Scriptura VT nr. 07

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a VI-a (Iezechiil 1, 15-18)

1. ,,Întunecoasă apă în norii văzduhurilor” (Psalmi 17, 13), deoarece cunoaşterea este ascunsă în proorocii. Dar noi am auzit glasul mărturisitor al lui Solomon: ,,Este slava împăraţilor să ascundă cuvântul şi slava lui Dumnezeu să cerceteze lucrul, căci este cinstea oamenilor să ascundă tainele lor şi slava lui Dumnezeu să descopere tainele cuvântului Său”. Dar Adevărul spune despre El Însuşi ucenicilor Săi: ,,Ceea ce grăiesc vouă la întuneric, să spuneţi la lumină” (Matei 10, 27); adică, ,,Tâlcuiţi cu limpezime tot ceea ce auziţi în întuneric din alegorii”.

Însăşi întunecimea cuvântului dumnezeiesc este de mare folos, fiindcă instruieşte percepţia pentru a se întinde către apatie şi astfel o exersează pentru a prinde ceea ce nu ar putea prinde dacă ar fi trândavă. Şi (întunecimea) are ceva încă mai minunat deoarece înţelegerea Sfintei Scripturi, care ar deveni lipsită de valoare dacă ar fi dezvăluită tuturor, când este descoperită în unele locuri obscure împrospătează cu mai multă mireasmă, cu cât căutarea ei osteneşte mai tare sufletul. Dar iată, acum, este spus prin glasul Sfântului Iezechiil:

2. ,,Şi am văzut, şi iată o roată era pre pământ, care se ţinea de cele patru hiare” (Iezechiil 1, 15). Dar ce semnifică o roată, dacă nu Sfânta Scriptură, care se rostogoleşte din orice direcţie către minţile ascultătorilor, şi nu este stăvilită de nici o buturugă a erorii în calea propovăduirii sale ? Ea se rostogoleşte din orice direcţie, fiindcă înaintează drept şi smerit în mijlocul potrivniciei şi prosperităţii deopotrivă. Deoarece cercul învăţăturilor ei este când sus, când jos, cele care sunt grăite duhovniceşte celor mai desăvârşiţi, şi potrivite cu litera pentru cei slabi, şi cele pe care cei mici le înţeleg cuvânt cu cuvânt, oamenii învăţaţi le înalţă prin înţelegerea duhovnicească.

Fiindcă, într-adevăr, care dintre copii ar şti despre Isav şi Iacov, că unul este trimis să vâneze pentru a fi binecuvântat, iar celălalt cu adevărat înlocuindu-l prin mijlocirea mamei sale este binecuvântat de tatăl său, dacă nu se hrăneşte din istoria Sfintei Scripturi ? În această istorie, dacă ar fi fost mai subtil comprimată pentru înţelegere, el vede că Iacov nu a furat binecuvântarea celui întâi-născut prin înşelăciune, ci a primit ceea ce i se cuvenea, pe care o câştigase cu consimţământul fratelui său, în schimbul unui blid de linte.

 

Isaac binecuvântându-l pe Iacov. Mozaic din Capela Palatină, Palermo, Sicilia

 

3. Dar cu adevărat, dacă cineva, înţelegând la un nivel mai înalt, a dorit să judece faptele unuia sau altuia prin tainele alegoriei, el se înalţă numaidecât de la istorie la taină. Căci de ce a dorit Isaac să mănânce din vânatul fiului său mai mare, dacă nu că Atotputernicul Dumnezeu a dorit să Se hrănească cu faptele bune ale poporului evreu ? Dar când el a zăbovit, Rebeca l-a înlocuit cu fiul mai tânăr, fiindcă pe câtă vreme poporul evreu a căutat fapte bune departe, mama a învăţat neamurile păgâne în har, astfel încât ele au adus Atotputernicului lor Tată hrana faptelor bune şi au primit binecuvântarea fratelui mai mare. El (Iacov) a adus aceeaşi hrană din animalele domestice, fiindcă neamurile păgâne, necăutând să placă lui Dumnezeu din jertfe exterioare, spun prin glasul proorocului: ,,Întru mine sunt Dumnezeule rugăciunile, care voiu răsplăti laudei tale” (Psalmi 55, 12).

De ce acelaşi Iacov şi-a acoperit mâinile, braţele şi gâtul cu piei de capră, dacă nu că o capră se obişnuia să fie adusă (jertfă) pentru păcat ? Într-adevăr, de asemenea, neamurile păgâne pedepseau păcatele trupeşti, dar nu le era ruşine să mărturisească că erau acoperite cu păcate trupeşti. De ce el îmbracă haina fratelui său mai mare, dacă nu că el era împodobit cu învăţăturile Sfintei Scripturi, care a fost dată neamului mai vârstnic pentru faptele lui bune ? Iar cel mai tânăr a folosit acasă acestea pe care cel mai vârstnic le-a părăsit când a plecat, fiindcă păgânii ţin seama de aceste învăţături pe care poporul evreu nu putea să le păstreze atâta vreme cât lua aminte doar la litera acestora.

Şi de ce Isaac nu-l recunoaşte pe acelaşi fiu când îl binecuvântează, dacă nu că Domnul a spus despre păgâni prin psalmistul: ,,Norodul pe care nu l-am cunoscut, mi-a slujit mie; întru auzul urechii m-a auzit” (Psalmi 17, 48) ? De ce nu l-a văzut în prezent şi totuşi a văzut ceea ce se va întâmpla cu el în viitor, dacă nu, când Atotputernicul Dumnezeu a profeţit prin proorocul Său că harul va fi dăruit păgânilor, el prin har nu a văzut aceasta în prezent, fiindcă Dumnezeu l-a lăsat în eroare, şi totuşi deoarece era pe punctul de a înţelege, a anticipat aceasta prin harul binecuvântării ?

De aici este spus aceluiaşi Iacov, care închipuie neamurile păgâne: ,,Iată mirosul fiului meu ca mirosul unei ţarine pline, care o au binecuvântat Domnul” (Facerea 27, 27). Căci astfel Adevărul spune în Evanghelie: ,,|arina este lumea” (Matei 13, 39) şi deoarece neamurile, conduse către credinţă prin aleşii Lui, sunt parfumate cu virtuţi în întreaga lume, mirosul fiului său este ca mirosul unei ţarine pline.

4. Într-adevăr, de un fel este mirosul florii viţei de vie, fiindcă mare este virtutea şi credinţa propovăduitorilor care îmbată minţile ascultătorilor; altul este mirosul florii de măslin, fiindcă dulce este lucrarea milostivirii, care reînvie şi străluceşte ca uleiul de măsline; altul este mirosul trandafirului, fiindcă minunat este parfumul lui care radiază şi este înmiresmat cu sângele mucenicilor; altul este mirosul crinului, căci viaţa sa trupească este albă ca nestricăciunea fecioriei; altul este mirosul viorelei, fiindcă mare este virtutea celui smerit care, preferând din umilinţă să ocupe locuri îndepărtate, nu se înalţă pe sineşi de pe pământ către înălţimi şi slujeşte în cugetul său porfirei împărăţiei cerurilor; altul este mirosul nardului când ajunge la maturitate, fiindcă desăvârşirea faptelor bune este pregătită spre bucuria celor care însetează de dreptate.

Prin urmare, deoarece prin aleşii Lui neamurile sunt răspândite în întreaga lume şi din virtuţile pe care le lucrează umplu din nou cu mireasma faimei bune pe toţi cei care înţeleg, poate fi spus pe drept: ,,Mirosul fiului meu ca mirosul unei ţarine pline”. Dar deoarece nu au aceste virtuţi de la ei înşişi, se adaugă: ,,Care o au binecuvântat Domnul”.

5. Şi pentru că acest neam al aleşilor se înalţă încă şi în contemplaţie prin unii, şi cu adevărat prin alţii sporeşte din plin doar în faptele vieţii active, este în mod corect adăugat acolo: ,,Să-ţi dea ţie Dumnezeu din roua cerului şi din grăsimea pământului” (Facerea 27, 28). Fiindcă roua cade pe furiş de sus. Şi pe cât de des primim roua cerului, pe atât de des prin insuflarea contemplaţiei celei mai lăuntrice noi vedem în mod subtil ceva din tărâmurile cereşti. Când, într-adevăr, săvârşim fapte bune de asemenea prin trup, suntem îmbogăţiţi cu grăsimea pământului.

6. De ce Isav se întoarce prea târziu la tatăl său, decât că poporul evreu se întoarce din nou cu întârziere să-L împace pe Domnul său ? Şi aceasta este spusă lui (Isav) în binecuvântare: ,,Şi va fi o vreme când vei lepăda şi vei sfărâma jugul lui de pre grumazul tău” (Facerea 27, 40). Căci la sfârşit poporul evreu va fi slobozit din robia păcatului, fiindcă este scris: ,,Până ce va intra plinirea neamurilor. Şi aşa tot Israilul se va mântui” (Romani 11, 25-26).

7. Pe care din fii nu-i întoarce istoria Evangheliei în lucrarea minunii, că Domnul a poruncit ca vasele goale să fie umplute cu apă şi numaidecât a preschimbat această apă în vin ? Dar când ascultătorii mai atenţi iau aminte la aceasta cu înţelegere şi îi dau cinste crezând istoria sfântă, ei găsesc semnificaţia lăuntrică. Pentru că Cel care ar putea preschimba apa în vin, a dorit totuşi ca vasele goale să fie de îndată reumplute. Dar El porunceşte ca vasele să fie umplute cu apă, fiindcă inimile noastre trebuie să fie mai întâi reumplute cu istoria Sfintei Scripturi. Şi El preschimbă apa în vin pentru noi, atunci când această istorie este preschimbată pentru noi prin taina alegoriei în înţelegere duhovnicească.

Deci, roata este, ca să spunem aşa, rostogolită pe pământ fiindcă adaptează cuvântul smerit pentru copii, în timp ce împărtăşeşte adevărurile duhovniceşti celor maturi şi îşi înalţă, ca să spunem aşa, traiectoria către înălţime şi se înalţă din nou de unde a fost văzută că atinge pământul puţin mai înainte.

8. Fiindcă Sfânta Scriptură (închipuită prin roată) cu adevărat învaţă în toate privinţele, precum o roată face un cerc complet. Astfel este scris în Lege: ,,Vei face sfeşnic de aur curat bătut să faci sfeşnicul, fusul lui şi ramurile şi scafele şi merişoarele şi florile dintr-însul să fie” (Ieşirea 25, 31). Cine este înţeles prin sfeşnic dacă nu Mântuitorul omenirii ? Cel care în firea Sa omenească a strălucit pe pământ cu lumina dumnezeirii, astfel încât El a devenit sfeşnicul lumii pentru ca prin Lumina Sa fiecare păcătos să poată vedea în ce întuneric se află. Pentru că El a luat firea noastră fără de păcat, este poruncit ca sfeşnicul cortului mărturiei să fie făcut din cel mai curat aur. Trebuie să fie lucrat bătut pentru că Mântuitorul nostru, care S-a arătat Dumnezeu desăvârşit de la zămislirea şi naşterea Sa, a răbdat durerile pătimirilor şi astfel a ajuns la slava Învierii Sale.

Prin urmare, sfeşnicul a fost bătut din aur curat fiindcă El nu a avut nici un păcat şi totuşi Şi-a adus Trupul Său prin necinstirile Patimii Sale către nemurire. Fiindcă în afară de virtuţile sufletului, El nu a avut nimic prin care să Se poată folosi de bătăi. Fiindcă în mădularele Sale, care suntem noi, El Se foloseşte zi de zi de bătăi, căci atunci când noi suntem răniţi şi îndureraţi ca noi să ne învrednicim a fi Trupul Său, El Însuşi câştigă. Pentru că este scris despre Trupul Său: ,,Dintru care tot trupul prin încheieturi şi legături primind darea şi întocmindu-se, creşte creşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 2, 19).

Căci, într-adevăr, noi suntem cu toţii Trupul Său. Cu adevărat, trupul este legat prin încheieturi şi legături deoarece pe câtă vreme pieptul este unit cu capul, braţele cu pieptul, mâinile cu braţele, degetele cu mâinile, tot aşa şi celelalte mădulare se alătură membrelor. Tot trupul se desăvârşeşte asemenea sfinţilor apostoli, pentru că ei au stat în preajma Mântuitorului nostru, precum pieptul s-a unit cu capul. Mucenicii i-au urmat, precum braţele sunt unite cu pieptul. Când păstorii şi cărturarii au fost adăugaţi lor prin faptele bune, mâinile s-au unit cu braţele.

Într-adevăr, la întreg acest trup al Mântuitorului nostru se contribuie zi de zi în cer prin încheieturi şi legături, deoarece atunci când sufletelor celor aleşi sunt conduse acolo către El, mădularele lor sunt legate la El. Pe drept se spune despre El: ,,Primind darea şi întocmindu-se, creşte creşterea lui Dumnezeu”, căci Atotputernicul Dumnezeu Mântuitorul nostru, care nu are în El Însuşi cu ce să Se folosească, totuşi creşte prin mădularele Sale.

Din nou este scris: ,,Până ce vom ajunge toţi … întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Cu adevărat, Biserica însăşi ar trebui înţeleasă prin fusul aceluiaşi sfeşnic, Biserica care este Trupul Său deoarece ea stă liberă în mijlocul atâtor potrivnicii. Fiindcă ramurile care ies din fus sunt propovăduitorii care au dus cu ei sunetul dulce în lume, fireşte al noii cântări.

Se obişnuieşte ca scafele să fie umplute cu vin. Aşadar, ce sunt minţile ascultătorilor dacă nu scafe care sunt reumplute cu vinul cunoaşterii de către sfinţii propovăduitori ? Ce este un merişor (o mică sferă) dacă nu fluenţa propovăduirii ? Fiindcă o sferă se rostogoleşte în orice direcţie. Iar propovăduirea care nu poate fi nici stânjenită de potrivnicie, nici intensificată de prosperitate este o sferă, deoarece este cutezătoare chiar şi în mijlocul nenorocirii şi smerită în prosperitate, nici nu se împiedică de frică, nici de orgoliu. Prin urmare, nu poate fi oprită în cursul ei fiindcă ea însăşi trece fluent prin toate lucrurile.

9. Dar pentru a continua ceea ce am citat ca exemplu, florile de pe sfeşnic sunt potrivit descrise după ramuri, scafe şi merişoare deoarece prin harul şi fluenţa propovăduirii pe care le-am amintit urmează acea ţară înflorită care este verde cu sfinte suflete, adică flori veşnice. Prin urmare, merişoarele aparţin strădaniei, florile răsplăţii.

În consecinţă, aşa cum expunerea proorociei este tâlcuită ca un potir la Moisi, tot aşa Sfânta Scriptură însăşi este înţeleasă aici prin roată. Apoi proorocul, când a văzut sfintele fiinţe, a adăugat: ,,Şi am văzut, şi iată o roată era pre pământ, care se ţinea de cele patru hiare” (Iezechiil 1, 15).

10. În această chestiune, având în vedere că în continuare sunt descrise roţile, de ce se spune mai întâi că apare o roată dacă nu că doar Vechiul Testament a fost dat poporului din vechime, şi s-a învârtit precum o roată pentru a instrui minţile lor ? Dar este bine spus şi că aceeaşi roată a apărut pe pământ. Fiindcă s-a spus omului păcătos: ,,Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19). Apoi, roata a apărut pe pământ deoarece Atotputernicul Dumnezeu a aşezat Legea în inimile păcătoşilor. Dar pentru că aceste făpturi înaripate îi indică, precum am spus, pe evanghelişti, cum sunt zărite mai întâi făpturile înaripate, apoi o singură roată, când mai întâi a venit Vechiul Testament şi apoi au urmat sfinţii evanghelişti ? Dar noi putem înţelege din aceste cuvinte că cei care covârşesc cu vrednicia au fost mai întâi văzuţi de prooroc. Fiindcă cu cât mai mult Sfânta Evanghelie covârşeşte Vechiul Testament, cu atât mai mult ar trebui ca propovăduitorii ei să fie preferaţi istorisirii profetice.

11. Cu toate că există încă altceva care trebuie să fie cumpănit în această relatare, deoarece duhul proorociei adună înlăuntrul său evenimente trecute şi viitoare, astfel încât nu este posibil a le prezenta în acelaşi timp în vorbirea proorocului. Dar el face cunoscute multe dintre vedeniile sale prin graiuri diferite şi acum vorbeşte despre ultimul după primul, acum despre primul după ultimul.

 

 

Prin urmare, Iezechiil a văzut într-un chip slava Sfintei Biserici Soborniceşti şi a evangheliştilor prin asemănarea celor patru fiinţe şi încă în mod neaşteptat adaugă acele lucruri care au fost făcute în vremurile de odinioară, ca el să poată arăta cu limpezime că a văzut în acelaşi timp ceea ce limba de carne s-a mulţumit să nu vestească de îndată. Deoarece, într-adevăr, noi am spus că toţi cei aleşi sunt înţeleşi prin cele patru fiinţe sfinte, trebuie de asemenea să observăm că unii dintre sfinţi au fost înaintea Legii, care prin legea firească au trăit cu asprime şi au plăcut Atotputernicului Dumnezeu.

În plus, roata este descrisă după sfintele făpturi, deoarece mulţi dintre cei aleşi erau desăvârşiţi în ochii Atotputernicului Dumnezeu şi erau dinaintea Legii. Dacă, cu toate acestea, noi trebuie să socotim sfintele fiinţe numai ca înfăţişându-i pe evanghelişti, după cum am spus, există încă altceva care trebuie să luăm în considerare. Fiindcă sfântul prooroc a perceput că chiar aceste cuvinte pe care el le-a oferit învăluite în întuneric erau spuse nu pentru poporul evreu, ci pentru neamurile păgâne. Prin urmare, vorbindu-ne nouă, el trebuie să ne descrie mai întâi sfintele făpturi şi apoi roata, deoarece noi, venind prin darul lui Dumnezeu la credinţă, nu am învăţat Evanghelia prin Lege, ci Legea prin Evanghelie. Cum într-adevăr, sau cel puţin în ce chip va apărea roata, el indică atunci când spune: ,,Care se ţinea de cele patru hiare” (Iezechiil 1, 15). Apoi, încă o dată, este adăugat:

12. ,,Şi chipul roatelor şi făptura lor în chipul Tarsisului, şi asemănarea a celor patru, şi chipul lor şi făptura lor ca şi cum ar fi roată în roată” (Iezechiil 1, 16 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi chipul roatelor şi lucrarea lor în chipul mării”: şi cele patru aveau toate aceeaşi asemănare. Şi chipul lor şi lucrarea lor ca şi cum ar fi roată în roată”). De ce atunci când a fost menţionată o roată, puţin mai târziu este adăugat ,,ca şi cum ar fi roată în roată”, dacă nu că Noul Testament a stat ascuns prin alegorie în litera Vechiului Testament ? De asemenea, din acest motiv, aceeaşi roată care a apărut prin sfintele făpturi este descrisă ca având patru feţe, deoarece Sfânta Scriptură este împărţită în patru părţi în cele două Testamente. Cu adevărat, Vechiul Testament este împărţit în Legea şi Proorocii, iar Noul Testament în Evanghelii şi Faptele şi Cuvintele Apostolilor. Fiindcă noi ştim că atunci când ne întoarcem faţa într-acolo noi vedem ceea ce este necesar.

Deci, roata are patru feţe, fiindcă mai întâi a perceput păcatele oamenilor care trebuia să fie stăvilite prin Lege, apoi a văzut prin Prooroci, mai subtil într-adevăr prin Evanghelie, şi în cele din urmă a spus prin Apostoli faptele care trebuia să fie oprite în păcatele oamenilor. Se poate înţelege şi că roata are patru feţe pentru că, răspândită prin darul proorociei, Sfânta Scriptură este făcută cunoscută în cele patru colţuri ale lumii. De aici, este potrivit că mai întâi aceeaşi roată a apărut prin sfintele fiinţe şi apoi că a avut patru feţe, căci dacă Legea nu ar fi fost în armonie cu Evanghelia nu ar fi fost făcută cunoscută în cele patru colţuri ale lumii.

13. Apoi urmează: ,,Şi chipul roatelor şi făptura lor în chipul Tarsisului”. (Iezechiil 1, 16 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi chipul roatelor şi lucrarea lor în chipul mării”). Sfintele cuvinte sunt în mod corect descrise ca fiind asemenea mării, deoarece ele conţin volume mari de opinii, noiane de reflecţii. Nici nu este spus pe nedrept că Sfânta Scriptură este asemenea mării, fiindcă raţionamentele vorbirii sunt adeverite aici, prin taina botezului. Dar cu siguranţă nu trebuie pierdut din vedere că noi navigăm pe mare în vase atunci când călătorim către pământurile râvnite. Căci ce este pământul la care năzuim dacă nu acela despre care este scris: ,,Partea mea eşti în pământul celor vii” (Psalmi 141, 7) ?

Dar cel care traversează marea, după cum spun, este purtat în lemn. Şi noi ştim că Sfânta Scriptură ne vesteşte nouă lemnul Crucii prin Lege, când spune: ,,Blestemat de Dumnezeu este tot cel spânzurat pre lemn” (A Doua Lege 21, 23). Fiindcă Pavel depune mărturie pentru Mântuitorul nostru, zicând: ,,Făcându-se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13). Face cunoscut lemnul de asemenea prin Prooroci, atunci când spune: ,,Domnul au împărăţit de pe lemn” (Psalmi 95, 9 – acest citat nu se regăseşte în versiunile în limba română ale Sfintei Scripturi). Şi din nou: ,,Veniţi să băgăm lemn în pâinea lui” (Ieremia 11, 19).

Lemnul Crucii este limpede arătat nouă prin Evanghelie, unde este vestită însăşi Patima Domnului nostru, care a fost proorocită. Dar aceeaşi Cruce este înţeleasă de apostoli în cuvinte şi fapte când Pavel spune: ,,Lumea s-a răstignit, şi eu lumii” (Galateni 6, 14). Şi din nou: ,,Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos”.

Prin urmare, pentru noi cei ce călătorim către patria noastră veşnică, Sfânta Scriptură este o mare prin cele patru feţe ale ei. Ea vesteşte Crucea, deoarece ne poartă pe lemn către pământul celor vii. Căci dacă proorocul nu ar fi perceput Sfânta Scriptură ca fiind asemenea unei mări, cu greu ar fi spus: ,,S-a umplut tot pământul a cunoaşte pre Domnul, ca apa multă, care acoperă mările” (Isaia 11, 9).

Apoi urmează:

14. ,,Şi asemănarea a celor patru, şi chipul lor şi făptura lor ca şi cum ar fi roată în roată” (Iezechiil 1, 16 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi cele patru aveau toate aceeaşi asemănare. Şi chipul lor şi lucrarea lor ca şi cum ar fi roată în roată”). Cele patru au toate aceeaşi asemănare fiindcă ceea ce prevesteşte Legea, aceeaşi spune şi Proorocul; ceea ce vestesc Proorocii, face cunoscut Evanghelia; ceea ce a făcut cunoscut Evanghelia, Apostolii vor fi vestit în întreaga lume. Aşadar, cele patru au o asemănare, deoarece cuvintele dumnezeieşti, deşi separate în timp, sunt însă una în înţelesuri.

15. ,,Şi chipul lor şi făptura lor ca şi cum ar fi roată în roată”. Roata înlăuntrul unei roţi este, precum am spus, Noul Testament înlăuntrul Vechiului Testament, pentru că ceea ce a definit Vechiul Testament, a înfăţişat Noul Testament. Ca să nu lungim vorba, de ce Eva a fost născută în timp ce Adam dormea, decât că Biserica a fost zidită prin moartea lui Hristos ? De ce Isaac este dus spre jertfă purtând lemne de foc, aşezat pe altar şi trăieşte, decât că Mântuitorul nostru, dus către patimă, El Însuşi a purtat lemnul Crucii Sale ? Şi astfel, El a murit jertfindu-Se pentru noi în umanitatea Sa, în vreme ce a putut rămâne nemuritor prin dumnezeirea Sa.

De ce ucigaşul achitat se întoarce la ale sale după moartea preotului cel mare (potrivit Numerii 35, 25), decât că neamul omenesc, care prin păcat a atras asupra sa moartea, după moartea adevăratului Mare Preot, adică Mântuitorul nostru, este eliberat din lanţurile păcatelor sale şi a redobândit Raiul ? De ce s-a poruncit ca acoperământul împăcării să fie făcut în cortul mărturiei, şi deasupra lui să fie aşezaţi doi heruvimi din aurul cel mai curat, unul de o parte şi celălalt de cealaltă parte, întinzând aripile lor şi umbrind acoperământul împăcării, şi feţele lor să fie una către alta cu feţele lor întoarse către acoperământul împăcării (potrivit Ieşirea 25, 18-20), decât că fiecare Testament este într-o conglăsuire cu el însuşi cu privire la Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, că ceea ce unul defineşte, celălalt înfăţişează ? Fiindcă ce se înţelege prin acoperământul împăcării decât Însuşi Mântuitorul neamului omenesc ? Despre El este spus prin Pavel: ,,Pe care l-au rânduit Dumnezeu împăcare prin credinţă întru sângele lui” (Romani 3, 25).

Dar ce se înţelege prin cei doi heruvimi care sunt descrişi ca deplinătatea învăţăturii dacă nu cele două Testamente ? Unul dintre ei stă de o parte a acoperământului împăcării, celălalt într-adevăr de cealaltă parte, deoarece ceea ce Vechiul Testament a început prin proorocie să făgăduiască cu privire la întruparea Mântuitorului nostru, Noul Testament spune că s-a împlinit în chip desăvârşit. Cu adevărat, cei doi heruvimi sunt făcuţi din aurul cel mai curat, fiindcă cele două Testamente sunt zugrăvite în adevărul curat şi simplu. Ei îşi întind aripile şi umbresc acoperământul împăcării, pentru că noi care suntem scaunul împăcării Atotputernicului Dumnezeu suntem apăraţi de ameninţarea păcatelor prin povaţa Sfintei Scripturi. Dacă luăm seama cu atenţie la spusele sale, suntem umbriţi de aripile sale de greşeala neştiinţei.

Cu adevărat, cei doi heruvimi privesc unul către celălalt cu feţele lor întoarse către acoperământul împăcării, deoarece cele două Testamente nu sunt în nici un chip în dezacord cu ele însele. Şi, ca să spunem aşa, îşi întorc feţele către ei înşişi pentru că ceea ce un Testament făgăduieşte, celălalt arată când Îl văd pe Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni aşezat între ei. Căci heruvimii şi-ar întoarce feţele de la ei înşişi dacă un Testament ar fi combătut ceea ce a făgăduit celălalt. Dar dacă ele vorbesc într-o conglăsuire cu privire la Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, ca să se contemple iară şi iară unul pe celălalt, stau cu faţa către acoperământul împăcării.

Prin urmare, roata este înlăuntrul unei roţi deoarece Noul Testament este împrejmuit de Vechiul Testament. Şi, aşa cum am spus deja adesea, ceea ce a făgăduit Vechiul Testament, cel Nou a arătat, şi ceea ce unul a vestit în chip tainic, celălalt a făcut cunoscut limpede şi deschis. Aşadar, Vechiul Testament este proorocia Noului Testament, iar Noul Testament este expunerea celui Vechi.

Apoi urmează:

16. ,,Spre patru părţi ale sale mergeau, şi nu se învârteau când mergeau ele” (Iezechiil 1, 17). Unde altundeva merg cuvintele dumnezeieşti dacă nu către inimile oamenilor ? Dar ele mergeau prin cele patru părţi ale lor, deoarece Sfânta Scriptură înaintează prin Lege către inimile oamenilor prin arătarea tainei. Înaintează un pic mai făţiş prin prooroci, proorocindu-L pe Domnul. Înaintează prin Evanghelie revelând pe Cel care a fost proorocit. Înaintează prin Apostoli prin vestirea Celui pe care Tatăl L-a arătat pentru mântuirea noastră.

Apoi, roţile au feţe şi căi deoarece spusele dumnezeieşti vădesc cunoaşterea învăţăturilor cu descoperirea lucrărilor. Şi merg prin cele patru părţi ale lor pentru că, precum am spus mai înainte, ele vorbesc la momente diferite sau deoarece vestesc pe Domnul întrupat în cele patru colţuri ale lumii. Despre aceasta este adăugat de îndată deschis:

17. ,,Şi nu se învârteau când mergeau ele”. Aceste cuvinte au fost spuse mai sus despre sfintele fiinţe, dar nu pot fi înţelese ca având aceeaşi semnificaţie în ce priveşte roţile ca la fiinţe. Fiindcă noi am spus că roţile indică Testamentele. Şi, într-adevăr, Vechiul Testament a mers fiindcă a venit prin propovăduirea către cugetele oamenilor, dar după aceea s-a întors asupra lui însuşi pentru că nu a putut fi respectat întru totul până la sfârşit în învăţăturile şi jertfele sale. Fiindcă nu a dăinuit fără schimbare atunci când a slăbit înţelegerea duhovnicească dinlăuntrul său. Dar când Mântuitorul nostru a venit în lume, El a făcut să fie înţeles duhovniceşte ceea ce a găsit că era ţinut trupeşte. Astfel, ori de câte ori litera sa nu este înţeleasă duhovniceşte, tot trupescul manifestat în ea revine la viaţă.

Cu adevărat, Noul Testament este numit de asemenea Testamentul veşnic prin paginile celui Vechi, deoarece înţelegerea din acesta nu este schimbată nicicând. Prin urmare, este bine spus că roţile mergeau şi nu se învârteau când mergeau pentru că, de vreme ce Noul Testament nu este abrogat atunci când cel Vechi este încă ţinut ca având înţelegere duhovnicească, ele nu se întorc şi stăruie neschimbate chiar până la sfârşitul lumii. Aşadar, ele merg dar nu se întorc deoarece în acest chip vin duhovniceşte către inimile noastre pentru că învăţăturile sau preocupările lor nu sunt schimbate mai mult.

Apoi urmează:

18. ,,Nici aveau ele spate, şi înălţime era la dânsele, şi le-am văzut pre ele, şi spatele a celor patru erau pline de ochi împrejur” (Iezechiil 1, 18 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Roţile aveau şi statură şi înălţime şi o înfăţişare grozavă”). De ce se spune că acestea trei sunt în cuvintele Sfintei Scripturi, că sunt pomenite a avea statură, înălţime şi o înfăţişare grozavă, adică teribilă ? Trebuie să cercetăm cu râvnă ceea ce este descris ca fiind statura, înălţimea şi înfăţişarea grozavă a Sfintei Scripturi. Aşadar, trebuie înţeles că era potrivit a sta într-o viaţă de fapte bune. Astfel, este spus prin Pavel: ,,Celui ce i se pare că stă, să ia aminte ca să nu cază” (I Corinteni 10, 12). Mai mult, el spune ucenicilor săi: ,,Aşa staţi întru Domnul, iubiţilor” (Filipeni 4, 1). Iar proorocul care s-a văzut pe sine stând în viaţă şi conduită înaintea Domnului spune: ,,Viu este Domnul puterilor căruia stau înainte” (IV Împăraţi 3, 14).

Cu adevărat, înălţimea este făgăduinţa Împărăţiei Cerurilor. Aceasta este dobândită când este biruită toată stricăciunea vieţii pământeşti. O înfăţişare grozavă este, într-adevăr, spaima gheenei care munceşte veşnic pe cei păcătoşi şi îi ţine neîncetat în chinul lor. Deci, statura este în virtutea propovăduirii, înălţimea în măreţia făgăduinţei cereşti, dar o înfăţişare grozavă în ameninţările şi înfricoşările pedepsei ce va să vină.

Prin urmare, Sfânta Scriptură are statură deoarece îndrumă conduita către verticalitate, ca minţile ascultătorilor să nu se încline către dorinţe pământeşti. Are înălţime deoarece făgăduieşte bucuriile vieţii veşnice în Împărăţia Cerurilor. În plus, are o înfăţişare grozavă fiindcă ameninţă toţi păcătoşii cu pedepsele iadului. Aşadar, ea îşi arată statura în clădirea conduitei, îşi arată înălţimea în făgăduinţa răsplăţilor, îşi arată înfăţişarea grozavă în înfricoşările pedepsei. Fiindcă este verticală în învăţături, înaltă în făgăduinţe, teribilă în ameninţări.

Are statură când spune prin proorocul: ,,Părăsiţi-vă de răutăţile voastre; învăţaţi-vă a face bine; căutaţi judecata, mântuiţi pre cel năpăstuit, judecaţi săracului şi faceţi dreptate văduvei” (Isaia 1, 16-17). Şi din nou: ,,Frânge celui flămând pâinea ta şi pre săracii cei fără de casă, adu-i în casa ta; de vezi pre cel gol, îmbracă-l, şi nu trece cu vederea pre cei ce sunt din sămânţa neamului tău” (Isaia 58, 7).

Are înălţime când spune prin acelaşi prooroc: ,,Şi mai mult nu va fi ţie soarele spre luminarea zilei, nici răsăritul lunii va lumina noaptea ta; ci va fi ţie Domnul lumină veşnică şi Dumnezeu mărirea ta” (Isaia 60, 19).

Are înfăţişare grozavă când, descriind iadul, spune: ,,Că ziua judecăţii Domnului este şi anul izbândirii judecăţii Sionului. Şi se vor preface văile ei în smoală, şi pământul ei în pucioasă şi va fi pământul ei arzând ca răşina. Noaptea şi ziua, şi nu se va stinge în vreme veşnică” (Isaia 34, 8-10). Fericitul Iov descrie de asemenea aceasta, zicând: ,,În pământ întunecos şi înneguros, în pământul întunerecului celui veşnic, unde nu este lumină, nici se vede viaţă muritorilor” (Iov 10, 22).

Are statură când Domnul nostru cel milostiv ne făgăduieşte prin ea, zicând: ,,Că precum cerul nou şi pământul nou, care eu le fac, rămân înaintea mea, zice Domnul, aşa va sta sămânţa voastră şi numele voastre” (Isaia 66, 22). Fiindcă cei care nu-şi risipesc viaţa întru fărădelege stau cu adevărat înaintea Domnului.

Are înălţime când este adăugat de îndată: ,,Şi va fi din lună în lună, şi din sâmbătă în sâmbătă, veni-va tot trupul de se va închina înaintea mea în Ierusalim, zice Domnul” (Isaia 66, 23). Ce este o lună dacă nu o desăvârşire a zilelor ? Şi ce este o sâmbătă dacă nu răgazul în care nu este permisă munca robului ? Prin urmare, o lună vine după alta fiindcă cei care trăiesc aici în chip desăvârşit sunt conduşi dincolo către desăvârşirea slavei. Într-adevăr, sâmbăta vine după sâmbătă fiindcă cei care se înfrânează aici de la faptele rele găsesc odihnă dincolo în răsplata cerească.

Mai mult, are înfăţişare grozavă când se adaugă pe drept: ,,Şi vor ieşi, şi vor vedea stârvurile oamenilor, care au călcat poruncile mele, că viermele lor nu va muri, şi focul lor nu se va stinge” (Isaia 66, 24). Căci ce se poate spune, gândi, că este mai grozav decât a suferi rănile osândei veşnice şi nicicând să nu contenească durerile rănilor ? Despre această înfăţişare grozavă a roţilor se spune pe drept prin Sofonie: ,,Că aproape este ziua Domnului cea mare, aproape şi grabnică foarte. Glasul zilei Domnului amar şi cumplit s-a rânduit tare. Ziua mâniei este ziua aceea, ziua necazului şi a nevoii, ziua chinului şi a pieirii, ziua ceţii şi a întunerecului, ziua norului şi a negurii. Ziua trâmbiţei şi a strigării” (Sofonie 1, 14-16).

19. Dar deoarece am cugetat la spusele despre roata cea dinafară, rămâne acum ca noi să descoperim statura, înălţimea şi înfăţişarea grozavă a roţii dinlăuntru. Fiindcă roata dinlăuntru are propria statură când, prin Sfânta Evanghelie, ne împiedică de la a avea înclinaţii către dorinţe pământeşti, spunând cu cuvintele Mântuitorului nostru: ,,Ci luaţi aminte de sinevă, ca să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia şi cu grijile lumii” (Luca 21, 34). Are înălţime când făgăduieşte prin acelaşi Mântuitor, zicând: ,,Iar câţi l-au primit pre dânsul, le-au dat lor stăpânire ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Căci ce se poate spune că este mai mare decât această putere, ce este mai sublim decât această înălţime la care fiecare om creat este făcut fiu al Ziditorului ? Are înfăţişare grozavă când vorbeşte despre cei păcătoşi, spunând: ,,Şi vor merge aceştia în muncă veşnică” (Matei 25, 46).

Are statură când Adevărul îi îndeamnă pe ucenici: ,,Vindeţi avuţiile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă vouă pungi care nu se învechesc” (Luca 12, 33). Are înălţimea făgăduinţei când spune: ,,Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi se vor odihni cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov, întru împărăţia cerurilor” (Matei 8, 11). Are înfăţişare grozavă când adaugă: ,,Iar fiii împărăţiei vor fi goniţi întru întunerecul cel mai dinafară; acolo va fi plâns şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8, 12). Lor li se spune încă o dată prin glasul Adevărului: ,,În păcatul vostru veţi muri” (Ioan 8, 21).

Are statură când spune în cuvintele celui dintâi păstor: ,,Sporiţi întru credinţa voastră fapta bună; iar întru fapta bună, cunoştinţa; iar întru cunoştinţă, înfrânarea; iar întru înfrânare, răbdarea; iar întru răbdare, buna-credinţă; iar întru buna-credinţă, iubirea de fraţi; iar întru iubirea de fraţi, dragostea” (II Petru 1, 5-7). Are înălţime când spune puţin mai târziu: ,,Că aşa din destul se va da vouă intrarea întru veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos” (II Petru 1, 11). El făgăduieşte încă o dată bunilor păstori, zicând: ,,Şi când se va arăta mai marele păstorilor, veţi lua cununa slavei cea neveştejită” (I Petru 5, 4). Are înfăţişare grozavă când grăieşte: ,,Iar va veni ziua Domnului ca un fur noaptea, întru care cerurile cu sunet vor trece, stihiile arzând se vor strica” (II Petru 3, 10). Prin urmare, dacă toate aceste lucruri sunt menite să ardă, ce fel de om ar trebui să fii în sfintele convorbiri şi faptele de evlavie, aşteptând şi pregătindu-te pentru venirea Zilei Domnului, în care cerurile arzând se vor mistui şi cu adevărat stihiile se vor strica în arşiţa focului ?

Are statură când prin Pavel ne ridică pe noi de la dorinţele pământeşti, spunând: ,,Drept aceea, omorâţi mădulările voastre cele de pre pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta cea rea, şi lăcomia, care este slujire idolilor” (Coloseni 3, 5). Are înălţime când făgăduieşte: ,,Viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci şi voi cu dânsul împreună vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3, 3-4). Are înfăţişare grozavă când ameninţă: ,,Întru arătarea Domnului Iisus din cer cu îngerii puterii sale, cu văpaie de foc dând izbândă celor ce nu cunosc pre Dumnezeu, şi celor ce nu ascultă evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos; care vor lua muncă pieirea cea veşnică de la faţa Domnului, şi de la slava puterii lui” (II Tesaloniceni 1, 7-9).

Are statură când ne previne: ,,Socotiţi să nu răsplătească cineva cuiva rău pentru rău; ci pururea cele bune să urmaţi, şi spre voi unul spre altul, şi spre toţi” (I Tesaloniceni 5, 15). Are înălţime când făgăduieşte: ,,Că de am murit împreună cu Hristos, împreună cu dânsul vom şi via; de răbdăm, împreună vom şi împărăţi” (II Timotei 2, 11-12). Şi din nou: ,,Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de a se asemăna cu slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi” (Romani 8, 18). Are înfăţişare grozavă când ameninţă: ,,Ci o aşteptare oarecare înfricoşată a judecăţii şi iuţimea focului, care va să mănânce pre cei potrivnici” (Evrei 10, 27). De asemenea, el spune: ,,Înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10, 31).

El circumscrie toate acestea într-un scurt comentariu, spunând: ,,Să puteţi cunoaşte împreună cu toţi sfinţii, ce este lăţimea şi lungimea şi adâncul şi înălţimea” (Efeseni 3, 18). Fiindcă milostivirea este cuprinzătoare, căci ea include dragostea de duşmani, iar prin această milostivire cu care ne iubeşte cu largheţe Atotputernicul Dumnezeu, El ne poartă cu răbdare. Prin urmare, noi trebuie să arătăm aproapelui nostru ceea ce percepem a fi dezvăluit nouă, nevrednici precum suntem, de către Ziditorul nostru.

Astfel, lăţimea şi lungimea aparţin staturii, căci prin dragoste ea dilată conduita noastră ca milostivirea să poarte cu răbdare necazurile unui frate. Apoi, adâncul este acea răsplată veşnică despre a cărei nemărginire se spune: ,,Cele ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul” (I Corinteni 2, 9). Aşadar, are înălţime în adâncime fiindcă nici una din bucuriile veşnice ale sfinţilor nu pot fi acum pătrunse de nici o cugetare. Adâncă este şi acea osândă nemăsurată a pedepselor care cufundă în cele mai adânci străfunduri pe cei pe care-i prind.

În aceste chestiuni, Sfânta Scriptură are o înfăţişare grozavă fiindcă cutremură ascultătorii cu spaimă nemaiauzită atunci când vorbeşte de pedepsele iadului. De aceea, este spus pe drept: ,,Roţile aveau şi statură şi înălţime şi o înfăţişare grozavă”, pentru că în fiecare Testament Sfânta Scriptură este verticală în mustrare, înaltă în făgăduinţă, şi înfricoşată în ameninţare. Să fie îndeajuns, prea iubiţi fraţi, că s-au spus aceste lucruri astăzi prin darul lui Dumnezeu, pentru ca, refăcuţi prin odihnă, să ne putem întoarce la ceea ce urmează, încrezându-ne în Dumnezeu şi Creatorul a toate, Domnul Iisus Hristos, care fiinţează şi împărăţeşte cu Tatăl într-o Unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.