, şi nu al trupurilor. Aşadar, de ce se spune că iadul L-a văzut pe Domnul plin de vânătăi şi răni ? Fiindcă dumnezeirea era dimpreună cu sufletul Său în iad, nu poate urma decât că iadul a văzut fie dumnezeirea lui Hristos plină de răni, fie sufletul Lui. Dar faptul ca dumnezeirea cea cu totul nepătimitoare să pătimească o asemenea suferinţă nu este decât un gând eretic, propriu teopashiţilor. Nu ne rămâne decât să credem că sufletul Domnului avea stigmatele şi semnele pătimirilor Sale; de aceea, atunci când iadul l-a văzut aşa de plin de semne, s-a amărât. Cu toate acestea, nedumerirea rămâne, fiindcă avea stigmatele, semnele rănilor fiind specifice, cum am spus, trupurilor, şi nu sufletelor. Aşa că trebuie să încercăm a dezlega nedumerirea mai în profunzime.
Dintre puterile şi lucrările (energiile) sufletului, unele lucrează fără nici un ajutor şi părtăşie din partea trupului, însă altele au nevoie de dimpreună-lucrarea trupului; că mintea, cugetul şi părerea lucrează şi atunci când trupul nu este în stare de tulburare; închipuirea şi simţirea sufletului fără conlucrarea trupului nu au cum să activeze, deoarece, fiind de altă grosime, sunt mai apropiate de trup şi pătimesc sau lucrează dimpreună cu el. Aşadar, pentru că stigmatele Domnului de pe urma pătimirilor au fost materiale (sensibile), au fost comune atât trupului, cât şi sufletului, astfel că atunci când trupul Domnului era biciuit suferea: Deci atunci a luat Pilat pre Iisus, şi l-a biciuit (Ioan 19, 1); însă anumite imagini, forme şi închipuiri mai neclare ale biciuirilor şi pătimirilor se întipăreau şi în sufletul Lui; de aceea auzim că sufletele păcătoşilor care se duc în iad poartă stigmatele şi semnele păcatelor lor; tot aşa sufletele drepţilor şi mucenicilor poartă în ele stigmatele nu ale păcatelor, ci ale muceniciei lor sfinte. Prin urmare, şi în ceea ce-L priveşte pe Domnul, trupul Său a fost stigmatizat de biciuiri şi pătimiri, dar semnele lor au trecut şi asupra sufletului Domnului, din pricina căruia iadul, întâmpinându-L, s-a amărât.
Cântarea a VI-a
Împărăţit-a iadul peste neamul omenesc, dar nu dăinuieşte în veac; că Tu, Puternice, punându-Te în groapă, cu palma cea începătoare de viaţă ai sfărâmat încuietorile morţii; şi ai propovăduit celor ce dormeau acolo din veac izbăvire nemincinoasă, făcându-Te, Mântuitorule, Întâiul-născut din morţi.
Şi în troparul de faţă scriitorul de cântări introduce două lucruri, anume că iadul a domnit peste firea omenească prin neascultarea lui Adam, dar împărăţia sa nu a dăinuit la nesfârşit asupra noastră. Astfel că melodul nu tăgăduieşte că iadul a împărăţit asupra noastră, dând ascultare lui Pavel, care zice: Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moisi (Romani 5, 14) (chiar dacă împărăţia morţii s-a micşorat mulţumită legii mozaice, pedepsitoare a păcatului, care este boldul şi pricina morţii; totuşi moartea a tiranizat neamul omenesc nu doar până la Moisi, ci până la Hristos); ci refuză să accepte că împărăţia sa va dăinui veşnic, fiindcă ştie că există un singur Împărat veşnic, Hristos, prin care Dumnezeu şi Tatăl a făcut şi veacurile (potrivit Evrei 1, 2): că cine cu mintea întreagă ar putea numi veşnică o împărăţie care a început cu Adam, dar şi-a aflat sfârşitul odată cu venirea Domnului, Cel care a surpat împărăţia acestuia ?
Aşadar, iadul a împărăţit asupra neamului omenesc şi i-a supus pe toţi sub tirania lui, dar nu a dăinuit, împărăţia sa nu a rămas în vechi; căci dacă împărăţia sa ar fi fost veşnică, ar fi ajuns să creadă, bineînţeles, că este şi dumnezeu; că împărăţia veşnică este numai a lui Dumnezeu. Astfel, scriitorul de cântări adaugă, ca de obicei, şi pricina pentru care împărăţia sa nu a putut să dăinuiască veşnic. Fiindcă, zice, Tu, singurul Împărat puternic, pus fiind ca om în mormânt, ai sfărâmat şi zdrobit încuietorile iadului şi ale morţii cu palma Ta cea începătoare de viaţă. Ceea ce şi David spune: Că au sfărâmat porţi de aramă, şi zăvoare de fier au frânt (Psalmi 106, 16), şi Isaia: Uşile cele de aramă voiu zdrobi şi zăvoarele cele de fier voiu sfărâma (Isaia 45, 2). Nu doar ai sfărâmat încuietorile morţii, ci ai şi propovăduit celor adormiţi sub pământ răscumpărarea şi eliberarea de rele; căci Tu fiind, prin Înviere, întâi născut din morţi (Coloseni 1, 18), le-ai dăruit şi celor morţi din veac înviere[21].
Te-ai putea întreba, în primul rând, de ce a spus sfinţitul melod că iadul ,,nu dăinuieşte”; şi, mai jos, lăsând iadul la o parte, zice că Tu, pus fiind în mormânt, ai sfărâmat încuietorile morţii; dar ar fi trebuit să spună că Tu, pogorându-Te la iad, ai sfărâmat încuietorile iadului, spre a fi în acord cu ideea de mai sus, şi nu ,,încuietorile morţii”; că altceva este moartea, altceva mormântul şi altceva iadul; că moartea şi mormântul sunt locul văzut care conţine trupurile văzute ale oamenilor; iar iadul locul fără formă (nevăzut), precum şi numele o vădeşte, care ţine în sine sufletele nevăzute ale oamenilor morţi. Iar, în al doilea rând, te-ai mira de ce melodul afirmă mai jos că Hristos a propovăduit celor ce dorm din veac acolo (în morminte şi în moarte) răscumpărarea cea nemincinoasă; că nu a propovăduit celor ce dormeau în morminte, trupurilor moarte şi îngropate, că acestea sunt nesimţitoare şi nu pot auzi propovăduirea; ci a propovăduit sufletelor aflate în iad, care trăiesc şi sunt după firea lor nemuritoare, care ar fi putut auzi propovăduirea Domnului.
Ce vom spune noi spre dezlegarea acestei nelămuriri ? Că, după melod, şi mormântul şi moartea şi iadul sunt preluate unul în locul celuilalt fără o regulă anume; întrucât unul este slujitorul şi sluga celuilalt, după Nichita, tâlcuitorul lui Grigorie Teologul; că diavolul, împungând pe oameni cu boldul, adică cu plăcerea păcatului, îi dădea pe aceştia morţii; iar moartea, luându-i pe cei morţi, îi trimitea în iad; ba mai degrabă prin iad şi moarte se înţelege diavolul, ca cel ce este cauza primă a amândurora, aşa cum şi Grigorie Teologul în cuvântul său la Paşti numeşte pe diavolul ,,moarte şi iad”. Căci iadul şi moartea sunt fiinţe privative, neavând nici o lucrare/energie, nici nu împărăţesc asupra oamenilor, ci diavolul, ca fiinţă activă (lucrătoare), a fost cel ce a împărăţit asupra acelora.
Cât priveşte cea de-a doua nelămurire, noi credem că melodul a spus că Domnul a spus că Domnul a propovăduit morţilor ce dormeau din veac, urmând verhovnicului Petru: Că spre aceasta şi morţilor s-au binevestit (I Petru 4, 6). Verhovnicul numeşte ,,morţi” sufletele celor care au murit înainte de împlinirea iconomiei dumnezeieşti a întrupării, după Teofilact şi Ecumenios. A numit sufletele ,,morţi” nu pentru că acestea mor (căci ele sunt nemuritoare), ci pentru a face deosebire între ele şi cele unite cu trupurile celor vii, după Sfinţitul Mitrofan, sau pentru a vădi, recurgând la figura de stil a sinecdocei, sufletul nemuritor din trupul mort; căci sufletul şi trupul, fiind părţi unite în chip firesc în ipostasul omului întregit, primesc pe rând unul numele celuilalt.
Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 146/martie-aprilie 2023
[1] Tâlcuirea la psalmul 44, şi cap. VIII al scrierii Despre Sfântul Duh.
[2] ,,Cuvântul despre credinţă”.
[3] Tâlcuire la Evanghelia după Ioan, cartea a IV-a, cap. 6.
[4] Dogmatica, cartea a IV-a, cap. X, Despre credinţă.
[5] Epistola 118, ,,Către Isidor diaconul”.
[6] Despre cele două voinţe şi lucrări în Hristos.
[7] Despre credinţă, cartea a III-a, cap. 54, ,,Despre patimile fireşti şi despre patimile ireproşabile”.
[8] Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, cap. II.
[9] ,,Omilia la Duminica Strămoşilor”.
[10] Μερικη în limba greacă, în textul de faţă. Alteori este numit mirihes, alteori siki, sicomor, însă Sfânta Scriptură nu dă nici un nume concret, ci spune simplu ,,un copac”.
[11] ,,Cuvânt îndrumător la pocăinţă”.
[12] ,,Cuvânt la dezlegarea hananeencii”.
[13] Capete teologice, prima centurie, cap. 64.
[14] ,,Cuvânt despre trădarea lui Iuda”.
[15] Capete teologice, a treia centurie, cap. 43.
[16] Apud Vulgaris, în introducerea la Catehetica sa.
[17] ,,Cuvânt despre sfintele taine”.
[18] Referitor la faptul că în acel an Domnul nu a mâncat totuşi Paştile cel vechi, se poate vedea cuvântul lui Ioan al Ierusalimului ,,Împotriva azimelor” şi Despre sfintele taine al lui Eustratie Argentos.
[19] ,,Cuvântul al XXII-lea la Faptele Apostolilor”.
[20] Capete teologice, centuria a treia, cap. 43.
[21] Ascultă şi tâlcuirea de aur a lui Ioan cel cu limba de aur la cuvintele de mai sus ale lui David şi Isaia: ,,Astăzi Stăpânul nostru face înconjurul tuturor celor din iad; astăzi a sfărâmat porţile de aramă; astăzi a zdrobit zăvoarele cele de fier. Ia aminte la acribia cuvântului: nu a pus ‘a deschis porţile cele de aramă’, ci le-a zdrobit, pentru ca închisoarea să nu mai fie de nici un folos; nu a tras zăvoarele, ci le-a sfărâmat, pentru ca temniţa să slăbească; căci unde nu există nici poartă, nici zăvoare, chiar dacă intră cineva, nu poate fi ţinut acolo. Şi atunci când Hristos le va zdrobi, cine altcineva va putea să le refacă ? Numeşte porţile ‘de aramă’ nu pentru că erau din aramă, ci pentru a arăta neîndurarea şi certitudinea morţii”.
Apoi adaugă şi un exemplu deosebit: ,,Aşa cum un împărat, punând mâna pe căpetenia tâlharilor care bântuia cetăţile, răpea de peste tot, ascunzându-se în peşteri, unde lua cu sine şi bogăţia [furată], îl leagă, dându-l pedepsei, luându-i tezaurul şi ducându-l în cămările sale domneşti, tot aşa Hristos a făcut cu căpetenia de tâlhari şi temnicerul diavol, legându-i moartea prin moartea Sa şi toată bogăţia, adică neamul omenesc, mutând-o în cămările Sale împărăteşti. Aceasta arată şi Pavel: Care ne-au izbăvit pre noi din stăpânirea întunericului, şi ne-au mutat la împărăţia Fiului dragostei lui (Coloseni 1, 13). Şi minunat este că acest Împărat a venit El Însuşi, că nici un împărat nu ar fi primit să facă asta niciodată, ci i-ar fi slobozit pe cei legaţi prin intermediul uneia dintre slugile sale. Dar aici nu s-a întâmplat aşa, ci Împăratul Însuşi a venit la cei legaţi şi nu S-a ruşinat de temniţă” (,,Despre înţelesul cuvântului cimitir şi despre cruce”).