Scriptura nr. 64
Sfaturi de ţinut minte
de Sfântul Dimitrie al Rostovului
Apropierea de Dumnezeu
Dacă vrem să caute spre noi Domnul nostru cu ochii Săi cei milostivi şi să ne vindece strâmbătatea sufletului, trebuie să venim singuri şi să stăm înaintea ochilor Lui aşa încât să ne vadă. Altfel, dacă vom fi undeva departe de ochii Lui, cum are să ne vadă ? Şi apoi, cum Se va milostivi de noi dacă nu va vedea nefericirea noastră ? Sau vei spune că Dumnezeu este Atotvăzător, după cuvântul lui David: Cărarea şi funia mea tu ai iscodit. Şi toate căile mele mai înainte le-ai văzut (Psalmi 138, 2-3) – şi atunci de ce să ne punem singuri înaintea ochilor lui Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu ne vede oriunde ?
Am să răspund: Domnul Dumnezeu are vedere de două feluri: una foarte pătrunzătoare, iar alta ce pare a fi tare slabă. Ea este foarte pătrunzătoare, de pildă, prin atotputernicia şi atotştiinţa Lui: chiar dacă te-ai depărta la capătul lumii, chiar dacă te-ai zăvorî în mijlocul celor mai groase ziduri şi celor mai întunecate odăi, chiar dacă te-ai ascunde în cele mai adânci peşteri, gropi, chiar sub pământul însuşi, pretutindeni te va vedea atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu. Aşa zice Sirah: Ochii Domnului de zece mii de ori sunt mai luminoşi decât soarele, şi privesc la toate căile oamenilor, şi văd toate părţile cele ascunse (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 23, 27). Drept aceea, tot ce face omul sau ceea ce doar se gândeşte să facă, Dumnezeu ştie deja şi vede. Înainte de a face ceva, El ştie: Cel nelucrat al meu l-au văzut ochii tăi (Psalmi 138, 15). Aceasta este vederea cea pătrunzătoare a lui Dumnezeu.
Uneori se întâmplă, de asemenea, ca privirea Domnului Dumnezeu să fie parcă foarte lipsită de pătrundere. Unii i-au zis Domnului: Doamne ! Doamne ! au nu cu numele tău am proorocit ? Şi cu numele tău draci am scos ? Şi cu numele tău multe minuni am făcut ? (Matei 7, 22). Iar Domnul ce răspunde ? Niciodată nu v-am ştiut pre voi: de vreme ce nu-i ştie, înseamnă că pesemne nu i-a văzut. Ce-i drept, ei spun: Am mâncat înaintea ta şi am băut şi în uliţele noastre ai învăţat. El însă a zis: Zic vouă, nu vă ştiu pre voi de unde sunteţi, depărtaţi-vă de la mine (Luca 13, 26-27). Să băgăm de seamă că vederea Domnului pare aici slabă: Am mâncat înaintea ta şi am băut, iar El nu i-a văzut şi nu-i cunoaşte.
Cum se face că Cel atotştiutor şi atotvăzător nu îi cunoaşte pe oamenii aceia, nu-i vede ? Vom încerca să lămurim. Lumina nu cunoaşte întunericul, şi dacă ar pătrunde în întuneric acesta n-ar mai fi întuneric, ci ar fi luminat de lumină. Oamenii aceia erau plini de întunericul păcatului şi, prin urmare, deşi ei se aflau cu trupul înaintea ochilor lui Hristos, inima lor era totuşi întunecată, mintea lor se afla departe de Hristos. În virtutea acestui fapt, Hristos nu îi vedea, nu îi privea cu ochii Săi milostivi, iubitori de oameni, şi ca atare nu-i cunoaşte, ca şi cum nu i-ar fi văzut. Cunoscut-au Domnul pre cei ce sunt ai lui (II Timotei 2, 19), zice apostolul.
Dar cine este pentru El al Lui şi cine este străin ? Fără îndoială, al Lui este cel apropiat de El, iar cel depărtat de El este străin, nu este al Lui, a pierit. Cei ce se depărtează pre sineşi de la tine, vor pieri (Psalmi 72, 26). Domnul îi vede cu ochii Săi iubitori de oameni numai pe cei ce se apropie de El cu inima lor, iar pe cei care stau departe, care pleacă în ţară depărtată împreună cu fiul risipitor (potrivit Luca 15, 13), chiar dacă vede cu ochiul atotvăzător păcatele lor, totuşi nu îi priveşte cu ochii Săi iubitori de oameni şi milostivi şi parcă nu i-ar băga de seamă. Tu, Sfinte David, adevereşte-ne acum adevărul acestor spuse !
David, arătând cum Se apropie Domnul Dumnezeu de bineplăcuţii şi drepţii Săi şi cum Se depărtează de păcătoşi, spune că El spre drepţi priveşte cu dragoste, iar către păcătoşi întoarce un chip ce pare a fi lipsit de ochi: Ochii Domnului spre cei drepţi, şi urechile lui spre rugăciunea lor. Iar faţa Domnului asupra celor ce fac rele, ca să piarză de pre pământ pomenirea lor (Psalmi 33, 14-15). Ia seama: spre cine privesc ochii iubitori de oameni ai Domnului ? Spre drepţi; iar spre păcătoşii ce nu se pocăiesc El întoarce o faţă aspră, care-i nimiceşte, aşa încât David nu pomeneşte de ochi. Şi dreptatea este zugrăvită ca fiind legată la ochi, nepărtinitoare, fără milă, aspră.
Iată deci lămurirea pe care o dăm vederii ,,slabe” a milostivilor ochi ai lui Hristos, cu care El numai pe cei apropiaţi, numai pe cei drepţi îi vede, iar pe cei depărtaţi, adică pe păcătoşi, nu-i vede. Iar dacă El Îşi întoarce totuşi faţa către aceştia din urmă, aceasta este spre amarul lor, ca să-i piardă – întoarce faţă fără ochi, adică fără milostivire, fără iubire de oameni.
Omul, atâta timp cât se ţine de Dumnezeu, Făcătorul şi Dătătorul vieţii, prin care trăieşte şi se mişcă şi fiinţează (potrivit Faptele Apostolilor 17, 28), nu este înaintea lui Dumnezeu suflet mort, în sufletul lui trăieşte Dumnezeu, sufletul lui este viat de harul lui Dumnezeu – dar îndată ce se rupe de Dumnezeu şi de viaţa îmbunătăţită care se cuvine adevăratului creştin, îndată ce se abate către spurcatele fărădelegi, îndată Se depărtează Dumnezeu de la sufletul lui, pleacă de la el cu harul Său făcător de viaţă, pleacă aşa cum pleacă albina gonită de fum, pleacă gonit de putoarea păcatului, şi se face mort sufletul acela. Despre un asemenea om se poate spune că a murit.
Unde este Dumnezeu, acolo este tot binele, iar unde nu este Dumnezeu, acolo este tot răul. Omul în care este Dumnezeu face tot binele şi cu el se face tot binele, iar cel care nu-L are în sine pe Dumnezeu face doar răul şi cu el se petrece doar rău. De este Dumnezeu pentru noi, cine este împotriva noastră ? (Romani 8, 31), iar dacă Dumnezeu nu este cu noi, toţi vrăjmaşii noştri vor năvăli asupra noastră şi ne vor birui. Dacă Dumnezeu este cu noi, până şi păienjenişul de deasupra noastră va fi zid de piatră, iar dacă Dumnezeu nu este cu noi, până şi zidurile tari de piatră vor fi păienjeniş şi nu ne vor apăra. Bine este de cel cu care este Dumnezeu şi vai de cel care este fără Dumnezeu !
Cu cine este Dumnezeu şi cu cine nu este ? Fiecare va putea da foarte uşor răspuns: Dumnezeu rămâne cu omul îmbunătăţit, plăcut Lui, iar cu cel care face rele, care nu-I place, nu rămâne. Dumnezeu este numai cu omul bun, nu cu omul rău.
Este drept ca Dumnezeu, cu puterea Sa cea atotputernică, atotţiitoare şi atotîndreptătoare, să se afle cu orice om, rău sau bun, ca ,,Cel ce pretutindenea este şi toate le plineşte”. Precum [porunceşte] pre soarele său îl răsare preste cei răi şi preste cei buni, şi plouă preste cei drepţi şi preste cei nedrepţi (Matei 5, 45), aşa ţine viaţa tuturor: a celor buni şi a celor răi, a celor drepţi şi a celor nedrepţi, căci întru dânsul viem şi ne mişcăm şi suntem (Faptele Apostolilor 17, 28). Cu harul Său aparte, cel milostiv, mântuitor, ajutător, acoperitor şi ocrotitor El Se află însă nu cu oricare om, ci doar cu cel care, întorcând către Dânsul ochii săi cu frică şi cu dragoste din inimă, Îl vede întotdeauna în jurul său, după cuvântul Sfântului David: Am văzut pre Domnul înaintea mea pururea (Psalmi 15, 8), şi tot ce face, ori cuvântează, ori cugetă din frică şi dragoste către El săvârşeşte în chip plăcut lui Dumnezeu, grăieşte cinstit, cugetă la cele de folos şi toată viaţa sa, care se află ca înaintea ochilor lui Dumnezeu, şi-o petrece în chip îmbunătăţit şi mântuitor, rostind adesea în sineşi cu cutremur cuvintele următoare ale Sfinţilor Prooroci Ilie şi Elisei: Viu este Domnul … căruia îi stau înainte (III Împăraţi 17, 1) – sau, mai pe larg, ,,viu este Domnul, înaintea atotştiutorilor ochi ai căruia umblu, stau, lucrez, mănânc, beau, vorbesc, gândesc, şi tot ce săvârşesc săvârşesc pentru El, Cel care mă priveşte, şi nici măcar nu îndrăznesc să fac, ori să rostesc, ori să gândesc vreun lucru rău înaintea ochilor Lui care mă privesc, ca nu cumva El, fiind mâniat pe mine, să mă lovească fără veste pentru fărădelegile mele”. Dacă omul Îl priveşte în felul acesta pe Dumnezeu cu ochii minţii sale, atunci Dumnezeu este cu el, căci Se apropie de cei ce se apropie de El, este cu cei ce sunt cu El şi îi priveşte pe cei ce Îl privesc.
El este ca o oglindă. Dacă cineva se uită în oglindă, priveşte şi faţa văzută în oglindă, iar dacă se întoarce cu spatele la oglindă se întoarce şi faţa văzută în oglindă. Şi Domnul Dumnezeul nostru Se întoarce spre cei ce se întorc spre El şi îi priveşte pe cei ce Îl privesc, dar Îşi întoarce faţa de la cei care-şi întorc faţa de la El şi nu Se uită la cei care nu se uită la El şi nu vor să vadă că este în ei.
Acolo unde oamenii nu-L au pe Dumnezeu în faţa ochilor, unde nu se uită la Dumnezeu, nu se poate înmulţi nimic în afară de draci şi porci, adică în afară de răutatea drăcească şi de viaţa porcească; acolo oamenii nu sunt ca nişte oameni, ci ca nişte draci şi ca nişte porci îndrăciţi, care se îneacă în adâncul pierzării.
Iuda a pierdut simţământul că Domnul este de faţă, a nimicit dragostea de El în inima sa, nu L-a mai avut pe Dumnezeu în faţa ochilor. Deşi cu ochii cei trupeşti se uita la Hristos, ochii minţii lui se întorseseră deja de la Hristos, începuseră deja să se uite la soborul iudeilor şi să se târguiască: Ce îmi veţi da mie, şi eu îl voiu da pre el vouă ? (Matei 26, 14). El a încetat cu totul să se mai uite la Dumnezeu şi să se mai teamă de El. Şi ce s-a întâmplat cu Iuda ? A intrat în el satana, şi s-a făcut Iuda ca un drac, căci după cum cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este (I Corinteni 6, 17), aşa şi cel care se lipeşte de drac are acelaşi duh ca dracul. Omul rău este ca un drac, fiindcă lipindu-se de drac are acelaşi duh ca el.
Dacă omul încetează să se uite la Dumnezeu, încetează să se mai teamă de Dumnezeu şi chiar să se mai gândească la Dumnezeu în mintea sa, de parcă Dumnezeu nici n-ar fi în el, începe să trăiască păgâneşte. Uitând frica de Dumnezeu, se apucă de îndeletniciri nedrepte pentru câştig nedrept, întinde mâna asupra celor străine şi asupra celor sfinte, o întinde spre răpire şi jaf, asuprindu-şi aproapele – şi atunci nu este altceva decât un drac, fiindcă în el, ca în Iuda, intră satana, şi după aceea are acelaşi duh ca satana. O, cât de mare rău este a nu-L avea pe Dumnezeu înaintea ochilor !
Fiul risipitor s-a depărtat de tatăl său, a plecat departe de ochii lui şi ce a căpătat ? A nimerit la porci, păştea porcii şi mânca hrană pentru porci, fiind bucuros să-şi sature pântecele său de roşcovele ce mâncau porcii (Luca 15, 16). În chip asemănător, orice om, dacă începe să se despartă de Dumnezeu prin faptele sale rele, dacă începe să-şi desprindă mintea de faptul că Dumnezeu este de faţă, dacă începe să plece tot mai departe de El în ţara păcatului, dacă începe să dobândească nărav porcesc şi nume curvesc, nu devine nimic altceva decât un porc ce se tăvăleşte în balta împuţită a faptelor spurcate, porc îndrăcit, care năzuieşte de bunăvoie spre veşnica pierzare şi piere. Aşadar, iarăşi spun: unde nu este simţirea faptului că Domnul este de faţă, unde oamenii nu-L au pe Domnul în faţa ochilor, acolo sunt numai porci şi draci, acolo este viaţă porcească şi drăcească, al cărei sfârşit este înecarea – înecare nu în ape oarecare, ci în râu de foc.
Îndrăcitu-s-a Faraon nevrând, ca un drac, să asculte de Dumnezeu, n-a vrut să îi dea drumul lui Israil, şi cum a sfârşit ? Cu trupul lui s-a înecat în Marea Roşie, iar cu sufletul lui în iad. Sodomitenii s-au dedat vieţii porceşti, se îndrăceau în înverşunarea păcatelor trupeşti spurcate, şi ce a venit asupra lor ? S-au înecat, ca porcii din ţinutul gherghesenilor, dar cu un şi mai cumplit înec, fiindcă s-au înecat şi cu sufletul, şi cu trupul în flacăra trimisă asupra lor din cer.
Care a fost pricina unei asemenea pieiri a lui Faraon şi a sodomitenilor ? Cu adevărat, numai faptul că nu-L simţeau pe Dumnezeu alături, adică nu-L aveau pe Dumnezeu în faţa ochilor, nu se uitau la El şi nu se temeau de El. Faraon zicea: Nu ştiu pre Domnul, şi pre Israil nu-l voiu lăsa (Ieşirea 5, 2). El era orb şi nebun. Pe Dumnezeu nu-L vedea înaintea sa şi nu-L ştia deasupra sa. Nici sodomitenii nu aveau frică de Dumnezeu. Nu aşteptau judecata lui Dumnezeu şi veşnica răsplătire. Mintea lor, întunecată de patimile păcătoase, nu Îl vedea pe Dumnezeu, precum reiese limpede din cuvintele lui Dumnezeu Însuşi, care i-a zis lui Avraam aşa: Strigarea Sodomei şi a Gomorei s-a înmulţit spre mine, şi păcatele lor sunt mari foarte. Deci pogorându-mă voiu vedea (Facerea 18, 20-21).
Să luăm aminte ce spune Dumnezeu: Deci pogorându-mă voiu vedea – ca şi cum El, Atotvăzătorul, nu i-ar fi văzut vreodată. Cu ochii Săi atotvăzători îi văzuse şi înainte, şi totdeauna, pentru că nimic nu este ascuns înaintea Lui – dar a zis aşa ca să arate vina lor, să arate pricina pierzării lor, care stătea în aceea că nu se uitau la Dumnezeu, nu-L aveau pe Dumnezeu înaintea ochilor. Tocmai de aceea Dumnezeu, ca şi cum nu i-ar fi văzut niciodată până atunci, zice: Deci pogorându-mă voiu vedea – şi prin aceasta vrea să spună: ,,Sodomitenii nu şi-au amintit de mine, n-au vrut să ştie de mine şi să se teamă de mine. De aceea, acum mă vor cunoaşte şi mă vor vedea: vor cunoaşte groaznica pedeapsă dumnezeiască, de vreme ce nu au vrut să vadă şi să cunoască milostivirea dumnezeiască. Până acum îndelung am răbdat, dar acum voi începe să-i dau pierzării. Să se întoarcă în iad păcătoşii şi toţi cei care uită de Dumnezeu !” O, cât de mare rău şi cât de mare nenorocire este a nu-L avea pe Dumnezeu înaintea ochilor !
Nu se ştie despre care anume păcătos grăieşte David: Nu este Dumnezeu înaintea lui. Spurcă-se căile lui în toată vremea (Psalmi 9, 24-25) – se ştie doar de ce căile omului păcătos se spurcă în toată vremea: se spurcă fiindcă nu este Dumnezeu înaintea lui.
De ce încalcă omul bunele, sfintele şi mântuitoarele porunci ale lui Dumnezeu ? Fiindcă nu este Dumnezeu înaintea lui. De ce cutează unii să facă necazuri aproapelui, să jefuiască, să răpească, să siluiască, să jignească ? Fiindcă nu este Dumnezeu înaintea lor. De ce fură hoţul şi de ce omoară tâlharul ? Fiindcă nu este Dumnezeu înaintea lor. De ce vorbeşte spurcat neruşinatul, de ce înşală mincinosul, de ce îşi calcă jurământul sperjurul, de ce împilează asupritorul ? Fiindcă nu este Dumnezeu înaintea lor. De ce judecă nedrept judecătorul ce ia mită, de ce dă mărturie mincinoasă martorul mincinos şi de ce vicleneşte omul plin de răutate ? Fiindcă nu este Dumnezeu înaintea lor. De ce se îmbată beţivul, de ce curveşte şi preacurveşte iubitorul plăcerilor trupeşti, fără a se mulţumi cu însoţirea legiuită, spurcând pe mulţi şi spurcându-se cu mulţi ? Fiindcă nu este Dumnezeu înaintea lor, nu au frică de Dumnezeu, nu-L au pe Dumnezeu înaintea ochilor, nu-şi aduc aminte de Dumnezeu, nu se tem de El, nu se înfricoşează de muncile cele veşnice şi nu aşteaptă Împărăţia cerurilor: Nu este Dumnezeu înaintea lui.
O, dacă ar fi Dumnezeu înaintea ochilor păcătosului, dacă acesta şi-ar aminti de Judecata şi de pedeapsa ce o să fie, atunci n-ar îndrăzni să păcătuiască şi să-L mânie pe Dumnezeu, Judecătorul şi Răsplătitorul !
O, preafrumos chip al vederii de-a pururea a lui Dumnezeu ! O, bună pricină a feririi de păcat necontenite ! Cu adevărat, cine Îl vede întotdeauna pe Domnul înaintea sa, acela nu se va poticni în veac şi niciodată nu Îl va mânia pe Dumnezeu. Chiar dacă el se va poticni, ca om, în vreo privinţă, îndată se va scula şi se va îndrepta, fiindcă Îl are pe Dumnezeu înaintea ochilor, şi se va împlini asupra lui cuvântul psalmistului: Când va cădea, nu se va zdruncina, că Domnul întăreşte mâna lui (Psalmi 36, 24).
L-au rugat gherghesenii pe Iisus să treacă din hotarele lor (Matei 8, 34). Gherghesenii nu erau oameni cu totul răi, fiindcă, nedorind să-L vadă la ei pe Hristos Domnul, L-au rugat să plece de la ei, nu L-au alungat cu silnicie şi cu ocară – iar noi, păcătoşii ticăloşi, facem neasemuit mai rău: Îl alungăm de la noi cu silnicie şi cu ocară pe Domnul nostru.
Poate că cineva va spune: ,,Eu nu L-am alungat niciodată de la mine pe Hristos, Lumina mea, şi nu Îl voi necinsti !” Celui ce vrea să spună aşa îi voi răspunde: ,,Îl alungi şi Îl necinsteşti în tot chipul, fiindcă Îl alungi în aproapele tău şi-L necinsteşti în tine însuţi”.
Cum Îl alungi pe Hristos în aproapele tău ? Ascultă. Orice lucru, bun sau rău, care i se face aproapelui, se revarsă asupra lui Hristos Însuşi, după cum Însuşi spune în Evanghelie: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut (Matei 25, 40). Dacă ai dat milostenie săracului, ai dat şi lui Hristos; dacă nu i-ai dat săracului, nici lui Hristos nu I-ai dat: Întrucât nu aţi făcut unuia dintr-aceşti prea mici, nici mie nu aţi făcut (Matei 25, 45). Dacă ai făcut bine aproapelui, ai făcut bine şi lui Hristos; dacă nu ai făcut bine aproapelui, nu ai făcut nici lui Hristos.
Adu-ţi aminte, omule, cât de adesea nu numai că nu i-ai făcut bine aproapelui, ci chiar i-ai făcut rău, necăjindu-l ! Nu numai că nu dai tu însuţi milostenie, ci nu-i laşi nici pe alţii să dea. Nu numai că eşti nemilostiv tu însuţi, ci şi pe alţii îi îndemni să fie nemilostivi. Toate lucrurile crude şi nemiloase pe care le faci aproapelui nu le faci oare lui Hristos Însuşi ?
De câte ori l-ai prigonit şi l-ai necăjit pe cel nevinovat, de tot atâtea ori L-ai prigonit şi L-ai necăjit pe Hristos Însuşi. De câte ori l-ai jignit pe aproapele tău şi l-ai ocărât, de tot atâtea ori L-ai jignit şi L-ai ocărât pe Hristos Însuşi. De câte ori ai făcut rău aproapelui tău, de tot atâtea ori ai făcut rău lui Hristos Însuşi, după cuvântul Lui: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut. Iată cum Îl alungi pe Hristos în aproapele tău, omule !
Cum Îl necinsteşti pe Hristos în tine însuţi ? Ascultă. Îţi aminteşti ce a scris apostolul în epistola către corinteni ? Dar nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos ? Deci dar pre mădularele lui Hristos le voiu face mădulare ale curviei ? (I Corinteni 6, 15). Să nu fie ! Înţelegi, omule, cele zise ? Mădularele tale nu mai sunt ale tale, ci sunt ale lui Hristos, fiindcă de El au fost zidite, de la El au primit viaţă şi cu Sfântul Lui Sânge au fost răscumpărate, şi de câte ori ai spurcat mădularele tale cu necuratul păcat trupesc, de tot atâtea ori L-ai necinstit pe Hristos, făcând mădularele Lui mădulare curveşti.
Gândeşte-te, omule, cât de des te-ai spurcat cu curvia, cu preacurvia şi cu alte fapte curveşti scârbavnice, întinate şi urâte de Dumnezeu, cât de des L-ai necinstit pe Hristos, cât de des ai adus asupra lui Hristos întinăciunea curviei şi ai făcut mădulare curveşti din mădularele lui Hristos !
Cum putem să ne dăm seama dacă viază Dumnezeu în noi ? Despre aceasta grăiesc nemincinos sfintele cărţi: unde este dragoste, acolo este şi Dumnezeu; unde este milostivire, acolo este şi Dumnezeu; unde este vieţuire curată, înfrânată, sfântă şi plină de trezvie, acolo este şi Dumnezeu; unde este frică de Dumnezeu, acolo este şi Dumnezeu. Pe scurt, unde se găseşte credinţă dreaptă împreună cu fapte bune, acolo Se sălăşluieşte şi Dumnezeu. Să ne uităm, deci: oare nu am izgonit de la noi înşine toate acestea, şi odată cu ele pe Dumnezeu ?
Nu este în noi dragoste adevărată, dragoste creştinească, ci este doar dragoste făţarnică. În faţă ne linguşim unii pe alţii, dar în inimă ascundem răutate şi viclenie. Se împlineşte acum asupra noastră proorocia cea de demult: Pentru înmulţirea fărădelegii, va răci dragostea multora (Matei 24, 12). A secat deja la noi dragostea adevărată. Am izgonit de la noi dragostea – aşadar, L-am izgonit de la noi pe Însuşi Hristos Dumnezeu.
Nu întreba acum de dreptate. Acum se fac asemenea fărădelegi şi împilări, că nici nu se poate povesti. Am izgonit de la noi dreptatea – L-am izgonit, aşadar, şi pe Dumnezeu. De milostivire nici să nu mai pomeneşti acum. Oamenii au uitat deja ce înseamnă milostivirea, îşi fac unii altora peste tot necazuri, fără milostivire şi omenie. Am izgonit de la noi milostivirea – L-am izgonit, aşadar, şi pe Dumnezeu. La vieţuirea curată, înfrânată şi trezvitoare nici să nu te gândeşti: aproape că ne-am asemănat Sodomei şi Gomorei, iar beţia voastră n-are sfârşit. Unde să se mai găsească acum la noi frica de Dumnezeu ? Cu toţii am izgonit-o de la noi – L-am izgonit, aşadar, şi pe Dumnezeu. Despre credinţă nici nu îndrăznesc să mai zic ceva, ci doar voi aminti spusa evanghelică de la Sfântul Luca: Când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ? (Luca 18, 8). Despre faptele bune pot să spun, fără a mă teme, că le-am izgonit de la noi, iar odată cu ele L-am izgonit şi pe Dumnezeu. Or, fără Dumnezeu fiind, fără bunătatea şi mila Lui, fără acoperământul şi ocrotirea Lui, la ce putem să nădăjduim ? Judecaţi singuri !
Întotdeauna să priveşti cu ochii tăi lăuntrici la Dumnezeu, pe care vrei să-L iubeşti fără încetare, şi prin urmare să te laşi de orice fapt, cuvânt şi gând rău, făcând, spunând şi gândind toate cu cinste, cu smerenie şi cu sfială de fiu.
Bătrâneţea
Cel care amână pocăinţa până la bătrâneţe se aseamănă celui ce caută în ţarină spice după seceriş sau ciorchini după culesul strugurilor. Geme Proorocul Miheea, strigând întru amărăciunea sufletului său: Vai mie ! (Miheea 7, 1) Să-l întrebăm: ,,De ce gemi, sfinte proorocule ? Ce întristare, ce necaz, ce durere ai ?” Răspunde proorocul: Că m-am făcut ca cel ce adună paie la seceră, şi ca cel ce poghirceşte la cules, când nu este strugur de mâncat (Miheea 7, 1).
Sfinte Proorocule ! Nu înţelegem ce vrei să spui, vorbeşte mai limpede. Proorocul zice: ,,M-a trimis Domnul în ţarina Sa ca să-I secer grâul; m-a trimis Domnul în via Sa ca să-I culeg strugurii. Eu m-am dus în ţarină şi am găsit-o pustie, pentru că fusese secerată; m-am dus în vie, şi toţi ciorchinii fuseseră tăiaţi. Nişte vrăjmaşi ai Domnului meu au secerat ţarina şi au cules via hoţeşte, iar eu am rămas să culeg în ţarină puţinele spice rămase, iar în vie ciorchinii mici lăsaţi pe ici, pe colo, printre frunze. Că m-am făcut ca cel ce adună paie la seceră, şi ca cel ce poghirceşte la cules, când nu este strugur de mâncat, şi de aceea vai mie !”
Dar nici acum, proorocule, nu înţelegem pilda ta. Tâlcuieşte-ne-o mai limpede. Proorocul tâlcuieşte: ,,Am fost trimis la norodul lui Israil ca să semăn în inimile lor sămânţa cuvântului dumnezeiesc, ca să sădesc în sufletele lor viţa cea îmbunătăţită a viei duhovniceşti; ostenitu-m-am îndelung, sădind şi semănând ani mulţi, dar nimic nu am izbândit: toţi sunt stricaţi, rareori dai peste vreunul bun, ca peste un spic rămas după seceriş sau ca peste un ciorchine rămas după culesul viei, căci pe toţi ceilalţi i-a secerat şi i-a cules fărădelegea. Că a pierit cel credincios, zice, de pre pământ, şi cel ce face dreptate întru oameni nu este, toţi spre sângiuri judecă, fiecare pre aproapele său necăjeşte cu necaz. Spre rău mâinile sale le gătesc, cel mai mare cere, şi judecătorul cuvinte de pace a grăit, pofta sufletului său este” (Miheea 7, 1-3).
Sfinte Proorocule ! Tu plângi privind la israiltenii cei de demult – dar dacă vei privi la noi, creştinii de acum, vei plânge şi mai tare. Acolo mai putea fi găsită măcar o mică parte de oameni buni, pe când aici, în vremurile acestea cumplite, toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul (Psalmi 52, 4).
Să ne întoarcem acum de la plângerea proorocească la cercetarea de sine. Omul tânăr este ca o ţarină nesecerată, ca o vie neculeasă, plină de roade, adică de tărie şi de puteri pentru a face placul lui Dumnezeu – dar cine culege în el aceste roade ? Vine trupul cu secera deşertăciunii şi culege pentru sine; vine diavolul cu ispitele ademenitoare şi se străduieşte să culeagă şi să înghită până şi rămăşiţele.
După ce au trecut însă anii tinereţii şi vine toamna bătrâneţii, omul vrea să culeagă el ceva din ţarina şi din via vieţii sale, însă nu va afla nimic de folos, căci toate au fost secerate şi adunate deja de lume, de trup şi de diavol, iar lui nu i-au rămas decât paiele. Şi aşa, rămâne sărac, de-abia putând găsi câte un spic, câte un ciorchine mic de fapte bune în toată viaţa sa – iar văzând toată sărăcia sa şi cercetând, când va trage să moară, toată viaţa sa petrecută în nepăsare, cum nu se va tângui, zicând: Vai mie ! ? Aşijderea şi sfântul înger păzitor, neavând, la moartea unui asemenea om, ce lucru bun să adune şi să pună împotriva faptelor lui rele, ca proorocul se tânguieşte, plângând şi zicând: Vai mie !
Aşadar, rău este pentru tânăr să amâne pocăinţa până la bătrâneţe. Nu se ştie dacă va apuca să se pocăiască atunci când va veni aceasta, fiindcă bătrânul, care s-a învechit în năravuri rele şi a ajuns neputincios cu trupul, va fi încă mai nepăsător şi va amâna pocăinţa până la boala cea de pe urmă şi până la ceasul morţii, zicându-şi: ,,Când mă voi apropia de moarte, când voi simţi că îmi vine sfârşitul, atunci mă voi pocăi”. Aceasta este cea mai mare nebunie şi lenevire !
Blândeţea
Blândeţea tăcută se aseamănă apei line a Siloamului ce curge fără zgomot, după cum spune Isaia: Apa Siloamului care curge lin (Isaia 8, 6). La apele acestea line a fost uns ca împărat Solomon, şi ele au fost semn al domniei lui line şi blânde, fiindcă el, prin blândeţea şi liniştea lui, nu a stârnit în nimeni mânie împotriva sa. Bărbatul blând şi liniştit care nu dă prilej de mânie, nu numai că nu aprinde focul vrajbei, ci îl şi stinge atunci când îl aprind alţii, precum spune Ioan Gură de Aur: ,,Nimic nu este mai puternic ca blândeţea”. După cum apa stinge focul, aşa şi cuvântul spus cu blândeţe potoleşte sufletul ce arde de mânie mai tare decât un cuptor aprins.
Omul răbdător şi blând este mult mai puternic decât luptătorul tare şi decât ostaşul viteaz, fiindcă el biruie fără arme, învinge fără luptă.
În Dumnezeiasca Scriptură, mielul este chip al blândeţii, smereniei, nerăutăţii, fiindcă această vietate este din firea sa blândă, smerită, fără de răutate, şi nu se împotriveşte nimănui. Toate celelalte vietăţi îşi arată mânia, întărâtarea, împotrivirea: unele împung şi omoară cu coarnele, altele muşcă cu dinţii şi înghit carnea străină, altele bat şi calcă cu picioarele, altele sfâşie cu ghearele. Numai firea mielului nu are în sine nimic de acest fel: nu se întărâtă, nu se sălbăticeşte de mânie, nu se împotriveşte celui ce-l asupreşte. Tocmai de aceea Proorocul Isaia L-a asemuit acestei vietăţi pe Domnul nostru, care a mers de bunăvoie la pătimire. Ca o oaie – spune despre El – la junghiere s-au adus, şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce îl tunde, aşa nu-şi deschide gura sa (Isaia 53, 7).
Toate virtuţile pomenite mai sus – blândeţea, smerenia şi nerăutatea – pot fi socotite una singură, fiindcă blândeţea merge mână în mână cu smerenia, după cuvântul Domnului: Vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29). Iar nerăutatea nu rămâne în urmă şi, ca o prietenă a lor, dobândeşte împreună cu ele har de la Domnul, apropiindu-se de El, precum a zis şi David în numele Domnului Însuşi: Cei fără de răutate şi cei drepţi s-au lipit de mine (Psalmi 24, 22). Totuşi, fiecare dintre aceste virtuţi are o tâlcuire aparte a puterii sale.
Blândeţea înseamnă înfrânarea mâniei, potolirea întărâtării. Blând se numeşte cel care, fiind întristat de cineva şi putând să se răzbune, nu se răzbună, nu se mânie şi, jignit fiind, nu jigneşte la rândul său. Smerenia înseamnă să-ţi dai seama fără prefăcătorie de nimicnicia ta, să te dispreţuieşti pe tine însuţi. Smerit este cel care, ştiindu-şi neputinţa, păcătoşenia şi netrebnicia, nu se înalţă în mintea sa, ci se socoate pe sine mai prejos decât toţi, şi chiar dacă sporeşte în vreo virtute, plin de frica lui Dumnezeu, se numeşte pe sine slugă netrebnică. Nerăutate se numeşte ori conştiinţa curată, care nu-i vinovată de vreun rău, ori simplitatea inimii împodobită cu dreptatea, ori nepomenirea răului, nerăsplătirea cu rău pentru rău …
Dacă vrei să-ţi învingi vrăjmaşii fără război, să-i birui fără arme, fii blând tu însuţi şi vei birui, vei învinge, îi vei îmblânzi pe ceilalţi. Dacă nu mă crezi, uită-te împreună cu mine în cartea Apocalipsei şi te vei încredinţa.
Mă uit în această carte şi-l văd plângând pe Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. De ce plângi, iubite păstor al lui Hristos ? Nu se cuvine ţie mai degrabă să te bucuri, învrednicindu-te de atâtea descoperiri ? Vezi tronul lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu Însuşi şezând pe el, ţinând în dreapta Sa cartea nepătrunselor Sale taine dumnezeieşti, pecetluită cu şapte peceţi. Plâng, zice, fiindcă nimeni nu s-a aflat vrednic a deschide şi a citi cartea. Între timp, unul dintre cei 24 de preacinstiţi bătrâni care şed în jurul tronului lui Dumnezeu i-a zis: Nu plânge, iată a biruit leul cel din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschiză cartea şi să dezlege cele şapte peceţi ale ei (Apocalipsa 5, 4-5). Iar eu, auzind cuvintele: Iată leul, mă uit cum este acest Leu şi văd împreună cu Sfântul Cuvântător de Dumnezeu la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor, un Miel stând ca şi cum ar fi fost junghiat, având coarne şapte şi ochi şapte, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot pământul. Şi au venit şi au luat cartea din dreapta celui ce şedea pre Scaun. Şi când au luat cartea cei patru vieţuitori, şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăute şi năstrape de aur pline de tămâieri, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântă cântare nouă, zicând: vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei; că te-ai junghiat şi ne-ai răscumpărat pre noi lui Dumnezeu cu sângele tău (6-9).
Uimitor este aici faptul că s-a zis: Iată leul, şi am văzut nu Leu, ci Miel: numele este de leu, iar chipul de miel; chipul de miel, iar puterea de leu. Nu este de mirare că biruieşte pe cineva leul, fiindcă acesta este împăratul fiarelor, puternic, ameninţător, ce rage şi răpeşte, de care se tem nu numai fiarele, ci şi oamenii, dar ce putere are mielul ? Pe cine răpeşte el şi care este arma lui ? Cine se teme de el, cum şi pe cine poate să biruiască ? Dar ca să înţelegeţi mai bine puterea, tăria şi vitejia Mielului, să mergem împreună cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu şi să ne uităm cu ce vrăjmaşi şi cu ce mijloace poartă El lupta.
Şi am văzut suindu-se din mare o hiară, care avea capete şapte şi coarne zece, şi preste coarnele ei zece steme, iar altundeva: Am văzut altă hiară suindu-se de pre pământ; şi avea două coarne, şi mai încolo: Vor face război (Apocalipsa 13, 1, 11; 17, 14). Mă uit: împotriva cui vor ei să pornească război ? Şi aud glasul îngerului care îi spune Cuvântătorului de Dumnezeu: Aceştia cu Mielul vor face război. Iarăşi mă minunez: câte fiare atât de înfricoşătoare se înarmează împotriva Mielului, care este singur ! Oare nu Îl va birui oricare din aceste fiare ? Un singur lup răzleţeşte mii de oi, iar împotriva Mielului apocaliptic se adună atâtea fiare ! Oare poate Mielul să le învingă ? Îngerul vesteşte că va învinge. Mielul, spune el, îi va birui pre ei, că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor (Apocalipsa 17, 14). Dar cum a biruit Mielul acele fiare ? Cuvântătorul de Dumnezeu spune că El le-a aruncat de vii în iezerul de foc (potrivit Apocalipsa 19, 20).
Mozaic din bolta presbiteriului din San Vitale, Ravenna, secolul al VI-lea
Blândeţea are chip de miel, dar putere de leu. Cine s-a dovedit vrednic a primi cartea tainelor dumnezeieşti cu peceţile darurilor ? Mielul cel lin. Cine s-a dovedit vrednic a fi lăudat de locuitorii cerului ? Mielul cel fără de răutate. Cine are putere să biruie fiarele cele cumplite şi crâncene care ies din mare, din pământ şi din adânc ? Mielul cel blând: Mielul îi va birui pre ei.
Mielul pe care L-a văzut Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu era chip al blândeţii şi liniştii Însuşi Mielului lui Dumnezeu, ce ia asupra Sa păcatul lumii (potrivit Ioan 1, 29), blândeţii şi liniştii lui Hristos, Mântuitorul nostru. Ce bine n-au făcut blândeţea şi liniştea Lui ? De care vrednicii nu s-a învrednicit ? Ce fiare crunte nu a biruit ? Să vadă asta fiecare în dumnezeieştile Scripturi !
Vorbind astfel despre blândeţea de miel al lui Hristos, Marele Arhiereu, îmi amintesc porunca fericirii grăită în Evanghelie de gura lui Hristos: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Matei 5, 5) şi îndată mi se face milă de cei blânzi, căci mi se pare că aceştia nu au primit de la Hristos daruri la fel de mari ca ceilalţi: săracilor cu duhul li s-a dat Împărăţia cerurilor, celor ce plâng li s-a dat veşnica mângâiere, celor ce flămânzesc şi însetează de dreptate li s-a dat veşnica săturare, milostivilor li s-a dat miluire, celor curaţi vederea lui Dumnezeu, făcătorilor de pace înfierea de către Domnul Dumnezeu, celor prigoniţi cereasca Împărăţie, iar tuturor celorlalţi care sunt vrednici mare răsplată în cer, pe când celor blânzi li se dă doar pământul: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Ca şi cum Hristos ar spune: ,,Voi, cei săraci cu duhul, mergeţi la cer; voi, cei ce plângeţi, mergeţi de vă mângâiaţi în Rai; voi, cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, mergeţi în Rai şi săturaţi-vă cu desfătările lui; vouă, celor milostivi, v-a fost gătită mila lui Dumnezeu la Înfricoşătoarea Judecată; voi, cei curaţi cu inima, mergeţi şi îndulciţi-vă de vederea lui Dumnezeu; voi, făcătorii de pace, veţi fi fii ai lui Dumnezeu; voi, prigoniţi sărmani, veţi merge de asemenea în Împărăţia cerurilor, iar voi, cei blânzi, rămâneţi aici, moşteniţi pământul şi fiţi fericiţi pe el: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
O, milostive Doamne ! Toţi robii Tăi sunt fericiţi la Tine, toţi sunt fericiţi în cer. Doar blânzii sunt nefericiţi, doar ei au primit de la Tine fericire pământească, dar se poate asemui fericirea pământească cu fericirea cerească !? Dăruieşte-o, Doamne, pe aceasta din urmă şi celor blânzi ! Miluieşte-i şi ia-i la cer, în fericirea de sus ! Spune: ,,Fericiţi cei blânzi, fiindcă şi a lor este Împărăţia cerurilor !”
Dar Domnul nostru nu va schimba sfântul Său cuvânt, care este scris în Evanghelie, de dragul rugii mele netrebnice, iar tâlcuitorii dumnezeieştii Scripturi nu-i lasă pe cei blânzi să se împuţineze cu sufletul, zicând că pământul pe care l-a gătit Domnul spre moştenire celor blânzi nu este pământul pământesc, ci cel ceresc – altfel spus, că Domnul a numit ,,pământ al celor blânzi” însăşi cereasca Împărăţie. De pildă, Sfântul Teofilact grăieşte: ,,Unii cred că aici se are în vedere pământul cel gândit, adică ceresc, că pământul pe care îl vor moşteni cei blânzi este Împărăţia cerurilor şi, într-adevăr, aşa este”. La fel tâlcuiesc cuvintele acestea alţi învăţători ai Bisericii.
Mie însă mi se face milă din nou, milă de cer: nu este oare o necinstire pentru el faptul că a fost numit ,,pământ” ? Cerul este tronul lui Dumnezeu, iar pământul aşternutul picioarelor Lui. Firea cerului este nestricăcioasă, pe când pământul este tot murdărie şi stricăciune. Cerul este prealuminat, pe când pământul este întunecat. În cer sălăşluiesc îngeri, iar pe pământ oameni. La cer nu ajunge nici o întinăciune, pe când pământul este plin cu tot felul de întinăciuni. Şi atunci, de ce a suferit atâta necinste cerul, fiind numit ,,pământ” ? Oare se poate asemui aşternutul picioarelor cu tronul, stricăciunea cu nestricăciunea, lucrul întunecat cu cel luminat, oamenii cu îngerii, spurcăciunea cu neîntinarea ?
Dar întrucât toate cuvintele acestea au fost rostite de gura Domnului Însuşi, pentru cer nu poate fi vorba de vreo necinste, fiindcă le-a rostit Cel ce poate să facă din pământ cer şi din cer pământ.
Cel ce a zidit toate cele văzute şi nevăzute are stăpânire şi să facă tron din aşternutul picioarelor Sale, şi să prefacă stricăciunea în nestricăciune, şi întunericul în lumină, şi pe om în înger, şi spurcăciunea în neîntinare, ca un Atotputernic. El a numit cerul ,,pământul celor blânzi”, ,,pământul făgăduinţei”, în care curge mierea veşnicei desfătări şi laptele veşnicei săturări, despre care prooroceşte a pomenit şi împăratul David, zicând: Cred că voiu vedea bunătăţile Domnului în pământul celor vii (Psalmi 26, 19) – adică, potrivit tâlcuitorilor dumnezeieştii Scripturi, în cer, fiindcă acest pământ pe care noi trăim vremelnic nu este pământ al celor vii, ci al celor ce mor, iar pământul celor vii este cerul, unde nu este moarte şi unde împărăţeşte viaţa veşnică, unde celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu le sunt gătite toate bunătăţile negrăite. Aşadar, cerule, fii pământ al celor blânzi, iar voi, cei blânzi, moşteniţi cerul ca pe un pământ: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul !
Liniştit, lipsit de slavă deşartă şi blând să fii cu toţi: atunci te vei arăta următor adevărat şi ucenic fără prihană al lui Hristos.
Omul smerit şi blând este întotdeauna împăcat şi paşnic, pe când omul trufaş şi mândru este întotdeauna tulburat şi făcător de tulburare. Domnul îndrepta-va pre cei blânzi la judecată, învăţa-va pre cei blânzi căile sale (Psalmi 24, 10). Pe cei trufaşi îi va risipi cu cugetul inimii lor, iar pe cei smeriţi şi uniţi în cuget îi va sălăşlui în casa harului Său. Să ai bună supunere, ca să te asemeni îngerilor; să nu te trufeşti faţă de cei mărunţi, ca să nu fii lepădat de Dumnezeu. Să nu te semeţeşti cu nimic, ca nu cumva, fiind pe urmă surpat de la înălţime, să înduri nenorociri de tot felul, fiindcă cel mândru va cădea şi se va zdrobi, şi nu va fi cine să-l ridice, după cuvântul proorocului. Nu te băga întru cele mai minunate decât tine (Psalmi 130, 1), ca nu cumva, depărtându-te de Dumnezeu, să cazi în cursele vrăjmaşului şiret.
Boala
Bolile noastre trupeşti şi sufleteşti cine le va număra ? Cine le va putea tămădui ? Cuprinsu-m-au durerile morţii; şi râurile fărădelegii m-au tulburat (Psalmi 17, 5).
Bolile acestea nu le-au putut tămădui nici doctorii preaînţelepţi ca Asclepie, Hipocrate şi Galen, şi atunci la cine să căutăm tămăduire ? Veţi zice bineînţeles: La Dumnezeu, dar ,,nu avem îndrăznire, pentru păcatele noastre cele multe (tropar al Născătoarei, ceasul al 6-lea). Iar dacă aşa stau lucrurile, să căutăm tămăduire la Maica Lui preabinecuvântată, că multe şi bune lucruri poate rugăciunea maicii, că ea este tămăduitoarea a toată lumea.
Oamenii au o deprindere firească: atunci când suferă vreo rană în trup sau când îi apucă durerea de cap ori de stomac pun îndată mâna pe locul dureros şi dobândesc o oarecare uşurare. Să strigăm deci şi noi precum [Sfântul Ioan] Damaschin: ,,De rele năpaste fiind supărat şi de vrăjmaşi necăjit, ticălosul de mine, cu tânguire chem: tinde-mi de sus mâna ta, Preabogată !”
Când ne împresoară cumplite boli şi patimi dureroase, să punem pe răni această mână a Preasfintei Fecioare, încredinţându-i sufletul şi trupul nostru. Egiptenii cei de demult i-au zis lui Iosif: Nu au rămas nouă înaintea domnului nostru fără numai trupul nostru şi pământul nostru (Facerea 47, 18). O, Tămăduitoare Preamilostivă ! Cu adevărat, în mâna ta este sănătatea noastră ! Tu eşti tămăduirea trupului nostru, tu eşti mântuirea sufletului nostru.
Orice doctor ce vrea să lecuiască o boală trupească îi caută pricina, ca să vadă dacă vine de la mâncare, de la băutură sau de la altceva, însă învăţătorii Bisericii spun că păcatul este vinovat pentru orice boală …
Vrem să scăpăm de bolile trupului ? Mai întâi să vindecăm pricina lor – păcatul – prin pocăinţă, căci şi Hristos Domnul, Doctorul cel bun, când a dorit să-l vindece pe cel ce era slăbănog cu trupul, mai întâi a tămăduit slăbănogirea sufletului său, adică păcatele, zicând: Fiule; iartă-ţi-se ţie păcatele tale, şi abia pe urmă: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du în casa ta (Matei 9, 3, 7).
Uitaţi-vă cum Cel ce poartă grijă de toţi rânduieşte toate spre folos: nu o dată aduce asupra noastră felurite boli ca să ne curăţim mintea, ca să ne lăsăm de păcate, ca să alergăm la Dumnezeu cu pocăinţă …
Aşadar, când ni se întâmplă să bolim cu trupul, din aceasta să ne dăm seama de bunătatea lui Dumnezeu, care ne aduce astfel la pocăinţă, şi să nu deznădăjduim, ci, nădăjduind în mila bunătăţii Lui, să ne îndreptăm viaţa, având-o ajutătoare pe Preasfânta Fecioară.
Clevetirea
O, de trei ori ticălosule hulitor, clevetitor, osânditor cu nărav rău ! De ce chinuri eşti vrednic chiar şi pentru un singur omor sufletesc ? Iar pentru trei omoruri ce răspuns vei da, sub care judecată vei cădea, cărei pedepse vei fi supus ?
Norodul lui Israil a cârtit cândva în pustie împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moisi, şi pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu şerpi veninoşi asupra lor. Întrucât israilitenii cei nerecunoscători au păcătuit prin cârtire, au clevetit hulitor împotriva lui Dumnezeu, i-au jignit pe Moisi şi Aaron, i-au defăimat fără dreptate şi au osândit sfintele feţe, Domnul i-a pedepsit cu şerpi veninoşi – şi nu cu şerpi oarecare, ci şerpi de foc. Şi atunci voi, cei care osândiţi, defăimaţi, huliţi, clevetiţi, credeţi că nu veţi fi daţi în iad şerpilor de foc, ca să vă mănânce în veci ?
Cui voi mai asemui acest neam de osânditori şi hulitori ? Îl voi asemui însuşi diavolului, iar limba lui hulitoare o voi asemui gheenei focului. Diavolului se asemuieşte cel care-şi osândeşte aproapele, fiindcă şi Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Timotei, zice: Femeile aşijderea să fie cucernice, neclevetitoare, nelimbute, treze, credincioase întru toate (I Timotei 3, 11). Neclevetitoare se spune în greceşte nediavoleşti – prin urmare, apostolul spune că femeile se cuvine să fie cinstite, nu diavoleşti. Vedeţi că a cleveti cu hulire împotriva aproapelui este lucru diavolesc, căci clevetitor şi diavol totuna este.
Acelaşi lucru ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Cel ce sârguieşte în clevetire slujeşte diavolului şi însuşi se arată demon tulburător”. Auziţi aceasta, clevetitorilor, hulitorilor, defăimătorilor ? Auziţi că cei ce-şi osândesc aproapele se prefac din oameni în demoni ? Şi ce este limba lor ? Însăşi gheena focului. Să ascultăm ce zice Sfântul Iacov: Limba este foc, lumea nedreptăţii, aşa limba este aşezată întru mădularele noastre, care spurcă tot trupul şi aprinde roata firii; şi se aprinde de gheena (Iacov 3, 6). Roata firii noastre este viaţa vremelnică a fiecărui om. Ea se rostogoleşte ca o roată, ba înălţându-se, ba coborându-se, ba ridicându-se la belşug şi la bunăstare, ba căzând în necazuri şi pătimiri, ba îndreptându-şi calea către virtute, ba schimbând-o spre strâmbătate. Focul limbii o arde de tot, fiindcă cel de care se atinge flacăra limbii rele începe a fi socotit nimicnic de către toţi. Limba al cărei foc arde roata firii noastre este arsă ea însăşi de focul gheenei, iar gheena este păcatul clevetirii, defăimării şi osândirii, fiindcă acest păcat se aseamănă cu adevărat gheenei.
Conştiinţa
Conştiinţa este de multe ori strâmtorată, preaplină cu piedici de tot felul. În conştiinţa rea nu poate fi lărgime duhovnicească şi în ea nu va încăpea nici un gând bun. Din inima aceasta (adică din conştiinţa rea, căci inima este casa conştiinţei), din casa aceasta ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele (potrivit Matei 15, 19). Din inimă ies, fiindcă în inimă se nasc, iar acolo unde este tot răul acesta locul este prea strâmt ca să încapă vreun lucru bun.
Sămânţa bună nu încape în mijlocul mărăcinilor, fiindcă aceştia, crescând, o înăbuşă. Oaia nu are loc în mijlocul lupilor, fiindcă lupii o sfâşie. Susana cea curată, căzând în mâinile bătrânilor nelegiuiţi, a suspinat şi a zis: Strâmt îmi este de toate părţile (Istoria Susanei 21). La fel de strâmtorat este orice bine acolo unde se naşte şi de unde odrăsleşte vreun rău, şi cu atât mai mult este prea strâmtorată ca să vină şi să Se afle acolo Împăratul nostru, Hristos Dumnezeu. Această Sămânţă Cerească nu poate să încapă între mărăcinii poftelor noastre pământeşti. Mielul lui Dumnezeu nu poate să trăiască în mijlocul răutăţii noastre sălbatice. Izvorul curăţiei şi înfrânării nu va vrea să petreacă alături de spurcăciunile învechite în noi, ci va scutura pulberea de pe preasfintele Sale tălpi, zicând: Iată, se lasă vouă casa voastră pustie (Matei 23, 38).
Aşadar, trebuie neapărat să lărgim această strâmtime a conştiinţei. Dacă sunt mărăcini ai păcatului, să-i smulgem prin mărturisire şi să-i ardem, ispăşind pentru păcat prin pocăinţă. Dacă sunt lupi răpitori, să fie izgoniţi cu toiagul fricii de Dumnezeu. Dacă sunt patimi învechite, să fie omorâte prin omorârea omului celui vechi, fiindcă numai în conştiinţa bună şi inima curată pot să încapă fără strâmtorare toată măreţia şi lărgimea nemăsurată a Cerului dimpreună cu Dumnezeu.
Unii socot conştiinţa curată a fi mărgăritar de mare preţ, şi au dreptate. Sufletul omenesc este mireasă a lui Hristos. Mireasa se împodobeşte cu lucruri scumpe, cu mărgăritare şi pietre scumpe pentru a plăcea mirelui: şi sufletul omenesc trebuie să se împodobească cu mărgăritarele faptelor celor bune pentru a fi îndrăgit de Hristos. Şi conştiinţa curată este însă podoabă nu puţină. Cu ea se împodobeau sufletele sfinţilor apostoli, în numele cărora Pavel zice: Lauda noastră aceasta este: mărturisirea ştiinţei noastre, că întru dreptate şi întru curăţie dumnezeiască, iar nu întru înţelepciune trupească, ci întru harul lui Dumnezeu, am petrecut în lume, şi mai mult la voi (II Corinteni 1, 12). Iar Gură de Aur spune aşa: ,,Precum ochilor omeneşti le face plăcere să vadă un chip frumos, aşa şi ochilor dumnezeieşti le face plăcere să vadă o conştiinţă curată”.
Totuşi, acest mărgăritar nu ne este îndestulător în sine, fiindcă spune apostolul: Nimic pre mine nu mă ştiu vinovat; ci nu întru aceasta m-am îndreptat (I Corinteni 4, 4), adică: Deşi ştiu că nu am făcut vreun rău şi conştiinţa nu mă mustră, totuşi nu cutez să mă socot drept, căci cine poate spune că are inima curată ?
Credinţa
Trupeşte nu-L vedem pe Hristos Domnul, dar prin credinţă Îl vedem neîndoielnic pretutindeni: şi cu Tatăl şezând în ceruri, şi sălăşluind pe pământ în Biserica Sa cea Sfântă, după spusele lui David: Domnul în Biserica cea sfântă a sa, Domnul în cer scaunul lui (Psalmi 10, 4), şi petrece între robii Săi credincioşi: Domnul împrejurul poporului său (Psalmi 124, 2), şi este de faţă, aparte, în fiecare dintre noi. Mai înainte am văzut pre Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc (Psalmi 15, 8).
Potrivit Sfântului Ambrozie, ,,credinţa are atât cât crede omul”. Cine crede puţin, puţin primeşte; cine crede mai mult, mai mult şi primeşte. De crede cineva că în el se săvârşeşte purtarea de grijă dumnezeiască, aşa va fi; dacă nu crede, nu va fi aşa. Dacă cineva, rugându-se cu râvnă şi cu osârdie, crede că Dumnezeu aude rugăcunile lui, El le aude într-adevăr; dacă nu crede, Dumnezeu nu-L aude. Dacă cineva crede că va primi ceea ce cere, va primi; dacă nu crede, nu va primi. ,,Credinţa are atât cât crede omul”.
Cu aur se cumpără lucrurile scumpe – iar cu un ,,galben” de credinţă ce nu poţi cumpăra ?! Dacă aurul duhovnicesc al credinţei tale ar fi măcar atât de mult ca mărimea grăuntelui de muştar, ţi-ai cumpăra asemenea putere încât ai putea să muţi şi munţii din loc: Amin zic vouă: de veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, nu numai cea a smochinului veţi face, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: ridică-te şi te aruncă în mare, va fi (Matei 21, 21).
Cu aurul acesta, înaintaşii noştri cumpărau tot ce vroiau. Au vrut să supună împărăţiile întregii lumi ? Prin credinţa au biruit împărăţii. Au vrut să crească în vrednicii şi, ridicându-se pe culmea virtuţii, să se învrednicească de numele de drepţi ? Prin credinţă au lucrat dreptate. Au vrut să primească de la Dumnezeu cele făgăduite ? Prin credinţă au dobândit făgăduinţele. Au vrut să îmblânzească fiarele sălbatice, leii şi leoparzii ? Prin credinţă au astupat gurile leilor. Au vrut să fie ostaşi viteji, ca să-i biruie pe duşmani ? Prin credinţă s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor în fugă. În fine, au vrut să-i vadă pe cei morţi înviind din morminte – şi asta au primit: Prin credinţă au luat dintru înviere pre morţii lor (Evrei 11, 33-35).
Apostolul Pavel, revărsând în al unsprezecelea capitol al epistolei către evrei toată bunăvestirea sa cea de la Dumnezeu insuflată şi de Dumnezeu înţelepţită spre lauda sfintei credinţe, o numeşte mai întâi de toate preot, căci datorită ei a primit Dumnezeu jertfa lui Avel. Credinţa este tinereţe fără bătrâneţe, fiindcă Enoh, care datorită credinţei a fost răpit, trăieşte până acum şi nu a îmbătrânit. Credinţa este arca în care s-a mântuit Noe. Credinţa este odrăslire rodnică de prunci, căci prin puterea credinţei l-a adus Avraam pe fiul său Isaac jertfă vie, fără să-i verse sângele, şi i-a fost credinţa teacă pentru cuţitul cu care voia să-l junghie pe fiul său. Credinţa este ochi al minţii, fiindcă ştie cum trebuie binecuvântat Iacov şi cum trebuie binecuvântat Isav. Credinţa este prooroc, căci prin credinţă a prezis Iosif slobozirea israilitenilor din Egipt. În Moisi credinţa a fost frică şi bici pentru faraon şi pentru întreg Egiptul. Credinţa este fundul de mare ce l-a trecut pe Israil uscat. În Isus Navi credinţa a fost năvală care a sfărâmat zidurile Ierihonului.
O, cât de multe laude sfintei credinţe a scris apostolul ! Să ne uităm, cu luare aminte, în ce fel încheie aceste laude: Prin credinţă Raav curva nu a pierit (Evrei 11, 31). ,,Credinţa – zice el – este singura mântuire a păcătosului (păcătoasei)”: Prin credinţă Raav curva nu a pierit.
Cineva ar putea să-i spună Sfântului Pavel: ,,Sfinte Pavele ! Nu ai întrecut măsura scriind cuvânt de laudă credinţei ? Oare bine scrii şi bine grăieşti atunci când pe ticăloasa şi necurata femeie desfrânată o pui în rând cu Avel cel credincios, cu Enoh cel curat, cu Noe cel plăcut lui Dumnezeu, cu vrednicii patriarhi Avraam, Isaac şi Iacov şi cu ceilalţi sfinţi strămoşi ? Oare nu puteai să o laşi deoparte, să nu pomeneşti de ea, să nu o asemuieşti unor sfinţi atât de mari şi să n-o pui pe desfrânată în aceeaşi ceată, în acelaşi număr cu plăcuţii lui Dumnezeu ?”
Dar Sfântul Pavel, după ce a zis că prin credinţă Raav curva nu a pierit, ba mirându-se parcă, ba bucurându-se şi săltând pentru mântuirea păcătoasei, adaugă şi cuvintele următoare: Şi încă ce voiu mai zice ? (Evrei 11, 32), adică: ,,Ce s-ar mai putea spune ? Ce poate fi mai uimitor şi mai slăvit decât faptul că şi desfrânata se află între sfinţi, că cea necurată a fost adăugată la cei curaţi, cea vrăjmaşă lui Dumnezeu la numărul plăcuţilor lui Dumnezeu ?”
Ascultă deci aceasta, păcătosule, oricine ai fi, şi nădăjduieşte ! Iată nădejde tare în milostivirea lui Dumnezeu pentru păcătosul ce se ridică din păcate ! Îndată leapădă păcatul, frânge-ţi obiceiul cel rău, calcă-l în picioare, scoală-te prin pocăinţă, întoarce-te către Dumnezeu, începe să te căieşti – începe îndată, fără să amâni, şi spune: Şi am zis: acum am început (Psalmi 76, 10). Atunci, Apostolul Pavel însuşi te va pune în rând cu sfinţii cei mari, aşa cum a pus-o pe desfrânata Raav alături de Moisi, Avraam şi ceilalţi.
Prin credinţă şi prin dragoste, ca pe nişte căi drepte, noi, toţi creştinii, să mergem în urma lui Hristos – să mergem prin credinţă, dar totodată cu fapte bune.
Undeva se povesteşte despre credinţă următoarea istorie. Cândva, toate virtuţile s-au adunat la un loc şi s-au sfătuit cum să-l împartă între ele pe omul bun ca pe o bogăţie, aşa încât fiecare virtute să aibă în om partea şi locul său, în care să şadă ca în locuinţa sa. Buna chibzuinţă şi înţelepciunea şi-au luat capul şi s-au aşezat în creier. Tăcerea cea plăcută lui Dumnezeu a şezut în gură: Pune Doamne strajă gurii mele (Psalmi 140, 3). Pocăinţa şi-a luat părul, ca împreună cu Maria Magdalena să şteargă picioarele lui Hristos. Ascultarea a căpătat picioarele, iar răbdării i-a fost dată spinarea. Postul a şezut în stomac, iar suspinarea către Dumnezeu a şezut în piept. Cinstei i-a fost dat loc în chipul omenesc, iar sfielii feciorelnice în ochi. Iubirea de Dumnezeu a cuprins inima: Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta (Marcu 12, 30), iar sfânta credinţă, ca cea mai dintâi virtute, şi-a luat în om două părţi: urechile şi mâinile. Urechile le-a luat ca să fie auzită, iar mâinile ca să fie împlinită şi săvârşită. Locul credinţei este în auzire, potrivit Apostolului Pavel, care grăieşte: Deci credinţa este din auz, iar auzul prin cuvântul lui Dumnezeu. Şi cum vor crede, de care nu au auzit ? (Romani 10, 17, 14). Iar când se spune că locul credinţei este şi în mâini, asta înseamnă că ea se arată prin fapte. Arată-mi, spune Scriptura, credinţa ta din faptele tale, căci credinţa fără de fapte moartă este (Iacov 2, 18, 20).
Aşadar, prin credinţă, ca prin cea mai dintâi virtute şi prin calea cea mai dintâi, ca şi prin faptele bune, Îl urmăm pe Hristos …
După ce am numit sfânta credinţă ,,cea mai dintâi virtute şi prin calea cea mai dintâi”, m-am îndoit puţin … care cale este cea mai dintâi, care virtute este cea mai dintâi: credinţa sau dragostea ? Căci şi fără dragoste, la fel ca fără credinţă, mântuirea este cu neputinţă, fiindcă şi dragostea are înălţimea sa atotcovârşitoare, precum stă scris: mai mare decât acestea este dragostea (I Corinteni 13, 13).
Credinţa ajunge să vadă faţa lui Dumnezeu, nădejdea ajunge să primească bunătăţile pe care ochiul nu a văzut (I Corinteni 2, 9), iar dragostea ajunge la însăşi inima lui Dumnezeu, care este izvorul şi începutul a toată dragostea.
Cu adevărat, de mare preţ este mărgăritarul fără de care nu este cu putinţă nici să fii creştin, nici să dobândeşti mântuirea ! Apostolul spune: Fără de credinţă nu este cu putinţă a bineplăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6), şi: Dreptul din credinţă va fi viu (Romani 1, 17). Prin urmare, se cuvine să vindem totul şi să cumpărăm acest mărgăritar.
Nu poate cineva să primească fără credinţă vreo vindecare sau vreun dar de la Dumnezeu. Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Fiul lui Dumnezeu, tămăduind toată boala şi toată neputinţa întru norod, cerea peste tot credinţă, şi după credinţă dădea tămăduire (Matei 4, 23; 9, 29). Aşa a tămăduit în Capernaum sluga sutaşului, după credinţa acestuia: Mergi, şi cum ai crezut, fie ţie ! Şi s-a tămăduit sluga lui întru acel ceas (Matei 8, 13). Aşa i-a spus şi femeii cu curgere de sânge: Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit. Şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela (Matei 9, 22). Tot aşa cu cei doi orbi: După credinţa voastră, fie vouă ! Şi s-au deschis ochii lor (Matei 9, 29). Tot aşa cu hananeanca: O ! muiere, mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti (Matei 15, 28). Şi pe mulţi alţii i-a mântuit după credinţa lor.
O, cât de puternică este credinţa la rugăciune spre primirea celor cerute !
Se minunează Sfântul Chiprian pomenindu-l pe tâlharul cel răstignit: ,,Cum se face că aşa un păcătos, care toată viaţa şi-a petrecut-o în omoruri şi în alte fărădelegi, când a fost să moară şi-a deschis Raiul prin scurta sa rugăciune ?”, şi-L întreabă pe Domnul: ,,Ce i-ai dăruit, Doamne, lui Ştefan mai mult decât tâlharului acestuia ? Ce a primit mai mult ucenicul Tău cel iubit, care s-a odihnit pe pieptul Tău la cină ? Cu ce a fost odihnit mai mult Pavel pentru ostenelile sale ? Cu ce au fost răsplătiţi mai mult atâţia sfinţi care au îndurat tot felul de chinuri, răni şi morţi ? Într-un singur ceas, tâlharului i s-a dat răsplata pe care aceia au primit-o cu atâtea osteneli şi atâtea necazuri”.
Tâlharul în Rai
Frescă de pe peretele exterior al bisericii Mânăstirii Rila, Bulgaria
Nu te mira, Sfinte Chipriane ! Eu îţi voi aduce ca răspuns cuvântul împreună-locuitorului tău ceresc, Sfântului Ambrozie, care îţi spune cum printr-o mare credinţă, deşi arătată printr-o mică rugăciune, tâlharul şi-a deschis uşa Raiului – fiindcă atunci când Domnul nostru, în vremea pătimirii Sale celei de voie, a fost părăsit de toţi, când a fost lepădat chiar şi de Petru, care făgăduise că va muri cu El, numai tâlharul a crezut în El şi, mărturisindu-L Domn al domnilor, a grăit: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia ta (Luca 23, 42).
Aici se poate vedea marea credinţă a tâlharului: când credinţa tuturor se împuţinase, când toţi credincioşii se smintiseră întru Hristos, el nu s-a smintit, ci s-a rugat Lui cu credinţă, drept care a şi fost ascultat: Amin zic ţie: astăzi împreună cu mine vei fi în Rai (Luca 23, 43) …
Auziţi ce poate credinţa ! Aşadar, să ne-o agonisim şi noi în rugăciunea noastră, ca să putem primi cele cerute !
Însuşi Domnul nostru ne învaţă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că veţi lua, şi va fi vouă (Marcu 11, 24). Şi Sfântul Iacov povăţuieşte: De este cineva dintru voi lipsit de înţelepciune, să ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor din destul, şi nu înfruntează; şi i se va da lui. Iar să ceară cu credinţă, nimic îndoindu-se. Pentru că cel ce se îndoieşte, asemenea este cu valul mării care de vânturi se aruncă şi se învăluieşte. Ca să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Domnul (Iacov 1, 5-7).
Să crezi în Dumnezeu, să crezi lui Dumnezeu; să ai înfrânare în toate întotdeauna. Să-ţi aduci aminte mereu de moarte şi de nestatornicia tuturor lucrurilor, şi nimic din lume nu te va stăpâni.
Pe ce se întemeiază credinţa ?
Pe descoperirile lui Dumnezeu, pe ceea ce El a descoperit prin prooroci şi prin apostoli, pentru că cele văzute nu pot fi obiect al credinţei, după cum este scris: Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29).
Curvia
Înţelepţii spun despre diavol că pretutindeni, oriunde ar merge, acesta poartă în sine focul gheenei; şi precum el este nedespărţit de foc, aşijderea focul este nedespărţit de el: pretutindeni este ars şi chinuit de pedeapsa lui Dumnezeu. În chip asemănător curvarul neînfrânat poartă peste tot cu sine focul trupului şi peste tot este aprins de foc. Pentru draci, veşnica pedeapsă dumnezeiască este întunericul, putoarea şi focul. Aceeaşi pedeapsă îi va ajunge pe oamenii spurcaţi: acestora le-au fost gătite întunericul cel mai dinafară şi mai dedesubt, putoarea, viermii neadormiţi şi focul nestins al gheenei.
Necuratul întinător al propriului trup seamănă în faptele sale cu diavolul şi este plăcut lui aşa cum porcul place lupului.
Dracilor le place să locuiască în curvari, care sunt asemenea porcilor, fiindcă aceştia sunt adevăratele lor case. Precum călătorul doreşte să ajungă la casa lui şi să locuiască în ea, tot aşa dracii, mutându-se din loc în loc, doresc să trăiască în curvari, ca în nişte adevărate case ale lor. Undeva stă scris că la Cartagina s-a petrecut următoarea întâmplare. Într-un loc oarecare stătea idolul zeiţei păgâne Venera, iar Venera este o femeie desfrânată pe care elinii au zugrăvit-o într-un chip din cale afară de neruşinat, în pielea goală, spre smintirea tuturor trecătorilor. Odată, unul dintre cei feciorelnici, mergând pe acolo, a văzut goliciunea neruşinată a acelui idol femeiesc, şi atunci în inima lui a apărut gândul spurcat: a început să se îndulcească de gândurile necurate şi să se aprindă de poftă; şi după ce a ţinut mult timp în sine gândul acela păcătos, s-a făcut locuinţă a dracilor: duhul necurat a intrat în el şi a început să-l chinuie. Vezi că până şi gândul la necurăţie este de ajuns ca să-l facă pe om peşteră a tâlharului diavol ? Şi atunci ce să mai spunem de necurăţia curviei împlinite cu fapta ? Nu se va sălăşlui în ea diavolul ca într-o adevărată casă a sa ?
Auzi aceasta, curvarule preaspurcat ? Oare nu ştii că în tine locuieşte un demon ? Nu-l simţi în tine ? Sau poate că nu crezi ce spun ? Cuviosul Ilarion a izgonit cândva dintr-o fecioară un drac pe care îl trimisese în ea un tânăr curvar. Izgonindu-l, l-a întrebat: ,,De ce nu ai intrat în tânărul ce te-a trimis aici ?” Demonul i-a răspuns: ,,Tânărul acela are în sine pe un prieten al meu, un drac curvar”. Să luăm aminte: în curvar trăieşte dracul curviei, care îl chinuie aprinzându-l cu această patimă.
Diavolul domneşte şi chiar împărăţeşte asupra curvarilor ca şi cum aceştia ar fi oamenii lui şi robii lui, deoarece, după cuvântul apostolesc, cel ce face păcatul, din diavolul este (I Ioan 3, 8): unul ca acesta slujeşte nu lui Hristos, ci diavolului. Ştim că diavolul împărăţea cândva peste închinătorii la idoli şi că aceştia îi erau adevăraţi robi. Oamenii care trăiesc în necurăţii trupeşti sunt tot închinători la idoli; prin urmare, sunt adevăraţi robi ai diavolului. Iar cât priveşte faptul că într-adevăr curvarii sunt închinători la idoli, asta se vede din spusele sfântului apostol, care grăieşte aşa: Căci au intrat oarecare oameni … care schimbă darul Dumnezeului nostru întru desfrânare, şi pre cel unul Stăpânul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos tăgăduiesc (Iuda 4).
Cine sunt cei care schimbă darul Dumnezeului nostru întru desfrânare, şi pre cel unul Stăpânul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos tăgăduiesc ? Cu adevărat, nu sunt alţii decât creştinii care au primit la botez darul creştinătăţii. Aceştia, căzând în spurcata faptă a curviei, prefac în spurcăciune darul dumnezeiesc pe care l-au primit şi se leapădă de Hristos – dacă nu cu cuvântul, înaintea chinuitorului, cel puţin cu fapta, înaintea stăpânului lor, diavolul. Iar cel care prin fapta curviei se leapădă de Hristos nu este oare închinător la idoli ? Idolul lui este patima, şi în aceasta, ca într-un idol, îl are pe demon, stăpânul său, căruia îi dăruieşte ca altar inima sa născătoare de gânduri întinate. Pe acest altar el pune focul dorinţei păcătoase, cu care se spurcă tot şi se face asemănător şi plăcut diavolului. Asupra acestor idolatri botezaţi domneşte diavolul ca asupra unor robi ai săi, şi domneşte chinuitor, fiindcă oriunde poate îi zdrobeşte, îi aruncă în foc şi în apă şi-i dă pierzării: îi zdrobeşte răpindu-le puterea sufletească de pocăinţă şi lipsindu-l pe păcătos de darul dumnezeiesc; îi aruncă în focul aprinderii trupeşti sau neînfrânării şi în apa plăcerii necurate; îi dă pierzării înecându-i în prăpastia iadului ca pe porci în mare, îi chinuie şi-i apasă pe veci.
Iată ce plată plăteşte diavolul robului său, care-i slujeşte cu credinţă şi cu osârdie prin faptele spurcate trupeşti ! Iată cât de chinuitoare este domnia dracului asupra păcătosului !
Hristos Dumnezeu, Cel născut din Preacurata şi Preaneprihănita Fecioară, Izvorul a toată curăţia, Se îngreţoşează de orice curvar, şi de aceea Se înarmează împotriva lui ca împotriva unui vrăjmaş al Său. Potrivit apostolului, cugetul trupului vrăjmaş este la Dumnezeu (Romani 8, 7). Asta înseamnă că omul care şi-a cufundat mintea în spurcăciunile trupeşti şi nu se mai gândeşte la altceva, adică îşi închipuie şi îşi doreşte doar desfătarea trupească şi păcătoasă, este mare vrăjmaş al lui Dumnezeu. De aceea, Domnul Se şi înarmează asupra lui ca asupra unui vrăjmaş al Său: El trebuie neapărat să plătească pentru o asemenea vrăjmăşie. Iată, auzim în Scriptură, de la Înţeleptul Solomon, cum vrea Înţelepciunea să se pregătească de război: Lua-va toată arma râvna lui, şi va întrarma făptura spre izbânda vrăjmaşilor. Îmbrăca-se-va în zaua dreptăţii, şi îşi va pune luişi coif judecata cea nefăţarnică. Lua-va pavăză nebiruită, sfinţenia şi va ascuţi cumplită mânie ca o sabie (Înţelepciunea lui Solomon 5, 18-20).
Poate va spune cineva: ,,Cu ce Îl supără pe Hristos Dumnezeu faptul că cineva îşi spurcă trupul prin păcatul curviei ?” Cu adevărat, mult Îl supără, fiindcă trupul creştinului nu este al lui, ci al lui Hristos, precum este scris: Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi mădulare din parte. Că sunteţi cumpăraţi cu preţ; nu cu argint sau cu aur care se strică … ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi nespurcat (I Corinteni 12, 27; 6, 20; I Petru 1, 18-19).
Creştine ! Capul cu care te gândeşti la cele trupeşti nu este al tău, ci al lui Hristos, şi nu se cade ţie să gândeşti cu capul lui Hristos la cele spurcate. Picioarele cu care te grăbeşti la fărădelege nu sunt ale tale, ci ale lui Hristos, şi nu se cuvine ţie să mergi la fărădelege. Mâinile cu care faci cele spurcate nu sunt ale tale, ci ale lui Hristos, şi nu se cuvine ţie să faci cele spurcate cu mâinile lui Hristos. Tot trupul tău, pe care-l faci spurcat şi puturos prin păcatul curviei, nu este al tău, ci al lui Hristos: Voi sunteţi trupul lui Hristos şi nu se cuvine ţie să întinezi şi să ruşinezi trupul lui Hristos cu fapte trupeşti pătimaşe, în afara căsătoriei legiuite, fiindcă tu eşti casa lui Hristos, după cuvântul apostolesc: Casa lui Dumnezeu sfântă este, care sunteţi voi (I Corinteni 3, 17).
Dacă cineva ar vrea să-l alunge pe stăpânul său din casa lui nu i-ar face acestuia mare supărare ? Bineînţeles că da. Şi stăpânul, alungat din casa sa, va lua negreşit sabia sau altceva şi va începe să se lupte cu cel care îl alungă. La fel Hristos Domnul, pe care noi, cu faptele noastre trupeşti spurcate, Îl alungăm din casa Lui, pe care a cumpărat-o cu Sângele Său, va lua sabia în mâinile Sale ca să ne plătească pentru supărarea pe care I-am făcut-o.
Nu trebuie să mai vorbim despre un lucru atât de cunoscut, ci doar să amintim pe scurt cât de mult nu-I place lui Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, cel care nu se luptă stăruitor cu patimile şi poftele, ci este biruit mereu de ele, le iubeşte mai mult decât îşi iubeşte mântuirea şi se tăvăleşte în noroiul faptelor sale spurcate; să amintim cât de urât Îi este orice curvar lui Hristos Domnul, Cel care S-a născut din Preacurata şi Preaneprihănita Fecioară şi este Izvorul a toată curăţia. De aceea, Hristos Se înarmează asupra lui ca asupra unui vrăjmaş al Său, căci, potrivit apostolului, cugetul trupului vrăjmaş este la Dumnezeu (Romani 8, 7) – adică omul care şi-a cufundat cu totul mintea în spurcatele lucruri trupeşti şi doar la ele se gândeşte, care visează doar la plăcerile trupeşti păcătoase şi pe acestea le doreşte, este mare vrăjmaş al lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu trebuie neapărat să Se înarmeze împotriva lui ca împotriva unui vrăjmaş, spre a-i plăti pentru vrăjmăşie.
Toate păcatele sunt neplăcute lui Dumnezeu, toate Îl întărâtă şi Îl împing să-i plătească păcătosului cu mânie, dar nu în aceeaşi măsură, fiindcă că tot păcatul care va face omul, afară de trup este – zice apostolul –; iar cel ce curveşte, într-al său trup păcătuieşte (I Corinteni 6, 18), în trupul pe care Hristos l-a răscumpărat cu cinstit Sângele Său şi l-a gătit să fie biserică a Sfântului Duh. De aceea, El Se mânie cu deosebire împotriva curvarului şi pregăteşte împotriva lui mânia dreptei răsplătiri.
Despre orice om care petrece zilele sale în necurăţie se poate spune că pătimeşte de la duhul cel necurat – fiindcă unde îi place duhului necurat să trăiască, dacă nu în mădularele curvarilor ?
Îngerul Rafail l-a sfătuit cândva pe Tovie să se însoare cu Sarra. Tovie, răspunzând, i-a zis: Am auzit eu că fetişoara aceasta a fost dată la şapte bărbaţi, şi toţi în cămară au pierit, dar am auzit şi că dracul i-a omorât (Tovit 6, 14). Îngerul i-a răspuns: ,,Ascultă-mă: o să-ţi spun eu asupra cui are putere demonul: asupra celor ce se căsătoresc în aşa fel încât Îl depărtează pe Dumnezeu de la ei şi de la mintea lor, care osârduiesc în curvia lor asemenea calului şi catârului – asupra acestora are putere demonul” (a se vedea Tovit 8).
De ce spui însă, îngere, că diavolul are putere doar asupra acelora ? Nu are stăpânire şi asupra altor păcătoşi: asupra trufaşilor, pizmaşilor, mânioşilor, îmbuibaţilor, beţivilor şi a celorlalţi ? Are, cu adevărat, căci stă scris la apostol: cel ce face păcatul, din diavolul este (I Ioan 3, 8). Totuşi, mai mult decât asupra celorlalţi îşi întinde stăpânirea asupra curvarilor, fiindcă aceştia îi sunt locuinţe potrivite.
Cândva, Domnul i-a izgonit pe draci dintr-un îndrăcit: aceştia erau o legiune întreagă, şi iată că L-au rugat să le poruncească să meargă nu în adânc, ci în porcii care păşteau pe malul apei. Domnul le-a poruncit, iar ei, ieşind din îndrăcit, au intrat în porci ca în nişte locuinţe potrivite lor (a se vedea Matei 8, 20-32).
Deznădăjduirea
O altă piedică în calea venirii Domnului la noi este adânca prăpastie a deznădejdii, fiindcă atunci când cel necredincios ajunge în adâncul răutăţilor se deznădăjduieşte de milostivirea lui Dumnezeu şi cade într-o prăpastie încă mai adâncă a fărădelegii. Această prăpastie trebuie s-o umplem cu nădejdea în milostivirea dumnezeiască, ţinând minte ce mare rău l-a ajuns pe Iuda pentru deznădăjduire, fiindcă el a păcătuit mai mult deznădăjduindu-se decât vânzându-L pe Hristos.
În vremea pătimirii celei de voie a Domnului, doi au căzut de la El: Iuda şi Petru. Unul L-a vândut, celălalt s-a lepădat de El de 3 ori. Amândoi au săvârşit păcat la fel de mare, amândoi au păcătuit greu, însă Petru s-a mântuit, dar Iuda a pierit. De ce nu s-au mântuit amândoi, de ce nu au pierit amândoi ? Unii vor spune că Petru s-a mântuit pocăindu-se, dar Sfânta Evanghelie ne spune că şi Iuda s-a pocăit: Iuda … s-a pocăit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei 30 arginţi, zicând: Greşit-am de am vândut sânge nevinovat (Matei 27, 3-4), şi totuşi pocăinţa lui nu a fost primită, dar a lui Petru a fost primită: Petru s-a mântuit, dar Iuda a pierit. De ce ? Deoarece Petru s-a pocăit cu nădejde în milostivirea lui Dumnezeu, pe când Iuda s-a pocăit cu deznădejde. Cumplită este prăpastia aceasta ! Fără îndoială, ea trebuie umplută cu nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu. Rău lucru este trufia, rea este şi deznădejdea, şi amândouă trebuie făcute deopotrivă: trufia trebuie săpată ca un munte, pe când deznădejdea trebuie ridicată şi umplută ca o prăpastie.
În Pateric citim următoarele: a fost un oarecare bărbat îmbunătăţit care, fiind tulburat ba de trufie, ba de deznădejde, a născocit un şiretlic foarte înţelept. În chilia sa dinlăuntru, în care nu intra nimeni, a scris pe un perete toate păcatele sale cu care L-a mâniat pe Dumnezeu, şi pe lângă asta a zugrăvit Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască, înfăţişând cât de cumplit îi va judeca Dumnezeu pe păcătoşi şi îi va trimite în gheena focului. Pe alt perete însă a scris faptele bune pe care le-a săvârşit cu pocăinţă şi cu lacrimi, a zugrăvit cum Tatăl cel milostiv îl primeşte pe fiul risipitor care se întoarce la El şi cum Hristos îi iartă toate păcatele femeii păcătoase care plânge la picioarele Lui şi îi deschide tâlharului Raiul.
Atunci când îl cuprindea gândul trufaş, se ducea la peretele pe care şi-a scris păcatele şi, citindu-le, privea la Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască, dojenindu-se şi osândindu-se pe sineşi ca pe un păcătos vrednic de gheena focului, se smerea cu gândul, plângea şi se tânguia bătându-şi pieptul. Când venea gândul dimpotrivă, al deznădejdii, se întorcea către peretele faptelor sale bune şi spre cugetarea la marea milostivire dumnezeiască pe care nu o pot birui toate păcatele omeneşti. Prin aceasta alunga deznădejdea şi se întărea în nădejdea în Domnul, iar dracii, nesuferind această născocire şi lucrare a lui preaînţeleaptă, i s-au arătat aievea şi i-au grăit: ,,Nu ştim cum să ne războim cu tine, fiindcă atunci când te înălţăm până la ceruri tu te pogori până la iad, iar când te pogorâm noi până la iad tu te înalţi până la ceruri”.
Iată, vedem cum acel bărbat îmbunătăţit a smerit muntele trufiei, a umplut valea deznădejdii, a făcut muntele deopotrivă cu prăpastia şi prăpastia deopotrivă cu muntele. Dacă şi noi vom face acelaşi lucru în mintea noastră, dacă vom umple orice prăpastie, dacă vom smeri orice munte şi orice deal, vom face pentru Domnul nostru cale bune şi netedă către noi.
Dragostea
Mâna întreagă este mai mare decât orice deget: şi dragostea este mai mare decât credinţa şi nădejdea, deoarece credinţa şi nădejdea rămân numai atât cât trăim aici pe pământ, pe când dragostea rămâne în veac, şi după plecarea noastră de pe pământ. Când cei vrednici se vor duce la Dumnezeu nu va mai fi nevoie de credinţă, fiindcă Îl vor vedea faţă către faţă pe Cel în care ei, trăind pe pământ, au crezut fără să Îl vadă. Nu va mai fi nevoie nici de nădejde, fiindcă vor primi şi vor avea cele în care nădăjduiau. Iar cu dragostea, care nu încetează niciodată, Îl vor iubi în veci pe Domnul Dumnezeul lor, de vederea feţei căruia nu se vor sătura nicicând. Tocmai de aceea dragostea este mai presus de toate.
Suntem datori să ne lipim cu inima de Hristos nu numai cu o parte a iubirii noastre. Să nu ne împărţim dragostea în dragoste de Dumnezeu şi dragoste de această lume, în dragoste de Ziditor şi dragoste de zidire, ci să-L iubim pe Dumnezeu cu toată dragostea inimii noastre, din toată inima şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi din toată tăria ta (Marcu 12, 30). În inimă, care este izvorul şi începutul dragostei de orice, zidirea să nu fie deopotrivă cu Ziditorul, făpturile să nu o iubească la fel ca pe Făcător.
Prin ce şi cum ne putem uni cu Dumnezeu ? Prin ce ? Prin dragoste, precum este scris: Cela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul (I Ioan 4, 16). Cum ? Iată cum. Trebuie să iubim ceea ce Dumnezeu iubeşte şi niciodată să nu iubim ceea ce nu iubeşte El. Trebuie să facem ceea ce place lui Dumnezeu şi să fugim cu stăruinţă de ceea ce nu este plăcut înaintea Lui. Trebuie să năzuim cu osârdie spre cele de care El Se bucură şi să nu cugetăm vreodată la cele pe care El le opreşte şi pentru care El Se mânie. Lucrul cel mai uimitor este însă acesta: dragostea dumnezeiască, fiind în sine atât de dulce, întrecând orice desfătare a trupului şi a gândului (căci Dumnezeu este întreg dorire, întreg dulceaţă), nu degrabă va părea dulce inimii omeneşti, ci unora li se pare întotdeauna amară, şi reiese că unul şi acelaşi Dumnezeu este şi dulce, şi amar: pentru unii dulce, pentru alţii amar. Despre adevărul acestor spuse ne putem încredinţa din pilda cărţii pe care Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu nu a citit-o cu ochii, ci a mâncat cu dinţii.
Şi am luat cărticica din mâna Îngerului şi o am mâncat pre ea; şi era în gura mea dulce ca mierea, şi după ce o am mâncat, s-a amărât pântecele meu (Apocalipsa 10, 10) …
Cartea aceea însemna cuvintele lui Dumnezeu, care din dragostea Sa de oameni S-a pogorât pe pământ şi doreşte cu dragoste să trăiască în sufletele omeneşti. Ucenicului iubit ea i se dă nu spre citire, fiindcă Domnul îi descoperise deja înţelepciunea Sa cea ascunsă şi tăinuită (a se vedea I Corinteni 2, 7); el ştie deja ce este scris acolo. I se dă ca să o mănânce ca pe o pâine, deoarece cuvântul lui Dumnezeu este pâine duhovnicească şi este ca mierea, fiind prin dulceaţa sa mai presus de miere şi fagure.
Mâncarea se topeşte în fiinţa omului: şi cuvântul lui Dumnezeu, şi dragostea dumnezeiască vor să fie, ca să zic aşa, în fiinţa omului, fiindcă atât de covârşitor îl iubeşte Dumnezeu pe om, că aşa au iubit Dumnezeu lumea, cât şi pre Fiul său cel unul născut l-au dat (Ioan 3, 16). Prin Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu se înţelege nu doar acesta singur, ci toată Biserica lui Hristos cea de pe pământ, ce are gură, are şi pântece. Oamenii drepţi şi plăcuţii lui Dumnezeu sunt gura Bisericii, precum este scris: De … vei osebi pre cel ce este cinstit, de cel ce nu este cinstit, ca gura mea vei fi (Ieremia 15, 19). Dar pântecele cine este ? Pântecele sunt păcătoşii, ce slujesc pântecelui, despre care stă scris: Al cărora Dumnezeu este pântecele, şi a căror slavă este întru ruşinea lor (Filippeni 3, 19).
Să ne uităm, deci, pentru cine este dulce cuvântul lui Dumnezeu şi pentru cine este amar. Pentru gură este dulce, iar pentru pântece este amar, adică pentru cei buni este dulce, iar pentru cei răi amar, fiindcă L-au amărât pe Dumnezeu …
Fericită este gura pentru care este dulce cuvântul lui Dumnezeu ! Blestemat este pântecele pentru care Dumnezeu este amar ! Să ştie fiecare că doar prin dragoste se poate uni cu Dumnezeu. Străduieşte-te să fii gură, nu pântece, şi atunci te vei îndulci cu adevărat de dragostea dumnezeiască. Pe lângă asta, trebuie să te îngrijeşti cu osebire pentru ca odată unit cu El să nu te mai depărtezi, ci să te lipeşti de El cu tărie, ca să nu fii despărţit de El niciodată şi în nici un fel.
Mai presus de toate este dragostea, iar dragostea dumnezeiască este cea mai puternică şi cea mai trainică, cea mai tare, fiindcă Solomon zice în Cântarea Cântărilor: Tare este ca moartea dragostea … Apă multă nu va putea stinge dragostea, şi râurile nu o vor îneca pre ea (Cântarea Cântărilor 8, 6-7). Tare este piatra credinţei pe care este întemeiată Biserica lui Hristos, dar tare este şi acoperământul dragostei cu care este acoperită Biserica, întrucât dragostea acoperă toată mulţimea păcatelor.
Nu a greşit cel ce a numit foc dragostea dumnezeiască. Focul luminează în întuneric, luminează şi dragostea, după spusa Cuvântătorului de Dumnezeu: Cel ce iubeşte … întru lumină petrece, şi sminteală întru dânsul nu este (I Ioan 2, 10). Focul încălzeşte, încălzeşte şi dragostea, acoperind ca o haină toată mulţimea păcatelor. Focul arde vreascurile, şi dragostea preface în cenuşă vreascurile fărădelegilor noastre, precum s-a zis despre oarecine: Iartă-se păcatele ei cele multe, că a iubit mult (Luca 7, 47). Ceara se topeşte de faţa focului, se topeşte şi inima omenească de căldura dragostei, după cuvântul psalmistului: Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte, în mijlocul pântecelui meu (Psalmi 21, 15). Văpaia focului arde în sus, şi dragostea caută cele înalte şi întrece toate virtuţile, fiind mai presus de toate. Tocmai acest foc – focul dragostei – ne-a fost adus din ceruri de Mântuitorul nostru. Foc, zice El, am venit să arunc pre pământ, şi ce voiesc, dacă acum s-a aprins ? (Luca 12, 49). O, dacă acest foc ar lumina minţile noastre, ar încălzi inimile noastre, ar topi sufletele noastre, ar aprinde duhul nostru ! Aprinde-ne întru dragostea Ta, Multmilostive Cuvânt al lui Dumnezeu !
Focul nu arde de la sine. Chiar trimis din cer, el are nevoie de lemne, căci şi în Vechiul Testament focul de sus s-a pogorât asupra jertfelor lui Moisi şi lui Aaron, dar ca să nu se stingă niciodată preoţii puneau lemne pe altar zi şi noapte.
În înţelesul duhovnicesc, jertfelnicul lui Dumnezeu este inima noastră, iar focul pogorât de sus este dragostea dumnezeiască, revărsată de sus asupra inimilor noastre, după cuvântul apostolesc: Dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat întru inimile noastre prin Duhul Sfânt cel ce s-au dat nouă (Romani 5, 5). Cine vrea, să caute lemne cu care poate să aprindă în sine focul nematerialnic, duhovnicesc, focul dragostei dumnezeieşti, şi să-l păzească nestins în jertfelnicul inimii sale.
Nu este adevărată dragostea fără cruce, fără pătimire pentru cel iubit. Despre cei lipsiţi de statornicie în credinţă se spune: Până la o vreme cred şi în vreme de ispită se leapădă (Luca 8, 13): şi despre cei ce nu iubesc cu adevărat se poate spune: iubesc până la o vreme, dar în vreme de încercare cad.
La început, când încă nu se întărise în credinţă şi în dragoste, Sfântul Petru credea că Îl iubeşte pe Domnul cu adevărat, şi zicea: Doamne, cu tine gata sunt şi în temniţă şi la moarte a merge (Luca 22, 33), dar când a venit vremea ispitei, vremea crucii, pătimirii, muceniciei, îndată a căzut: Nu ştiu pre omul acesta (Matei 26, 72). Adevărată este dragostea care nu fuge de cruce, nu se teme de pătimiri, este gata de răni şi moarte pentru cel iubit, dragostea care în vreme de ispită nu cade, ci îndrăzneşte.
Faptele
O, dacă ar fi Domnul nostru cu orice creştin care crede în El, se roagă şi se închină Lui ! Dar nu se ştie încă dacă El este cu orice creştin, căci pentru mântuire nu este de ajuns ca omul să creadă în Hristos: potrivit Sfântului Apostol Iacov, şi dracii cred şi se cutremură (Iacov 2, 19), dar rămân draci.
Ce folos are creştinul doar să creadă în Hristos, dar să nu aibă fapte creştineşti ? Ce folos are doar să se roage lui Hristos, dar poruncile Lui să le calce ? Ce bine are în a se închina lui Hristos, dar a-L întrista cu faptele sale nelegiuite aşa cum în vremea pătimirii Lui celei de bunăvoie cei fără de lege se închinau Lui şi totodată, luând trestia, Îl băteau peste cap ? Te închini, omule, lui Hristos, dar totodată Îl baţi, chinuindu-l şi necăjindu-l pe aproapele tău, făcându-i silnicie, jefuindu-l şi luându-i pe nedrept bunurile. Te rogi lui Hristos, dar Îl scuipi în faţă scoţând vorbe spurcate din gura ta, ocărându-ţi şi osândindu-ţi aproapele. Crezi în Hristos, dar cu faptele tale potrivnice lui Dumnezeu te lepezi de El.
Dacă zici că Hristos este cu tine, iar tu eşti cu Hristos, arată-mi asta în viaţa ta, după cuvântul apostolesc: Arată-mi credinţa ta din faptele tale, şi eu îţi voiu arăta ţie din faptele mele credinţa mea (Iacov 2, 18). Arată-mi semn după care pot să-mi dau seama că Hristos locuieşte în tine şi să spun: ,,El este aici !” Nu-ţi voi arăta mai degrabă lucruri din care se vede limpede că Hristos nu este în tine ? Şi atunci voi putea să-ţi spun: Nu este aici (Matei 28, 6).
Este de mirare că se suie la cer, la Dumnezeu, nu numai faptele cele bune, ci şi păcatele omeneşti. Nu este de mirare că se suie faptele bune, înălţate de îngeri, ci este de mirare că se suie şi faptele cele rele, pe care nu le poate înălţa la cer nimeni, fiindcă un înger nu se va apuca să ducă la cer fapta noastră rea, iar diavolul nu va îndrăzni. Se suie la cer faptele bune potrivit cuvintelor grăite de înger către Cornelie: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit întru pomenire înaintea lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 10, 4). Şi lui Tovie îngerul îi grăieşte: Când te rugai …, eu am adus pomenirea rugăciunii voastre înaintea celui sfânt, şi când îngropai pre cei morţi aşijderea eram de faţă cu tine (Tovit 12, 13). Se suie însă şi faptele rele. De pildă, Dumnezeu, trimiţându-l pe Proorocul Său Iona să propovăduiască în Ninevi, spune: S-a suit strigarea răutăţii ei la mine (Iona 1, 2). Şi lui Avraam îi spune: Strigarea Sodomei şi a Gomorei s-a înmulţit spre mine (Facerea 18, 20). David vesteşte: Pus-ai fărădelegile noastre înaintea ta (Psalmi 89, 8).
Dacă eu, păcătosul, aş avea îndrăznire înaintea Domnului Dumnezeului meu, I-aş spune: ,,Doamne ! Tu l-ai pus pe heruvimul cu sabie de foc să păzească porţile Raiului ca să nu intre nimeni: şi atunci de ce n-ai pus măcar vreun înger mai mic la porţile cerului ca să nu intre acolo, la Tine, faptele noastre rele ?” Le-aş spune şi sfinţilor: ,,Sfinte Petre, cela ce ai cheile Cereştii Împărăţii ! Oare Dumnezeu ţi-a poruncit să laşi în cer tot răul care se face pe pământ ? O, Sfinte Ioane Cuvântătorule de Dumnezeu, care grăieşti despre Cerescul Ierusalim: Şi nu va intra întru dânsa tot ce este spurcat (Apocalipsis 21, 27) ! De ce tu, atunci când păcatele noastre se suie acolo, le pui la porţile cerului în loc să strigi tare: Afară câinii şi fermecătorii şi curvarii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi tot cel ce iubeşte şi face minciună (Apocalipsis 22, 15) ?
Nu mă ascultă însă sfinţii pe mine, păcătosul, şi lasă păcatele mele să se arate înaintea lui Dumnezeu. Strigătul răutăţii mele se ridică până la El, căci după cum magnetul nu poate pierde puterea sa care atrage fierul, nu este cu putinţă ca atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu să rămână fără putinţa de a vedea toate faptele omeneşti, după cuvântul lui Sirah: Ochii Domnului de zece mii de ori sunt mai luminoşi decât soarele, şi privesc la toate căile oamenilor, şi văd toate părţile cele ascunse (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 23, 27). Tot ce se săvârşeşte în lume, chiar în cele mai adânci prăpăstii ale pământului, toate sunt pentru El atât de vădite, ca şi cum s-ar săvârşi înaintea feţei Lui. Tocmai de aceea se spune că faptele noastre rele se suie în cer la Dumnezeu.
Dar ce fac faptele omeneşti, bune şi rele, suind la cer ? Iată ce: cele bune îi mijlocesc toate bunătăţile de la Domnul celui care le săvârşeşte, iar cele rele Îl pornesc spre mânie şi răzbunare. Faptele bune îi iau apărarea celui care le săvârşeşte, zicând: ,,Doamne, iartă-l !”, pe când cele rele se plâng împotriva celui care le săvârşeşte, zicând: ,,Doamne, răzbună-Te asupra Lui !”
Aşadar, după orice cădere în păcat trebuie neapărat să ne curăţim prin pocăinţă adevărată, nefăţarnică, ca nu cumva păcatele, înmulţindu-se şi ajungând până la Dumnezeu, să-L pornească spre o mânie atât de mare, încât nu vom mai putea primi vreme de pocăinţă. Îndelung-răbdător este Dumnezeu, dar dacă după îndelungă-răbdarea Sa Se aprinde de mânie împotriva omului pentru lipsa de pocăinţă, acesta nu mai are ce vreme de pocăinţă să aştepte, precum grăieşte apostolul despre Isav: A fost neprimit; de vreme ce loc de pocăinţă nu a aflat, măcar că şi cu lacrimi o căuta pre ea (Evrei 12, 17).
Aşadar, nimeni să nu spună: ,,Mă voi pocăi când voi fi pe moarte, mă voi pocăi în timpul bolii de pe urmă”. Bine zice Domnul Dumnezeul nostru: Mi se cade să lucrez … până este ziuă; vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze (Ioan 9, 4). Ziua este viaţa noastră, iar noaptea este sfârşitul nostru; dacă ziua nu semeni, nu sădeşti, nu seceri, nu culegi, cum vei face aceasta noaptea ? Dacă în zilele vieţii tale vremelnice nu înmulţeşti faptele cele bune, cum le vei dobândi la sfârşitul vieţii, de unde le vei culege ?
Aici se cuvine să ne amintim pilda evanghelică despre fecioare: Venit-a mirele, şi cele ce erau gata, au intrat cu el la nuntă, şi s-a închis uşa. Iar mai pre urmă au venit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide nouă. Iar el răspunzând a zis: amin zic vouă: nu vă ştiu pre voi (Matei 25, 10-12). De ce ? Fiindcă au venit fără untdelemn şi s-au dus să-şi cumpere; s-au dus, dar nu au cumpărat. De ce nu au cumpărat ? Fiindcă era de acum noapte, vânzători nu se mai găseau. Nu s-au lenevit să meargă chiar în miez de noapte, aveau şi bani să cumpere, dar nu au găsit vânzători, şi s-au întors cu mâna goală, şi pe bună dreptate au fost lepădate de Mire, căci înainte când era zi nu se îngrijiseră să cumpere untdelemn.
Cine nu ştie tâlcuirea acestei pilde ? Ziua înseamnă viaţa de acum, noaptea este moartea. Mirele este Dumnezeu, fecioarele sunt sufletele, untdelemnul reprezintă faptele cele bune. Fecioarele înţelepte sunt cei ce s-au îngrijit de mântuirea lor şi au dobândit din vreme untdelemnul faptelor celor bune. Fecioarele cele nebune sunt cele leneşe, care au amânat pocăinţa până în vremea nopţii, adică până la sfârşitul acestei vieţi. Acestea au bani, adică bogăţiile lor, şi se gândesc: ,,Voi face la sfârşitul meu multe milostenii şi mi se vor ierta păcatele, fiindcă este scris: Milostenia va curăţi păcatele (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 3, 29) şi La toată milostenia va face loc; fieştecine după faptele sale va afla (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 16, 16). Dar ce ştii tu, omule ? Vei primi oare la sfârşitul vieţii tale vreme ca să poţi face milostenie ? Vei afla vânzătorii, adică ajutători ? Şi dacă vei face multe milostenii, crezi că Îl vei pleca atunci cu ele pe Dumnezeu spre milostivire ?
Când preatrufaşul împărat Navuhodonosor, care Îl mâniase tare pe Dumnezeu şi Îl stârnise spre răzbunare, a văzut în vis un copac mare – chip al înălţării sale de sine – şi a auzit glas: Tăiaţi copacul, atunci Sfântul Prooroc Daniil, tâlcuindu-i acel vis şi lămurindu-l că asupra lui se va împlini tăierea aceea, îl sfătuieşte zicând: Păcatele tale cu milostenie le răscumpără, şi nedreptăţile tale cu îndurări săracilor, doar va fi Dumnezeu mult îngăduitor păcatelor tale (Daniil 4, 24). Iar noi să cercetăm doar un cuvânt: doar va fi Dumnezeu mult îngăduitor.
Cuvântul doar arată îndoială: va fi aceasta sau nu va fi ? Va fi Dumnezeu milostiv faţă de mine sau nu va fi ? Să ne uităm: un bărbat sfânt, Proorocul Daniil, îl sfătuieşte pe Navuhodonosor să-şi curăţească păcatele prin milostenie, dar despre iertarea păcatelor vorbeşte ca despre un lucru necunoscut, îndoielnic, fiindcă zice: doar. Doar va fi Dumnezeu mult îngăduitor. Bun este sfatul proorocesc, însă nădejdea de mântuire nu este limpede, şi este uimitor faptul că proorocul, care prevedea viitorul, nu a prevăzut limpede dacă Dumnezeu va fi sau nu milostiv faţă de păcatele lui Navuhodonosor: Dă milostenie, doar te vei mântui. De ce doar ? Fiindcă nu te-ai îngrijit din vreme pentru păcatele tale şi nu ai dat milostenie, ci faci aceasta doar când s-a apropiat tăierea ta, şi tocmai de aceea rămâne o îndoială: doar.
Iar de vreme ce proorocul nu ştia dacă va fi primită milostenia lui Navuhodonosor la sfârşitul lui, tu, nefiind nici bărbat sfânt, nici prooroc, şi neîngrijindu-te de mântuirea ta, cum poţi să fii încredinţat că la sfârşitul tău vei face milostenie, că această milostenie a ta va fi primită şi că te vei învrednici de iertare ? Lucraţi cât este zi, cât sunteţi sănătoşi şi în stare ! Când ziua vieţii se va pleca spre seară, vă va ajunge întunericul morţii, veţi fi neputincioşi cu trupul şi cu duhul: să nu vă închipuiţi că atunci veţi face vreun lucru bun, fiindcă Domnul zice: Vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze.
Nabucodonosor, scos dintre oameni
Tablou de William Blake (1757–1827)
A se vedea Cel de-al doilea vis al împăratului Nabucodonosor al Vavilonului
Pe cât de mare este rangul tău, pe atât de mare trebuie să fie smerenia ta, pe atât de mare trebuie să fie dispreţuirea ta de sine. Pe cât te înalţă oamenii, pe atât de smerit să fii; pe cât te cinstesc şi te slăvesc, pe atât trebuie să te socoţi de nimicnic. Să nu te mândreşti cu vreo faptă bună, ca să nu fii lepădat de Dumnezeu. Să nu te gândeşti şi să nu zici: ,,Iată, am împlinit cutare şi cutare lucru”, ca să nu se destrame înaintea ochilor tăi toate faptele tale. Dacă se va întâmpla să împlineşti vreun lucru bun, să zici: ,,Nu eu am împlinit, ci harul lui Dumnezeu care a fost cu mine”, căci nu atât de faptele noastre bune atârnă mântuirea noastră, cât de mila lui Hristos: Dumnezeu primeşte ce vrea, iar ce nu vrea nu primeşte. Pe seama lui Dumnezeu să pui orice faptă bună, ca şi El să-ţi adauge ţie toate ale Sale şi să-ţi fie în toate grabnic ajutător.
Făţărnicia
Pentru făţărnicie vor fi izgoniţi cei care săvârşesc virtuţile ca fariseii, pentru a părea îmbunătăţiţi, curaţi, neprihăniţi, milostivi, rugători, sfinţi, drepţi şi cuvioşi, oi, nu capre, fii şi moştenitori ai Cereştii Împărăţii. Pentru aceasta vor fi izgoniţi: pentru făţarnica arătare a virtuţii lor înaintea oamenilor.
Deşi trebuie să fim îmbunătăţiţi, să fim lumină lumii şi pildă pentru ceilalţi, pentru ca prin noi să fie proslăvit Tatăl Ceresc, se cuvine să facem binele nu cu gândul de a ne arăta oamenilor ca să ne laude şi de a dobândi prin aceasta slavă deşartă, ca fariseii cei făţarnici, ci numai din iubire de Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului nostru. Iar dacă Dumnezeu Însuşi îngăduie să facă virtutea noastră cunoscută tuturor, asta este doar ca să se proslăvească numele Lui preasfânt şi să fie folos pentru alţii, dar nicidecum pentru proslăvirea noastră: Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui tău dă slavă (Psalmi 113, 9), căci fără Tine nu putem face nimic bun.
Fereşte-te cu osârdie de făţărnicia cea slăvitoare în deşert a fariseului, ca să nu primeşti aici, prin slava deşartă, răsplata pentru faptele tale bune.
Frica de Dumnezeu
Sfântul Duh vesteşte prin gura Sfântului Prooroc David: Veniţi fiilor ascultaţi-mă pre mine, frica Domnului voiu învăţa pre voi (Psalmi 33, 11). Începerea înţelepciunii este frica Domnului (Pildele lui Solomon 1, 7), după cum spune parimiastul. Frica de Dumnezeu este numărată între cele 7 daruri ale Sfântului Duh, şi cine o va avea în inima sa va spori cu adevărat în toată virtutea, fiindcă în toată vremea şi în tot ceasul este gata să facă voia lui Dumnezeu, depărtându-se de tot lucrul rău şi smintitor.
Dacă avem frică de Dumnezeu, ţinând minte poruncile Lui şi faptul că Hristos, Mântuitorul nostru, ne-a lucrat nouă mântuirea, ne-a arătat în Sine calea răbdării, care ne duce în cereasca Împărăţie, mai grabnic şi cu mai multă izbândă vom urma paşilor lui Iisus şi vom plini cuvintele rostite de către El: Vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29).
Dacă nu diavolul, ci numai lenevia îi pune piedică omului, chiar şi atunci avem nevoie de această frică pentru a birui lenevia firească, dar când avem de înfruntat mare luptă, când multe piedici stau în calea spre mântuire, cum ne putem mântui fără frica de Dumnezeu ?
Cum se sălăşluieşte în oameni această frică ? Dacă ne vom gândi că Dumnezeu este pretutindeni, că El vede şi aude totul, nu numai ceea ce se face şi se spune, ci şi ceea ce este ascuns în adâncul inimii – toate gândurile, pentru că El va judeca simţirile şi cugetările inimii (potrivit Evrei 4, 12) –, dacă vom căpăta această aşezare sufletească, nu vom face, nu vom rosti, nu vom gândi nici un rău, nici o viclenie. Iar învăţându-ne, după cum spune Apostolul Pavel, să ne lucrăm mântuirea cu frică şi cu cutremur (potrivit Filippeni 2, 12), ne vom învrednici de iubirea lui Dumnezeu, cu harul Lui, cu mijlocirea Pururea Fecioarei, de Dumnezeu Născătoarei Maria, şi cu silinţele noastre.
Sfinţii Părinţi şi învăţători ai Bisericii ne poruncesc să ne amintim de gheenă ca să nu cădem în gheenă, adică în locul de chinuire, şi să nu rămânem lipsiţi de cetatea cerească şi sfântă, unde cetele sfinţilor, întru negrăită dulceaţă şi bucurie, cântă neîncetat, cu glasuri cuvioase, Unimea dumnezeiască cea în trei ipostasuri. Pentru aceasta, după cuvântul lui David, trebuie să avem frica Domnului, care este curată, care rămâne în veacul veacului (Psalmi 18, 10). Se cuvine şi să ne învăţăm a o avea, şi a o căuta ca pe un învăţător, şi a asculta de ea, şi a ne supune ei ca unui iconom dumnezeiesc, care duce la dragostea Domnului.
Cu adevărat, omul înţelept poate spune cu cuvintele Proorocului Isaia, spre ruşinarea demonilor: De frica voastră cea rea şi înşelătoare nu ne vom teme, nici ne vom tulbura, căci cu noi este Dumnezeu (Isaia 8, 12).
Atunci, chiar dacă cineva va ameninţa cu moartea sufletul înţelept, acesta să răspundă: eu am învăţat de la Hristos Domnul să nu mă tem de cei ce omoară trupul, iar sufletul nu pot să-l omoare (a se vedea Matei 10, 28). Dacă eşti ameninţat cu jefuirea averii tale, spune: Gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voiu şi întoarce acolo (Iov 1, 21). Nimic nu am adus în lume, arătat este că nici a scoate ceva nu putem (I Timotei 6, 7), afară de virtuţile cele lucrate pentru Dumnezeu. Şi dacă nu vei lua tu, va lua, venind, moartea; dacă tu nu vei omorî, va pune capăt legea firii”.
Aşadar, omului îmbunătăţit i se cuvine să aibă frică de Dumnezeu, ca să nu mânie pe Domnul Dumnezeu prin ceva, ca sufletul să nu se lipească de pământ prin vreo patimă trupească şi prin gândurile cele rele.
Cuviosul Părinte Isaia ne învaţă: ,,Fiecare om botezat are nevoie să pironească pe cruce toate cele potrivnice firii şi sănătoasei înţelegeri, cu care a fost biruit Adam şi doborât din slavă în veşnică necinste”. Drept aceea, se cuvine să ne luptăm cu inimă plină de vioiciune şi să dispreţuim tot ce se bucură de cinste înaintea oamenilor, fiindcă toate acestea – adică agonisita, cinstirile, odihna, slava, frumuseţea trupească şi celelalte câte stârnesc pofta pe care a insuflat-o Evei şarpele – îi înrobesc pe fiii lui Adam. De aceea şi Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Dacă avem frică de Dumnezeu nu ducem lipsă de nimic, dar dacă nu o avem, suntem cei mai săraci dintre oameni, chiar dacă am avea împărăţii întregi”.
Frica Domnului toate le covârşeşte, zice Sirah, şi cel ce o ţine pre ea, cui se va asemăna ? (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 25, 14). Să o dobândim fără a cruţa nimic. Aşadar, să stea înaintea noastră, iubiţilor, frica de Dumnezeu ! Atunci nu ne vom plânge niciodată. Chiar de vom fi în sărăcie, sau în boală, sau în prinsoarea vrăjmaşilor, sau în robie, sau în alte împrejurări întristătoare, toate acestea ne vor face, dimpotrivă, să ne veselim.
Oricine trebuie să aibă mare grijă pentru a se înţelepţi prin propovăduirea evanghelică, să se străduiască mult pentru a-şi curăţi sufletul, a-şi lumina mintea şi a-şi supune trupul duhului, înfrânându-şi simţirile, care fără frică de Dumnezeu se abat grabnic spre răutăţi. Drept aceea, cu toată osârdia umplându-ne de răbdare întru puterea crucii Stăpânului şi Dumnezeului nostru Iisus şi rănindu-ne cu dragostea Lui, îi vom birui cu crucea Lui pe toţi vrăjmaşii care se scoală asupra noastră, tulburându-ne inimile şi cugetele.
Sfânta Scriptură spune: Cei ce se tem de Domnul, nu vor fi necrezători cuvintelor lui, şi cei ce îl iubesc pre el, vor păzi căile lui. Cei ce se tem de Domnul, vor căuta bunăvoinţa lui, şi cei ce îl iubesc pre el, vor plini legea. Cei ce se tem de Domnul, vor găti inimile lor, şi înaintea lui vor smeri sufletele lor (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 2, 16-18). Drept aceea, străduindu-ne să rămânem în această frică de Dumnezeu, şi în rugăciunile noastre vom fi ascultaţi, precum dă mărturie proorocul Domnului, de Dumnezeu Văzătorul Moisi, care spune că Domnul va împlini cele pentru care ne rugăm Lui.
Gândurile
Întrucât mulţi sunt apăsaţi şi tulburaţi, din bântuirea vrăjmaşului, de gânduri rele, mai ales de gânduri hulitoare, este de folos să le cunoaştem şi să pricepem când sunt păcat şi când nu, şi să învăţăm cum să ne lecuim de ele şi cum să le alungăm.
Gândurile care ne necăjesc sunt de trei feluri: gândurile necurate, gândurile de necredinţă şi gândurile hulitoare. În tulburarea pricinuită de asemenea gânduri, lecuirea este următoarea.
Trebuie neapărat să înţelegem că în gândurile rele nu este nici un păcat dacă voia şi înţelegerea omenească nu se învoiesc cu ele, mai ales dacă le urăsc şi nu le vor; dar dacă înţelegerea şi voia omenească se îndulcesc cu ele de bunăvoie şi, nutrind faţă de ele bunăvoinţă, le păstrează în inimă, atunci gândurile se fac păcat de moarte. Iar întrucât cel ce este necăjit de asemenea gânduri, dar nu are bunăvoinţă faţă de ele, se tulbură gândindu-se că păcătuieşte, trebuie neapărat să spunem: unul ca acesta se lasă înşelat de diavol din puţinătatea sa de suflet şi din necunoaşterea deosebirii dintre gând şi învoire. Atunci când gândim, încă nu ne învoim, şi învoire este doar atunci când îndrăgim gândurile rele, când ne îndulcim cu ele şi când le dorim cu osârdie, înmulţindu-le în mintea noastră. Iar dacă le urâm şi nu le vrem, însă vin singure în mintea noastră cu toate că le întoarcem spatele, atunci avem semn vrednic de crezare că nu ne învoim cu ele şi că nu trebuie să ne tulburăm din pricina lor în conştiinţa noastră, căci dacă răbdăm fără să ne învoim cu ele vom primi de la Dumnezeu plată cu atât mai mare, cu cât este mai puternică asuprirea lor.
În cugetul multora apar gânduri greşite şi hulitoare despre Dumnezeu, despre Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Astfel, se întâmplă ca atunci când cineva priveşte la tainele lui Hristos să năvălească îndată asupra lui, ca un nor negru, gânduri de hulă, cu toate că nu le vrea. Cu privire la aceste gânduri rele, care vin la noi fără voia noastră, nu trebuie să ne facem griji, trebuie să le socotim întru nimic şi să le dispreţuim ca şi cum nici n-ar fi, nu să ne lăsăm aruncaţi de ele în întristare căci pe vrăjmaşul nostru, diavolul, îl mângâie să ne vadă întristaţi de aceasta, tulburaţi şi îndoiţi, şi atunci aduce asupra noastră şi mai multe gânduri care ne tulbură conştiinţa. Când vede însă că dispreţuim gândurile de hulă, că nu ne întristăm din pricina lor, atunci fuge de la noi ruşinat, iar noi rămânem liniştiţi şi netulburaţi. Lucrul de căpetenie este să nu ne învoim cu gândurile.
Unii cred însă că gândind asemenea lucruri s-au şi învoit, şi se îndurerează. Aceasta este doar puţinătate de suflet, deoarece chiar faptul că îi doare şi se întristează arată nepăcătuirea şi neînvoirea, arată că ei urăsc gândurile rele aduse de către diavolul, fiindcă diavolul – încercând în fel şi chip să ne prindă în cursă – printre altele se străduie să ne arunce în întristare punându-ne în minte gânduri hulitoare despre Dumnezeu, sau despre sfinţii Lui, sau despre dumnezeieştile taine. El nu va avea însă nici o izbândă dacă le vom nesocoti şi dacă nu ne vom lăsa tulburaţi şi întristaţi nici un pic de bântuirile lui.
Ispita
Din in şi din cânepă, dacă nu sunt mai întâi frânte şi zdrobite în piuă cu uneltele potrivite, nu se poate face nimic: nici funie, nici fir, nici pânză sau vreun alt lucru folositor. Nici sufletul, dacă nu este frânt şi înmuiat de feluritele ispite, nu poate să ajungă la desăvârşita cunoaştere a neputinţei sale şi la smerenie. Toate acestea au trebuinţă de multă osteneală, de nevoinţă şi de lucrare neîncetată a minţii, până când omul ajunge să îşi cunoască neputinţa şi să petreacă în smerenie întotdeauna.
Cine va putea învăţa ceva fără răbdare la învăţătură ? Cine îşi va tămădui rana fără să rabde lecuirea ? Cine va urma lui Hristos fără să poarte pe umeri crucea răbdării ? Nimeni. Toţi câţi au vrut să urmeze Lui au fost gata să rabde orice ispită, după cuvântul Scripturii: Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită. Îndreptează-ţi inima ta şi rabdă (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 2, 1-2). Se întristează şi se tulbură tânărul în vremea învăţăturii, dar după ce va termina se va bucura foarte. Se întristează şi strigă bolnavul, nedorind să rabde durerile lecuirii, dar când se va însănătoşi va fi foarte recunoscător doctorului. Aşa se întâmplă şi cu îmbunătăţirea duhovnicească.
Nu te tulbura în necazuri, ci cu osebire bucură-te, urmând poveţei Sfântului Iacov, care ne îndeamnă aşa: Toată bucuria să socotiţi, fraţii mei, când în multe feluri de ispite cădeţi (Iacov 1, 2).
Prin ispite apostolul înţelege aici toate felurile de necazuri, nenorociri, prigoane, chinuri, boli, sărăciri, pătimiri, care au loc cu îngăduinţa lui Dumnezeu, din pricina răutăţii oamenilor, de la fire, din întâmplare sau de la bântuirea vrăjmaşului. El nu vorbeşte despre o ispită anume, ci vorbeşte de feluritele ispite, şi porunceşte să avem în ele bucurie, căci toată viaţa omenească este plină de ispite, adică de felurite necazuri şi nevoi, după cuvântul Scripturii: În primejdii în râuri, în primejdii de către tâlhari, în primejdii de către rudenii, în primejdii de către păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii în mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi (II Corinteni 11, 26).
Necazuri şi în afară, şi înlăuntru: în afară lupte, înlăuntru temeri; şi precum după val urmează alt val, după furtună altă furtună, după vânt alt vânt, aşa şi în viaţa omenească vin necaz după necaz, nenorocire după nenorocire, ispită după ispită. De aceea şi spune Iov: Au nu este luptă viaţa omului pre pământ ? (Iov 7, 1). Prin aceasta arată că viaţa locuitorilor pământului stă tocmai în a petrece în felurite necazuri şi năpaste şi că nu este pe pământ om fără necaz, fără suferinţă, fără ispită şi fără boală. Totuşi, apostolul porunceşte ca în toate acestea să nu ne descurajăm, ci să ne bucurăm.
Feluritele ispite se fac pricină multor feluri de bunătăţi. Ce poate fi mai bun decât bunătăţile cereştii Împărăţii, cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9) ? Şi în ce fel poate omul să le primească ? Nu altfel decât prin ispite şi prin îndurarea cu răbdare a necazurilor. Prin multe necazuri se cade nouă a intra întru împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14, 22).
Cui i se dăruiesc cununile cereşti, dacă nu celui ce rabdă răul în ispite ? Fericit bărbatul care rabdă ispita, zice Sfântul Iacov, căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, care o au făgăduit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre el (Iacov 1, 12).
Cine se va învrednici de slava veşnică ? Nu cel care petrece în necazuri şi sărăcie, după cuvântul apostolesc: Pentru că necazul nostru de acum curând trecător şi uşor, veşnică şi preste măsură mare slavă lucrează întru noi (II Corinteni 4, 17) ? Asta înseamnă că orice necaz ce se abate fără veste asupra noastră, chiar dacă este uşor, dacă-l răbdăm cu recunoştinţă ne mijloceşte mare slavă veşnică şi chiar mai mult decât atât: dacă-l primim dând mulţumită lui Dumnezeu, asta ne face fii ai Lui, după cum spune şi Scriptura: De veţi suferi certarea (prin certare apostolul înţelege aici orice necaz şi năpastă ce se întâmplă cu îngăduinţa lui Dumnezeu), ca unor fii vouă se va afla Dumnezeu; căci care fiu este pre care nu-l ceartă tatăl ? Iar de sunteţi fără de certare, căreia s-au făcut părtaşi toţi, iată dar că sunteţi feciori din curvie, iar nu fii (Evrei 12, 7-8).
Iubirea de arginţi
Să nu lipeşti inima ta de aur şi de argint şi de pofta avuţiilor pământeşti, ca să nu te pogori în cele de sub pământ, căci scris este: Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră (Matei 6, 21). Să nu te legi cu iubirea de arginţi, şi nu vei fi lepădat de la iubirea dumnezeiască. Să nu fii zgârcit când este vorba să dai celor nevoiaşi, şi nu vor pieri averile tale. Să nu înfrânezi mâinile tale când este vorba să faci milostenie, şi nu se vor închide în faţa ta uşile milostivirii lui Dumnezeu, şi nu vei rămâne în afara cămării de nuntă a lui Hristos. Fericit este cel ce se uită spre săracul şi mişelul; în ziua cea rea, va izbăvi pre el Domnul (Psalmi 40, 1), zice proorocul, iar Domnul zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7).
Nu te lăsa cuprins de iubirea de arginţi, ca să nu fii socotit înaintea lui Dumnezeu ca un închinător la idoli, fiindcă iubirea de arginţi este o a doua închinare la idoli, după cuvântul apostolesc (potrivit Coloseni 3, 5). Cel cuprins de iubirea de arginţi şi de zgârcenie este nesăţios ca iadul, îi place să ia întotdeauna de la toţi, dar nu-i place să dea nimănui nimic; chiar dacă ar dobândi bogăţia întregii lumi, tot nu s-ar sătura; ochii lui sunt mai adânci decât prăpăstiile din munţi, niciodată nu se pot umple, nici sătura. Chiar dacă are multe, vrea şi mai mult, nu ştie de măsură; chiar dacă dobândeşte bogăţii fără număr, nu se satură nicicând şi niciodată nu încetează să poftească, până când îl va acoperi ţărâna.
Iubirea de vrăjmaşi
Unii au obiceiul să defaime vremurile din urmă şi să ocărască neamul omenesc cel neputincios de acum, zicând: ,,Nu mai sunt acum printre oameni făcători de minuni, cum erau înainte !” Să nu-i credeţi, iubiţilor ! Dacă vreţi, vă voi arăta că şi acum sunt printre oameni făcători de minuni, numai să luaţi aminte la ce vă spun: oricine iubeşte pe vrăjmaşul său este făcător de minuni. Auziţi ce vă zic ? Oricine iubeşte pe vrăjmaşul său este făcător de minuni.
Iubiţi pre vrăjmaşii voştri (Luca 6, 27). Să nu crezi, ascultătorule, că vorbesc de vrăjmaşii care se luptă cu patria noastră creştinească şi duşmănesc credinţa noastră dreptslăvitoare. Vorbesc nu de acei vrăjmaşi pe care trebuie să-i urâm ca pe nişte potrivnici ai lui Dumnezeu, după cuvântul lui David: Au nu pre cei ce te urăsc pre tine Doamne am urât ? Şi asupra vrăjmaşilor tăi m-am topit ? Cu urâciune desăvârşit i-am urât pre
ei, neprieteni mi s-au făcut mie (Psalmi 138, 20-21). Pe aceştia trebuie nu numai să nu-i iubim, ci şi să pornim război împotriva lor, punându-ne sufletul pentru împărăţia creştinească şi pentru întregimea Bisericii.
Odată, necredincioşii l-au întrebat despre aceasta pe sfântul filozof creştin Constantin, cel numit Chiril în călugărie. Saracinii au zis: ,,Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, de ce nu faceţi aşa cum vă porunceşte ? Căci El vă porunceşte să vă rugaţi pentru vrăjmaşi, să faceţi bine celor ce vă urăsc, să întoarceţi celălalt obraz celui care vă bate – iar voi nu faceţi aşa, ci faceţi tocmai pe dos: vă ascuţiţi armele împotriva celor ce fac aşa cu voi, ieşiţi la luptă şi-i omorâţi”.
Sfântul Chiril filozoful
Fericitul Constantin a răspuns: ,,Dacă ar fi scrise într-o lege două porunci şi ar fi date spre împlinire oamenilor, cine ar fi adevărat păzitor al legii: cel care împlineşte doar o lege sau cel ce le împlineşte pe amândouă ?” I-au zis: ,,Cel care împlineşte amândouă poruncile”. Atunci, filozoful a răspuns iarăşi: ,,Hristos, Dumnezeul nostru, care ne-a poruncit să ne rugăm pentru cei ce ne necăjesc şi să le facem bine, ne-a spus şi următoarele: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Răbdăm necazurile ce ni se fac fiecăruia în parte, dar îndeobşte ne apărăm unul pe altul, punându-ne viaţa pentru ca voi, care-i robiţi pe fraţii voştri, să nu le robiţi odată cu trupurile şi sufletele, înduplecându-i spre faptele voastre potrivnice lui Dumnezeu”.
Vrăjmaşii omului, casnicii lui (Matei 10, 36). Fiecare om îşi are vrăjmaşul său: unul în prieten, altul în vecin; unul în mai-marele său, altul în cel de o seamă cu el, altul în cel mai mărunt decât sine; unul are departe, altul are aproape răuvoitor, vrăjmaş, defăimător şi clevetitor. Pe aceşti vrăjmaşi ne porunceşte Domnul să-i iubim: Iubiţi pre vrăjmaşii voştri (Luca 6, 27).
Nu este de mirare dacă cineva iubeşte pe cei care îl iubesc, fiindcă acest lucru este firesc, ci de mirare este dacă cineva iubeşte pe vrăjmaşul său, fiindcă acest lucru este împotriva firii. Întrucât iubirea de vrăjmaşi este o virtute ce stă mai presus de firea omenească, reiese că cel ce îşi iubeşte vrăjmaşii este făcător de minuni – iar în ce priveşte faptul că iubirea de vrăjmaşi este ceva mai presus de fire, vom vedea aceasta din cele ce urmează.
A nu-şi iubi vrăjmaşii este ceva ce stă în firea omului, fiindcă omul este zidire a lui Dumnezeu, în a cărei fire sunt sădite trei însuşiri: înţelegerea (raţiunea), pofta şi aprinderea sau mânia. Cu înţelegerea el pricepe cele bune şi cele rele. Cu pofta doreşte câteodată lucruri bune, iar alteori lucruri rele. Cu mânia sădită în firea sa el caută în chip firesc răzbunare împotriva celui ce-l necăjeşte, şi asta nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa.
Nu strigă sângele lui Avel din pământ către Dumnezeu, cerând răzbunare împotriva lui Cain, ucigaşul său ? Şi sufletele sfinţilor celor ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu, pe care Cuvântătorul de Dumnezeu le-a văzut sub jertfelnic, nu vor striga oare cu mare glas, zicând: Până când, Stăpânul cel sfânt şi adevărat, nu judeci şi nu izbândeşti sângele nostru de la cei ce locuiesc pre pământ ? (Apocalipsis 6, 10) Iar în istorie citim că în împărăţia grecească Teodosie, omorât de fratele său Constantin, s-a arătat ucigaşului său ţinând un potir plin de sânge şi zicând: ,,Bea, frate !” Şi sângele lui Viaceslav, prinţul cehilor, pe care Boleslav l-a omorât la intrarea în biserică, rămânând pe peretele bisericii şi neputând fi spălat cu nici un chip, striga către Dumnezeu ca sângele lui Avel. Aşijderea citim şi că doi tineri romani, ucişi fără vină în Spania, s-au arătat consulului roman Marius şi l-au rugat să îi răzbune.
Dacă toate acestea s-au petrecut şi după moarte, cu atât mai mult în timpul acestei vieţi firea omenească este răzbunătoare, întrucât este mânioasă şi nu suferă să i se facă necazuri. În această privinţă nu este nevoie de multe pilde şi dovezi, fiindcă oricine se poate încredinţa singur de acest lucru: unii sunt gata chiar mai degrabă să moară decât să rabde vreo jignire din partea cuiva.
Aşadar, după cum am spus, stă în firea omului să nu-şi iubească vrăjmaşii şi să năzuiască spre răzbunare împotriva lor. Prin urmare, iubirea de vrăjmaşi va fi ceva mai presus de fire, iar tot ce este mai presus de fire este minunat, şi se înţelege că oricine îşi iubeşte vrăjmaşul este făcător de minuni, întrucât el, biruind şi întrecând firea sa, ajunge la o virtute mai presus de fire.
Ce minuni săvârşeşte un asemenea făcător de minuni ? Să luăm aminte ! Cel care îşi iubeşte vrăjmaşul şi îi face bine luminează un orb – un orb nu cu trupul, ci cu mintea. Orbirea minţii este nebunia, aşa cum orbirea trupului este întunecarea ochilor. Nimic nu întunecă cu nebunie ochii minţii noastre la fel de mult ca întărâtarea şi mânia.
Ce doctor şi care doctorie pot vindeca asemenea orbire ? Nerăutatea, dragostea şi facerea de bine a celui împotriva căruia se aprinde în zadar omul mânios. Acesta din urmă, văzând că cel pe care se mânie nu numai că nu se mânie la rândul său, ci chiar dă dovadă de o deosebită dragoste şi învinge răul cu binele, încetează să se mânie şi se ruşinează de sine însuşi, dându-şi seama de păcatul său şi de nevinovăţia celuilalt. Aşa a fost cu Saul cel mânios şi cu David cel fără de răutate. Cine doreşte poate citi despre aceasta în cartea întâi a împăraţilor, eu însă voi vorbi despre minunea acestei virtuţi.
Dacă cineva are vreun neprieten, care se mânie şi se întărâtă în deşert împotriva lui, iar el, iubindu-şi vrăjmaşul şi făcându-i bine, îl preface din neprieten în prieten şi din mânios în iubitor, unul ca acesta luminează un orb. El înlătură de pe ochii minţii acestuia întunecarea nebuniei şi-l face văzător şi cunoscător al păcatului său, cunoscător al faptului că se mânie împotriva unui nevinovat.
Aşadar, cel ce îşi iubeşte vrăjmaşul este făcător de minuni, care luminează orbii.
Cel ce îşi iubeşte vrăjmaşul potoleşte marea învolburată, deoarece Gură de Aur l-a numit pe omul mânios ,,mare tulburată de vânturi”. Marea învolburată aruncă la ţărm toate hoiturile câte se află în ea: şi mâniosul, în întărâtarea sa, scoate deasupra, ca pe nişte hoituri, toate tainele prietenului său, le aruncă în faţa ochilor, le dă în vileag şi îl necinsteşte.
Cine va potoli asemenea mare ? Doar cel care nimiceşte pricina învolburării. Marea nu se învolburează dacă nu se pornesc vânturi şi vifor. Dacă se linişteşte suflarea de vifor, piere şi învolburarea mării. Dacă bărbatul mânios este, aşa cum zice Gură de Aur, mare tulburată de vânturi, aceste vânturi sunt sfezile, certurile şi împotrivirile. Încetează sfezile şi certurile, lasă-te de împotriviri, înlătură pricina învolburării, şi vei vedea mare liniştită. Întrucât cel care îşi iubeşte vrăjmaşul nu grăieşte împotrivă, nu se ceartă, nu se împotriveşte, iar în acest chip nimiceşte pricina învolburării mării de taină a neprietenului său, reiese că cel care îşi iubeşte vrăjmaşul este făcător de minuni care potoleşte marea.
Cel care îşi iubeşte vrăjmaşul stinge puterea focului, fiindcă mânia cea duşmănoasă este în om ca un foc ce arde dumbrăvi, ca o flacără ce pârjoleşte munţi (potrivit Psalmi 82, 13). Ea arde, nimiceşte şi preface, ca să zic aşa, în cenuşă, pe de o parte, înălţimea virtuţilor sale, iar, pe de alta, bunul nume şi buna slavă a aproapelui său. Focul se stinge în două feluri: în primul rând prin apă, iar în al doilea rând prin împrăştierea materiei ce arde în foc. Mânia vrăjmaşului se stinge prin mijloace asemănătoare: în primul rând prin tăcerea blândă, care este ca o apă, iar în al doilea rând prin îngăduinţă, care este ca împrăştierea materiei care arde.
Bărbatul blând şi liniştit, care nu caută prilej pentru mânie, nu numai că nu aprinde focul vrajbei, ci îl şi stinge când se aprinde.
Iar a fi îngăduitor faţă de omul mânios şi întărâtat şi a te depărta de la ochii lui este ca şi cum ai împrăştia departe unul de altul lemnele care ard, ca fiecare să se stingă mai uşor în parte. Tocmai de aceea învaţă apostolul, zicând: Daţi loc mâniei (Romani 12, 19), adică fiţi îngăduitori, depărtaţi-vă puţin de faţa mânioasă.
Sfântul Ambrozie spune: ,,Arma dreptului stă în a învinge dând înapoi, aşa cum cei iscusiţi în tragerea cu arcul au obiceiul de a fugi pentru ca apoi să-i rănească mai amarnic pe cei care-i urmăresc”. Întrucât cel care-şi iubeşte vrăjmaşul stinge focul cel crâncen al mâniei neprietenului său prin apa tăcerii blânde şi împrăştie materia arzândă prin îngăduinţă, înseamnă că este făcător de minuni, care stinge puterea focului.
Cel care îşi iubeşte vrăjmaşul preface amărăciunea în dulceaţă, ca Moisi la Merra: [Fiii lui Israil] au venit în Merra, şi nu puteau să bea apă din Merra că era amară (Ieşirea 15, 23). Şi vrajba omenească este plină de amărăciune, drept care apostolul îndeamnă să se depărteze de la noi toată amărăciunea. Care este această amărăciune ? El însuşi lămureşte: Toată amărăciunea şi mânia şi iuţimea şi strigarea şi hula, să se lepede de la voi, împreună cu toată răutatea (Efeseni 4, 31).
Cine poate găsi dulceaţă în sufletul amărât de mânie ? Amar este gândul pătruns de răutate, amar este cuvântul care jigneşte, amară este orice întreprindere care face rău – nu atât aproapelui, cât însuşi săvârşitorului, asemenea întreprinderii celor ce se legaseră să nu mănânce nimic până când nu-l vor omorî pe Pavel (potrivit Faptele Apostolilor 23, 14). Cu ce poate fi îndulcită asemenea amărăciune duşmănoasă ? Cu ceea ce a îndulcit Merra, după cum ştim: Moisi a strigat către Domnul, şi i-au arătat lui Domnul un lemn şi l-a băgat în apă şi s-a îndulcit apa (Ieşirea 15, 25). Dar ce fel de lemn a fost acela nu ştim, şi nici tâlcuitorii nu se dumiresc.
Unii dintre rabinii evrei spun că lemnul acela se numea ,,adelfa” şi era din firea sa amar şi aducător de moarte. Dumnezeu, vrând să arate minune mare prin îndulcirea apelor Merrei, a poruncit să se pună amar în amar, ucigător în ucigător, cui cu cui scoţând, aşa cum mai târziu Proorocul Elisei avea să vindece cu sare apele sterpe (potrivit IV Împăraţi 2, 21).
Alţii zic că Dumnezeu nu a dat nimănui să ştie ce fel de lemn era acela – iar din firea sa lemnul era atât de dulce, încât prin dulceaţa sa putea preface amărăciunea apelor în dulceaţă desăvârşită, primind în sine amărăciunea şi dând din sine apelor dulceaţa. În sprijinul părerii lor ei aduc cuvintele lui Sirah, care zice: Au nu din lemn s-a îndulcit apa, ca să se cunoască puterea lui ? (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 38, 5). Adică, potrivit lor, puterea dulceţii acelui lemn, necunoscută nimănui nici înainte, nici după aceea, a fost cunoscută numai atunci. Aşadar, tâlcuitorii nu se învoiesc în privinţa acelui lemn şi nu ştiu cu încredinţare dacă era amar sau dulce.
Noi însă ştim cu încredinţare că Merra vrăjmăşiei şi mâniei omeneşti poate fi îndulcită nu cu un lemn amar, ci numai cu un lemn dulce. După înţelesul duhovnicesc, ,,lemn dulce” poate fi numit aici cuvântul bun şi dulce spus celui ce te urăşte sau binele făcut celui ce te urăşte. Şi unul, şi celălalt îndulcesc cu adevărat amărăciunea vrăjmăşiei. Despre cuvânt, parimiastul zice: Răspunsul cucernic întoarce mânia (Pildele lui Solomon 15, 1), iar cât priveşte facerea binelui un oarecare bărbat de Dumnezeu insuflat sfătuieşte în Pateric aşa: ,,Dacă vei afla că fratele tău se mânie asupra ta, trimite-i vreun dar”.
Iar întrucât cel care îşi iubeşte vrăjmaşul grăieşte către el şi despre el cuvânt bun şi îi face bine după puterea sa, primind în sine, ca să zic aşa, amărăciunea vrajbei lui, purtând-o în sine cu răbdare, iar dulceaţa iubirii sale vărsând-o în el, preface astfel amărăciunea mâniei lui în dulceaţa prieteniei şi dragostei. Prin urmare, cel care îşi iubeşte vrăjmaşul este făcător de minuni, care preface amărăciunea în dulceaţă.
Cel care îşi iubeşte vrăjmaşul alungă demonul din om, căci oricine se mânie, oricine îşi duşmăneşte fratele şi se întărâtă răzbunător seamănă cu un îndrăcit şi, cu adevărat, este îndrăcit.
Cel care îşi iubeşte vrăjmaşul îmblânzeşte fiară sălbatică şi-i închide gura, aşa cum Sfântul Daniil a închis oarecând gura leilor. Omul duşmănos seamănă cu o fiară care este primejdioasă şi când nu este întărâtată, iar când este întărâtată se înfurie foarte, peste măsură, muşcă, sfâşie şi înghite.
Despre tigru învăţaţii spun că nu iubeşte deloc sunetul de clopot şi că acesta îl face să se înfurie în aşa hal încât, muşcându-se şi sfâşiindu-se pe sineşi, se omoară singur. Omul duşmănos şi mânios este tigrul, iar sunetul clopotului este cuvântul aspru. După cum se spune, cuvântul aspru stârneşte mânia, iar dacă omul înfuriat nu poate să-i facă nimic celui ce îl înfurie se sfâşie singur şi se omoară, vătămându-şi prin furie sănătatea.
Bine îndeamnă Vildad, prietenul lui Iov: De ce pierzi sufletul tău întru întărâtarea ta ? (Iov 18, 4). Nu trage clopotul, şi nu-l vei întărâta pe tigru. Încetează să mai rosteşti cuvinte aspre, şi vei curma mânia neprietenului tău.
Şi despre elefant se povesteşte că atunci când este întărâtat nimic nu-l poate îmblânzi în afara muzicii, aşa încât cei care îl hrănesc îi cântă o muzică veselă, care îl îmblânzeşte puţin câte puţin. Şi vrăjmaşul întărâtat este neîmblânzit ca un elefant, dar când vei cânta înaintea lui cântare dulce, începând să grăieşti către el şi despre el vorbe bune, cu adevărat îl vei îmblânzi, după cuvântul lui Sirah: Gâtlejul dulce va înmulţi pre prietenii săi (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 6, 5). Iar întrucât cel care îşi iubeşte vrăjmaşul nu-l întărâtă cu vorbe rele, ci-l îmblânzeşte cu vorbe bune, înseamnă că el este făcător de minuni, care îmblânzeşte fiara sălbatică şi-i închide gura ca să nu-l mai muşte şi să nu-l mai mănânce pe aproapele său.
Cel care îşi iubeşte vrăjmaşul ajunge la împărtăşirea cu Dumnezeu, făcându-se fiu al Lui. Iubiţi, s-a zis, pre vrăjmaşii voştri … bine faceţi celor ce vă urăsc … ca să fiţi fii ai Tatălui vostru celui din ceruri (Matei 5, 44-45). Ce lucru poate fi mai mare ? De ce minune mai mare aveţi nevoie ?
Iubeşte-l pe vrăjmaşul tău, şi vei fi nou făcător de minuni: vei mântui şi sufletul tău, şi sufletul lui. Iar de nu mă crezi, încearcă cu tine însuţi: începe de acum să iubeşti, iar Fiul lui Dumnezeu îţi va fi în aceasta chezaş: Cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele mele nu vor trece (Luca 21, 33). Tu, fără îndoială, vei fi fiu al lui Dumnezeu.
Ce este pâinea pentru trup, aceea este cuvântul lui Dumnezeu pentru suflet. Cuvântul lui Dumnezeu este pentru suflet pâinea duhovnicească.
Întrucât şi acest cuvânt: Iubiţi pre vrăjmaşii voştri (Matei 5, 44; Luca 6, 27) este cuvânt al lui Dumnezeu, ieşit din gura lui Însuşi Hristos Dumnezeu, înseamnă că şi acest cuvânt, iar mai ales lucrarea lui, este pâine. Iubirea de vrăjmaşi este pâine.
O, ce aspră, ce tare este această pâine: este ca piatra ! A-ţi iubi vrăjmaşul înseamnă a roade piatră. În zadar iudeii cei nerozi, auzindu-L pe Hristos Domnul că zice: Eu sunt pâinea cea vie … De nu veţi mânca trupul Fiului Omului, şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă întru voi, au hotărât: Greu este cuvântul acesta; cine poate să-l auză pre el ? (Ioan 6, 51, 53, 60). La acest cuvânt: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, unii dintre voi vor răspunde poate: Ce cuvânt greu ! şi, cu adevărat, el este greu, fiindcă pentru om este tot atât de firesc să nu-i iubească pe vrăjmaşi pe cât este de firesc să-i iubească pe prieteni.
A învinge ceva firesc este nevoie nu de puţină osteneală. Asta este totuna cu a muta în alt loc un bolovan mare, care nu poate fi mişcat decât cu multă osteneală. Despre aceasta dă mărturie şi Sfântul Ambrozie, care zice: ,,Mare osteneală este a-i iubi pe vrăjmaşi, şi multora lucrul acesta li se pare atât de anevoios, încât nici nu poate fi îndurat, fiindcă este mai mult decât poate răbda firea omenească”.
Despre asprimea acestei pâini, adică a iubirii de vrăjmaşi, ar trebui să-l întrebăm pe Sfântul Întâiul Mucenic Ştefan, pe care iudeii l-au bătut cu pietre. Pietrele aruncate în el cădeau ca ploaia, iar el se ruga pentru vrăjmaşii săi: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta (Faptele Apostolilor 7, 60). Cu adevărat, mare osteneală, mare tărie este a primi în trupul tău aspre lovituri cu pietre, iar cu inima a nu te înrăi, a te ruga pentru ucigaşii tăi şi a-i iubi pe vrăjmaşii tăi ! Bun este stomacul care poate mistui pietre, bună este inima care poate răbda fără răutate duşmănia vrăjmaşilor, jignirile şi strâmtorările suferite din partea lor pe nedrept.
Mucenicia Sfântului Întâi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan
Să ne uităm însă la folosul acestei pâini de piatră, adică al iubirii de vrăjmaşi, să ne uităm câtă sănătate aduce sufletului. Sfinte Întâi Mucenic ! Fiind sleit cu trupul în urma bătăii cu pietre şi plecându-ţi genunchii la pământ, nu eşti sleit şi cu sufletul ? Nu – zice – ci mă uit la cer ! Spune-ne, plăcutule al lui Dumnezeu, ce vezi în cer ? Văz – zice – slava lui Dumnezeu …, văz cerurile deschise, şi pre Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 7, 55-56).
Ce folos, ce sănătate sufletească ! Iată, vedem ce grabnic şi cu cât spor s-a prefăcut această asprime de piatră în pâine moale şi caldă, ba chiar în mană, vedem cum pentru robul lui Dumnezeu fiecare piatră a fost ca o plăcintă caldă, unsă cu sângele lui cald. El le-a încălzit, le-a înmuiat cu calda sa iubire de vrăjmaşi şi cu calda sa rugăciune, ieşită din caldă inimă.
Să-l întrebăm şi pe Sfântul Apostol Pavel cum i se pare această pâine de piatră – iubirea de vrăjmaşi. Într-o epistolă a sa, el vorbeşte despre sine precum urmează: De la iudei de cinci ori câte patruzeci fără una am luat. De trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroşcat (II Corinteni 11, 24-25). Cu adevărat, aspră este această piatră, nu sunt gustoase bicele şi pietrele. Dar ce zici tu, Sfinte Pavele, sub aceste bice, sub aceste pietre ? Să ascultăm ce zice: Adevărul zic întru Hristos, nu mint, împreună mărturisindu-mi mie cunoştinţa gândului meu întru Duhul Sfânt (Romani 9, 1).
Nu te jura, sfinte apostole ! Te credem şi fără jurământ. Spune-ne, deci, ce zici ? Întristare mare îmi este mie, şi neîncetată durere inimii mele (Romani 9, 2). Într-adevăr, cum să nu te întristezi ? Că doar eşti bătut cu bice, cu pietre. Nu, zice, nu mă întristez şi nu mă doare inima fiindcă sunt bătut cu pietre ! Pentru ce atunci ? Pentru cei ce mă bat. Mă întristez că sunt lipsiţi de mântuirea lor, că se duc în iad, iar eu aş dori mai degrabă 
să mă duc eu însumi în iad, numai să se mântuiască ei: Aş fi poftit eu însumi a fi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, rudele mele după trup, care sunt israilteni (Romani 9, 3-4). Să luăm aminte la spusele lui Pavel, să luăm aminte la neîntrecuta lui iubire de vrăjmaşi: el nu se îngrozeşte că va fi despărţit de Hristos şi va merge în iad, doar să nu piară acei israilteni care-l prigoneau şi-l băteau …
Sfântul Apostol Pavel
Sfântul Pavel, dorind să fie despărţit de Dumnezeu pentru israilteni, fraţii săi, care îl duşmăneau fără dreptate, care îl prigoneau şi îl băteau, nu a pierdut iubirea de Hristos, ci mai tare a vădit-o, a înmulţit-o, căci îi iubea din dragoste de Hristos, şi îi iubea la fel cum Hristos ne iubeşte pe noi, păcătoşii, vrăjmaşii Săi, precum este scris: Întăreşte Dumnezeu dragostea sa spre noi, că încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi au murit (Romani 5, 8). Iar dacă Hristos ne iubeşte atât de mult, ce este de mirare în faptul că plăcutul Lui, Sfântul Pavel, din dragoste pentru El îşi iubeşte vrăjmaşii atât de mult, încât nu se teme să îndure pentru ei până şi despărţirea de Hristos ?
Să ne uităm acum în ce s-a prefăcut această pâine de piatră, adică iubirea de vrăjmaşi, atunci când Sfântul Pavel a fost bătut de iudei cu pietre. Ce spune el după ce a îndurat cu răbdare bătaie cu bice şi cu pietre şi după ce a vădit asemenea iubire de aproapele ? Ştiu pre un om … că s-a răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi ştiu prea acest om … că s-a răpit în Rai şi a auzit cuvinte nespuse, care nu este slobod omului a le grăi (II Corinteni 12, 2-4).
Ce este mai de folos decât cerul pentru sufletul omenesc ? Ce este mai dulce decât Raiul pentru inima omenească ? Iată, vedem că pentru Sfântul Pavel bicele şi pietrele s-au prefăcut în hrană cerească şi în desfătare de Rai; încă fiind în trup, a cunoscut deja al treilea cer, a cercetat cărările Raiului, a văzut ceea ce ochiul nu a văzut, a auzit ceea ce urechea nu a auzit şi s-a îndulcit de dulceţi care la inima omului nu s-au suit (potrivit I Corinteni 2, 9).
Tare pâine este iubirea de vrăjmaşi, însă este foarte folositoare; aspră este, dar tămăduitoare; nu este gustoasă, însă dă sănătate sufletului; amară este, însă aduce dulceaţă veşnică. Aşadar, iubiţi pe vrăjmaşii voştri !
Cine vrea să păzească porunca Domnului despre iubirea de vrăjmaşi nu are cum să nu guste amărăciune. Această iubire nu poate trăi fără amărăciune. Cine simte dulceaţă când rabdă necazuri, jigniri, defăimări, osândiri, huliri şi necinstiri nedrepte ? Sfântul Pavel putea mai degrabă să rabde răni, lovituri şi bătăi cu pietre decât vorbele rele ale oamenilor răi, care îi răpeau bunul nume. Mai bine îmi este a muri, decât lauda mea să o facă cineva zadarnică (I Corinteni 9, 15).
Această amărăciune, deşi este neplăcută, pentru sănătatea sufletului este foarte folositoare, vindecătoare, şi nu poate fi băută altfel decât prin răbdare, pentru că iubirea adevărată, după cuvântul apostolesc, trebuie să fie răbdătoare. [Dragostea] nu se întărâtă, nu gândeşte răul; nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (I Corinteni 13, 5-7). Aşadar, răbdarea să ne fie, la masa duhovnicească, potir cu băutură amară, dar sănătoasă !
Se împlineşte asupra noastră cuvântul evanghelic: Pentru înmulţirea fărădelegii, va răci dragostea multora (Matei 24, 12). Domnul nostru i-a iubit pe vrăjmaşi fără făţărnicie, dar noi nu prea îi iubim nici măcar pe prieteni, care se poartă faţă de noi cu drag şi bunăvoinţă. Mai degrabă îi iubim cu făţărnicie, iar pe neprieteni nici prin gând nu ne trece să-i iubim. Or, Domnul nostru strigă către noi în Evanghelie mai răsunător decât o trâmbiţă: Iubiţi pre vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pre cei ce vă blestemă pre voi, bine faceţi celor ce vă urăsc pre voi, şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă gonesc pre voi; ca să fiţi fii ai Tatălui vostru celui din ceruri (Matei 5, 44-45).
Iubirea trupească
Ţine minte că dulceaţa vremelnică şi frumuseţea trupească sunt gunoi şi se prefac în stricăciune, şi atunci nu te vei lipi niciodată dobitoceşte de lucrurile acestui veac. De iubirea trupească nu te lăsa mânat şi să nu-ţi pui în ea mângâierea ta, fiindcă ea este amăgitoare, mincinoasă, făţarnică, nestatornică şi nu rămâne în veac.
Ia aminte ce mângâiere şi ce odihnă îi aduc omului iubirea şi desfătarea trupească: dulceaţă pentru puţină vreme, pe urmă greutate; poftă pentru puţină vreme, pe urmă îngreţoşare; frumuseţe pentru puţină vreme, pe urmă stricăciune; mângâiere pentru puţină vreme, pe urmă necaz, şi aşa mereu, sufletul se tot bucură cu bucurie înşelătoare. Cel care a dispreţuit acestea şi s-a lipit de Domnul cu iubire adevărată rămâne în toate fără durere şi întristare, fiindcă dobitoceasca poftă şi iubire a trupului sunt nebune şi oarbe în toate privinţele. De multe ori este robit şi legat omul fără să ştie pentru ce-i legat, fiindcă iubirea trupească nu aduce nici viaţă veşnică, nici cinste şi slavă, ci mai degrabă le răpeşte. Omul se lasă, dobitoceşte, robit de frumuseţea trupească, însă Dumnezeu este Cel care a zidit-o. De Dumnezeu, Cel ce a zidit toate, se cuvine mai vârtos a ne lipi, căci de la El sunt toate, nu de la făptura cea stricăcioasă.
Pentru ce te lipeşti de făptură, iar nu de Făcătorul făpturii ? Pentru ce cinsteşti mai mult făptura decât pe Cel care a zidit-o ? Cine laudă mai mult lucrul decât pe cel care l-a lucrat ? Nu spunem toţi când vedem vreun lucru făcut cu iscusinţă: O, cât de mare şi de isteţ este meşterul care a făcut lucrul acesta ? Nu ne minunăm şi nu-l lăudăm cu toţii mai mult pe meşter decât lucrul făcut de el ? Iar de lucru nu ne minunăm atât de mult, pentru că nu s-a făcut singur şi nici nu poate. Aşijderea, se cade să ne minunăm şi să-L lăudăm pe Dumnezeu şi de El să ne lipim cu tot sufletul, nu de făptura cea stricăcioasă, căci dacă lauzi făptura, mai bine laudă-L pe Cel care a zidit-o; dacă iubeşti făptura, mai bine iubeşte-L pe Cel care a făcut-o, fiindcă făptura putrezeşte şi se preface în pulbere şi cenuşă, pe când Domnul este singur veşnic şi rămâne în vecii vecilor. Aşadar, nu trebuie să iubeşti tare făptura, fiindcă făptura nu s-a făcut singură pe sineşi. Chiar dacă este frumoasă, nu singură s-a înfrumuseţat aşa; chiar dacă este arătoasă, nu s-a făcut aşa singură. Drept aceea, să te lipeşti cu toată inima de Făcătorul şi Ziditorul a toată făptura, care te-a făcut şi pe tine, căci nicăieri nu vei afla odihnă veşnică şi liman lin, fără numai în Domnul Dumnezeu şi în harul Lui cel preasfânt. Lipirea de făptură este moarte, pe când lipirea de Făcătorul făpturii este viaţă şi bucurie pururea-fiitoare.
Mulţi au împlinit poftele trupului şi au putrezit; mulţi sunt cei care le împlinesc şi acum, şi aceştia vor putrezi. Nu va dăinui iubirea şi pofta trupească în veci, şi frumuseţea vremelnică nu va rămâne, ci se va preface în stricăciune. Nu va rămâne bogăţia, nici slava, fiindcă moartea, venind, va nimici toate acestea, precum grăieşte undeva Cuviosul Ioan Damaschin. Lumea aceasta şi toate cele de acum se schimbă degrabă, şi pofta trupească şi toată desfătarea pământească trec ca umbra. Nu este poftă şi iubire trupească ce nu se preface după aceea în greutate, nu este frumuseţe vremelnică ce nu se preface după aceea în stricăciune, şi nu este desfătare trupească ce nu se preschimbă după aceea în dezgust şi îngreţoşare. Nu este nicăieri odihnă adevărată, fără numai în singur Domnul Dumnezeu, precum şi Proorocului Ilie i s-a zis pe Muntele Horivului că nu în furtuna patimilor este Domnul, şi nu în focul curviei şi în aţâţarea patimilor, şi nu în viforul a toată patima păcătoasă, ci în suflare de vânt lin de nepătimire şi curăţie, acolo este Domnul cu harul Său (potrivit III Împăraţi 19, 12), acolo este şi odihna veşnică.
Câte chipuri frumoase au fost în lume şi au putrezit ! Câte făpturi arătoase şi au pierit ! Câte făpturi plăcute şi toate s-au prefăcut în putreziciune şi în putoare, au pierit ca şi cum n-ar fi fost vreodată, fiindcă dincolo, în viaţa ce va să fie, nu se însoară, nici se mărită, şi nu se mai pot iubi trupeşte unul pe altul, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu (potrivit Matei 22, 30), pururea bucurându-se şi veselindu-se numai în Domnul Dumnezeu. Nu cu frumuseţea vremelnică, nu cu iubirea şi pofta trupului se vor mângâia, ci doar cu Domnul şi harul Lui.
Ticăloasă este, cu adevărat, această poftă şi iubire trupească, pe care o urmează întotdeauna apăsarea. Deşartă este, cu adevărat, această dulceaţă, care atrage după sine amărăciune. Deşartă este această frumuseţe, care se preface în gunoi şi putreziciune, care nu dăruieşte nici odihnă, nici viaţă veşnică, ci le răpeşte de la noi. În zadar se mângâie omul cu ceea ce îl va părăsi curând, în zadar se lipeşte cu sufletul de ceea ce nu va rămâne cu el în veci, în deşert îşi lipeşte inima de ceea ce piere ca o umbră.
Iubirea şi pofta trupului nu se potolesc niciodată, nu se satură niciodată. Adună frumuseţe din toată lumea, se va potoli oare sufletul ? Niciodată, fiindcă una are un fel de frumuseţe, alta alt fel; iar dacă vei dori să curveşti cu toate în inima ta, vei avea în inima ta linişte şi odihnă ? Nicicum, fiindcă astăzi o vei pofti pe una, apoi pe alta; acum ai îndrăgit-o pe aceea, pe urmă te-ai dezamăgit; acum sufletul ţi se bucură de aceasta, altă dată de alta, şi aşa rămâne mereu robit şi niciodată odihnit. Iar cel ce L-a îndrăgit pe Dumnezeu cu adevărat şi s-a lipit de Domnul cu toată inima rămâne întotdeauna în pace şi în odihnă.
Nu este odihnă în iubirea trupească, în pofta dobitocească a trupului, pentru că iubirea trupească nu este iubire adevărată, ci mincinoasă, făţarnică, înşelătoare, atâta timp cât totul se face după voia şi patima omenească. Cu cât mai mult vei îndrăgi trupeşte pe cineva, cu atât te vei robi lui mai mult ca un dobitoc necuvântător, cu atât mai mult cel iubit vicleneşte se poartă cu şiretenie, devine stricat; în faţă face aşa, pe la spate altfel, se mândreşte, se iubeşte pe sine însuşi. Aşadar, în iubirea trupească nu vei afla nicicând linişte şi odihnă desăvârşită, adevărată, ci numai tulburare, înşelare, robie dobitocească şi înstrăinare de Dumnezeu.
Îndatoririle duhovnicului
Milostivirea lui Dumnezeu este ca o mare, iar păcatele noastre sunt ca nişte pietre ce ne apasă greu. Piatra aruncată în mare rămâne în adânc, neştiută de nimeni; şi păcatele noastre, aruncate prin spovedanie în marea milostivirii lui Dumnezeu, nu trebuie ştiute de nimeni.
Prin această taină, părintele duhovnicesc, ca unul ce ţine locul lui Hristos Însuşi, Dumnezeul şi Judecătorul cel drept, trebuie să şi dea dovadă de obicei ca al lui Hristos. Hristos Dumnezeu, ştiind păcatele tuturor, nu dă în vileag pe nimeni înaintea celei de pe urmă şi Înfricoşătoarei Sale Judecăţi. Părintele duhovnicesc, ce ţine locul lui Hristos, nu trebuie să dea în vileag păcatele mărturisite la spovedanie, şi aceasta nu numai de bunăvoie, ci nici măcar dacă este silit.
Chiar dacă vreun om sus-pus sau vreo judecătorie lumească ar porunci sau l-ar sili în vreun fel pe preot să spună vreun păcat al unui fiu duhovnicesc, chiar dacă l-ar ameninţa cu chinuri şi cu moartea ca să descopere vreun păcat, preotul este dator ca mai degrabă să moară şi să se încununeze cu cununa mucenicească decât să strice pecetea spovedaniei şi să dezvăluie taina lui Dumnezeu, vestind despre păcatele fiului său duhovnicesc, fiindcă mai bine este părintelui duhovnicesc să primească pentru păstrarea tainei spovedaniei moarte vremelnică de la oameni, ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucigă (Matei 10, 28), decât să fie pedepsit de Dumnezeu cu moarte veşnică pentru dezvăluirea tainei.
Părintele duhovnicesc trebuie să se îngrijească şi pentru aceasta: nu numai prin cuvânt nu trebuie să cuteze a-l da în vileag pe fiul său duhovnicesc, ci nici măcar cu vreun semn nu trebuie să-l supună bănuielilor omeneşti, ca să nu poată oamenii nici măcar ghici despre păcatul lui. Drept aceea, duhovnicul nu trebuie să dea epitimie vădită pentru un păcat ascuns mărturisit la spovedanie, căci dacă va da epitimie vădită pentru păcatul ascuns, mulţi vor începe să iscodească în fel şi chip pentru ce păcat anume a fost dată atare epitimie, iar acest lucru va fi potrivnic tainei lui Dumnezeu şi peceţii spovedaniei.
Să ştie părintele duhovnicesc şi aceasta: după săvârşirea spovedaniei nu trebuie să amintească de păcatele care i-au fost mărturisite, ci este dator să le dea uitării, şi nu numai că nu trebuie să vestească despre ele nimănui, ci nici cu fiul său duhovnicesc nu trebuie să mai stea de vorbă după aceea despre păcatele pe care le-a auzit la spovedanie, afară numai dacă însuşi fiul duhovnicesc, între patru ochi, va pomeni părintelui duhovnicesc despre păcatele mărturisite mai înainte, căutând ori sfaturi folositoare, ori uşurare a epitimiei pe care nu o poate purta, ori cu altă pricină binecuvântată.
Duhovnicia le-a fost dăruită de Dumnezeu preoţilor ca să slujească mântuirii oamenilor, nu pentru slavă deşartă, trufie, deşartă îngâmfare şi stăpânire de prisos asupra fiilor duhovniceşti. Chiar dacă Dumnezeu i-a dat preotului puterea de a lega şi a dezlega păcatele, puterea aceasta lucrează numai în vremea când se săvârşeşte taina spovedaniei şi pocăinţei, iar după mărturisirea păcatelor duhovnicul nu trebuie să amintească de cele mărturisite şi nu se cuvine lui să aibă stăpânire de domn asupra fiilor duhovniceşti.
Înfrânarea
La ospăţul Mirelui Ceresc, al lui Hristos Mântuitorul nostru, lângă curăţia cea feciorelnică şade sfânta înfrânare şi o sprijină, căci curăţia slăbeşte fără înfrânare, iar întărită pe înfrânare este puternică. Aşadar, la ospăţul lui Hristos lângă curăţie şade înfrânarea, iar şezând ţine postul. Dacă mănâncă şi dacă bea, întru slava lui Dumnezeu mănâncă şi bea, nu ca să facă placul pântecelui. Deşi mănâncă, se scoală de la masă întrucâtva flămândă, şi deşi bea, lasă în sine puţină sete. Mănâncă nu până la saţ, bea nu până la îmbătare, şi numai în puţine privinţe nu se asemuie postirii. În ce priveşte încălcarea postului bisericesc, ea socoate aceasta a fi un păcat de moarte, de care să ferească Dumnezeu ! Ea ştie obiceiul Mirelui, care a postit în pustie 40 zile şi 40 nopţi. Deşi zavistnicii spuneau despre El: Iată om mâncător şi băutor de vin (Matei 11, 19), El Se înfrâna de la toate şi-i învăţa şi pe ucenicii Săi să facă aşijderea: Luaţi aminte de sinevă, ca să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia şi cu grijile lumii (Luca 21, 34).
Bacchus, zeul lăcomiei pântecelui, dimpreună cu ucenicul său Martin Luther, spune aşa: ,,În armată trebuie neapărat să nu se ţină seama de post, ci să se mănânce în post carne, ca soldaţii să fie puternici în luptă şi să nu slăbească din pricina postului şi înfrânării”. Răspunzând la aceasta nu îndată, voi aminti istoria cu Ghedeon. În vechime, israilitenii erau foarte strâmtoraţi de madiamiteni, şi din pricina multelor împilări au strigat către Dumnezeu. Acesta S-a milostivit de ei şi le-a dat drept căpetenie un bărbat puternic cu numele Ghedeon, care, adunând oaste, a pornit asupra lui Madiam. Domnul Dumnezeu i-a poruncit să nu ia pentru luptă oaste mare, ci să-i adune doar pe ostaşii cei mai buni şi mai viteji.
Apropiindu-se noaptea de nenumărata oaste a madiamitenilor cu 300 bărbaţi aleşi, Ghedeon, la porunca lui Dumnezeu, s-a furişat singur, doar cu un slujitor, în tabăra madiamiteană şi a tras cu urechea. El a auzit cum un ostaş, trezindu-se din somn, a povestit unui tovarăş de arme visul său: ,,Se făcea că din tabăra lui Ghedeon se rostogoleşte peste tabăra noastră o pâine rotundă de orz, izbeşte un cort, îl doboară, şi cortul cade”. Tovarăşul i-a răspuns: ,,Aceea nu era pâine, ci lancea lui Ghedeon. Domnul va da în mâinile lui pe Madiam şi toată tabăra noastră”. Auzind acestea, Ghedeon s-a închinat Domnului, s-a întors la ai săi, s-a pregătit de luptă şi, năvălind asupra madiamitenilor, i-a bătut şi i-a împrăştiat.
Acum voi întreba: De ce asupra cortului madiamitean s-a rostogolit ca să-l răstoarne nu carne, cum se mănâncă de obicei în armată, ci o pâine, şi încă nu o pâine de grâu, ci una de orz ? După cum ne lămureşte tâlcuitorul, pâinea de orz însemna postirea lui Ghedeon, care, pregătindu-se pentru luptă, postise şi se rugase cu osârdie, întărindu-şi trupul nu cu carne, nu cu mâncăruri dulci, ci cu pâine de orz, şi Dumnezeu i-a ajutat. Ruşinaţi-vă deci Bacchus şi tu, Luthere, care zici că ostaşii slăbesc din pricina înfrânării de la carne ! Luptându-se cu Evghenie, chinuitorul roman, împăratul Teodosie cel Mare a postit şi s-a rugat mult, pregătindu-se pentru bătălie, şi a slăbit oare nemâncând carne ? Aşa a făcut şi Iraclie luptându-se cu perşii.
Aşadar, minţi Bacchus, mâncăule şi beţivule, şi eşti străin de ospăţul lui Hristos, iar tu, sfântă înfrânare, bine şezi aici la nunta Mirelui tău !
Să ţii în mare cinste postul şi înfrânarea, dacă vrei să ai înţelegere dreaptă şi să biruieşti uşor toate patimile. De patima dulceţii trupeşti să nu te laşi robit, ca să nu fii pedepsit pentru aceasta şi să nu-ţi iroseşti viaţa în bezna dobitociei şi răzvrătirii.
Să te păzeşti în toate de lipsa de măsură, să ţii în toate măsura dreaptă. Înfrânare să ai mereu în toate dacă voieşti a dobândi cu uşurinţă odihna sufletului, căci pe vreo altă cale nu vei afla vreodată pace şi tihnă.
Lauda
Dacă cel pe care îl lăudaţi nu este plăcut lui Dumnezeu, dacă nu este drept şi nu este binecredincios, dacă nu este în el aşteptarea mângâierii lui Israil şi dacă Sfântul Duh nu vieţuieşte în el, deşarte sunt toate laudele voastre; nu faceţi decât să umpleţi văzduhul cu cuvintele voastre şi să murdăriţi hârtiile cu scrierile voastre. Vrednic de cele mai înalte laude în cer şi pe pământ este cel ce place lui Dumnezeu prin dreptate şi bună credinţă. Vrednic de slava nemuritoare este cel în care se află aşteptarea mângâierii veşnice şi vieţuirea Duhului Celui Sfânt.
Să nu te lauzi singur cu ceva, să nu cauţi laudă de la alţii, să nu-i pizmuieşti pe cei pe care-i laudă cineva, ca să nu primeşti îndoită deşertăciune şi într-una, şi în cealaltă, adică risipire a îndreptărilor şi osândă pentru zavistie, că nu cel ce se laudă pre sine este ales, ci pre care Domnul îl laudă. Iar cel ce se laudă, întru Domnul să se laude (II Corinteni 10, 18, 17); să se proslăvească cel ce se proslăveşte în Domnul, ale căruia sunt toate. Nu căuta mângâiere de la laudele omeneşti, ci în Dumnezeu, care pe toate le-a dăruit, să le cauţi cu adevărat, fiindcă toate cele omeneşti sunt nestatornice şi vremelnice, pe când cele dumnezeieşti sunt nestrămutate şi veşnice.
Dacă faci vreun lucru bun, fereşte-te de laudă, iar dacă vei fi lăudat, să ştii că ceea ce ai câştigat prin isprava aceea pierzi în zadar prin laudă şi te lipseşti de harul lui Dumnezeu, fiindcă din laudă vine înălţarea, din înălţare căderea, iar din cădere despărţirea de Dumnezeu. Dumnezeu, care a făcut toate, nu este proslăvit de oameni atât cât s-ar cuveni, iar tu, fără să ai nimic de la tine însuţi, vrei cu nechibzuinţă să fii lăudat şi proslăvit de toţi. Dacă vei tăcea cu privire la tine însuţi, va vorbi despre tine Dumnezeu, dar dacă vei vorbi tu însuţi despre tine, Dumnezeu te va trece sub tăcere şi te va lepăda.
Unii au împlinit o mulţime de virtuţi: şi-au împărţit averile, şi-au părăsit bogăţiile, au săvârşit fapte preaslăvite, au luminat lumea, au povăţuit oamenii şi au mântuit multe suflete, şi nu s-au lăudat, iar tu, care n-ai făcut nici un bine mărunt, te lauzi ca un nechibzuit. Aşadar, nu te lăuda singur, ci dacă Dumnezeu te va lăuda, atunci să iei aminte, căci dacă se va găsi în tine ceva bun, Dumnezeu va şti şi fără să te lauzi. El te va proslăvi: te va proslăvi şi nu va lăsa fără răsplată mare nimic din ceea ce ai făcut, dar dacă te vei lăuda singur, te vei lipsi de minte, şi de Dumnezeu nu vei fi lăudat.
Ce te făleşti întru răutate puternice ? – întreabă proorocul (Psalmi 51, 1). De ce ceri de la ceilalţi laude pentru binele făcut ? Ştii şi singur că binele rămâne bine întotdeauna, chiar nefiind lăudat de nimeni, pe când răul rămâne rău, chiar nefiind hulit de nimeni. Chiar de te-ar lăuda toţi oamenii, ce câştig vei avea din asta ? Chiar dacă nu te-ar lăuda nici unul, ce vei pierde prin asta ? Chiar dacă nu vei fi lăudat de nimeni pentru faptele tale bune, îţi va fi de ajuns atunci când vei fi lăudat de Dumnezeu Însuşi. Lauda primită de la oameni nu este nimic, fiindcă nu pentru oameni trebuie să faci binele, ci pentru Dumnezeu. De aceea, nu de la oameni, ci doar de la Dumnezeu să cauţi laudă şi înălţare, ca să fii lăudat şi proslăvit de El în veci şi să primeşti de la El plată veşnică.
Lenevirea
Mulţi dintre noi vor să-L găsească pe Hristos, dar se lenevesc să-L caute. Vrem să ne învrednicim de mila Lui, dar vrem să primim bunătăţile Lui pe degeaba, fără de osteneli. Lenevindu-ne, vrem să fim proslăviţi; neostenindu-ne, vrem să ne îmbogăţim; zăcând în lenevire, vrem să ajungem la cer; păcătuind, vrem să fim drepţi; săvârşind fărădelege, vrem să fim odihniţi împreună cu sfinţii; îmbătându-ne cu dulceaţa vremelnică a păcatului, aşteptăm a primi veşnica desfătare în cer. Ce nădejdi deşarte ! Ce aşteptare zadarnică ! Nu aşa primim cele aşteptate !
Lenevirea orbeşte ochii minţii, fiindcă ea îi abate de la citirea dumnezeieştilor Scripturi şi de la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, ce luminează mintea noastră. Ea naşte ura faţă de osteneală, ne învaţă să stăm degeaba şi odrăsleşte răutăţi de tot felul.
Vai lenevirii noastre ! Noi suntem leneşi, pe când vrăjmaşul nostru priveghează şi urzeşte ca să ne înghită. Noi mâncăm şi bem, pe când vrăjmaşul scrâşneşte din dinţi împotriva noastră. Noi grăim în deşert, pe când vrăjmaşul îşi împleteşte laţurile împotriva noastră.
Apostolul strigă: Fiţi treji, privegheaţi; pentru că potrivnicul vostru diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pre cine să înghită (I Petru 5, 8).
Trebuie şi să fim treji, şi să priveghem, ca să nu ne înghită diavolul. Dacă suntem leneşi, ne-a înghiţit deja vrăjmaşul. Dacă suntem treji şi priveghem, se luptă împotriva noastră, dorind să ne înghită, însă nu poate, căci ne ajută Dumnezeu.
Unul dintre Părinţii pustiei a stat la rugăciune în miez de noapte, şi iată că a auzit glas de trâmbiţă ca la război. Şi-a zis în sinea sa: ,,De unde în pustie ostaşi şi război ?” Atunci i s-a arătat demonul şi i-a zis: ,,Acesta este război: când stai la rugăciune. Culcă-te şi dormi, şi nu ne vom lupta cu tine ! Noi ne luptăm numai cu cei ce se înarmează asupra noastră cu rugăciune priveghetoare; cu leneşii nu ne luptăm”.
Auzi ce-ţi spune puterea uneltitoare ? ,,Cu leneşii nu ne luptăm”. De ce ? Leneşul este biruit deja, a căzut şi zace călcat în picioare de vrăjmaş.
Credeţi cumva că în somn şi în lenevire se află linişte şi odihnă ? Nicidecum. Nu sunt în ele linişte şi odihnă adevărată, ci numai moleşire, nesimţire, trândăvire, înceţoşare, întunecare, îngreuiere, deznădăjduire, zădărnicie. Adormit-au cu somnul lor, şi nu au aflat nimic, toţi bărbaţii bogăţiei în mâinile lor (Psalmi 75, 5). Şi însăşi această odihnă trupească, îngăduită peste măsură, aduce după sine îngreuiere, îmbolnăvire şi moleşire, şi nu este în aceasta odihnă adevărată, ci visări noptatice întunecate, visări mincinoase, înşelătoare, drăceşti, şi altceva nimic.
Veacul acesta nu este linişte şi odihnă, ci luptă şi război, târg, neguţătorie, şcoală şi călătorie pe mare. Nu este pace în vremea luptei şi a războiului, nu este odihnă la şcoală şi la târg, nu este nici în călătoria pe mare lipsă de întristare. Cine, pe mare fiind, a petrecut fără întristare şi fără teamă ? Cine nu a ştiut ce-i frica la război ? Cine s-a odihnit la târg, la şcoală ? Nimeni. Aşadar, în lucrarea lui Dumnezeu nu te lenevi, nu te trândăvi, ci nevoieşte-te, osteneşte-te, fiindcă acum ai de secerat, ai de făcut neguţătorie; seceră, cumpără, ca să nu fii osândit cu asprime dacă te vei arăta cu mâna goală, ca un străin de harul lui Dumnezeu. În pilda evanghelică, cel ce a primit un talant nu l-a cheltuit, însă nici nu l-a înmulţit, şi de aceea a auzit: Slugă vicleană şi leneşă, ai ştiut că secer unde nu am semănat, şi adun de unde nu am risipit ? Pentru aceasta dar se cuvenea să fi dat argintul meu schimbătorilor, şi venind eu aş fi luat al meu cu dobândă (Matei 25, 26-27). Iar tu nu numai că n-ai înmulţit, ci din pricina leneviei şi nesimţirii tale ai pierdut totul, şi ce vei spune în ziua Înfricoşătoarei Judecăţi, când vei fi cercetat pentru toate cu de-amănuntul ? Prin urmare, ia seama la tine însuţi cu luare-aminte.
Aşadar, nu îngropa talantul cel dat ţie în pământul leneviei şi nesimţirii, ci sârguieşte-te, fii treaz, priveghează. Adaugă neîncetat foc la foc, căldură la căldură, pentru ca, înmulţind ceea ce ţi s-a dat, să poţi spune în ziua aceea cu îndrăznire înaintea Domnului: Doamne, iată alţi cinci talanţi am dobândit cu ei, şi vei auzi de la Domnul glasul preadulce: Bine, slugă bună şi credincioasă; preste puţine ai fost credincios, preste multe te voiu pune; intră întru bucuria domnului tău (Matei 25, 20-21).
Dacă nu vei înmulţi însă talantul pe care ţi l-a dat Domnul, ci-l vei împuţina şi îl vei pierde; dacă nu vei spori în urcuşul spre culmea virtuţilor, ci vei merge în jos; dacă nu vei adăuga zi de zi foc la foc şi osârdie la osârdie, ci până în sfârşit te vei răci şi te vei împietri, totul se va sfârşi prin căderea ta vrednică de plâns şi de tânguire. Aşadar, mai bine este pentru tine să faci cele bune decât cele rele, să fii treaz şi să priveghezi decât să te leneveşti şi să te dedai nesimţirii, fiindcă plata pentru rău va fi chinul, iar pentru bine răsplată mare; pentru trezie şi priveghere vei primi laudă, dar pentru lenevire osândă şi caznă. Drept aceea, priveghează zi de zi şi fii treaz: Fii credincios până la moarte, şi voiu da ţie cununa vieţii (Apocalipsis 2, 10), fiindcă diavolul stă treaz, priveghează, niciodată nu se odihneşte, ci ca un leu răcnind, umblă căutând pre cine să înghită dintre cei ce îi stau împotrivă (I Petru 5, 8). Aşadar, şi tu fii treaz întotdeauna, priveghează şi nu te odihni niciodată, ca să scapi de cursele pe care ţi le împleteşte.
Pentru Hristos să nu îţi cruţi trupul, pentru că El l-a zidit. Nu te teme de pătimirea firii tale, fiindcă El va tămădui şi va înnoi firea fărâmată şi împrăştiată. Nu întârzia să I-o aduci jertfă, ca să primeşti de la El îndoite cinstiri. Nu te cruţa, ci pătimeşte pentru Hristos, precum şi El a pătimit pentru tine. Nu vezi cum alţii îşi petrec viaţa în mari necazuri şi cu mari necazuri mănâncă pâine în lumea asta ? Fără să aibă nici mâncare destulă, nici cu ce să-şi acopere golătatea, plătind dări grele, aceştia totuşi se îngrijesc pururea pentru sineşi şi nu uită de Dumnezeu, pe când tu, fiind slobod de toate aceste griji, având de toate, nu te îngrijeşti câtuşi de puţin pentru sufletul tău, nu faci câtuşi de puţin placul lui Dumnezeu, ci te leneveşti şi te trândăveşti, şi câtuşi de puţin nu vrei să te nevoieşti pe pământ; în osteneală cauţi odihnă, în întuneric cauţi lumină, în moarte cauţi viaţă, dar nu vei afla şi niciodată nu vei vedea, căci doar în Domnul Dumnezeu este odihna veşnică.
Mâncarea
Să mănânci atât cât îţi trebuie ca să-ţi întăreşti trupul pentru a avea putere în lucrarea lui Dumnezeu, iar ce este mai mult decât atât să lepezi ca pe un lucru de prisos. Cel mai mult să te străduieşti pentru lucrarea lui Dumnezeu, pentru îndreptarea sufletului, care rămâne cu tine în veci, fiindcă trupul se strică şi poftele lui pier repede, pe când sufletul rămâne în veci. Cel ce seamănă în trupul său, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă întru Duhul, din Duhul va secera viaţă veşnică, spune apostolul (Galateni 6, 8).
Nu te lăcomi la dulceţile trecătoare şi nu fi ca oamenii aleşi de judecătorul Ghedeon pentru război, pe care Dumnezeu a poruncit acestuia să-i pună la încercare prin băutul apei, dar întrucât erau fără chibzuinţă, ca nişte dobitoace necuvântătoare, au băut aplecându-se pe genunchi, ca nişte lacomi şi neiscusiţi în vitejia ostăşească (potrivit Judecătorii 7, 6).
La mâncare şi băutură să te asemeni păsării: aceasta, ori de câte ori ciuguleşte, cu temere se uită în toate părţile şi dacă vede ceva zboară îndată în sus, drept care este şi prinsă cu greutate de vânători. Aşa să fii şi tu: totdeauna să te uiţi în toate părţile şi să nu fii vreodată nepăsător în viaţa ta, căci eşti înconjurat şi tu de vânători din toate părţile, eşti înconjurat de păienjeniş, eşti înconjurat de curse. Ia seama să nu cazi în ele ca să nu fii prins, căci dacă vei fi prins nu fără osteneală vei scăpa, nu fără osteneală te vei izbăvi de greutate şi amărăciune.
Nu fi asemenea muştei şi furnicii, care pentru puţină dulceaţă de miere îşi pierd toată mişcarea slobodă, sau porcilor, care deşi sunt alungaţi adesea cu multe bătăi de la verdeţurile din grădină se întorc fără să-şi amintească de pătimiri. Nu fi atât de nechibzuit, nu te lăsa robit de vreo dulceaţă a lumii acesteia. Adu-ţi aminte că pentru foarte puţină vreme ţi s-a dat aceasta: mai bine să fii slobod decât robit, mai bine să ai stăpânire asupră-ţi decât să fii legat. Să fii rob, din toată inima, numai lui Dumnezeu, nu poftei dobitoceşti şi stricăcioase, şi vei avea chezăşie de nădejde a mântuirii tale.
