Scriptura nr. 64

Sfaturi de ţinut minte

de Sfântul Dimitrie al Rostovului

 

Apropierea de Dumnezeu

Dacă vrem să caute spre noi Domnul nostru cu ochii Săi cei milostivi şi să ne vindece strâmbătatea sufletului, trebuie să venim singuri şi să stăm înaintea ochilor Lui aşa încât să ne vadă. Altfel, dacă vom fi undeva departe de ochii Lui, cum are să ne vadă ? Şi apoi, cum Se va milostivi de noi dacă nu va vedea nefericirea noastră ? Sau vei spune că Dumnezeu este Atotvăzător, după cuvântul lui David: Cărarea şi funia mea tu ai iscodit. Şi toate căile mele mai înainte le-ai văzut (Psalmi 138, 2-3) – şi atunci de ce să ne punem singuri înaintea ochilor lui Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu ne vede oriunde ?

Am să răspund: Domnul Dumnezeu are vedere de două feluri: una foarte pătrunzătoare, iar alta ce pare a fi tare slabă. Ea este foarte pătrunzătoare, de pildă, prin atotputernicia şi atotştiinţa Lui: chiar dacă te-ai depărta la capătul lumii, chiar dacă te-ai zăvorî în mijlocul celor mai groase ziduri şi celor mai întunecate odăi, chiar dacă te-ai ascunde în cele mai adânci peşteri, gropi, chiar sub pământul însuşi, pretutindeni te va vedea atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu. Aşa zice Sirah: Ochii Domnului de zece mii de ori sunt mai luminoşi decât soarele, şi privesc la toate căile oamenilor, şi văd toate părţile cele ascunse (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 23, 27). Drept aceea, tot ce face omul sau ceea ce doar se gândeşte să facă, Dumnezeu ştie deja şi vede. Înainte de a face ceva, El ştie: Cel nelucrat al meu l-au văzut ochii tăi (Psalmi 138, 15). Aceasta este vederea cea pătrunzătoare a lui Dumnezeu.

Uneori se întâmplă, de asemenea, ca privirea Domnului Dumnezeu să fie parcă foarte lipsită de pătrundere. Unii i-au zis Domnului: Doamne ! Doamne ! au nu cu numele tău am proorocit ? Şi cu numele tău draci am scos ? Şi cu numele tău multe minuni am făcut ? (Matei 7, 22). Iar Domnul ce răspunde ? Niciodată nu v-am ştiut pre voi: de vreme ce nu-i ştie, înseamnă că pesemne nu i-a văzut. Ce-i drept, ei spun: Am mâncat înaintea ta şi am băut şi în uliţele noastre ai învăţat. El însă a zis: Zic vouă, nu vă ştiu pre voi de unde sunteţi, depărtaţi-vă de la mine (Luca 13, 26-27). Să băgăm de seamă că vederea Domnului pare aici slabă: Am mâncat înaintea ta şi am băut, iar El nu i-a văzut şi nu-i cunoaşte.

Cum se face că Cel atotştiutor şi atotvăzător nu îi cunoaşte pe oamenii aceia, nu-i vede ? Vom încerca să lămurim. Lumina nu cunoaşte întunericul, şi dacă ar pătrunde în întuneric acesta n-ar mai fi întuneric, ci ar fi luminat de lumină. Oamenii aceia erau plini de întunericul păcatului şi, prin urmare, deşi ei se aflau cu trupul înaintea ochilor lui Hristos, inima lor era totuşi întunecată, mintea lor se afla departe de Hristos. În virtutea acestui fapt, Hristos nu îi vedea, nu îi privea cu ochii Săi milostivi, iubitori de oameni, şi ca atare nu-i cunoaşte, ca şi cum nu i-ar fi văzut. Cunoscut-au Domnul pre cei ce sunt ai lui (II Timotei 2, 19), zice apostolul.

Dar cine este pentru El al Lui şi cine este străin ? Fără îndoială, al Lui este cel apropiat de El, iar cel depărtat de El este străin, nu este al Lui, a pierit. Cei ce se depărtează pre sineşi de la tine, vor pieri (Psalmi 72, 26). Domnul îi vede cu ochii Săi iubitori de oameni numai pe cei ce se apropie de El cu inima lor, iar pe cei care stau departe, care pleacă în ţară depărtată împreună cu fiul risipitor (potrivit Luca 15, 13), chiar dacă vede cu ochiul atotvăzător păcatele lor, totuşi nu îi priveşte cu ochii Săi iubitori de oameni şi milostivi şi parcă nu i-ar băga de seamă. Tu, Sfinte David, adevereşte-ne acum adevărul acestor spuse !

David, arătând cum Se apropie Domnul Dumnezeu de bineplăcuţii şi drepţii Săi şi cum Se depărtează de păcătoşi, spune că El spre drepţi priveşte cu dragoste, iar către păcătoşi întoarce un chip ce pare a fi lipsit de ochi: Ochii Domnului spre cei drepţi, şi urechile lui spre rugăciunea lor. Iar faţa Domnului asupra celor ce fac rele, ca să piarză de pre pământ pomenirea lor (Psalmi 33, 14-15). Ia seama: spre cine privesc ochii iubitori de oameni ai Domnului ? Spre drepţi; iar spre păcătoşii ce nu se pocăiesc El întoarce o faţă aspră, care-i nimiceşte, aşa încât David nu pomeneşte de ochi. Şi dreptatea este zugrăvită ca fiind legată la ochi, nepărtinitoare, fără milă, aspră.

Iată deci lămurirea pe care o dăm vederii ,,slabe” a milostivilor ochi ai lui Hristos, cu care El numai pe cei apropiaţi, numai pe cei drepţi îi vede, iar pe cei depărtaţi, adică pe păcătoşi, nu-i vede. Iar dacă El Îşi întoarce totuşi faţa către aceştia din urmă, aceasta este spre amarul lor, ca să-i piardă – întoarce faţă fără ochi, adică fără milostivire, fără iubire de oameni.

 

Omul, atâta timp cât se ţine de Dumnezeu, Făcătorul şi Dătătorul vieţii, prin care trăieşte şi se mişcă şi fiinţează (potrivit Faptele Apostolilor 17, 28), nu este înaintea lui Dumnezeu suflet mort, în sufletul lui trăieşte Dumnezeu, sufletul lui este viat de harul lui Dumnezeu – dar îndată ce se rupe de Dumnezeu şi de viaţa îmbunătăţită care se cuvine adevăratului creştin, îndată ce se abate către spurcatele fărădelegi, îndată Se depărtează Dumnezeu de la sufletul lui, pleacă de la el cu harul Său făcător de viaţă, pleacă aşa cum pleacă albina gonită de fum, pleacă gonit de putoarea păcatului, şi se face mort sufletul acela. Despre un asemenea om se poate spune că a murit.

 

Unde este Dumnezeu, acolo este tot binele, iar unde nu este Dumnezeu, acolo este tot răul. Omul în care este Dumnezeu face tot binele şi cu el se face tot binele, iar cel care nu-L are în sine pe Dumnezeu face doar răul şi cu el se petrece doar rău. De este Dumnezeu pentru noi, cine este împotriva noastră ? (Romani 8, 31), iar dacă Dumnezeu nu este cu noi, toţi vrăjmaşii noştri vor năvăli asupra noastră şi ne vor birui. Dacă Dumnezeu este cu noi, până şi păienjenişul de deasupra noastră va fi zid de piatră, iar dacă Dumnezeu nu este cu noi, până şi zidurile tari de piatră vor fi păienjeniş şi nu ne vor apăra. Bine este de cel cu care este Dumnezeu şi vai de cel care este fără Dumnezeu !

Cu cine este Dumnezeu şi cu cine nu este ? Fiecare va putea da foarte uşor răspuns: Dumnezeu rămâne cu omul îmbunătăţit, plăcut Lui, iar cu cel care face rele, care nu-I place, nu rămâne. Dumnezeu este numai cu omul bun, nu cu omul rău.

Este drept ca Dumnezeu, cu puterea Sa cea atotputernică, atotţiitoare şi atotîndreptătoare, să se afle cu orice om, rău sau bun, ca ,,Cel ce pretutindenea este şi toate le plineşte”. Precum [porunceşte] pre soarele său îl răsare preste cei răi şi preste cei buni, şi plouă preste cei drepţi şi preste cei nedrepţi (Matei 5, 45), aşa ţine viaţa tuturor: a celor buni şi a celor răi, a celor drepţi şi a celor nedrepţi, căci întru dânsul viem şi ne mişcăm şi suntem (Faptele Apostolilor 17, 28). Cu harul Său aparte, cel milostiv, mântuitor, ajutător, acoperitor şi ocrotitor El Se află însă nu cu oricare om, ci doar cu cel care, întorcând către Dânsul ochii săi cu frică şi cu dragoste din inimă, Îl vede întotdeauna în jurul său, după cuvântul Sfântului David: Am văzut pre Domnul înaintea mea pururea (Psalmi 15, 8), şi tot ce face, ori cuvântează, ori cugetă din frică şi dragoste către El săvârşeşte în chip plăcut lui Dumnezeu, grăieşte cinstit, cugetă la cele de folos şi toată viaţa sa, care se află ca înaintea ochilor lui Dumnezeu, şi-o petrece în chip îmbunătăţit şi mântuitor, rostind adesea în sineşi cu cutremur cuvintele următoare ale Sfinţilor Prooroci Ilie şi Elisei: Viu este Domnul … căruia îi stau înainte (III Împăraţi 17, 1) – sau, mai pe larg, ,,viu este Domnul, înaintea atotştiutorilor ochi ai căruia umblu, stau, lucrez, mănânc, beau, vorbesc, gândesc, şi tot ce săvârşesc săvârşesc pentru El, Cel care mă priveşte, şi nici măcar nu îndrăznesc să fac, ori să rostesc, ori să gândesc vreun lucru rău înaintea ochilor Lui care mă privesc, ca nu cumva El, fiind mâniat pe mine, să mă lovească fără veste pentru fărădelegile mele”. Dacă omul Îl priveşte în felul acesta pe Dumnezeu cu ochii minţii sale, atunci Dumnezeu este cu el, căci Se apropie de cei ce se apropie de El, este cu cei ce sunt cu El şi îi priveşte pe cei ce Îl privesc.

El este ca o oglindă. Dacă cineva se uită în oglindă, priveşte şi faţa văzută în oglindă, iar dacă se întoarce cu spatele la oglindă se întoarce şi faţa văzută în oglindă. Şi Domnul Dumnezeul nostru Se întoarce spre cei ce se întorc spre El şi îi priveşte pe cei ce Îl privesc, dar Îşi întoarce faţa de la cei care-şi întorc faţa de la El şi nu Se uită la cei care nu se uită la El şi nu vor să vadă că este în ei.

 

Acolo unde oamenii nu-L au pe Dumnezeu în faţa ochilor, unde nu se uită la Dumnezeu, nu se poate înmulţi nimic în afară de draci şi porci, adică în afară de răutatea drăcească şi de viaţa porcească; acolo oamenii nu sunt ca nişte oameni, ci ca nişte draci şi ca nişte porci îndrăciţi, care se îneacă în adâncul pierzării.

Iuda a pierdut simţământul că Domnul este de faţă, a nimicit dragostea de El în inima sa, nu L-a mai avut pe Dumnezeu în faţa ochilor. Deşi cu ochii cei trupeşti se uita la Hristos, ochii minţii lui se întorseseră deja de la Hristos, începuseră deja să se uite la soborul iudeilor şi să se târguiască: Ce îmi veţi da mie, şi eu îl voiu da pre el vouă ? (Matei 26, 14). El a încetat cu totul să se mai uite la Dumnezeu şi să se mai teamă de El. Şi ce s-a întâmplat cu Iuda ? A intrat în el satana, şi s-a făcut Iuda ca un drac, căci după cum cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este (I Corinteni 6, 17), aşa şi cel care se lipeşte de drac are acelaşi duh ca dracul. Omul rău este ca un drac, fiindcă lipindu-se de drac are acelaşi duh ca el.

Dacă omul încetează să se uite la Dumnezeu, încetează să se mai teamă de Dumnezeu şi chiar să se mai gândească la Dumnezeu în mintea sa, de parcă Dumnezeu nici n-ar fi în el, începe să trăiască păgâneşte. Uitând frica de Dumnezeu, se apucă de îndeletniciri nedrepte pentru câştig nedrept, întinde mâna asupra celor străine şi asupra celor sfinte, o întinde spre răpire şi jaf, asuprindu-şi aproapele – şi atunci nu este altceva decât un drac, fiindcă în el, ca în Iuda, intră satana, şi după aceea are acelaşi duh ca satana. O, cât de mare rău este a nu-L avea pe Dumnezeu înaintea ochilor !

Fiul risipitor s-a depărtat de tatăl său, a plecat departe de ochii lui şi ce a căpătat ? A nimerit la porci, păştea porcii şi mânca hrană pentru porci, fiind bucuros să-şi sature pântecele său de roşcovele ce mâncau porcii (Luca 15, 16). În chip asemănător, orice om, dacă începe să se despartă de Dumnezeu prin faptele sale rele, dacă începe să-şi desprindă mintea de faptul că Dumnezeu este de faţă, dacă începe să plece tot mai departe de El în ţara păcatului, dacă începe să dobândească nărav porcesc şi nume curvesc, nu devine nimic altceva decât un porc ce se tăvăleşte în balta împuţită a faptelor spurcate, porc îndrăcit, care năzuieşte de bunăvoie spre veşnica pierzare şi piere. Aşadar, iarăşi spun: unde nu este simţirea faptului că Domnul este de faţă, unde oamenii nu-L au pe Domnul în faţa ochilor, acolo sunt numai porci şi draci, acolo este viaţă porcească şi drăcească, al cărei sfârşit este înecarea – înecare nu în ape oarecare, ci în râu de foc.

Îndrăcitu-s-a Faraon nevrând, ca un drac, să asculte de Dumnezeu, n-a vrut să îi dea drumul lui Israil, şi cum a sfârşit ? Cu trupul lui s-a înecat în Marea Roşie, iar cu sufletul lui în iad. Sodomitenii s-au dedat vieţii porceşti, se îndrăceau în înverşunarea păcatelor trupeşti spurcate, şi ce a venit asupra lor ? S-au înecat, ca porcii din ţinutul gherghesenilor, dar cu un şi mai cumplit înec, fiindcă s-au înecat şi cu sufletul, şi cu trupul în flacăra trimisă asupra lor din cer.

Care a fost pricina unei asemenea pieiri a lui Faraon şi a sodomitenilor ? Cu adevărat, numai faptul că nu-L simţeau pe Dumnezeu alături, adică nu-L aveau pe Dumnezeu în faţa ochilor, nu se uitau la El şi nu se temeau de El. Faraon zicea: Nu ştiu pre Domnul, şi pre Israil nu-l voiu lăsa (Ieşirea 5, 2). El era orb şi nebun. Pe Dumnezeu nu-L vedea înaintea sa şi nu-L ştia deasupra sa. Nici sodomitenii nu aveau frică de Dumnezeu. Nu aşteptau judecata lui Dumnezeu şi veşnica răsplătire. Mintea lor, întunecată de patimile păcătoase, nu Îl vedea pe Dumnezeu, precum reiese limpede din cuvintele lui Dumnezeu Însuşi, care i-a zis lui Avraam aşa: Strigarea Sodomei şi a Gomorei s-a înmulţit spre mine, şi păcatele lor sunt mari foarte. Deci pogorându-mă voiu vedea (Facerea 18, 20-21).

Să luăm aminte ce spune Dumnezeu: Deci pogorându-mă voiu vedea – ca şi cum El, Atotvăzătorul, nu i-ar fi văzut vreodată. Cu ochii Săi atotvăzători îi văzuse şi înainte, şi totdeauna, pentru că nimic nu este ascuns înaintea Lui – dar a zis aşa ca să arate vina lor, să arate pricina pierzării lor, care stătea în aceea că nu se uitau la Dumnezeu, nu-L aveau pe Dumnezeu înaintea ochilor. Tocmai de aceea Dumnezeu, ca şi cum nu i-ar fi văzut niciodată până atunci, zice: Deci pogorându-mă voiu vedea – şi prin aceasta vrea să spună: ,,Sodomitenii nu şi-au amintit de mine, n-au vrut să ştie de mine şi să se teamă de mine. De aceea, acum mă vor cunoaşte şi mă vor vedea: vor cunoaşte groaznica pedeapsă dumnezeiască, de vreme ce nu au vrut să vadă şi să cunoască milostivirea dumnezeiască. Până acum îndelung am răbdat, dar acum voi începe să-i dau pierzării. Să se întoarcă în iad păcătoşii şi toţi cei care uită de Dumnezeu !” O, cât de mare rău şi cât de mare nenorocire este a nu-L avea pe Dumnezeu înaintea ochilor !

Nu se ştie despre care anume păcătos grăieşte David: Nu este Dumnezeu înaintea lui. Spurcă-se căile lui în toată vremea (Psalmi 9, 24-25) – se ştie doar de ce căile omului păcătos se spurcă în toată vremea: se spurcă fiindcă nu este Dumnezeu înaintea lui.

De ce încalcă omul bunele, sfintele şi mântuitoarele porunci ale lui Dumnezeu ? Fiindcă nu este Dumnezeu înaintea lui. De ce cutează unii să facă necazuri aproapelui, să jefuiască, să răpească, să siluiască, să jignească ? Fiindcă nu este Dumnezeu înaintea lor. De ce fură hoţul şi de ce omoară tâlharul ? Fiindcă nu este Dumnezeu înaintea lor. De ce vorbeşte spurcat neruşinatul, de ce înşală mincinosul, de ce îşi calcă jurământul sperjurul, de ce împilează asupritorul ? Fiindcă nu este Dumnezeu înaintea lor. De ce judecă nedrept judecătorul ce ia mită, de ce dă mărturie mincinoasă martorul mincinos şi de ce vicleneşte omul plin de răutate ? Fiindcă nu este Dumnezeu înaintea lor. De ce se îmbată beţivul, de ce curveşte şi preacurveşte iubitorul plăcerilor trupeşti, fără a se mulţumi cu însoţirea legiuită, spurcând pe mulţi şi spurcându-se cu mulţi ? Fiindcă nu este Dumnezeu înaintea lor, nu au frică de Dumnezeu, nu-L au pe Dumnezeu înaintea ochilor, nu-şi aduc aminte de Dumnezeu, nu se tem de El, nu se înfricoşează de muncile cele veşnice şi nu aşteaptă Împărăţia cerurilor: Nu este Dumnezeu înaintea lui.

O, dacă ar fi Dumnezeu înaintea ochilor păcătosului, dacă acesta şi-ar aminti de Judecata şi de pedeapsa ce o să fie, atunci n-ar îndrăzni să păcătuiască şi să-L mânie pe Dumnezeu, Judecătorul şi Răsplătitorul !

 

O, preafrumos chip al vederii de-a pururea a lui Dumnezeu ! O, bună pricină a feririi de păcat necontenite ! Cu adevărat, cine Îl vede întotdeauna pe Domnul înaintea sa, acela nu se va poticni în veac şi niciodată nu Îl va mânia pe Dumnezeu. Chiar dacă el se va poticni, ca om, în vreo privinţă, îndată se va scula şi se va îndrepta, fiindcă Îl are pe Dumnezeu înaintea ochilor, şi se va împlini asupra lui cuvântul psalmistului: Când va cădea, nu se va zdruncina, că Domnul întăreşte mâna lui (Psalmi 36, 24).

 

L-au rugat gherghesenii pe Iisus să treacă din hotarele lor (Matei 8, 34). Gherghesenii nu erau oameni cu totul răi, fiindcă, nedorind să-L vadă la ei pe Hristos Domnul, L-au rugat să plece de la ei, nu L-au alungat cu silnicie şi cu ocară – iar noi, păcătoşii ticăloşi, facem neasemuit mai rău: Îl alungăm de la noi cu silnicie şi cu ocară pe Domnul nostru.

Poate că cineva va spune: ,,Eu nu L-am alungat niciodată de la mine pe Hristos, Lumina mea, şi nu Îl voi necinsti !” Celui ce vrea să spună aşa îi voi răspunde: ,,Îl alungi şi Îl necinsteşti în tot chipul, fiindcă Îl alungi în aproapele tău şi-L necinsteşti în tine însuţi”.

Cum Îl alungi pe Hristos în aproapele tău ? Ascultă. Orice lucru, bun sau rău, care i se face aproapelui, se revarsă asupra lui Hristos Însuşi, după cum Însuşi spune în Evanghelie: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut (Matei 25, 40). Dacă ai dat milostenie săracului, ai dat şi lui Hristos; dacă nu i-ai dat săracului, nici lui Hristos nu I-ai dat: Întrucât nu aţi făcut unuia dintr-aceşti prea mici, nici mie nu aţi făcut (Matei 25, 45). Dacă ai făcut bine aproapelui, ai făcut bine şi lui Hristos; dacă nu ai făcut bine aproapelui, nu ai făcut nici lui Hristos.

Adu-ţi aminte, omule, cât de adesea nu numai că nu i-ai făcut bine aproapelui, ci chiar i-ai făcut rău, necăjindu-l ! Nu numai că nu dai tu însuţi milostenie, ci nu-i laşi nici pe alţii să dea. Nu numai că eşti nemilostiv tu însuţi, ci şi pe alţii îi îndemni să fie nemilostivi. Toate lucrurile crude şi nemiloase pe care le faci aproapelui nu le faci oare lui Hristos Însuşi ?

De câte ori l-ai prigonit şi l-ai necăjit pe cel nevinovat, de tot atâtea ori L-ai prigonit şi L-ai necăjit pe Hristos Însuşi. De câte ori l-ai jignit pe aproapele tău şi l-ai ocărât, de tot atâtea ori L-ai jignit şi L-ai ocărât pe Hristos Însuşi. De câte ori ai făcut rău aproapelui tău, de tot atâtea ori ai făcut rău lui Hristos Însuşi, după cuvântul Lui: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut. Iată cum Îl alungi pe Hristos în aproapele tău, omule !

Cum Îl necinsteşti pe Hristos în tine însuţi ? Ascultă. Îţi aminteşti ce a scris apostolul în epistola către corinteni ? Dar nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos ? Deci dar pre mădularele lui Hristos le voiu face mădulare ale curviei ? (I Corinteni 6, 15). Să nu fie ! Înţelegi, omule, cele zise ? Mădularele tale nu mai sunt ale tale, ci sunt ale lui Hristos, fiindcă de El au fost zidite, de la El au primit viaţă şi cu Sfântul Lui Sânge au fost răscumpărate, şi de câte ori ai spurcat mădularele tale cu necuratul păcat trupesc, de tot atâtea ori L-ai necinstit pe Hristos, făcând mădularele Lui mădulare curveşti.

Gândeşte-te, omule, cât de des te-ai spurcat cu curvia, cu preacurvia şi cu alte fapte curveşti scârbavnice, întinate şi urâte de Dumnezeu, cât de des L-ai necinstit pe Hristos, cât de des ai adus asupra lui Hristos întinăciunea curviei şi ai făcut mădulare curveşti din mădularele lui Hristos !

 

Cum putem să ne dăm seama dacă viază Dumnezeu în noi ? Despre aceasta grăiesc nemincinos sfintele cărţi: unde este dragoste, acolo este şi Dumnezeu; unde este milostivire, acolo este şi Dumnezeu; unde este vieţuire curată, înfrânată, sfântă şi plină de trezvie, acolo este şi Dumnezeu; unde este frică de Dumnezeu, acolo este şi Dumnezeu. Pe scurt, unde se găseşte credinţă dreaptă împreună cu fapte bune, acolo Se sălăşluieşte şi Dumnezeu. Să ne uităm, deci: oare nu am izgonit de la noi înşine toate acestea, şi odată cu ele pe Dumnezeu ?

Nu este în noi dragoste adevărată, dragoste creştinească, ci este doar dragoste făţarnică. În faţă ne linguşim unii pe alţii, dar în inimă ascundem răutate şi viclenie. Se împlineşte acum asupra noastră proorocia cea de demult: Pentru înmulţirea fărădelegii, va răci dragostea multora (Matei 24, 12). A secat deja la noi dragostea adevărată. Am izgonit de la noi dragostea – aşadar, L-am izgonit de la noi pe Însuşi Hristos Dumnezeu.

Nu întreba acum de dreptate. Acum se fac asemenea fărădelegi şi împilări, că nici nu se poate povesti. Am izgonit de la noi dreptatea – L-am izgonit, aşadar, şi pe Dumnezeu. De milostivire nici să nu mai pomeneşti acum. Oamenii au uitat deja ce înseamnă milostivirea, îşi fac unii altora peste tot necazuri, fără milostivire şi omenie. Am izgonit de la noi milostivirea – L-am izgonit, aşadar, şi pe Dumnezeu. La vieţuirea curată, înfrânată şi trezvitoare nici să nu te gândeşti: aproape că ne-am asemănat Sodomei şi Gomorei, iar beţia voastră n-are sfârşit. Unde să se mai găsească acum la noi frica de Dumnezeu ? Cu toţii am izgonit-o de la noi – L-am izgonit, aşadar, şi pe Dumnezeu. Despre credinţă nici nu îndrăznesc să mai zic ceva, ci doar voi aminti spusa evanghelică de la Sfântul Luca: Când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ? (Luca 18, 8). Despre faptele bune pot să spun, fără a mă teme, că le-am izgonit de la noi, iar odată cu ele L-am izgonit şi pe Dumnezeu. Or, fără Dumnezeu fiind, fără bunătatea şi mila Lui, fără acoperământul şi ocrotirea Lui, la ce putem să nădăjduim ? Judecaţi singuri !

 

Întotdeauna să priveşti cu ochii tăi lăuntrici la Dumnezeu, pe care vrei să-L iubeşti fără încetare, şi prin urmare să te laşi de orice fapt, cuvânt şi gând rău, făcând, spunând şi gândind toate cu cinste, cu smerenie şi cu sfială de fiu.

 

Bătrâneţea

Cel care amână pocăinţa până la bătrâneţe se aseamănă celui ce caută în ţarină spice după seceriş sau ciorchini după culesul strugurilor. Geme Proorocul Miheea, strigând întru amărăciunea sufletului său: Vai mie ! (Miheea 7, 1) Să-l întrebăm: ,,De ce gemi, sfinte proorocule ? Ce întristare, ce necaz, ce durere ai ?” Răspunde proorocul: Că m-am făcut ca cel ce adună paie la seceră, şi ca cel ce poghirceşte la cules, când nu este strugur de mâncat (Miheea 7, 1).

Sfinte Proorocule ! Nu înţelegem ce vrei să spui, vorbeşte mai limpede. Proorocul zice: ,,M-a trimis Domnul în ţarina Sa ca să-I secer grâul; m-a trimis Domnul în via Sa ca să-I culeg strugurii. Eu m-am dus în ţarină şi am găsit-o pustie, pentru că fusese secerată; m-am dus în vie, şi toţi ciorchinii fuseseră tăiaţi. Nişte vrăjmaşi ai Domnului meu au secerat ţarina şi au cules via hoţeşte, iar eu am rămas să culeg în ţarină puţinele spice rămase, iar în vie ciorchinii mici lăsaţi pe ici, pe colo, printre frunze. Că m-am făcut ca cel ce adună paie la seceră, şi ca cel ce poghirceşte la cules, când nu este strugur de mâncat, şi de aceea vai mie !

Dar nici acum, proorocule, nu înţelegem pilda ta. Tâlcuieşte-ne-o mai limpede. Proorocul tâlcuieşte: ,,Am fost trimis la norodul lui Israil ca să semăn în inimile lor sămânţa cuvântului dumnezeiesc, ca să sădesc în sufletele lor viţa cea îmbunătăţită a viei duhovniceşti; ostenitu-m-am îndelung, sădind şi semănând ani mulţi, dar nimic nu am izbândit: toţi sunt stricaţi, rareori dai peste vreunul bun, ca peste un spic rămas după seceriş sau ca peste un ciorchine rămas după culesul viei, căci pe toţi ceilalţi i-a secerat şi i-a cules fărădelegea. Că a pierit cel credincios, zice, de pre pământ, şi cel ce face dreptate întru oameni nu este, toţi spre sângiuri judecă, fiecare pre aproapele său necăjeşte cu necaz. Spre rău mâinile sale le gătesc, cel mai mare cere, şi judecătorul cuvinte de pace a grăit, pofta sufletului său este” (Miheea 7, 1-3).

Sfinte Proorocule ! Tu plângi privind la israiltenii cei de demult – dar dacă vei privi la noi, creştinii de acum, vei plânge şi mai tare. Acolo mai putea fi găsită măcar o mică parte de oameni buni, pe când aici, în vremurile acestea cumplite, toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul (Psalmi 52, 4).

Să ne întoarcem acum de la plângerea proorocească la cercetarea de sine. Omul tânăr este ca o ţarină nesecerată, ca o vie neculeasă, plină de roade, adică de tărie şi de puteri pentru a face placul lui Dumnezeu – dar cine culege în el aceste roade ? Vine trupul cu secera deşertăciunii şi culege pentru sine; vine diavolul cu ispitele ademenitoare şi se străduieşte să culeagă şi să înghită până şi rămăşiţele.

După ce au trecut însă anii tinereţii şi vine toamna bătrâneţii, omul vrea să culeagă el ceva din ţarina şi din via vieţii sale, însă nu va afla nimic de folos, căci toate au fost secerate şi adunate deja de lume, de trup şi de diavol, iar lui nu i-au rămas decât paiele. Şi aşa, rămâne sărac, de-abia putând găsi câte un spic, câte un ciorchine mic de fapte bune în toată viaţa sa – iar văzând toată sărăcia sa şi cercetând, când va trage să moară, toată viaţa sa petrecută în nepăsare, cum nu se va tângui, zicând: Vai mie ! ? Aşijderea şi sfântul înger păzitor, neavând, la moartea unui asemenea om, ce lucru bun să adune şi să pună împotriva faptelor lui rele, ca proorocul se tânguieşte, plângând şi zicând: Vai mie !

Aşadar, rău este pentru tânăr să amâne pocăinţa până la bătrâneţe. Nu se ştie dacă va apuca să se pocăiască atunci când va veni aceasta, fiindcă bătrânul, care s-a învechit în năravuri rele şi a ajuns neputincios cu trupul, va fi încă mai nepăsător şi va amâna pocăinţa până la boala cea de pe urmă şi până la ceasul morţii, zicându-şi: ,,Când mă voi apropia de moarte, când voi simţi că îmi vine sfârşitul, atunci mă voi pocăi”. Aceasta este cea mai mare nebunie şi lenevire !

 

Blândeţea

Blândeţea tăcută se aseamănă apei line a Siloamului ce curge fără zgomot, după cum spune Isaia: Apa Siloamului care curge lin (Isaia 8, 6). La apele acestea line a fost uns ca împărat Solomon, şi ele au fost semn al domniei lui line şi blânde, fiindcă el, prin blândeţea şi liniştea lui, nu a stârnit în nimeni mânie împotriva sa. Bărbatul blând şi liniştit care nu dă prilej de mânie, nu numai că nu aprinde focul vrajbei, ci îl şi stinge atunci când îl aprind alţii, precum spune Ioan Gură de Aur: ,,Nimic nu este mai puternic ca blândeţea”. După cum apa stinge focul, aşa şi cuvântul spus cu blândeţe potoleşte sufletul ce arde de mânie mai tare decât un cuptor aprins.

 

Omul răbdător şi blând este mult mai puternic decât luptătorul tare şi decât ostaşul viteaz, fiindcă el biruie fără arme, învinge fără luptă.

 

În Dumnezeiasca Scriptură, mielul este chip al blândeţii, smereniei, nerăutăţii, fiindcă această vietate este din firea sa blândă, smerită, fără de răutate, şi nu se împotriveşte nimănui. Toate celelalte vietăţi îşi arată mânia, întărâtarea, împotrivirea: unele împung şi omoară cu coarnele, altele muşcă cu dinţii şi înghit carnea străină, altele bat şi calcă cu picioarele, altele sfâşie cu ghearele. Numai firea mielului nu are în sine nimic de acest fel: nu se întărâtă, nu se sălbăticeşte de mânie, nu se împotriveşte celui ce-l asupreşte. Tocmai de aceea Proorocul Isaia L-a asemuit acestei vietăţi pe Domnul nostru, care a mers de bunăvoie la pătimire. Ca o oaie – spune despre El – la junghiere s-au adus, şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce îl tunde, aşa nu-şi deschide gura sa (Isaia 53, 7).

Toate virtuţile pomenite mai sus – blândeţea, smerenia şi nerăutatea – pot fi socotite una singură, fiindcă blândeţea merge mână în mână cu smerenia, după cuvântul Domnului: Vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29). Iar nerăutatea nu rămâne în urmă şi, ca o prietenă a lor, dobândeşte împreună cu ele har de la Domnul, apropiindu-se de El, precum a zis şi David în numele Domnului Însuşi: Cei fără de răutate şi cei drepţi s-au lipit de mine (Psalmi 24, 22). Totuşi, fiecare dintre aceste virtuţi are o tâlcuire aparte a puterii sale.

Blândeţea înseamnă înfrânarea mâniei, potolirea întărâtării. Blând se numeşte cel care, fiind întristat de cineva şi putând să se răzbune, nu se răzbună, nu se mânie şi, jignit fiind, nu jigneşte la rândul său. Smerenia înseamnă să-ţi dai seama fără prefăcătorie de nimicnicia ta, să te dispreţuieşti pe tine însuţi. Smerit este cel care, ştiindu-şi neputinţa, păcătoşenia şi netrebnicia, nu se înalţă în mintea sa, ci se socoate pe sine mai prejos decât toţi, şi chiar dacă sporeşte în vreo virtute, plin de frica lui Dumnezeu, se numeşte pe sine slugă netrebnică. Nerăutate se numeşte ori conştiinţa curată, care nu-i vinovată de vreun rău, ori simplitatea inimii împodobită cu dreptatea, ori nepomenirea răului, nerăsplătirea cu rău pentru rău …

Dacă vrei să-ţi învingi vrăjmaşii fără război, să-i birui fără arme, fii blând tu însuţi şi vei birui, vei învinge, îi vei îmblânzi pe ceilalţi. Dacă nu mă crezi, uită-te împreună cu mine în cartea Apocalipsei şi te vei încredinţa.

Mă uit în această carte şi-l văd plângând pe Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. De ce plângi, iubite păstor al lui Hristos ? Nu se cuvine ţie mai degrabă să te bucuri, învrednicindu-te de atâtea descoperiri ? Vezi tronul lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu Însuşi şezând pe el, ţinând în dreapta Sa cartea nepătrunselor Sale taine dumnezeieşti, pecetluită cu şapte peceţi. Plâng, zice, fiindcă nimeni nu s-a aflat vrednic a deschide şi a citi cartea. Între timp, unul dintre cei 24 de preacinstiţi bătrâni care şed în jurul tronului lui Dumnezeu i-a zis: Nu plânge, iată a biruit leul cel din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschiză cartea şi să dezlege cele şapte peceţi ale ei (Apocalipsa 5, 4-5). Iar eu, auzind cuvintele: Iată leul, mă uit cum este acest Leu şi văd împreună cu Sfântul Cuvântător de Dumnezeu la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor, un Miel stând ca şi cum ar fi fost junghiat, având coarne şapte şi ochi şapte, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot pământul. Şi au venit şi au luat cartea din dreapta celui ce şedea pre Scaun. Şi când au luat cartea cei patru vieţuitori, şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăute şi năstrape de aur pline de tămâieri, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântă cântare nouă, zicând: vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei; că te-ai junghiat şi ne-ai răscumpărat pre noi lui Dumnezeu cu sângele tău (6-9).

Uimitor este aici faptul că s-a zis: Iată leul, şi am văzut nu Leu, ci Miel: numele este de leu, iar chipul de miel; chipul de miel, iar puterea de leu. Nu este de mirare că biruieşte pe cineva leul, fiindcă acesta este împăratul fiarelor, puternic, ameninţător, ce rage şi răpeşte, de care se tem nu numai fiarele, ci şi oamenii, dar ce putere are mielul ? Pe cine răpeşte el şi care este arma lui ? Cine se teme de el, cum şi pe cine poate să biruiască ? Dar ca să înţelegeţi mai bine puterea, tăria şi vitejia Mielului, să mergem împreună cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu şi să ne uităm cu ce vrăjmaşi şi cu ce mijloace poartă El lupta.

Şi am văzut suindu-se din mare o hiară, care avea capete şapte şi coarne zece, şi preste coarnele ei zece steme, iar altundeva: Am văzut altă hiară suindu-se de pre pământ; şi avea două coarne, şi mai încolo: Vor face război (Apocalipsa 13, 1, 11; 17, 14). Mă uit: împotriva cui vor ei să pornească război ? Şi aud glasul îngerului care îi spune Cuvântătorului de Dumnezeu: Aceştia cu Mielul vor face război. Iarăşi mă minunez: câte fiare atât de înfricoşătoare se înarmează împotriva Mielului, care este singur ! Oare nu Îl va birui oricare din aceste fiare ? Un singur lup răzleţeşte mii de oi, iar împotriva Mielului apocaliptic se adună atâtea fiare ! Oare poate Mielul să le învingă ? Îngerul vesteşte că va învinge. Mielul, spune el, îi va birui pre ei, că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor (Apocalipsa 17, 14). Dar cum a biruit Mielul acele fiare ? Cuvântătorul de Dumnezeu spune că El le-a aruncat de vii în iezerul de foc (potrivit Apocalipsa 19, 20).

Mozaic din bolta presbiteriului din San Vitale, Ravenna, secolul al VI-lea

Blândeţea are chip de miel, dar putere de leu. Cine s-a dovedit vrednic a primi cartea tainelor dumnezeieşti cu peceţile darurilor ? Mielul cel lin. Cine s-a dovedit vrednic a fi lăudat de locuitorii cerului ? Mielul cel fără de răutate. Cine are putere să biruie fiarele cele cumplite şi crâncene care ies din mare, din pământ şi din adânc ? Mielul cel blând: Mielul îi va birui pre ei.

Mielul pe care L-a văzut Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu era chip al blândeţii şi liniştii Însuşi Mielului lui Dumnezeu, ce ia asupra Sa păcatul lumii (potrivit Ioan 1, 29), blândeţii şi liniştii lui Hristos, Mântuitorul nostru. Ce bine n-au făcut blândeţea şi liniştea Lui ? De care vrednicii nu s-a învrednicit ? Ce fiare crunte nu a biruit ? Să vadă asta fiecare în dumnezeieştile Scripturi !

 

Vorbind astfel despre blândeţea de miel al lui Hristos, Marele Arhiereu, îmi amintesc porunca fericirii grăită în Evanghelie de gura lui Hristos: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Matei 5, 5) şi îndată mi se face milă de cei blânzi, căci mi se pare că aceştia nu au primit de la Hristos daruri la fel de mari ca ceilalţi: săracilor cu duhul li s-a dat Împărăţia cerurilor, celor ce plâng li s-a dat veşnica mângâiere, celor ce flămânzesc şi însetează de dreptate li s-a dat veşnica săturare, milostivilor li s-a dat miluire, celor curaţi vederea lui Dumnezeu, făcătorilor de pace înfierea de către Domnul Dumnezeu, celor prigoniţi cereasca Împărăţie, iar tuturor celorlalţi care sunt vrednici mare răsplată în cer, pe când celor blânzi li se dă doar pământul: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Ca şi cum Hristos ar spune: ,,Voi, cei săraci cu duhul, mergeţi la cer; voi, cei ce plângeţi, mergeţi de vă mângâiaţi în Rai; voi, cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, mergeţi în Rai şi săturaţi-vă cu desfătările lui; vouă, celor milostivi, v-a fost gătită mila lui Dumnezeu la Înfricoşătoarea Judecată; voi, cei curaţi cu inima, mergeţi şi îndulciţi-vă de vederea lui Dumnezeu; voi, făcătorii de pace, veţi fi fii ai lui Dumnezeu; voi, prigoniţi sărmani, veţi merge de asemenea în Împărăţia cerurilor, iar voi, cei blânzi, rămâneţi aici, moşteniţi pământul şi fiţi fericiţi pe el: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

O, milostive Doamne ! Toţi robii Tăi sunt fericiţi la Tine, toţi sunt fericiţi în cer. Doar blânzii sunt nefericiţi, doar ei au primit de la Tine fericire pământească, dar se poate asemui fericirea pământească cu fericirea cerească !? Dăruieşte-o, Doamne, pe aceasta din urmă şi celor blânzi ! Miluieşte-i şi ia-i la cer, în fericirea de sus ! Spune: ,,Fericiţi cei blânzi, fiindcă şi a lor este Împărăţia cerurilor !”

Dar Domnul nostru nu va schimba sfântul Său cuvânt, care este scris în Evanghelie, de dragul rugii mele netrebnice, iar tâlcuitorii dumnezeieştii Scripturi nu-i lasă pe cei blânzi să se împuţineze cu sufletul, zicând că pământul pe care l-a gătit Domnul spre moştenire celor blânzi nu este pământul pământesc, ci cel ceresc – altfel spus, că Domnul a numit ,,pământ al celor blânzi” însăşi cereasca Împărăţie. De pildă, Sfântul Teofilact grăieşte: ,,Unii cred că aici se are în vedere pământul cel gândit, adică ceresc, că pământul pe care îl vor moşteni cei blânzi este Împărăţia cerurilor şi, într-adevăr, aşa este”. La fel tâlcuiesc cuvintele acestea alţi învăţători ai Bisericii.

Mie însă mi se face milă din nou, milă de cer: nu este oare o necinstire pentru el faptul că a fost numit ,,pământ” ? Cerul este tronul lui Dumnezeu, iar pământul aşternutul picioarelor Lui. Firea cerului este nestricăcioasă, pe când pământul este tot murdărie şi stricăciune. Cerul este prealuminat, pe când pământul este întunecat. În cer sălăşluiesc îngeri, iar pe pământ oameni. La cer nu ajunge nici o întinăciune, pe când pământul este plin cu tot felul de întinăciuni. Şi atunci, de ce a suferit atâta necinste cerul, fiind numit ,,pământ” ? Oare se poate asemui aşternutul picioarelor cu tronul, stricăciunea cu nestricăciunea, lucrul întunecat cu cel luminat, oamenii cu îngerii, spurcăciunea cu neîntinarea ?

Dar întrucât toate cuvintele acestea au fost rostite de gura Domnului Însuşi, pentru cer nu poate fi vorba de vreo necinste, fiindcă le-a rostit Cel ce poate să facă din pământ cer şi din cer pământ.

Cel ce a zidit toate cele văzute şi nevăzute are stăpânire şi să facă tron din aşternutul picioarelor Sale, şi să prefacă stricăciunea în nestricăciune, şi întunericul în lumină, şi pe om în înger, şi spurcăciunea în neîntinare, ca un Atotputernic. El a numit cerul ,,pământul celor blânzi”, ,,pământul făgăduinţei”, în care curge mierea veşnicei desfătări şi laptele veşnicei săturări, despre care prooroceşte a pomenit şi împăratul David, zicând: Cred că voiu vedea bunătăţile Domnului în pământul celor vii (Psalmi 26, 19) – adică, potrivit tâlcuitorilor dumnezeieştii Scripturi, în cer, fiindcă acest pământ pe care noi trăim vremelnic nu este pământ al celor vii, ci al celor ce mor, iar pământul celor vii este cerul, unde nu este moarte şi unde împărăţeşte viaţa veşnică, unde celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu le sunt gătite toate bunătăţile negrăite. Aşadar, cerule, fii pământ al celor blânzi, iar voi, cei blânzi, moşteniţi cerul ca pe un pământ: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul !

 

Liniştit, lipsit de slavă deşartă şi blând să fii cu toţi: atunci te vei arăta următor adevărat şi ucenic fără prihană al lui Hristos.

 

Omul smerit şi blând este întotdeauna împăcat şi paşnic, pe când omul trufaş şi mândru este întotdeauna tulburat şi făcător de tulburare. Domnul îndrepta-va pre cei blânzi la judecată, învăţa-va pre cei blânzi căile sale (Psalmi 24, 10). Pe cei trufaşi îi va risipi cu cugetul inimii lor, iar pe cei smeriţi şi uniţi în cuget îi va sălăşlui în casa harului Său. Să ai bună supunere, ca să te asemeni îngerilor; să nu te trufeşti faţă de cei mărunţi, ca să nu fii lepădat de Dumnezeu. Să nu te semeţeşti cu nimic, ca nu cumva, fiind pe urmă surpat de la înălţime, să înduri nenorociri de tot felul, fiindcă cel mândru va cădea şi se va zdrobi, şi nu va fi cine să-l ridice, după cuvântul proorocului. Nu te băga întru cele mai minunate decât tine (Psalmi 130, 1), ca nu cumva, depărtându-te de Dumnezeu, să cazi în cursele vrăjmaşului şiret.

 

Boala

Bolile noastre trupeşti şi sufleteşti cine le va număra ? Cine le va putea tămădui ? Cuprinsu-m-au durerile morţii; şi râurile fărădelegii m-au tulburat (Psalmi 17, 5).

Bolile acestea nu le-au putut tămădui nici doctorii preaînţelepţi ca Asclepie, Hipocrate şi Galen, şi atunci la cine să căutăm tămăduire ? Veţi zice bineînţeles: La Dumnezeu, dar ,,nu avem îndrăznire, pentru păcatele noastre cele multe (tropar al Născătoarei, ceasul al 6-lea). Iar dacă aşa stau lucrurile, să căutăm tămăduire la Maica Lui preabinecuvântată, că multe şi bune lucruri poate rugăciunea maicii, că ea este tămăduitoarea a toată lumea.

Oamenii au o deprindere firească: atunci când suferă vreo rană în trup sau când îi apucă durerea de cap ori de stomac pun îndată mâna pe locul dureros şi dobândesc o oarecare uşurare. Să strigăm deci şi noi precum [Sfântul Ioan] Damaschin: ,,De rele năpaste fiind supărat şi de vrăjmaşi necăjit, ticălosul de mine, cu tânguire chem: tinde-mi de sus mâna ta, Preabogată !”

Când ne împresoară cumplite boli şi patimi dureroase, să punem pe răni această mână a Preasfintei Fecioare, încredinţându-i sufletul şi trupul nostru. Egiptenii cei de demult i-au zis lui Iosif: Nu au rămas nouă înaintea domnului nostru fără numai trupul nostru şi pământul nostru (Facerea 47, 18). O, Tămăduitoare Preamilostivă ! Cu adevărat, în mâna ta este sănătatea noastră ! Tu eşti tămăduirea trupului nostru, tu eşti mântuirea sufletului nostru.

 

Orice doctor ce vrea să lecuiască o boală trupească îi caută pricina, ca să vadă dacă vine de la mâncare, de la băutură sau de la altceva, însă învăţătorii Bisericii spun că păcatul este vinovat pentru orice boală …

Vrem să scăpăm de bolile trupului ? Mai întâi să vindecăm pricina lor – păcatul – prin pocăinţă, căci şi Hristos Domnul, Doctorul cel bun, când a dorit să-l vindece pe cel ce era slăbănog cu trupul, mai întâi a tămăduit slăbănogirea sufletului său, adică păcatele, zicând: Fiule; iartă-ţi-se ţie păcatele tale, şi abia pe urmă: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du în casa ta (Matei 9, 3, 7).

 

Uitaţi-vă cum Cel ce poartă grijă de toţi rânduieşte toate spre folos: nu o dată aduce asupra noastră felurite boli ca să ne curăţim mintea, ca să ne lăsăm de păcate, ca să alergăm la Dumnezeu cu pocăinţă …

Aşadar, când ni se întâmplă să bolim cu trupul, din aceasta să ne dăm seama de bunătatea lui Dumnezeu, care ne aduce astfel la pocăinţă, şi să nu deznădăjduim, ci, nădăjduind în mila bunătăţii Lui, să ne îndreptăm viaţa, având-o ajutătoare pe Preasfânta Fecioară.

 

Clevetirea

O, de trei ori ticălosule hulitor, clevetitor, osânditor cu nărav rău ! De ce chinuri eşti vrednic chiar şi pentru un singur omor sufletesc ? Iar pentru trei omoruri ce răspuns vei da, sub care judecată vei cădea, cărei pedepse vei fi supus ?

Norodul lui Israil a cârtit cândva în pustie împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moisi, şi pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu şerpi veninoşi asupra lor. Întrucât israilitenii cei nerecunoscători au păcătuit prin cârtire, au clevetit hulitor împotriva lui Dumnezeu, i-au jignit pe Moisi şi Aaron, i-au defăimat fără dreptate şi au osândit sfintele feţe, Domnul i-a pedepsit cu şerpi veninoşi – şi nu cu şerpi oarecare, ci şerpi de foc. Şi atunci voi, cei care osândiţi, defăimaţi, huliţi, clevetiţi, credeţi că nu veţi fi daţi în iad şerpilor de foc, ca să vă mănânce în veci ?

 

Cui voi mai asemui acest neam de osânditori şi hulitori ? Îl voi asemui însuşi diavolului, iar limba lui hulitoare o voi asemui gheenei focului. Diavolului se asemuieşte cel care-şi osândeşte aproapele, fiindcă şi Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Timotei, zice: Femeile aşijderea să fie cucernice, neclevetitoare, nelimbute, treze, credincioase întru toate (I Timotei 3, 11). Neclevetitoare se spune în greceşte nediavoleşti – prin urmare, apostolul spune că femeile se cuvine să fie cinstite, nu diavoleşti. Vedeţi că a cleveti cu hulire împotriva aproapelui este lucru diavolesc, căci clevetitor şi diavol totuna este.

Acelaşi lucru ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Cel ce sârguieşte în clevetire slujeşte diavolului şi însuşi se arată demon tulburător”. Auziţi aceasta, clevetitorilor, hulitorilor, defăimătorilor ? Auziţi că cei ce-şi osândesc aproapele se prefac din oameni în demoni ? Şi ce este limba lor ? Însăşi gheena focului. Să ascultăm ce zice Sfântul Iacov: Limba este foc, lumea nedreptăţii, aşa limba este aşezată întru mădularele noastre, care spurcă tot trupul şi aprinde roata firii; şi se aprinde de gheena (Iacov 3, 6). Roata firii noastre este viaţa vremelnică a fiecărui om. Ea se rostogoleşte ca o roată, ba înălţându-se, ba coborându-se, ba ridicându-se la belşug şi la bunăstare, ba căzând în necazuri şi pătimiri, ba îndreptându-şi calea către virtute, ba schimbând-o spre strâmbătate. Focul limbii o arde de tot, fiindcă cel de care se atinge flacăra limbii rele începe a fi socotit nimicnic de către toţi. Limba al cărei foc arde roata firii noastre este arsă ea însăşi de focul gheenei, iar gheena este păcatul clevetirii, defăimării şi osândirii, fiindcă acest păcat se aseamănă cu adevărat gheenei.

 

Conştiinţa

Conştiinţa este de multe ori strâmtorată, preaplină cu piedici de tot felul. În conştiinţa rea nu poate fi lărgime duhovnicească şi în ea nu va încăpea nici un gând bun. Din inima aceasta (adică din conştiinţa rea, căci inima este casa conştiinţei), din casa aceasta ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele (potrivit Matei 15, 19). Din inimă ies, fiindcă în inimă se nasc, iar acolo unde este tot răul acesta locul este prea strâmt ca să încapă vreun lucru bun.

Sămânţa bună nu încape în mijlocul mărăcinilor, fiindcă aceştia, crescând, o înăbuşă. Oaia nu are loc în mijlocul lupilor, fiindcă lupii o sfâşie. Susana cea curată, căzând în mâinile bătrânilor nelegiuiţi, a suspinat şi a zis: Strâmt îmi este de toate părţile (Istoria Susanei 21). La fel de strâmtorat este orice bine acolo unde se naşte şi de unde odrăsleşte vreun rău, şi cu atât mai mult este prea strâmtorată ca să vină şi să Se afle acolo Împăratul nostru, Hristos Dumnezeu. Această Sămânţă Cerească nu poate să încapă între mărăcinii poftelor noastre pământeşti. Mielul lui Dumnezeu nu poate să trăiască în mijlocul răutăţii noastre sălbatice. Izvorul curăţiei şi înfrânării nu va vrea să petreacă alături de spurcăciunile învechite în noi, ci va scutura pulberea de pe preasfintele Sale tălpi, zicând: Iată, se lasă vouă casa voastră pustie (Matei 23, 38).

Aşadar, trebuie neapărat să lărgim această strâmtime a conştiinţei. Dacă sunt mărăcini ai păcatului, să-i smulgem prin mărturisire şi să-i ardem, ispăşind pentru păcat prin pocăinţă. Dacă sunt lupi răpitori, să fie izgoniţi cu toiagul fricii de Dumnezeu. Dacă sunt patimi învechite, să fie omorâte prin omorârea omului celui vechi, fiindcă numai în conştiinţa bună şi inima curată pot să încapă fără strâmtorare toată măreţia şi lărgimea nemăsurată a Cerului dimpreună cu Dumnezeu.

 

Unii socot conştiinţa curată a fi mărgăritar de mare preţ, şi au dreptate. Sufletul omenesc este mireasă a lui Hristos. Mireasa se împodobeşte cu lucruri scumpe, cu mărgăritare şi pietre scumpe pentru a plăcea mirelui: şi sufletul omenesc trebuie să se împodobească cu mărgăritarele faptelor celor bune pentru a fi îndrăgit de Hristos. Şi conştiinţa curată este însă podoabă nu puţină. Cu ea se împodobeau sufletele sfinţilor apostoli, în numele cărora Pavel zice: Lauda noastră aceasta este: mărturisirea ştiinţei noastre, că întru dreptate şi întru curăţie dumnezeiască, iar nu întru înţelepciune trupească, ci întru harul lui Dumnezeu, am petrecut în lume, şi mai mult la voi (II Corinteni 1, 12). Iar Gură de Aur spune aşa: ,,Precum ochilor omeneşti le face plăcere să vadă un chip frumos, aşa şi ochilor dumnezeieşti le face plăcere să vadă o conştiinţă curată”.

Totuşi, acest mărgăritar nu ne este îndestulător în sine, fiindcă spune apostolul: Nimic pre mine nu mă ştiu vinovat; ci nu întru aceasta m-am îndreptat (I Corinteni 4, 4), adică: Deşi ştiu că nu am făcut vreun rău şi conştiinţa nu mă mustră, totuşi nu cutez să mă socot drept, căci cine poate spune că are inima curată ?

 

Credinţa

Trupeşte nu-L vedem pe Hristos Domnul, dar prin credinţă Îl vedem neîndoielnic pretutindeni: şi cu Tatăl şezând în ceruri, şi sălăşluind pe pământ în Biserica Sa cea Sfântă, după spusele lui David: Domnul în Biserica cea sfântă a sa, Domnul în cer scaunul lui (Psalmi 10, 4), şi petrece între robii Săi credincioşi: Domnul împrejurul poporului său (Psalmi 124, 2), şi este de faţă, aparte, în fiecare dintre noi. Mai înainte am văzut pre Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc (Psalmi 15, 8).

 

Potrivit Sfântului Ambrozie, ,,credinţa are atât cât crede omul”. Cine crede puţin, puţin primeşte; cine crede mai mult, mai mult şi primeşte. De crede cineva că în el se săvârşeşte purtarea de grijă dumnezeiască, aşa va fi; dacă nu crede, nu va fi aşa. Dacă cineva, rugându-se cu râvnă şi cu osârdie, crede că Dumnezeu aude rugăcunile lui, El le aude într-adevăr; dacă nu crede, Dumnezeu nu-L aude. Dacă cineva crede că va primi ceea ce cere, va primi; dacă nu crede, nu va primi. ,,Credinţa are atât cât crede omul”.

 

Cu aur se cumpără lucrurile scumpe – iar cu un ,,galben” de credinţă ce nu poţi cumpăra ?! Dacă aurul duhovnicesc al credinţei tale ar fi măcar atât de mult ca mărimea grăuntelui de muştar, ţi-ai cumpăra asemenea putere încât ai putea să muţi şi munţii din loc: Amin zic vouă: de veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, nu numai cea a smochinului veţi face, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: ridică-te şi te aruncă în mare, va fi (Matei 21, 21).

Cu aurul acesta, înaintaşii noştri cumpărau tot ce vroiau. Au vrut să supună împărăţiile întregii lumi ? Prin credinţa au biruit împărăţii. Au vrut să crească în vrednicii şi, ridicându-se pe culmea virtuţii, să se învrednicească de numele de drepţi ? Prin credinţă au lucrat dreptate. Au vrut să primească de la Dumnezeu cele făgăduite ? Prin credinţă au dobândit făgăduinţele. Au vrut să îmblânzească fiarele sălbatice, leii şi leoparzii ? Prin credinţă au astupat gurile leilor. Au vrut să fie ostaşi viteji, ca să-i biruie pe duşmani ? Prin credinţă s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor în fugă. În fine, au vrut să-i vadă pe cei morţi înviind din morminte – şi asta au primit: Prin credinţă au luat dintru înviere pre morţii lor (Evrei 11, 33-35).

 

Apostolul Pavel, revărsând în al unsprezecelea capitol al epistolei către evrei toată bunăvestirea sa cea de la Dumnezeu insuflată şi de Dumnezeu înţelepţită spre lauda sfintei credinţe, o numeşte mai întâi de toate preot, căci datorită ei a primit Dumnezeu jertfa lui Avel. Credinţa este tinereţe fără bătrâneţe, fiindcă Enoh, care datorită credinţei a fost răpit, trăieşte până acum şi nu a îmbătrânit. Credinţa este arca în care s-a mântuit Noe. Credinţa este odrăslire rodnică de prunci, căci prin puterea credinţei l-a adus Avraam pe fiul său Isaac jertfă vie, fără să-i verse sângele, şi i-a fost credinţa teacă pentru cuţitul cu care voia să-l junghie pe fiul său. Credinţa este ochi al minţii, fiindcă ştie cum trebuie binecuvântat Iacov şi cum trebuie binecuvântat Isav. Credinţa este prooroc, căci prin credinţă a prezis Iosif slobozirea israilitenilor din Egipt. În Moisi credinţa a fost frică şi bici pentru faraon şi pentru întreg Egiptul. Credinţa este fundul de mare ce l-a trecut pe Israil uscat. În Isus Navi credinţa a fost năvală care a sfărâmat zidurile Ierihonului.

O, cât de multe laude sfintei credinţe a scris apostolul ! Să ne uităm, cu luare aminte, în ce fel încheie aceste laude: Prin credinţă Raav curva nu a pierit (Evrei 11, 31). ,,Credinţa – zice el – este singura mântuire a păcătosului (păcătoasei)”: Prin credinţă Raav curva nu a pierit.

Cineva ar putea să-i spună Sfântului Pavel: ,,Sfinte Pavele ! Nu ai întrecut măsura scriind cuvânt de laudă credinţei ? Oare bine scrii şi bine grăieşti atunci când pe ticăloasa şi necurata femeie desfrânată o pui în rând cu Avel cel credincios, cu Enoh cel curat, cu Noe cel plăcut lui Dumnezeu, cu vrednicii patriarhi Avraam, Isaac şi Iacov şi cu ceilalţi sfinţi strămoşi ? Oare nu puteai să o laşi deoparte, să nu pomeneşti de ea, să nu o asemuieşti unor sfinţi atât de mari şi să n-o pui pe desfrânată în aceeaşi ceată, în acelaşi număr cu plăcuţii lui Dumnezeu ?”

Dar Sfântul Pavel, după ce a zis că prin credinţă Raav curva nu a pierit, ba mirându-se parcă, ba bucurându-se şi săltând pentru mântuirea păcătoasei, adaugă şi cuvintele următoare: Şi încă ce voiu mai zice ? (Evrei 11, 32), adică: ,,Ce s-ar mai putea spune ? Ce poate fi mai uimitor şi mai slăvit decât faptul că şi desfrânata se află între sfinţi, că cea necurată a fost adăugată la cei curaţi, cea vrăjmaşă lui Dumnezeu la numărul plăcuţilor lui Dumnezeu ?”

Ascultă deci aceasta, păcătosule, oricine ai fi, şi nădăjduieşte ! Iată nădejde tare în milostivirea lui Dumnezeu pentru păcătosul ce se ridică din păcate ! Îndată leapădă păcatul, frânge-ţi obiceiul cel rău, calcă-l în picioare, scoală-te prin pocăinţă, întoarce-te către Dumnezeu, începe să te căieşti – începe îndată, fără să amâni, şi spune: Şi am zis: acum am început (Psalmi 76, 10). Atunci, Apostolul Pavel însuşi te va pune în rând cu sfinţii cei mari, aşa cum a pus-o pe desfrânata Raav alături de Moisi, Avraam şi ceilalţi.

 

Prin credinţă şi prin dragoste, ca pe nişte căi drepte, noi, toţi creştinii, să mergem în urma lui Hristos – să mergem prin credinţă, dar totodată cu fapte bune.

Undeva se povesteşte despre credinţă următoarea istorie. Cândva, toate virtuţile s-au adunat la un loc şi s-au sfătuit cum să-l împartă între ele pe omul bun ca pe o bogăţie, aşa încât fiecare virtute să aibă în om partea şi locul său, în care să şadă ca în locuinţa sa. Buna chibzuinţă şi înţelepciunea şi-au luat capul şi s-au aşezat în creier. Tăcerea cea plăcută lui Dumnezeu a şezut în gură: Pune Doamne strajă gurii mele (Psalmi 140, 3). Pocăinţa şi-a luat părul, ca împreună cu Maria Magdalena să şteargă picioarele lui Hristos. Ascultarea a căpătat picioarele, iar răbdării i-a fost dată spinarea. Postul a şezut în stomac, iar suspinarea către Dumnezeu a şezut în piept. Cinstei i-a fost dat loc în chipul omenesc, iar sfielii feciorelnice în ochi. Iubirea de Dumnezeu a cuprins inima: Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta (Marcu 12, 30), iar sfânta credinţă, ca cea mai dintâi virtute, şi-a luat în om două părţi: urechile şi mâinile. Urechile le-a luat ca să fie auzită, iar mâinile ca să fie împlinită şi săvârşită. Locul credinţei este în auzire, potrivit Apostolului Pavel, care grăieşte: Deci credinţa este din auz, iar auzul prin cuvântul lui Dumnezeu. Şi cum vor crede, de care nu au auzit ? (Romani 10, 17, 14). Iar când se spune că locul credinţei este şi în mâini, asta înseamnă că ea se arată prin fapte. Arată-mi, spune Scriptura, credinţa ta din faptele tale, căci credinţa fără de fapte moartă este (Iacov 2, 18, 20).

Aşadar, prin credinţă, ca prin cea mai dintâi virtute şi prin calea cea mai dintâi, ca şi prin faptele bune, Îl urmăm pe Hristos …

După ce am numit sfânta credinţă ,,cea mai dintâi virtute şi prin calea cea mai dintâi”, m-am îndoit puţin … care cale este cea mai dintâi, care virtute este cea mai dintâi: credinţa sau dragostea ? Căci şi fără dragoste, la fel ca fără credinţă, mântuirea este cu neputinţă, fiindcă şi dragostea are înălţimea sa atotcovârşitoare, precum stă scris: mai mare decât acestea este dragostea (I Corinteni  13, 13).

 

Credinţa ajunge să vadă faţa lui Dumnezeu, nădejdea ajunge să primească bunătăţile pe care ochiul nu a văzut (I Corinteni 2, 9), iar dragostea ajunge la însăşi inima lui Dumnezeu, care este izvorul şi începutul a toată dragostea.

 

Cu adevărat, de mare preţ este mărgăritarul fără de care nu este cu putinţă nici să fii creştin, nici să dobândeşti mântuirea ! Apostolul spune: Fără de credinţă nu este cu putinţă a bineplăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6), şi: Dreptul din credinţă va fi viu (Romani 1, 17). Prin urmare, se cuvine să vindem totul şi să cumpărăm acest mărgăritar.

 

Nu poate cineva să primească fără credinţă vreo vindecare sau vreun dar de la Dumnezeu. Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Fiul lui Dumnezeu, tămăduind toată boala şi toată neputinţa întru norod, cerea peste tot credinţă, şi după credinţă dădea tămăduire (Matei 4, 23; 9, 29). Aşa a tămăduit în Capernaum sluga sutaşului, după credinţa acestuia: Mergi, şi cum ai crezut, fie ţie ! Şi s-a tămăduit sluga lui întru acel ceas (Matei 8, 13). Aşa i-a spus şi femeii cu curgere de sânge: Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit. Şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela (Matei 9, 22). Tot aşa cu cei doi orbi: După credinţa voastră, fie vouă ! Şi s-au deschis ochii lor (Matei 9, 29). Tot aşa cu hananeanca: O ! muiere, mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti (Matei 15, 28). Şi pe mulţi alţii i-a mântuit după credinţa lor.

O, cât de puternică este credinţa la rugăciune spre primirea celor cerute !

Se minunează Sfântul Chiprian pomenindu-l pe tâlharul cel răstignit: ,,Cum se face că aşa un păcătos, care toată viaţa şi-a petrecut-o în omoruri şi în alte fărădelegi, când a fost să moară şi-a deschis Raiul prin scurta sa rugăciune ?”, şi-L întreabă pe Domnul: ,,Ce i-ai dăruit, Doamne, lui Ştefan mai mult decât tâlharului acestuia ? Ce a primit mai mult ucenicul Tău cel iubit, care s-a odihnit pe pieptul Tău la cină ? Cu ce a fost odihnit mai mult Pavel pentru ostenelile sale ? Cu ce au fost răsplătiţi mai mult atâţia sfinţi care au îndurat tot felul de chinuri, răni şi morţi ? Într-un singur ceas, tâlharului i s-a dat răsplata pe care aceia au primit-o cu atâtea osteneli şi atâtea necazuri”.

Tâlharul în Rai

Frescă de pe peretele exterior al bisericii Mânăstirii Rila, Bulgaria

Nu te mira, Sfinte Chipriane ! Eu îţi voi aduce ca răspuns cuvântul împreună-locuitorului tău ceresc, Sfântului Ambrozie, care îţi spune cum printr-o mare credinţă, deşi arătată printr-o mică rugăciune, tâlharul şi-a deschis uşa Raiului – fiindcă atunci când Domnul nostru, în vremea pătimirii Sale celei de voie, a fost părăsit de toţi, când a fost lepădat chiar şi de Petru, care făgăduise că va muri cu El, numai tâlharul a crezut în El şi, mărturisindu-L Domn al domnilor, a grăit: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia ta (Luca 23, 42).

Aici se poate vedea marea credinţă a tâlharului: când credinţa tuturor se împuţinase, când toţi credincioşii se smintiseră întru Hristos, el nu s-a smintit, ci s-a rugat Lui cu credinţă, drept care a şi fost ascultat: Amin zic ţie: astăzi împreună cu mine vei fi în Rai (Luca 23, 43) …

Auziţi ce poate credinţa ! Aşadar, să ne-o agonisim şi noi în rugăciunea noastră, ca să putem primi cele cerute !

Însuşi Domnul nostru ne învaţă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că veţi lua, şi va fi vouă (Marcu 11, 24). Şi Sfântul Iacov povăţuieşte: De este cineva dintru voi lipsit de înţelepciune, să ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor din destul, şi nu înfruntează; şi i se va da lui. Iar să ceară cu credinţă, nimic îndoindu-se. Pentru că cel ce se îndoieşte, asemenea este cu valul mării care de vânturi se aruncă şi se învăluieşte. Ca să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Domnul (Iacov 1, 5-7).

 

Să crezi în Dumnezeu, să crezi lui Dumnezeu; să ai înfrânare în toate întotdeauna. Să-ţi aduci aminte mereu de moarte şi de nestatornicia tuturor lucrurilor, şi nimic din lume nu te va stăpâni.

 

Pe ce se întemeiază credinţa ?

Pe descoperirile lui Dumnezeu, pe ceea ce El a descoperit prin prooroci şi prin apostoli, pentru că cele văzute nu pot fi obiect al credinţei, după cum este scris: Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29).

 

Curvia

Înţelepţii spun despre diavol că pretutindeni, oriunde ar merge, acesta poartă în sine focul gheenei; şi precum el este nedespărţit de foc, aşijderea focul este nedespărţit de el: pretutindeni este ars şi chinuit de pedeapsa lui Dumnezeu. În chip asemănător curvarul neînfrânat poartă peste tot cu sine focul trupului şi peste tot este aprins de foc. Pentru draci, veşnica pedeapsă dumnezeiască este întunericul, putoarea şi focul. Aceeaşi pedeapsă îi va ajunge pe oamenii spurcaţi: acestora le-au fost gătite întunericul cel mai dinafară şi mai dedesubt, putoarea, viermii neadormiţi şi focul nestins al gheenei.

 

Necuratul întinător al propriului trup seamănă în faptele sale cu diavolul şi este plăcut lui aşa cum porcul place lupului.

Dracilor le place să locuiască în curvari, care sunt asemenea porcilor, fiindcă aceştia sunt adevăratele lor case. Precum călătorul doreşte să ajungă la casa lui şi să locuiască în ea, tot aşa dracii, mutându-se din loc în loc, doresc să trăiască în curvari, ca în nişte adevărate case ale lor. Undeva stă scris că la Cartagina s-a petrecut următoarea întâmplare. Într-un loc oarecare stătea idolul zeiţei păgâne Venera, iar Venera este o femeie desfrânată pe care elinii au zugrăvit-o într-un chip din cale afară de neruşinat, în pielea goală, spre smintirea tuturor trecătorilor. Odată, unul dintre cei feciorelnici, mergând pe acolo, a văzut goliciunea neruşinată a acelui idol femeiesc, şi atunci în inima lui a apărut gândul spurcat: a început să se îndulcească de gândurile necurate şi să se aprindă de poftă; şi după ce a ţinut mult timp în sine gândul acela păcătos, s-a făcut locuinţă a dracilor: duhul necurat a intrat în el şi a început să-l chinuie. Vezi că până şi gândul la necurăţie este de ajuns ca să-l facă pe om peşteră a tâlharului diavol ? Şi atunci ce să mai spunem de necurăţia curviei împlinite cu fapta ? Nu se va sălăşlui în ea diavolul ca într-o adevărată casă a sa ?

Auzi aceasta, curvarule preaspurcat ? Oare nu ştii că în tine locuieşte un demon ? Nu-l simţi în tine ? Sau poate că nu crezi ce spun ? Cuviosul Ilarion a izgonit cândva dintr-o fecioară un drac pe care îl trimisese în ea un tânăr curvar. Izgonindu-l, l-a întrebat: ,,De ce nu ai intrat în tânărul ce te-a trimis aici ?” Demonul i-a răspuns: ,,Tânărul acela are în sine pe un prieten al meu, un drac curvar”. Să luăm aminte: în curvar trăieşte dracul curviei, care îl chinuie aprinzându-l cu această patimă.

 

Diavolul domneşte şi chiar împărăţeşte asupra curvarilor ca şi cum aceştia ar fi oamenii lui şi robii lui, deoarece, după cuvântul apostolesc, cel ce face păcatul, din diavolul este (I Ioan 3, 8): unul ca acesta slujeşte nu lui Hristos, ci diavolului. Ştim că diavolul împărăţea cândva peste închinătorii la idoli şi că aceştia îi erau adevăraţi robi. Oamenii care trăiesc în necurăţii trupeşti sunt tot închinători la idoli; prin urmare, sunt adevăraţi robi ai diavolului. Iar cât priveşte faptul că într-adevăr curvarii sunt închinători la idoli, asta se vede din spusele sfântului apostol, care grăieşte aşa: Căci au intrat oarecare oameni … care schimbă darul Dumnezeului nostru întru desfrânare, şi pre cel unul Stăpânul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos tăgăduiesc (Iuda 4).

Cine sunt cei care schimbă darul Dumnezeului nostru întru desfrânare, şi pre cel unul Stăpânul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos tăgăduiesc ? Cu adevărat, nu sunt alţii decât creştinii care au primit la botez darul creştinătăţii. Aceştia, căzând în spurcata faptă a curviei, prefac în spurcăciune darul dumnezeiesc pe care l-au primit şi se leapădă de Hristos – dacă nu cu cuvântul, înaintea chinuitorului, cel puţin cu fapta, înaintea stăpânului lor, diavolul. Iar cel care prin fapta curviei se leapădă de Hristos nu este oare închinător la idoli ? Idolul lui este patima, şi în aceasta, ca într-un idol, îl are pe demon, stăpânul său, căruia îi dăruieşte ca altar inima sa născătoare de gânduri întinate. Pe acest altar el pune focul dorinţei păcătoase, cu care se spurcă tot şi se face asemănător şi plăcut diavolului. Asupra acestor idolatri botezaţi domneşte diavolul ca asupra unor robi ai săi, şi domneşte chinuitor, fiindcă oriunde poate îi zdrobeşte, îi aruncă în foc şi în apă şi-i dă pierzării: îi zdrobeşte răpindu-le puterea sufletească de pocăinţă şi lipsindu-l pe păcătos de darul dumnezeiesc; îi aruncă în focul aprinderii trupeşti sau neînfrânării şi în apa plăcerii necurate; îi dă pierzării înecându-i în prăpastia iadului ca pe porci în mare, îi chinuie şi-i apasă pe veci.

Iată ce plată plăteşte diavolul robului său, care-i slujeşte cu credinţă şi cu osârdie prin faptele spurcate trupeşti ! Iată cât de chinuitoare este domnia dracului asupra păcătosului !

 

Hristos Dumnezeu, Cel născut din Preacurata şi Preaneprihănita Fecioară, Izvorul a toată curăţia, Se îngreţoşează de orice curvar, şi de aceea Se înarmează împotriva lui ca împotriva unui vrăjmaş al Său. Potrivit apostolului, cugetul trupului vrăjmaş este la Dumnezeu (Romani 8, 7). Asta înseamnă că omul care şi-a cufundat mintea în spurcăciunile trupeşti şi nu se mai gândeşte la altceva, adică îşi închipuie şi îşi doreşte doar desfătarea trupească şi păcătoasă, este mare vrăjmaş al lui Dumnezeu. De aceea, Domnul Se şi înarmează asupra lui ca asupra unui vrăjmaş al Său: El trebuie neapărat să plătească pentru o asemenea vrăjmăşie. Iată, auzim în Scriptură, de la Înţeleptul Solomon, cum vrea Înţelepciunea să se pregătească de război: Lua-va toată arma râvna lui, şi va întrarma făptura spre izbânda vrăjmaşilor. Îmbrăca-se-va în zaua dreptăţii, şi îşi va pune luişi coif judecata cea nefăţarnică. Lua-va pavăză nebiruită, sfinţenia şi va ascuţi cumplită mânie ca o sabie (Înţelepciunea lui Solomon 5, 18-20).

 

Poate va spune cineva: ,,Cu ce Îl supără pe Hristos Dumnezeu faptul că cineva îşi spurcă trupul prin păcatul curviei ?” Cu adevărat, mult Îl supără, fiindcă trupul creştinului nu este al lui, ci al lui Hristos, precum este scris: Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi mădulare din parte. Că sunteţi cumpăraţi cu preţ; nu cu argint sau cu aur care se strică … ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi nespurcat (I Corinteni 12, 27; 6, 20; I Petru 1, 18-19).

Creştine ! Capul cu care te gândeşti la cele trupeşti nu este al tău, ci al lui Hristos, şi nu se cade ţie să gândeşti cu capul lui Hristos la cele spurcate. Picioarele cu care te grăbeşti la fărădelege nu sunt ale tale, ci ale lui Hristos, şi nu se cuvine ţie să mergi la fărădelege. Mâinile cu care faci cele spurcate nu sunt ale tale, ci ale lui Hristos, şi nu se cuvine ţie să faci cele spurcate cu mâinile lui Hristos. Tot trupul tău, pe care-l faci spurcat şi puturos prin păcatul curviei, nu este al tău, ci al lui Hristos: Voi sunteţi trupul lui Hristos şi nu se cuvine ţie să întinezi şi să ruşinezi trupul lui Hristos cu fapte trupeşti pătimaşe, în afara căsătoriei legiuite, fiindcă tu eşti casa lui Hristos, după cuvântul apostolesc: Casa lui Dumnezeu sfântă este, care sunteţi voi (I Corinteni 3, 17).

Dacă cineva ar vrea să-l alunge pe stăpânul său din casa lui nu i-ar face acestuia mare supărare ? Bineînţeles că da. Şi stăpânul, alungat din casa sa, va lua negreşit sabia sau altceva şi va începe să se lupte cu cel care îl alungă. La fel Hristos Domnul, pe care noi, cu faptele noastre trupeşti spurcate, Îl alungăm din casa Lui, pe care a cumpărat-o cu Sângele Său, va lua sabia în mâinile Sale ca să ne plătească pentru supărarea pe care I-am făcut-o.

 

Nu trebuie să mai vorbim despre un lucru atât de cunoscut, ci doar să amintim pe scurt cât de mult nu-I place lui Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, cel care nu se luptă stăruitor cu patimile şi poftele, ci este biruit mereu de ele, le iubeşte mai mult decât îşi iubeşte mântuirea şi se tăvăleşte în noroiul faptelor sale spurcate; să amintim cât de urât Îi este orice curvar lui Hristos Domnul, Cel care S-a născut din Preacurata şi Preaneprihănita Fecioară şi este Izvorul a toată curăţia. De aceea, Hristos Se înarmează asupra lui ca asupra unui vrăjmaş al Său, căci, potrivit apostolului, cugetul trupului vrăjmaş este la Dumnezeu (Romani 8, 7) – adică omul care şi-a cufundat cu totul mintea în spurcatele lucruri trupeşti şi doar la ele se gândeşte, care visează doar la plăcerile trupeşti păcătoase şi pe acestea le doreşte, este mare vrăjmaş al lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu trebuie neapărat să Se înarmeze împotriva lui ca împotriva unui vrăjmaş, spre a-i plăti pentru vrăjmăşie.

 

Toate păcatele sunt neplăcute lui Dumnezeu, toate Îl întărâtă şi Îl împing să-i plătească păcătosului cu mânie, dar nu în aceeaşi măsură, fiindcă că tot păcatul care va face omul, afară de trup este – zice apostolul –; iar cel ce curveşte, într-al său trup păcătuieşte (I Corinteni 6, 18), în trupul pe care Hristos l-a răscumpărat cu cinstit Sângele Său şi l-a gătit să fie biserică a Sfântului Duh. De aceea, El Se mânie cu deosebire împotriva curvarului şi pregăteşte împotriva lui mânia dreptei răsplătiri.

 

Despre orice om care petrece zilele sale în necurăţie se poate spune că pătimeşte de la duhul cel necurat – fiindcă unde îi place duhului necurat să trăiască, dacă nu în mădularele curvarilor ?

Îngerul Rafail l-a sfătuit cândva pe Tovie să se însoare cu Sarra. Tovie, răspunzând, i-a zis: Am auzit eu că fetişoara aceasta a fost dată la şapte bărbaţi, şi toţi în cămară au pierit, dar am auzit şi că dracul i-a omorât (Tovit 6, 14). Îngerul i-a răspuns: ,,Ascultă-mă: o să-ţi spun eu asupra cui are putere demonul: asupra celor ce se căsătoresc în aşa fel încât Îl depărtează pe Dumnezeu de la ei şi de la mintea lor, care osârduiesc în curvia lor asemenea calului şi catârului – asupra acestora are putere demonul” (a se vedea Tovit 8).

 

De ce spui însă, îngere, că diavolul are putere doar asupra acelora ? Nu are stăpânire şi asupra altor păcătoşi: asupra trufaşilor, pizmaşilor, mânioşilor, îmbuibaţilor, beţivilor şi a celorlalţi ? Are, cu adevărat, căci stă scris la apostol: cel ce face păcatul, din diavolul este (I Ioan 3, 8). Totuşi, mai mult decât asupra celorlalţi îşi întinde stăpânirea asupra curvarilor, fiindcă aceştia îi sunt locuinţe potrivite.

Cândva, Domnul i-a izgonit pe draci dintr-un îndrăcit: aceştia erau o legiune întreagă, şi iată că L-au rugat să le poruncească să meargă nu în adânc, ci în porcii care păşteau pe malul apei. Domnul le-a poruncit, iar ei, ieşind din îndrăcit, au intrat în porci ca în nişte locuinţe potrivite lor (a se vedea Matei 8, 20-32).

 

Deznădăjduirea

O altă piedică în calea venirii Domnului la noi este adânca prăpastie a deznădejdii, fiindcă atunci când cel necredincios ajunge în adâncul răutăţilor se deznădăjduieşte de milostivirea lui Dumnezeu şi cade într-o prăpastie încă mai adâncă a fărădelegii. Această prăpastie trebuie s-o umplem cu nădejdea în milostivirea dumnezeiască, ţinând minte ce mare rău l-a ajuns pe Iuda pentru deznădăjduire, fiindcă el a păcătuit mai mult deznădăjduindu-se decât vânzându-L pe Hristos.

În vremea pătimirii celei de voie a Domnului, doi au căzut de la El: Iuda şi Petru. Unul L-a vândut, celălalt s-a lepădat de El de 3 ori. Amândoi au săvârşit păcat la fel de mare, amândoi au păcătuit greu, însă Petru s-a mântuit, dar Iuda a pierit. De ce nu s-au mântuit amândoi, de ce nu au pierit amândoi ? Unii vor spune că Petru s-a mântuit pocăindu-se, dar Sfânta Evanghelie ne spune că şi Iuda s-a pocăit: Iuda … s-a pocăit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei 30 arginţi, zicând: Greşit-am de am vândut sânge nevinovat (Matei 27, 3-4), şi totuşi pocăinţa lui nu a fost primită, dar a lui Petru a fost primită: Petru s-a mântuit, dar Iuda a pierit. De ce ? Deoarece Petru s-a pocăit cu nădejde în milostivirea lui Dumnezeu, pe când Iuda s-a pocăit cu deznădejde. Cumplită este prăpastia aceasta ! Fără îndoială, ea trebuie umplută cu nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu. Rău lucru este trufia, rea este şi deznădejdea, şi amândouă trebuie făcute deopotrivă: trufia trebuie săpată ca un munte, pe când deznădejdea trebuie ridicată şi umplută ca o prăpastie.

În Pateric citim următoarele: a fost un oarecare bărbat îmbunătăţit care, fiind tulburat ba de trufie, ba de deznădejde, a născocit un şiretlic foarte înţelept. În chilia sa dinlăuntru, în care nu intra nimeni, a scris pe un perete toate păcatele sale cu care L-a mâniat pe Dumnezeu, şi pe lângă asta a zugrăvit Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască, înfăţişând cât de cumplit îi va judeca Dumnezeu pe păcătoşi şi îi va trimite în gheena focului. Pe alt perete însă a scris faptele bune pe care le-a săvârşit cu pocăinţă şi cu lacrimi, a zugrăvit cum Tatăl cel milostiv îl primeşte pe fiul risipitor care se întoarce la El şi cum Hristos îi iartă toate păcatele femeii păcătoase care plânge la picioarele Lui şi îi deschide tâlharului Raiul.

Atunci când îl cuprindea gândul trufaş, se ducea la peretele pe care şi-a scris păcatele şi, citindu-le, privea la Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască, dojenindu-se şi osândindu-se pe sineşi ca pe un păcătos vrednic de gheena focului, se smerea cu gândul, plângea şi se tânguia bătându-şi pieptul. Când venea gândul dimpotrivă, al deznădejdii, se întorcea către peretele faptelor sale bune şi spre cugetarea la marea milostivire dumnezeiască pe care nu o pot birui toate păcatele omeneşti. Prin aceasta alunga deznădejdea şi se întărea în nădejdea în Domnul, iar dracii, nesuferind această născocire şi lucrare a lui preaînţeleaptă, i s-au arătat aievea şi i-au grăit: ,,Nu ştim cum să ne războim cu tine, fiindcă atunci când te înălţăm până la ceruri tu te pogori până la iad, iar când te pogorâm noi până la iad tu te înalţi până la ceruri”.

Iată, vedem cum acel bărbat îmbunătăţit a smerit muntele trufiei, a umplut valea deznădejdii, a făcut muntele deopotrivă cu prăpastia şi prăpastia deopotrivă cu muntele. Dacă şi noi vom face acelaşi lucru în mintea noastră, dacă vom umple orice prăpastie, dacă vom smeri orice munte şi orice deal, vom face pentru Domnul nostru cale bune şi netedă către noi.

 

Dragostea

Mâna întreagă este mai mare decât orice deget: şi dragostea este mai mare decât credinţa şi nădejdea, deoarece credinţa şi nădejdea rămân numai atât cât trăim aici pe pământ, pe când dragostea rămâne în veac, şi după plecarea noastră de pe pământ. Când cei vrednici se vor duce la Dumnezeu nu va mai fi nevoie de credinţă, fiindcă Îl vor vedea faţă către faţă pe Cel în care ei, trăind pe pământ, au crezut fără să Îl vadă. Nu va mai fi nevoie nici de nădejde, fiindcă vor primi şi vor avea cele în care nădăjduiau. Iar cu dragostea, care nu încetează niciodată, Îl vor iubi în veci pe Domnul Dumnezeul lor, de vederea feţei căruia nu se vor sătura nicicând. Tocmai de aceea dragostea este mai presus de toate.

 

Suntem datori să ne lipim cu inima de Hristos nu numai cu o parte a iubirii noastre. Să nu ne împărţim dragostea în dragoste de Dumnezeu şi dragoste de această lume, în dragoste de Ziditor şi dragoste de zidire, ci să-L iubim pe Dumnezeu cu toată dragostea inimii noastre, din toată inima şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi din toată tăria ta (Marcu 12, 30). În inimă, care este izvorul şi începutul dragostei de orice, zidirea să nu fie deopotrivă cu Ziditorul, făpturile să nu o iubească la fel ca pe Făcător.

 

Prin ce şi cum ne putem uni cu Dumnezeu ? Prin ce ? Prin dragoste, precum este scris: Cela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul (I Ioan 4, 16). Cum ? Iată cum. Trebuie să iubim ceea ce Dumnezeu iubeşte şi niciodată să nu iubim ceea ce nu iubeşte El. Trebuie să facem ceea ce place lui Dumnezeu şi să fugim cu stăruinţă de ceea ce nu este plăcut înaintea Lui. Trebuie să năzuim cu osârdie spre cele de care El Se bucură şi să nu cugetăm vreodată la cele pe care El le opreşte şi pentru care El Se mânie. Lucrul cel mai uimitor este însă acesta: dragostea dumnezeiască, fiind în sine atât de dulce, întrecând orice desfătare a trupului şi a gândului (căci Dumnezeu este întreg dorire, întreg dulceaţă), nu degrabă va părea dulce inimii omeneşti, ci unora li se pare întotdeauna amară, şi reiese că unul şi acelaşi Dumnezeu este şi dulce, şi amar: pentru unii dulce, pentru alţii amar. Despre adevărul acestor spuse ne putem încredinţa din pilda cărţii pe care Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu nu a citit-o cu ochii, ci a mâncat cu dinţii.

Şi am luat cărticica din mâna Îngerului şi o am mâncat pre ea; şi era în gura mea dulce ca mierea, şi după ce o am mâncat, s-a amărât pântecele meu (Apocalipsa 10, 10) …

Cartea aceea însemna cuvintele lui Dumnezeu, care din dragostea Sa de oameni S-a pogorât pe pământ şi doreşte cu dragoste să trăiască în sufletele omeneşti. Ucenicului iubit ea i se dă nu spre citire, fiindcă Domnul îi descoperise deja înţelepciunea Sa cea ascunsă şi tăinuită (a se vedea I Corinteni 2, 7); el ştie deja ce este scris acolo. I se dă ca să o mănânce ca pe o pâine, deoarece cuvântul lui Dumnezeu este pâine duhovnicească şi este ca mierea, fiind prin dulceaţa sa mai presus de miere şi fagure.

Mâncarea se topeşte în fiinţa omului: şi cuvântul lui Dumnezeu, şi dragostea dumnezeiască vor să fie, ca să zic aşa, în fiinţa omului, fiindcă atât de covârşitor îl iubeşte Dumnezeu pe om, că aşa au iubit Dumnezeu lumea, cât şi pre Fiul său cel unul născut l-au dat (Ioan 3, 16). Prin Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu se înţelege nu doar acesta singur, ci toată Biserica lui Hristos cea de pe pământ, ce are gură, are şi pântece. Oamenii drepţi şi plăcuţii lui Dumnezeu sunt gura Bisericii, precum este scris: De … vei osebi pre cel ce este cinstit, de cel ce nu este cinstit, ca gura mea vei fi (Ieremia 15, 19). Dar pântecele cine este ? Pântecele sunt păcătoşii, ce slujesc pântecelui, despre care stă scris: Al cărora Dumnezeu este pântecele, şi a căror slavă este întru ruşinea lor (Filippeni 3, 19).

Să ne uităm, deci, pentru cine este dulce cuvântul lui Dumnezeu şi pentru cine este amar. Pentru gură este dulce, iar pentru pântece este amar, adică pentru cei buni este dulce, iar pentru cei răi amar, fiindcă L-au amărât pe Dumnezeu …

Fericită este gura pentru care este dulce cuvântul lui Dumnezeu ! Blestemat este pântecele pentru care Dumnezeu este amar ! Să ştie fiecare că doar prin dragoste se poate uni cu Dumnezeu. Străduieşte-te să fii gură, nu pântece, şi atunci te vei îndulci cu adevărat de dragostea dumnezeiască. Pe lângă asta, trebuie să te îngrijeşti cu osebire pentru ca odată unit cu El să nu te mai depărtezi, ci să te lipeşti de El cu tărie, ca să nu fii despărţit de El niciodată şi în nici un fel.

 

Mai presus de toate este dragostea, iar dragostea dumnezeiască este cea mai puternică şi cea mai trainică, cea mai tare, fiindcă Solomon zice în Cântarea Cântărilor: Tare este ca moartea dragostea … Apă multă nu va putea stinge dragostea, şi râurile nu o vor îneca pre ea (Cântarea Cântărilor 8, 6-7). Tare este piatra credinţei pe care este întemeiată Biserica lui Hristos, dar tare este şi acoperământul dragostei cu care este acoperită Biserica, întrucât dragostea acoperă toată mulţimea păcatelor.

 

Nu a greşit cel ce a numit foc dragostea dumnezeiască. Focul luminează în întuneric, luminează şi dragostea, după spusa Cuvântătorului de Dumnezeu: Cel ce iubeşte … întru lumină petrece, şi sminteală întru dânsul nu este (I Ioan 2, 10). Focul încălzeşte, încălzeşte şi dragostea, acoperind ca o haină toată mulţimea păcatelor. Focul arde vreascurile, şi dragostea preface în cenuşă vreascurile fărădelegilor noastre, precum s-a zis despre oarecine: Iartă-se păcatele ei cele multe, că a iubit mult (Luca 7, 47). Ceara se topeşte de faţa focului, se topeşte şi inima omenească de căldura dragostei, după cuvântul psalmistului: Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte, în mijlocul pântecelui meu (Psalmi 21, 15). Văpaia focului arde în sus, şi dragostea caută cele înalte şi întrece toate virtuţile, fiind mai presus de toate. Tocmai acest foc – focul dragostei – ne-a fost adus din ceruri de Mântuitorul nostru. Foc, zice El, am venit să arunc pre pământ, şi ce voiesc, dacă acum s-a aprins ? (Luca 12, 49). O, dacă acest foc ar lumina minţile noastre, ar încălzi inimile noastre, ar topi sufletele noastre, ar aprinde duhul nostru ! Aprinde-ne întru dragostea Ta, Multmilostive Cuvânt al lui Dumnezeu !

Focul nu arde de la sine. Chiar trimis din cer, el are nevoie de lemne, căci şi în Vechiul Testament focul de sus s-a pogorât asupra jertfelor lui Moisi şi lui Aaron, dar ca să nu se stingă niciodată preoţii puneau lemne pe altar zi şi noapte.

În înţelesul duhovnicesc, jertfelnicul lui Dumnezeu este inima noastră, iar focul pogorât de sus este dragostea dumnezeiască, revărsată de sus asupra inimilor noastre, după cuvântul apostolesc: Dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat întru inimile noastre prin Duhul Sfânt cel ce s-au dat nouă (Romani 5, 5). Cine vrea, să caute lemne cu care poate să aprindă în sine focul nematerialnic, duhovnicesc, focul dragostei dumnezeieşti, şi să-l păzească nestins în jertfelnicul inimii sale.

 

Nu este adevărată dragostea fără cruce, fără pătimire pentru cel iubit. Despre cei lipsiţi de statornicie în credinţă se spune: Până la o vreme cred şi în vreme de ispită se leapădă (Luca 8, 13): şi despre cei ce nu iubesc cu adevărat se poate spune: iubesc până la o vreme, dar în vreme de încercare cad.

La început, când încă nu se întărise în credinţă şi în dragoste, Sfântul Petru credea că Îl iubeşte pe Domnul cu adevărat, şi zicea: Doamne, cu tine gata sunt şi în temniţă şi la moarte a merge (Luca 22, 33), dar când a venit vremea ispitei, vremea crucii, pătimirii, muceniciei, îndată a căzut: Nu ştiu pre omul acesta (Matei 26, 72). Adevărată este dragostea care nu fuge de cruce, nu se teme de pătimiri, este gata de răni şi moarte pentru cel iubit, dragostea care în vreme de ispită nu cade, ci îndrăzneşte.