Scriptura NT nr. 02

Tâlcuiri la Noul Testament

Comentariu la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului

 
PROLOG

1. Înainte de a scrie despre Cartea Evangheliei pe care Sfântul Luca a scris-o cu ajutorul lui Dumnezeu, ne gândim că ar trebui mai întâi vorbit despre stilul său original de istoric. În timp ce Sfânta Scriptură anulează înţelepciunea antică (I Corinteni 1, 17-25), învăţătura sa, deoarece aceasta se sprijină pe falsa înşiruire a cuvintelor, mai degrabă decât pe cunoaşterea lucrurilor, cei care caută în Scripturi acele lucruri pe care filozofii le consideră minunate, le vor găsi.

2. Sunt trei lucruri pe care filozofii acestei lumi le consideră a fi strălucite, anume întreita înţelepciune, care este sau naturală, sau morală, sau raţională. Putem observa aceste trei elemente deja în Vechiul Testament. Ce altceva semnifică acele trei fântâni (Facerea 25, 11; 26, 22-23), dintre care una este a vedeniei, alta a abundenţei şi cea de-a treia a jurământului, ce arată că virtutea patriarhilor era întreită ? Înţelepciunea raţională este fântâna vedeniei, deoarece raţiunea ascute vederea minţii şi curăţă contemplarea sufletului; înţelepciunea morală este fântâna abundenţei, deoarece la străinii, pe chipul cărora erau zugrăvite patimile trupeşti, Isaac găseşte curgerea unei minţi agere, care pentru obiceiuri bune pur şi simplu zboară, iar bunătatea abundă faţă de alţii când există asprime faţă de sine; a treia fântână este a jurământului, adică a înţelepciunii naturale, care înţelege ce este mai presus de natură sau al naturii, deoarece, într-adevăr, ea afirmă şi jură ca şi cum Dumnezeu este martor, şi este reprezentată ca dumnezeiască atunci când Domnul naturii este citat ca un martor al credinţei. Ce ne arată cele trei cărţi ale lui Solomon – Pildele, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor – decât că Solomon avea această întreită înţelepciune ? El a scris despre înţelepciunea raţională şi morală în Pilde, şi despre cea naturală în Eclesiast, deoarece ,,deşertăciunea deşertăciunilor, toate” cele ce există în această lume ,,sunt deşertăciune” (Eclesiastul 1, 2), pentru că ,,deşertăciunii s-a supus zidirea” (Romani 8, 20); apoi, cât despre minunata şi cugetata Cântare a Cântărilor, atunci când dragostea Cuvântului Ceresc se revarsă în sufletele noastre, şi mintea noastră se împreunează cu dorinţa unei sfinte uniri, sunt revelate taine minunate.

 

Sfântul Ambrozie al Milanului. Icoană greco-bulgară de la Muntele Athos, 1874

 

3. Şi ce înţelepciune oare le lipsea evangheliştilor, ce sunt bogaţi în multe virtuţi, dar fiecare excelează într-una aparte ? Deoarece, cu adevărat, există o înţelepciune naturală în Evanghelia scrisă după Ioan. Pentru că nimeni altcineva, îndrăznesc să spun, nu a văzut, cu o înţelepciune atât de desăvârşită, măreţia lui Dumnezeu, pe care Ioan ne-a revelat-o nouă, prin cuvintele sale. El a transcens norii, a transcens virtuţile cerurilor, a transcens îngerii (Luca 21, 26) şi a desluşit Cuvântul dintru început şi a văzut Cuvântul cu Dumnezeu (Ioan 1, 1). Dar cine a urmărit simplele detalii mai moral din punct de vedere uman decât Sfântul Matei şi a stabilit pentru noi principiile vieţii ? Ce este mai raţional în acea minunată înlănţuire decât că Sfântul Marcu a crezut de cuviinţă să înceapă prin a zice: ,,Iată, eu trimit pre îngerul meu” (Marcu 1, 2; Maleahi 3, 1) şi ,,glasul celui ce strigă în pustie” (Marcu 1, 3; Isaia 40, 3), pentru a se vădi minunea şi a învăţa că omul trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu prin smerenie, înfrânare şi credinţă, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul care a păşit pe această cale spre viaţa veşnică, cu hainele şi hrana sa asemenea cuvintelor sale (Marcu 1, 6-7) ?

4. Dar, cu adevărat, Sfântul Luca a păstrat, aşa cum a fost, o anumită cronologie a istoriei şi ne-a revelat mai multe minuni ale faptelor Domnului, astfel că istoria Evangheliei sale a îmbrăcat virtutea întregii înţelepciuni. Ce alt adevăr mai înalt a dezvăluit el cu privire la înţelepciunea naturală decât acela că Sfântul Duh a lucrat întruparea dumnezeiască (Luca 1, 35) ? Prin urmare, el propovăduieşte adevărurile naturale, pe care Duhul le viază. Astfel, de asemenea, David, propovăduind înţelepciunea naturală, spune: ,,Trimite-vei Duhul tău, şi se vor zidi” (Psalmi 103, 31). El învaţă adevărurile morale în acelaşi capitol cu Fericirile într-atât încât eu trebuie să-mi iubesc duşmanii (Luca 6, 27), şi să nu-l îndepărtez sau să-l lovesc pe cel ce mă loveşte (Luca 6, 29), şi să fac bine, să împrumut fără să nădăjduiesc a căpăta ceva şi fără a aştepta răsplată (Luca 6, 34-35), pentru că răsplata mai uşor o va primi cel ce nu o aşteaptă. El învaţă, de asemenea, adevărurile raţionale, precum: ,,Cel ce este credincios întru puţin, şi întru mult credincios este” (Luca 16, 10). Ce aş putea spune mai mult despre adevărurile naturale ? Aceea că el a învăţat că puterile cerurilor se vor clătina (Luca 21, 26), că numai Domnul este Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, la ale cărui patimi întunericul a cuprins ziua, pământul s-a cutremurat, iar soarele a pierit (Luca 23, 44-45).

5. Aşadar, înţelepciunea duhovnicească în adevăr are întreaga suveranitate pe care înţelepciunea lumească, în mod fals, pretinde că o deţine, cu atât mai mult cu cât, pentru a sublinia, credinţa noastră adevărată în marea taină a Sfintei Treimi nu ar putea exista fără această întreită înţelepciune; dacă nu am fi crezut în El, Tatăl prin natură care L-a născut pe Mântuitorul nostru, în El, Fiul care, supunându-se Tatălui ascultător făcându-se până la moarte (Filipeni 2, 8), ne-a răscumpărat, şi în El, Duhul raţional care insuflă în inimile oamenilor slăvirea dumnezeirii şi călăuzeşte viaţa omului. Nimeni să nu creadă că am câştigat o putere sau o virtute superioară, căci prin aceasta l-ar putea ataca şi pe Pavel, cu această falsă acuzaţie. Nici că el creează o superioritate când spune: ,,Şi sunt osebiri darurilor, iar acelaşi Duh. Şi osebiri slujbelor sunt, iar acelaşi Domn. Şi osebiri lucrărilor sunt, iar acelaşi Dumnezeu este care lucrează toate întru toţi” (I Corinteni 12, 4-6). Aşadar, Fiul lucrează toate întru toţi, precum spune el undeva că ,,toate şi întru toţi Hristos” (Coloseni 3, 11). Sfântul Duh, de asemenea, lucrează deoarece ,,toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind deosebi fiecăruia precum voieşte” (I Corinteni 12, 11). Prin urmare, nu există o superioritate a lucrărilor, nici o deosebire, căci nici în Tatăl, nici în Fiul, nici în Duhul Sfânt nu există o a doua plinătate a virtuţii.

6. Să credem cele scrise cu sârguinţă, aşa cum le-am citit, astfel că poate ele vor fi mai roditoare în noi prin cuvintele: ,,Tot cel ce cere, ia, şi cel ce caută, află, şi celui ce bate, i se va deschide” (Matei 7, 8). Silinţa deschide prin ea însăşi uşa Adevărului; să ne supunem învăţăturilor cereşti. Nu i s-a spus zadarnic omului, ca nici unei alte fiinţe vii: ,,Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta” (Facerea 3, 19); pentru că pământul, la porunca lui Dumnezeu, dă mâncare animalelor (Facerea 1, 11), ce sunt prin natură iraţionale, şi numai omul, singur, pentru a se folosi de raţiunea pe care a primit-o, trebuie să muncească din greu toată viaţa. Dar cel care nu se mulţumeşte cu hrana celorlalte fiinţe, cel pentru care pomul purtător de fructe, dăruite tuturor spre mâncare (Facerea 1, 11; 2, 16), nu este suficient, ci caută pentru sineşi delicatesele diferitelor ospăţuri, bunătăţile pământurilor de peste mări şi ţări, delicatesele oceanului, nu ar trebui să cârtească, el care caută hrana sa prin trudă, dacă acceptă să se ostenească puţin pentru a dobândi viaţa veşnică. Prin urmare, cel care vine să se lupte pentru adevărurile sfinte şi se dezbracă pe sineşi de grija faţă de această viaţă, care este supusă greşelii, şi precum un atlet dezbrăcat de răutate îşi unge mădularele sufletului său cu uleiul duhovnicesc al cuvioşiei şi intră în luptă pentru Adevăr, va câştiga fără îndoială răsplata veşnică a sfintei cununi. ,,Că roada ostenelelor bune cu bună cinste este” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 15) şi cu cât sunt mai numeroase bătăliile, cu atât mai mare este cununa virtuţilor (II Timotei 4, 8).

7. Dar să ne întoarcem la subiectul nostru. Am spus că această Carte a Evangheliei este scrisă într-un stil istoric. Aşadar, în comparaţie cu celelalte Evanghelii, găsim în ea o mai mare râvnă pentru descrierea evenimentelor decât pentru expunerea învăţăturilor. Şi evanghelistul însuşi, într-un mod istoric, începe cartea sa prin naraţie: ,,Fost-a, zice el, în zilele lui Irod, împăratul Iudeei, un preot oarecare anume Zaharia” (Luca 1, 5) şi continuă cu o descriere deplină şi cronologică. Deci, de asemenea, aceia care cred că simbolurile celor patru fiinţe ce sunt revelate în Apocalipsă (Iezechiil 1, 5-12; 10, 14; Apocalipsa 4, 6-11) pot preînchipui cele patru Cărţi ale Evangheliei doresc ca această Carte să fie reprezentată în forma unui viţel, pentru că viţelul este jertfa preoţească. Şi această Carte a Evangheliei se aseamănă unui viţel, deoarece începe cu preoţii şi sfârşeşte cu Viţelul care, luând asupra Sa păcatele întregii omeniri, a fost jertfit pentru viaţa întregii lumi (I Petru 2, 24; I Ioan 2, 2), deci El a fost un Viţel Preoţesc. Căci acelaşi este şi Viţel şi Preot: Preot, pentru că El este Izbăvitorul nostru – căci ,,mângâitor avem către Tatăl, pre Iisus Hristos cel drept” (I Ioan 2, 1) şi Viţel, pentru că El ne-a răscumpărat pe noi cu propriul Său Sânge (Evrei 9, 12-14; Apocalipsa 5, 9). Este, de asemenea, potrivit să spunem, precum am spus că Evanghelia Sfântului Matei este morală, că o astfel de opinie nu este de neluat în seamă în ceea ce priveşte Cartea Evangheliei a Sfântului Luca, deoarece morala este la drept vorbind umană.

8. Încă mulţi cred că Însuşi Mântuitorul este preînchipuit, în cele patru Cărţi ale Evangheliei, în simbolurile celor patru creaturi, deoarece El este Omul, El este Leul, El este Viţelul, El este Vulturul: Omul pentru că El a fost născut de Maria, Leul pentru că El este tare (Judecătorii 14, 14, 18; Luca 3, 16), Viţelul pentru că El este o jertfă, Vulturul pentru că El este Învierea (Psalmi 102, 5). Şi, astfel, simbolurile Fiinţei sunt preînchipuite în fiecare Carte, încât conţinutul fiecărei Evanghelii pare a se potrivi naturii, sau virtuţii, sau darului, sau minunii Fiinţei zugrăvite. Cu toate că acestea sunt în toate, în fiecare este, încă, perfecţiunea unei virtuţi individuale. Pentru că una a descris Naşterea Omului şi a scris despre virtuţile Lui cu o bogăţie a învăţăturii; alta a început de la expunerea puterii dumnezeieşti, deoarece un Împărat dintr-un împărat, un om curajos dintr-un om curajos, un Om adevărat dintr-un om adevărat, a învins moartea prin virtutea trăirii; a treia a început cu jertfirea preoţească şi a anunţat moartea Viţelului în mai mare amănunt; a patra a înfăţişat minunile Învierii dumnezeieşti mai deplin decât restul. Prin urmare, ,,toate şi întru toţi Hristos” (Coloseni 3, 11), precum este scris, nu deosebit în fiecare, ci adevărat în toate. Dar să lăsăm deja Cuvântul Evangheliei.