Scriptura VT nr. 21

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare

la cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a VIII-a (Iezechiil 40, 27-38)

1. Cuvintele proorocului care prin darul Domnului urmează să fie grăite astăzi dragostei voastre au nevoie mai curând să fie citite decât tâlcuite. Deoarece cuvintele care au fost spuse deja despre cea de-a doua şi cea de-a treia poartă exterioară sunt repetate pentru cele trei porţi dinlăuntru. Într-adevăr, puţine schimbări sunt făcute în descrierea acestora. Aşadar este nevoie ca noi să citim în grabă ceea ce s-a spus deja astfel încât să putem explica mai liber ceea ce nu a fost încă pomenit. Astfel se spune acum:

,,Şi poarta în preajma porţii curţii celei mai dinlăuntru despre austru; şi a măsurat curtea de la o poartă până la altă poartă, lărgimea coţi o sută către austru. Şi m-a băgat în curtea cea mai dinlăuntru a porţii de către austru, şi a măsurat poarta după măsurile acestea. Şi tinda şi frunţile şi foişoarele şi ferestrele ei şi la foişor împrejur coţi cincizeci lungimea ei, şi lărgimea ei douăzeci şi cinci” (Iezechiil 40, 28-30).

Vă amintiţi că toate aceste măsurători au fost relatate şi explicate mai sus. Dar nu s-a spus încă ce este adăugat despre acelaşi foişor: ,,Şi foişor împrejur lungimea de douăzeci şi cinci de coţi, şi lăţimea cinci. Şi foişor la uşa cea mai dinafară” (Iezechiil 40, 31-32 – în citatul folosit de Sfântul Grigorie, în loc de ‘uşa cea mai dinafară’, este ‘curtea din afară’). Şi ceea ce s-a spus deja mai sus este repetat din nou când spune: ,,Şi finici pre frunte” (Iezechiil 40, 32). Şi ceea ce nu s-a spus în plus este adăugat de îndată: ,,Şi opt trepte” (Iezechiil 40, 32). De asemenea ceea ce a fost scris despre poarta de către austru este relatat despre poarta de către răsărit în aceeaşi ordine. Căci este adăugat de îndată:

,,Şi m-a băgat la poarta, care caută către răsărit, şi o a măsurat pre ea după măsurile acestea. Şi tinda şi frunţile şi foişoarele şi ferestrele la ea, şi foişor împrejur cincizeci de coţi lungimea ei, şi lărgimea ei douăzeci şi cinci. Şi foişor la curtea cea mai dinafară, şi finici preste frunte dincoace şi dincolo, şi opt trepte la ea” (Iezechiil 40, 33-35).

Lucrurile care au fost spuse de asemenea despre porţile de către austru şi de către răsărit sunt repetate cu aceleaşi cuvinte şi despre poarta care caută către miazănoapte. Căci este adăugat:

,,Şi m-a băgat la poarta cea de către miazănoapte, şi o a măsurat după măsurile acestea. Şi tindele ei şi frunţile şi foişoarele şi ferestre la ea împrejur, de cincizeci de coţi lungimea ei, şi lărgimea de douăzeci şi cinci. Şi foişoarele la curtea cea mai dinafară, şi finici la frunte dincoace şi dincolo, şi opt trepte la ea” (Iezechiil 40, 36-38).

2. În plus noi am vorbit deja pe larg mai sus despre ce se înţelege prin curtea dinlăuntru, tinde, frunţi, foişoare, ferestre, lungime şi lăţime, astfel că nu trebuie să ne preocupăm din nou de aceste chestiuni ci numai de cele care nu au fost încă menţionate. Astfel trebuie să (ne) întrebăm ce sunt acele trei porţi dinlăuntru, sau de ce foişoarele din acestea măsoară douăzeci şi cinci de coţi în lungime şi cinci coţi în lăţime, sau de ce la ele se ajunge nu pe şapte trepte, cum s-a spus despre porţile dinafară, ci pe opt trepte.

Poarta curţii dinlăuntru, însă, care a fost pomenită mai sus, nu este una dintre aceste trei porţi dinlăuntru pentru că se spune că ea este faţă în faţă cu porţile de răsărit şi miazănoapte, dar despre fiecare dintre acelea se spune că este plasată înlăuntru către austru, răsărit sau miazănoapte. Prin urmare, aceasta indică pe drept o poartă dinlăuntru deoarece, precum s-a afirmat într-un fragment anterior, ea stă deschisă pentru evrei şi pentru neamuri, pentru începători şi pentru cei care stăruie în faptele bune şi pentru cei care, căzuţi din cele bune, după păcatele lor se ridică din nou prin pocăinţă.

Dar acum, după ce porţile de către răsărit, miazănoapte şi austru au fost descrise separat, de ce sunt prezentate din nou fiecare din porţile curţii dinlăuntru, care dau spre austru, răsărit şi miazănoapte ? Prin inspiraţia Domnului, ni se cuvine să cercetăm cu mare concentrare taina unei asemenea profunzimi mari. Dar dacă înţelegem porţile ca sfinţi propovăduitori, noi trebuie să cunoaştem că Biserica este una în propovăduitorii Vechiului şi Noului Testament. Apoi, porţile au şapte sau opt trepte fiindcă ei propovăduiesc la unison harul înşeptit al Sfântului Duh dar vestesc treapta a opta ca fiind răsplata veşnică. De aceea este scris: ,,Fă parte la şapte şi la opt” (Eclisiastul 11, 2).

Aşadar ce putem spune despre porţile dinafară decât că erau Părinţii din vechime care ştiau prin învăţăturile Legii cum să păzească mai degrabă faptele oamenilor decât inimile lor ? Astfel putem înţelege porţile dinlăuntru că sunt propovăduitoriii Sfintei Biserici care păzesc inimile ucenicilor lor cu dojeni duhovniceşti ca nu cumva ei să se desfăteze nici măcar în cugetele lor cu relele pe care nu le comit. De cei dintâi este spus că te apropii pe şapte trepte, dar o urcare de opt trepte este menţionată pentru cei din urmă întrucât cea de-a şaptea zi a fost pentru cinstirea Legii şi în Noul Testament cea de-a opta zi este pentru sfânta taină, adică, cea numită a Domnului, care este cea de-a treia de la Patimă, dar este cea de-a opta de la Facere fiindcă de asemenea urmează după cea de-a şaptea.

3. Dar dacă noi înţelegem porţile doar ca fiind sfinţii apostoli care sunt pentru noi, cu siguranţă, cei dintâi propovăduitori ai Sfintei Biserici şi ne-au învăţat să rămânem mai presus de orice în credinţă, nădejde şi dragoste, ei înşişi sunt pentru noi porţile către aceste virtuţi care ne conduc prin aceleaşi virtuţi la înţelegerea lăuntrică a înţelepciunii veşnice. Dar dacă aceştia sunt porţile dinafară pe cine vom considera că sunt porţile dinlăuntru ? Cu adevărat, dacă aceştia sunt porţile dinlăuntru pe cine vom înţelege ca porţile dinafară ?

În această chestiune poate fi înţeles cu folos că ei sunt pentru noi în acelaşi timp atât porţile dinafară, cât şi porţile dinlăuntru. Căci atunci când vestesc începătorilor simpli, lucruri care nu sunt înalte şi tainice ci lucruri pe care ei reuşesc să le înţeleagă, ei sunt porţile dinafară; dar când vorbesc despre adevăruri profunde, tainice celor desăvârşiţi, ei sunt porţile dinlăuntru.

Haideţi să vedem cum poarta dinafară este deschisă: ,,Eu, fraţilor, nu am putut grăi vouă ca celor duhovniceşti, ci ca celor trupeşti, ca unor prunci întru Hristos. Cu lapte pre voi v-am hrănit, iar nu cu bucate” (I Corinteni 3, 1-2). Haideţi să vedem cum se deschide poarta dinlăuntru: ,,Înţelepciunea o grăim întru cei desăvârşit” (I Corinteni 2, 6). Haideţi să vedem dacă aceeaşi poartă este atât dinafară, cât şi dinlăuntru: ,,Înţelepţilor şi neînţelepţilor dator sunt” (Romani 1, 14). El spune iar: ,,Ori de ne răpim cu mintea, este pentru Dumnezeu; ori de suntem aşezaţi cu mintea, pentru voi suntem” (II Corinteni 5, 13).

Deci dacă el este răpit cu mintea în contemplaţie şi în grăire către cei înţelepţi, el este o poartă dinlăuntru, dar dacă el se reţine pe sine propovăduind cumpătat celor mici şi nu dezvăluie de ce mare beţie a duhului este plin când propovăduieşte, el se arată pe sine a fi o poartă dinafară. Aşadar, ei sunt pentru noi atât porţi dinafară cât şi porţi dinlăuntru care ne învaţă la prima intrare despre credinţă, nădejde şi dragoste, şi când ne vestesc tainele Împărăţiei Cereşti când noi înaintăm, ei ne conduc prin percepţia mai subtilă către adevărurile dinlăuntru.

4. Astfel urcuşul la porţi este descris mai întâi prin şapte trepte şi apoi prin opt trepte. Căci cea de-a opta treaptă semnifică tainele acelei vieţi pe care cei desăvârşiţi o înţeleg în inimile lor ascunse, aceia care ştiu deja cum să transceandă cu mintea toate lucrurile vremelnice, care dispreţuiesc pe de-a întregul viaţa actuală care se învârteşte într-un ciclu de şapte zile, care se hrănesc cu contemplarea lăuntrică.

În plus, porţile zidirii duhovniceşti au şapte trepte pentru că ele vestesc ascultătorilor lor teama de Domnul, buna-credinţă şi cunoştinţa, puterea şi sfatul, înţelegerea şi înţelepciunea. Dar când ei poruncesc lepădarea de toate lucrurile, când avertizează că nimic din această lume nu trebuie iubit şi nimic nu trebuie păstrat prin afecţiune, când ei sfătuiesc concentrarea asupra contemplării Împărăţiei Cereşti şi veselirea întru tainele ei, ei adaugă o treaptă şi trec la adevărurile dinlăuntru.

 

Mântuitorul Hristos şi tânărul bogat (Luca 18, 18-27)

 

Acel pas, cu Adevărul ca învăţător, a fost arătat unui om oarecare care, când i-au fost spuse învăţăturile Legii, a răspuns: ,,Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele” (Matei 19, 20). Căci el a stat, ca să spunem aşa, pe cele şapte trepte când a spus că a păzit toate aceste lucruri din tinereţile lui. Dar lui i s-a spus de îndată: ,,Încă una îţi lipseşte: mergi, vinde-ţi câte ai şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer, şi luând crucea, vino, urmează mie” (Matei 19, 21, Marcu 10, 21, Luca 18, 22). În aceste cuvinte el într-adevăr a văzut cea de-a opta treaptă, dar nu a fost dornic să o urce, pentru că a plecat întristat. Deci, oricine, cu dispreţ pentru lucrurile vremelnice, se hrăneşte din contemplarea veşniciei şi înţelege bucuriile Împărăţiei Cereşti, după cele şapte trepte pe care le-a urcat prin temere, lucrare şi sporire în înţelegerea înţelepciunii, a trecut prin intrarea porţii dinlăuntru pe cea de-a opta treaptă.

5. Numărul opt denotă de asemenea ziua judecăţii veşnice şi învierea trupului. Astfel şi psalmul care este scris pentru cel de-al optulea ceas începe cu groaza judecăţii când spune: ,,Doamne, nu cu mânia ta să mă mustri pre mine, nici cu iuţimea ta să mă cerţi” (Psalmi 6, 2). Deoarece acum este vremea milei, dar la judecată (este) ziua mâniei. Căci în acea zi se sfârşeşte tot timpul care se întinde în şapte zile şi fiindcă ziua urmează pe cele şapte (zile), este numită pe drept cea de-a opta. În acea zi trupul nostru învie din nou din ţărână pentru a primi de la Adevăr răsplăţile, fie bune sau rele.

De aceea, este de asemenea poruncit de Lege ca tăierea împrejur să fie săvârşită în cea de-a opta zi. Căci înmulţirea supusă morţii este produsă de mădularul care este tăiat împrejur, şi numărul celor care merg înainte şi vin după este sporit. Însă întrucât în învierea morţilor nu are loc înmulţirea trupului şi nu există moarte sau succesiune deoarece: ,,Nici se însoară nici se mărită, ci ca Îngerii lui Dumnezeu în cer sunt” (Matei 22, 30), se porunceşte ca tăierea împrejur să se facă în cea de-a opta zi.

Aşadar înmulţirea trupului nu are loc unde trupul înviat are statornicia veşniciei. Din acest mădular descinde o Maică Fecioară care, fără amestecul trupului bărbătesc, a zămislit în pântecele ei pe Dumnezeu care ne-a arătat întâi slava Împărăţiei veşnice la Învierea Lui. ,,Hristos cel ce au înviat din morţi, nu mai moare; că moartea pre dânsul nu-l mai stăpâneşte” (Romani 6, 9). Şi El ne-a dat nouă pildă ca noi să credem că în ziua cea de pe urmă acelaşi lucru se va petrece cu trupul nostru precum ştim că s-a petrecut cu al Lui în Ziua Învierii.

6. Dar deoarece cuvântul despre învierea trupului ne-a fost înfăţişat, este extrem de trist şi jalnic să înţelegem că unii oameni stau în Biserică şi se îndoiesc de învierea trupului. Căci Părinţii din vechime credeau cu siguranţă că acest lucru se va petrece chiar atunci când ei nu aveau încă nici o pildă a acestei învieri. Deci ce condamnare merită cei care au primit deja pilda Dumnezeieştii Învieri şi cu toate acestea nu cred în propria lor înviere ? Ei deţin dovada şi nu au credinţa. Ei umplu Biserica dar fiindcă se îndoiesc de propria lor înviere stau cu mintea goală.

Se spune despre această înviere prin Fericitul Iov: ,,Ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi în ziua de pe urmă mă voiu ridica din pământ şi iarăşi voiu umbla în pielea mea şi în trupul meu Îl voiu vedea pe Dumnezeu, pe care Îl voiu vedea eu însumi şi ochii mei Îl vor privi şi nu altul” (Iov 19, 25-27 – citatul de mai sus este din Vulgata). De aceea este spus prin psalmistul: ,,Înaintea lui vor cădea toţi cei ce se pogoară în pământ” (Psalmi 21, 34 – în citatul folosit de Sfântul Grigorie este, în loc de ‘vor cădea’, ‘vor veni’). Deoarece toţi cei care sunt morţi nu în duh ci în trup se pogoară în pământ. Apoi cei care se pogoară în pământ vin înaintea feţei Domnului întrucât cei care acum putrezesc în pământ vin la Judecată înviind din nou. De aceea el spune din nou: ,,Însetat-a de tine sufletul meu, de câte ori trupul meu ţie” (Psalmi 62, 2).

Sufletul însetează să-L vadă pe Dumnezeu; de ce însetează trupul decât ca să învie din nou ? Din acest motiv el spune iar: ,,Lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi, şi în ţărâna sa se vor întoarce” (Psalmi 103, 30). Şi îndată adaugă referitor la învierea trupului: ,,Trimite-vei Duhul tău, şi se vor zidi, şi vei înnoi faţa pământului” (Psalmi 103, 31). El spune iar: ,,Scoală-te Doamne întru odihna ta, tu şi sicriul sfinţirii tale” (Psalmi 131, 8 – în citatul folosit de Sfântul Grigorie este, în loc de sicriu, chivot). Deci Domnul S-a sculat întru odihna Lui când a ridicat Trupul Lui din mormânt. După El şi Chivotul s-a sculat fiindcă Biserica învie din nou.

De aceea este scris prin acelaşi prooroc despre care vorbim: ,,Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului. Acestea zice Domnul Dumnezeu oaselor acestora: iată eu voiu aduce întru voi duh de viaţă, şi voiu da preste voi vine şi voiu pune preste voi carne şi voiu întinde preste voi piele, şi voiu da întru voi Duhul meu şi veţi învia” (Iezechiil 37, 4-6). Din acest motiv, alt prooroc a văzut că omenirea va fi înviată la Sfârşit prin Învierea Domnului şi a spus: ,,Însănătoşi-ne-va după două zile, în ziua a treia ne vom scula şi vom fi vii înaintea lui” (Osie 6, 2).

Aşadar, când Domnul a vorbit despre Sine, a adăugat: ,,Nu vă miraţi de aceasta, că vine ceasul, întru care toţi cei din mormânturi vor auzi glasul lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii; iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29). Iar Pavel spune: ,,De unde şi pre Mântuitorul aşteptăm, pre Domnul nostru Iisus Hristos; care va schimba chipul trupului smereniei noastre, ca să se facă în chipul trupului slavei lui” (Filippeni 3, 20-21). El iarăşi spune: ,,Pentru că de credem că Iisus au murit şi au înviat, aşa şi Dumnezeu pre cei adormiţi întru Iisus, aduce-i-va împreună cu el” (I Tesalonicheni 4, 14). Din nou el spune: ,,Hristos … începătură celor adormiţi” (I Corinteni 15, 20). Deci dacă noi nu înviem din somnul morţii, cum avem dumnezeiasca Înviere, începătura ?

 

Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan la mormântul Mântuitorului

 

7. Iată cum Părinţii Vechi şi Noi sunt de acord într-un glas asupra învierii trupului. Iată Adevărul Însuşi a învăţat cel dintâi în cuvinte ce a arătat după aceea prin fapte cu privire la învierea trupului, şi totuşi unii în slăbiciune nu au credinţă deşi stau în casa credinţei. Dar ei obişnuiesc să se minuneze cum trupul poate fi înviat din ţărână. Aşadar haideţi să-i lăsăm să se minuneze de lărgimea cerului, de greutatea pământului, de genunea apelor, de tot ce este în lume, de îngerii înşişi care au fost creaţi din nimic. Este mult mai puţin a face ceva din altceva decât totul din nimic.

Elementele însele, înfăţişarea însăşi a materiei ne vestesc chipul Învierii. Căci soarele se stinge în fiecare zi din faţa ochilor noştri şi în fiecare zi răsare din nou. Stelele asfinţesc în ceasurile dimineţii şi răsar din nou seara. În vreme de vară vedem copacii plini de frunze, flori şi roade, copaci care iarna sunt goi de frunze, flori şi roade şi rămân ca şi cum ar fi uscaţi dar odată cu revenirea soarelui de primăvară, când umezeala a urcat din nou din rădăcină, ei se înveşmântează încă o dată în frumuseţea lor.

Atunci de ce ceea ce se vede că se întâmplă copacului nu este crezut cu privire la oameni ? Dar ei adesea văd ţărâna trupului putrezit şi spun: de unde pot fi refăcute oasele şi măduva, trupul sau perii la Înviere ? Prin urmare când ei pun asemenea întrebări să-i lăsăm să vadă seminţele mici ale copacilor uriaşi şi să spună dacă pot: unde în acestea există o masă atât de mare de tărie, o varietate atât de largă de ramuri, o mulţime şi verdeaţă aşa mare de frunze, o asemenea expunere de flori, o asemenea bogăţie, savoare şi mireasmă a roadelor ? Căci au vreodată seminţele copacilor mireasma sau savoarea pe care aceiaşi copaci o zămislesc în roadele lor ? Deci dacă ceea ce nu poate fi văzut poate fi zămislit din sămânţa copacilor de ce există îndoială referitor la ţărâna trupului omenesc, că ceea ce nu este văzut poate fi făcut din nou din ea ?

8. Dar adesea ei obişnuiesc să pună întrebarea prostească: dacă un lup mănâncă trupul unui om, un leu îl devorează pe lup, leul la moartea lui se întoarce în ţărână, când acea ţărână va fi ridicată, cum se va deosebi trupul omului de cel al lupului şi al leului ? Ce alt răspuns trebuie să le dăm noi lor decât că ei trebuie mai întâi să cugete cum se zămislesc în această lume şi apoi ei se vor lămuri cum vor învia din nou.

Cu siguranţă tu, un om, care spune aceasta, ai fost odinioară o spumă de sânge în pântecele mamei tale, aşadar într-adevăr ai fost o mică sferă lichidă din sămânţa tatălui tău şi sângele mamei tale. Spune-mi, te rog, dacă tu ştii, cum acel lichid de sămânţă s-a întărit în oase, cum a rămas fluid în măduva ta, cum a devenit solid în nervii tăi, cum a crescut în carnea ta, cum s-a întins în piele, cum s-a divizat în păr şi unghii, astfel că părul este mai moale decât carnea şi unghiile mai gingaşe decât oasele, dar mai dure decât carnea ?

Deci dacă atât de multe şi atât de mari lucruri ies dintr-o sămânţă, şi sunt diferite în înfăţişare şi totuşi rămân unite în formă, de ce este ciudat că Atotputernicul Dumnezeu poate în învierea morţilor să deosebească trupul unui om de trupul unei fiare, astfel că una şi aceeaşi ţărână poate atât să nu învie, de vreme ce este ţărâna unui lup şi a unui leu şi totuşi să învie, de vreme ce este ţărâna unui om ?

Aşadar, o omule, vezi cum ai venit la viaţă, şi nu te îndoi cum te vei întoarce la viaţă. Dar de ce vrei să înţelegi cu raţiunea cum te vei întoarce, tu care nu ştii cum ai venit (la viaţă) ? Lasă puterii Ziditorului tău ceea ce nu poţi să înţelegi prin tine însuţi. Căci cu siguranţă pentru că ai fost făcut din pământ, şi pământul cu adevărat din nimic, tu ai fost creat din nimic. Prin urmare, ca nu cumva să deznădăjduieşti privind învierea trupului tău, cugetă cu înţelepciune că este o sarcină mai mică pentru Dumnezeu să restabilească ceea ce a fost decât să facă ceea ce nu a fost.

9. Dar dacă nu poţi înţelege cu raţiunea săvârşirea învierii, socoteşte cât de multe lucruri există a căror origine tu nu o înţelegi şi totuşi nu te îndoieşti de existenţa lor. Spune-mi, te rog, dacă ştii, căile cerului, polii pământului, abisurile apelor, unde se sfârşesc, de unde sunt atârnate ? Căci noi ştim că ce este făcut din nimic atârnă în nimic. Dar dacă există ceva care este numit nimic, deja nu este nimic. Dar dacă nimicul este nimic, masa lumii nu atârnă nicăieri, nici nu există undeva unde ceea ce este creat a fi să poată exista. Atunci cum nu este nicăieri când noi ştim că este ?

Însă poate că aceste lucruri sunt multe pentru tine, să ne întoarcem la tine însuţi. În mod cert, tu ai fost creat din duh şi din lut, unul nevăzut, celălalt văzut, unul imperceptibil, celălalt perceptibil. Aşadar, cum ar putea duhul şi lutul să fie împreunate în tine şi omogenitatea să ia fiinţă din heterogenitate, astfel că duhul şi lutul au fost amestecate într-o armonie atât de intimă încât atunci când trupul este slăbit, duhul se veştejeşte şi când duhul este chinuit, trupul se risipeşte ?

Dar poate că nu îţi este de folos încă să discuţi despre tine însuţi. Cugetă, te rog, dacă îţi este de folos, cum a fost despărţită Marea Roşie cu un toiag, cum tăria pietrei a curs ca apa la lovitura toiagului, cum toiagul uscat al lui Aaron a odrăslit flori, cum o Fecioară din neamul lui a zămislit, cum a rămas fecioară în naştere, cum un om mort de patru zile s-a sculat la o poruncă, a ieşit din mormânt, legat de mâini şi de picioare, pe care apoi Domnul i-a rugat pe ucenici să-l dezlege, cum acelaşi Mântuitor al nostru, înviind în trup şi sânge adevărat, a intrat prin uşile încuiate la ucenicii Lui.

10. Iată că nu îţi este de folos să cercetezi aceste lucruri şi totuşi tu crezi. Atunci de ce discutând despre slava Învierii te îndoieşti tu, care ai crezut atât de multe taine fără discuţii ? Totuşi dacă tu nu crezi în învierea trupului, ai crezut toate lucrurile fără o cauză fiindcă tu eşti văzut chiar în ochii îngerilor cu adevărat a alerga repede, dar după ce ai terminat cursa tu te întorci (cu spatele) ca nu cumva să primeşti răsplata. De aceea este spus prin Pavel: ,,Aşa să alergaţi, ca să apucaţi” (I Corinteni 9, 24). El spune de asemenea: ,,Şi de nădăjduim întru Hristos numai în viaţa aceasta, mai ticăloşi decât toţi oamenii suntem” (I Corinteni 15, 19).

Deci tainele virtuţii dumnezeieşti care nu pot fi pătrunse nu trebuie discutate cu mintea, ci venerate cu credinţa. Prin urmare, noi trebuie să ştim că ceea ce poate fi deja înţeles cu raţiunea omenească nu poate fi minunat, ci singura cauză în minuni este puterea săvârşitorului. Iată că, în timp ce vorbim despre învierea trupului, am deviat puţin de la ordinea expunerii. Deci haideţi să ne întoarcem la ceea ce am început.

11. Aşadar porţile dinlăuntru au foişoare care măsoară 25 coţi în lungime (potrivit Iezechiil 40, 31). Dar dacă 8 este înmulţit cu 3 noi ajungem la 24. La acesta este adăugat 1 astfel încât noi avem 25. Deoarece ascultătorii buni care sunt asemenea anumitor foişoare ale porţilor au răbdarea nădejdii veşnice, ei aşteaptă cea de-a 8-a zi în credinţa în Treime. Această Treime, deoarece Dumnezeu este Unul, înmulţeşte cu adevărat pe 8 cu 3, dar este statornicită în mărturisirea Unuia Dumnezeu. Foişoarele sunt întinse deoarece inimile ascultătorilor buni sunt smerite. Ele sunt lungi fiindcă ei perseverează în lunga pătimire a nădejdii. Lungimea lor măsoară 25 coţi deoarece ei cred prin Treime în învierea trupului în cea de-a 8-a zi şi mărturisesc că această Sfântă Treime este Unul Dumnezeu.

De asemenea, ele au 5 coţi lăţime fiindcă prin viaţa simplă care este dusă prin cele 5 simţuri ele sunt lărgite în jurul dragostei aproapelui lor. Şi trebuie notat că după ce au fost menţionate mai sus alte foişoare ale porţilor, apoi se spune că un foişor care are 5 coţi lăţime dă în afară deoarece fără îndoială există alţi ascultători care, înaintând foarte mult în virtuţi, pătrund înţelegerea vieţii lăuntrice, şi există anumite fiinţe simple care într-adevăr duc vieţi bune dar potrivit simţurilor trupeşti.

Despre ele se spune de asemenea că stau cu faţa către exterior. Căci ele privesc în afară, ca să spunem aşa, fiindcă trăiesc potrivit simţurilor trupeşti. Dar în ciuda faptului că stau cu faţa către exterior ele sunt înlăuntru deoarece, chiar dacă nu ştiu cum să transceandă simţurile trupeşti prin înţelegere, ele păstrează cu smerenie credinţa şi dragostea. Astfel ele sunt atât înlăuntru în zidirea duhovnicească prin dragoste şi totodată, ca să spunem aşa, stau cu faţa către exterior prin simplitate.

12. Este de asemenea cu putinţă a înţelege foişorul care dă în afară ca fiind credinţa începătorilor şi foişorul dinlăuntru ca fiind credinţa celor desăvârşiţi care strălucesc deja prin ea în semne şi virtuţi. Foişorul dinlăuntru poate semnifica şi învăţăturile mai înalte, în timp ce foişorul care dă în afară poate indica încă regulile minime. Fiindcă foişorul duce către trepte şi poartă deoarece învăţăturile propovăduirii conduc către virtuţi şi către intrarea harului ceresc. Cu adevărat când unii sunt îndemnaţi să reflecteze în cugetul lor la veşnicie, să guste cerescul, şi să trăiască cu psalmi şi imnuri şi cântări duhovniceşti, foişorul dinlăuntru, ca să spunem aşa, este dezvăluit, care măsoară 50 coţi în lungime şi 25 în lărgime. Noi păstrăm tăcerea acum cu privire la aceste numere deoarece am spus deja mai sus multe despre ele.

Dar când altora li se porunceşte: ,,Bărbatul datornica dragoste să-i dea femeii; aşijderea şi femeia bărbatului” (I Corinteni 7, 3), este arătat foişorul care dă în afară, ca să spunem aşa. Deşi acesta dă în afară, el este de asemenea înlăuntru deoarece un ascultător neştiutor face încă ceea ce este al trupului şi totuşi nu este străin de numărul binelui.

13. Cu toate acestea, poarta dinspre răsărit Îl poate simboliza de asemenea pe Domnul, sudul Iudeea, şi nordul neamurile convertite. (Apoi noi numim poarta Domnul deoarece noi intrăm în El prin El. Cu adevărat noi nu numim în mod nepotrivit porţile Iudeea şi neamurile deoarece noi am recunoscut intrarea zidirii cereşti întâi de la evrei şi apoi de la Părinţii care au venit din neamuri.)

Dar în această privinţă o întrebare tulbură duhul: de ce în relatarea de mai sus a proorocului era descrisă întâi poarta dinspre răsărit, apoi dinspre nord, şi apoi dinspre sud ? Şi când el a vorbit despre aceste porţi din curtea dinlăuntru el a descris întâi poarta dinspre sud, apoi poarta dinspre răsărit, şi în al treilea rând poarta dinspre nord. Atunci de ce nu a păstrat el aceeaşi ordine cu care a început, ci a schimbat aceasta în descrierea porţilor, astfel că el întâi a vorbit despre porţile dinspre răsărit, nord şi sud şi apoi despre cele dinspre sud, răsărit şi nord ?

Însă dacă nordul simbolizează neamurile este evident tuturor celor care citesc cu sârguinţă că neamurile existau înainte de sinagogă. Fiindcă Ever însuşi, de la care îşi au numele evreii, a fost ales dintre neamuri. Prin urmare, să lăsăm poartea dinspre răsărit să fie menţionată înaintea celei dinspre nord şi sud deoarece în dumnezeirea Sa Domnul S-a născut înaintea neamurilor şi a Iudeei, deoarece El este de asemenea înainte de toţi vecii. Cu adevărat să lăsăm porţile dinspre sud, răsărit şi nord să fie amintite în ordinea respectivă deoarece Mântuitorul nostru a binevoit să Se nască în firea Sa omenească între Iudeea şi păgâni, pentru că El a venit la sfârşitul Sinagogii şi înainte de începutul Bisericii pe care El a adunat-o din neamuri.

Deci în prima descriere să lăsăm poarta dinspre răsărit să preceadă porţile dinspre nord şi sud; în cea de-a doua să lăsăm poarta dinspre răsărit să fie amintită între porţile dinspre sud şi nord deoarece prin dumnezeirea Sa El a precedat toate lucrurile şi prin omenirea Sa El a venit în mijlocul tuturor lucrurilor, Cel care a fost făcut sfârşitul Iudeei trecute şi începutul neamurilor viitoare.

Aşadar fiindcă, prin darul lui Dumnezeu, noi am cercetat pe cât am putut de bine lucrurile care nu au fost menţionate şi am trecut repede prin cele care au fost adeseori tâlcuite, vom ajunge acum la cele care sunt astfel deja discutate în mod potrivit, astfel încât cu greu orice din ceea ce a fost spus va fi repetat: ,,Şi cămările ei şi uşile ei şi foişoarele ei spre poarta a doua” (Iezechiil 40, 39 – însă Sfântul Grigorie foloseşte următorul citat: ,,Şi prin fieştecare cămară, uşă în frunţile porţilor”).

14. Potrivit celor spuse de noi mai sus, cămările sunt inimile propovăduitorilor care păstrează bogăţiile învăţăturii. Apoi frunţile porţilor sunt cuvintele şi lucrările propovăduitorilor prin care noi îi recunoaştem în afară precum trăiesc înlăuntru. Apoi există o uşă pentru fiecare cămară la frunţile porţilor deoarece fiecare propovăduitor deschide înţelegerea în inima ascultătorului prin cuvintele şi faptele Părinţilor. Căci atunci când discutăm propovăduirea Apostolului Petru, când cercetăm cuvintele lui Pavel, când studiem Evanghelia lui Ioan, şi din cuvintele lor îi tragem pe ascultătorii noştri către înţelegerea lăuntrică, ce facem decât că deschidem uşa în frunţile porţilor ?

Prin urmare, se poate spune: ,,Şi prin fieştecare cămară, uşă în frunţile porţilor”, deoarece dacă un propovăduitor nu confirmă ceea ce spune prin cuvintele apostolilor, el nu are o uşă în frunţile porţilor. Şi dacă el nu are uşă, atunci el nu poate fi numit cămară a zidirii duhovniceşti, deoarece dacă el nu deschide înţelegerea nu este propovăduitor. Cu adevărat când bunii ascultători află despre cuvintele şi faptele apostolilor de pe buzele propovăduitorilor, ei în tăcere, lăuntric, se mustră pentru propriile păcate şi condamnă cu lacrimi toată răutatea pe care îşi amintesc că au săvârşit-o. De aceea este de asemenea adăugat aici cu privire la uşa care este în frunţile porţilor: ,,Acolo spală arderea de tot” (Iezechiil 40, 39 – în citatul folosit de Sfântul Grigorie este, în loc de ardere de tot, holocaust).

15. Apoi cei care prin credinţă s-au consacrat Domnului în sfânta convorbire au devenit un holocaust către Domnul. Dar deoarece ei pătimesc încă multe lucruri înlăuntrul lor de la trupul lor stricăcios, deoarece ei sunt încă murdăriţi în curăţia inimilor lor de gânduri necurate, ei se întorc zi de zi către lacrimi şi sunt îndureraţi cu plângere statornică. Încă ei cercetează cuvintele şi lucrările Sfinţilor Părinţi şi oricând se socotesc pe ei înşişi nevrednici, ei spală arderea de tot la uşa porţilor.

Căci iată, cel care de teamă de Atotputernicul Domn a jurat să fie răbdător, să nu rostească nici o insultă pentru insultă, să sufere toate cu seninătate, şi totuşi când insulta aruncată de un semen îl şochează fără veste, el grăieşte în mâhnirea sa un cuvânt tare pe care nu ar fi trebuit să-l spună. El este într-adevăr deja o ardere de tot, dar încă murdărită. Probabil el a arătat răbdare în faţa insultelor aduse lui, a rămas tăcut, dar confruntat încă cu aceleaşi afronturi pe care le îndură, este mişcat de mâhnire şi duhul său este slăbit în dragostea sa.

Deci răbdarea este adevărată când (ea) iubeşte chiar pe cel pe care-l rabdă. Fiindcă a răbda, dar a urî nu este virtutea milostivirii, ci vălul furiei. În consecinţă, el adeseori se judecă pe sine în cugetul său, se condamnă fiindcă este rănit, şi totuşi nu reuşeşte să dobândească în el însuşi o stare de nerănire. Astfel prin devotamentul bun el este deja o ardere de tot dar, prin mâhnirea cu care este mişcat încă pângărită.

Altul a hotărât în sinea lui să dea tot ceea ce posedă celor nevoiaşi, să nu păstreze nimic pentru el însuşi, să-şi închine viaţa doar stăpânirii cereşti. Dar când el dă ceea ce are celor săraci probabil un gând se strecoară în mintea sa, care spune: ,,Cu ce vei trăi dacă tu ai dat de pomană tot (ceea ce ai) ?” El nu încetează încă să dea, dar ceea ce începuse să dea cu bucurie, dăruieşte mai târziu cu tristeţe. Ce este mintea sa dacă nu o ardere de tot de milostenie, cu toate acestea pătată de întristarea cugetului ?

Deci noi trebuie fie să nu luăm hotărâri cu privire la faptele cele mai mari, fie după (ce am luat o) decizie să nu ne îndoim cu nici un chip.

Altul, dispreţuind mândria lumii, a hotărât să fugă de onorurile şi demnităţile acestui veac, a căutat să ocupe locul cel mai îndepărtat printre oameni astfel încât el să poată fi găsit cu atât mai înălţat în slava veşnică, pe cât de smerit este în această viaţă trecătoare. Probabil, când realizează pe neaşteptate că este batjocorit de semenul său, se simte jignit că este dispreţuit. Într-adevăr, el doreşte să fie într-un loc smerit dar încă nu vrea să fie considerat vrednic de dispreţ. Devotamentul îl înalţă deja pe el, dar slăbiciunea încă îl împovărează. Deci prin devotament el este deja o ardere de tot, dar încă pătată prin slăbiciune.

Prin urmare, cei care sunt mişcaţi de vreo vină a neputinţei lor în făgăduielile pe care le-au făcut, când înţeleg proverbele Părinţilor prin cuvintele învăţătorilor şi realizează gravitatea păcatului în care zac şi se mâhnesc cu plângeri de pocăinţă, ei spală arderea de tot la uşa porţilor.

16. Cu adevărat trebuie să fie cunoscut că există această diferenţă între o jertfă şi o ardere de tot, că orice ardere de tot este o jertfă, dar nu orice jertfă este o ardere de tot. Deoarece se obişnuieşte ca într-o jertfă să se aducă parte din animal, dar într-adevăr într-o ardere de tot întregul animal. Astfel holocaust în limba latină indică o ardere de tot.

Aşadar, haideţi să cercetăm ce este o jertfă şi ce este o ardere de tot. Fiindcă atunci când cineva consacră un lucru şi nu altul este o jertfă. Dar când el va consacra Atotputernicului Dumnezeu tot ceea ce are, tot ceea ce cunoaşte, întreaga sa viaţă, este o ardere de tot. Fiindcă sunt cei care sunt încă ţinuţi de minte în această lume, şi totuşi din averile lor împart ajutor celor în nevoi, şi se grăbesc să-i apere pe cei asupriţi. Aceasta face o jertfă din binele pe care-l fac, deoarece ei atât dau ceva din fapta lor lui Dumnezeu, cât şi păstrează ceva pentru ei înşişi. Şi sunt cei care nu păstrează nimic pentru ei înşişi, ci dau Atotputernicului Domn raţiunea, graiul, viaţa şi averea pe care le-au primit. Ce dau ei dacă nu un holocaust, ba mai degrabă ei au devenit un holocaust ?

Deci poporul lui Israil a dat cea dintâi jertfă în Egipt, cea de-a doua cu adevărat în pustietate. Apoi cel care are încă mintea sa în lume, dar săvârşeşte deja vreo lucrare bună a dat lui Dumnezeu jertfa în Egipt. Dar cel care într-adevăr se leapădă de veacul de acum şi face ce bine poate el, cu Egiptul abandonat deja, ca să spunem aşa, săvârşeşte jertfa sa în pustietate fiindcă, lepădând larma dorinţelor trupeşti, în liniştea şi singurătatea minţii sale aduce lui Dumnezeu orice face.

De aceea, precum s-a spus, cu toate că o jertfă poate fi de asemenea ardere de tot, o ardere de tot este mai mare decât o jertfă deoarece tot ceea ce este deţinut de o minte care nu este oprimată de dragostea pentru această lume este ars ca o jertfă adusă Atotputernicului Dumnezeu.

17. Dar noi trebuie să ştim că sunt cei care, lepădându-se de asemenea de acest veac, într-adevăr dăruiesc tot ceea ce au, dar încă în binele pe care-l fac nu simt nici o mustrare de conştiinţă; cu adevărat binele pe care-l fac este o ardere de tot, dar fiindcă ei nu ştiu cum să plângă şi să se judece pe ei înşişi şi nu sunt stârniţi spre lacrimi prin dragoste, arderea lor de tot nu este desăvârşită. De aici este spus prin proorocul: ,,Pomenească toată jertfa ta, şi arderea cea de tot a ta, să se îngraşe” (Psalmi 19, 3).

Cu siguranţă, o ardere de tot uscată este o lucrare bună pe care lacrimile rugăciunii nu o umezesc. O ardere de tot este grasă când lucrarea care este bine făcută de o inimă smerită este udată cu lacrimi. De aceea se spune din nou: ,,Arderi de tot cu măduvă voiu aduce ţie” (Psalmi 65, 14). Deci oricine face o lucrare bună, dar nu ştie cum să plângă din dragoste şi dor pentru Atotputernicul Dumnezeu are o ardere de tot, dar nu are măduvă în ea. Dar cel care face fapte bune, tânjeşte după vederea Ziditorului său, se grăbeşte să dobândească bucuriile contemplării veşnice, şi se dă pe sine plânsului prin dragostea cu care este învăpăiat, i-a dat Domnului o ardere de tot plină de măduvă.

În consecinţă, noi trebuie să ne străduim atât să lepădăm cu totul relele cât şi să facem ce fapte bune putem, astfel ca în aceste fapte bune pe care le facem noi să putem fi de asemenea îmboldiţi de dragostea Luminii Veşnice. Atunci însăşi dragostea Luminii risipeşte întunericul inimii astfel că noi reuşim să vedem mai limpede ca nu cumva vreo faptă rea să fie amestecată cu faptele bune pe care le facem. Neîndoios, noi trebuie să ne cercetăm faptele, ce asemănare au ele, ce cuget există în ele, ce intenţie în cuget. Şi ori de câte ori realizăm că un element de răutate sau dragoste vicioasă este amestecat cu lucrarea noastră bună, haideţi să ne întoarcem la lacrimi, haideţi să spălăm arderea de tot.

18. Dar sunt cei care se dedică Domnului în faptele mari şi dobândesc o aşa desăvârşire, încât ei nu sunt nicicând abătuţi de la ele de nici o dificultate, astfel că trupul nu răstoarnă în nici un fel duhul de la respectarea dragostei la desfătare în gânduri rele. Căci dacă aşa ceva îl perturbă vreodată prin sugestie, lor (gândurilor) nu li se permite să atace deoarece ele sunt ţinute în frâu de vigoarea judecăţii. Mai mult, în respectarea răbdării nici cuvântul nemăsurat nu iese din gură, nici resentimentul tăcut nu asupreşte duhul, astfel încât în largheţea milei bănuiala de lipsă nu generează tristeţe, astfel încât în respectarea smereniei dispreţul nu împunge duhul.

Însă când se arată deja cu curaj în acestea pe care le-au făgăduit pe drept, ei încă îşi aduc aminte păcatele pe care le-au făcut înainte de chibzuinţa lor bună, şi deplâng tot ceea ce-şi aduc aminte că au făcut nelegiuit. Aşadar aceştia sunt arderi de tot prin viaţa pe care o duc, dar pătate prin viaţa pe care au dus-o mai înainte. Deci ei spală arderea de tot la uşa porţilor deoarece prin înţelegerea pe care o percep din proverbele Părinţilor, ei se mâhnesc cu plângeri zilnice şi curăţesc cu lacrimi viaţa pe care ei au întinat-o odinioară cu fapte rele.

Drept urmare, haideţi, în mijlocul acestor lucruri, să ne întoarcem ochii minţii noastre la viaţa noastră trecută, haideţi să ne amintim cine eram, când urmam dorinţelor lumii. Şi dacă noi slujim acum Domnului cu toată inima noastră, haideţi să plângem deoarece ne amintim că am păcătuit, haideţi să spălăm arderea de tot în lacrimi.

19. Iată că noi am dedicat dragostea noastră Atotputernicului Dumnezeu, dar dacă cugetul necurat întinează încă mintea, haideţi să ne întoarcem la lacrimi, haideţi să spălăm arderea de tot. Iată că noi am hotărât să păstrăm răbdarea. Dar dacă mânia încă ne tulbură, dacă indignarea tăcută torturează mintea, haideţi să ne întoarcem la lacrimi, haideţi să spălăm arderea de tot. Iată că noi ştim deja cum să împărţim averile şi să avem un loc smerit în această lume, dar dacă vreo suspiciune a nevoii asupreşte încă duhul, dacă dispreţul unui seamăn ne încurcă în vreo indignare, haideţi să ne întoarcem la lacrimi, haideţi să spălăm arderea de tot. Deoarece Ziditorul nostru are un piept mare de milă pentru a primi tânguirile celor smeriţi.

Deci acolo unde sunt primite tânguirile nenumăraţilor oameni acolo vor găsi şi inimile noastre locul lor.

Haideţi să cercetăm de ce este spus prin alt prooroc: ,,Şi va fi cel slab întru ei în ziua aceea ca David; iar casa lui David ca casa lui Dumnezeu, ca Îngerul Domnului înaintea lor” (Zaharia 12, 8 – în citatul folosit de Sfântul Grigorie este: ,,Şi va fi cel care a greşit întru ei …”). Aceasta este ziua milei care ne-a fost făgăduită de la venirea Mântuitorului nostru. Deci cel care a greşit va fi ca David deoarece fiecare păcat se întoarce în pocăinţă, iar casa lui David ca cea a lui Dumnezeu deoarece fiecare care se întoarce la virtute este făcut lăcaş al Ziditorului său, a fi asemenea unui înger înaintea Sa, fiindcă adâncurile milei pe care le-a trăit în sinea sa le transmite de asemenea altora prin propovăduire.

De aici de asemenea este spus acolo puţin mai târziu: ,,În ziua aceea va fi tot locul ca un izvor deschis în casa lui David, şi celor ce locuiesc Ierusalimul, spre schimbare şi spre curăţire” (Zaharia 13, 1 – însă Sfântul Grigorie foloseşte un citat puţin diferit: ,,În ziua aceea casa lui David va fi fântână deschisă pentru locuitorii Ierusalimului, spre curăţirea păcătosului şi a femeii necurate”).

20. Cu adevărat, Dumnezeu cel nevăzut, Unul-Născut al Tatălui, este o fântână ascunsă. Cu siguranţă acelaşi Dumnezeu întrupat este o fântână deschisă. Această fântână deschisă este pe drept spus a fi casa lui David deoarece Mântuitorul nostru a venit la noi din casa lui David. Cu adevărat Ierusalimul este tâlcuit ca fiind o vedere a păcii. Apoi locuiesc Ierusalimul cei care îşi fixează mintea pe vederea păcii lăuntrice. Într-adevăr, un păcătos şi o femeie necurată este cel care eşuează în faptă sau o minte care cade în gânduri desfrânate. Fiindcă aceasta este pângărirea femeii necurate, deoarece nu este atinsă de trup străin şi îşi întinează propriul trup.

Apoi ca aceasta, aşa este fiecare suflet care, deşi nu comite o faptă rea, devine murdar cu gând desfrânat. De aici este spus de asemenea prin alt prooroc despre un suflet plin de dorinţe necurate, sub chipul Iudeei: ,,Toţi cei ce o caută pre ea nu vor osteni, întru smerenia ei o vor afla pre ea (Ieremia 2, 24 – Sfântul Grigorie are: ,, … întru necurăţia lunii o vor afla pre ea”). Cu siguranţă duhurile rele căutând-o nu vor osteni când ele caută să pricinuiască pieire, şi nu sunt respinse de onestitatea gândului bun. Şi ele găsesc sufletul în necurăţia lui lunară când îl trag cu uşurinţă, aşezat în gânduri necurate, către o faptă rea.

De aceea este spus: ,,În ziua aceea casa lui David va fi fântână deschisă pentru locuitorii Ierusalimului, spre curăţirea păcătosului şi a femeii necurate”, deoarece Mântuitorul nostru este deja o fântână deschisă a milei pentru noi, El care a binevoit să se întrupeze în casa lui David, să spele păcătosul de faptele sale rele şi să curăţească mintea pângărită de gândul necurat. Deci fântâna este deschisă; haideţi să alergăm cu lacrimi, haideţi să fim spălaţi în fântâna evlaviei.

21. În această fântână David însuşi s-a spălat de asemenea când s-a întors la lacrimile pocăinţei după întinările păcatului greu. Cu siguranţă el a cerut să afle fântâna însăşi când a spus: ,,Dă-mi mie bucuria mântuirii tale, şi cu duh stăpânitor mă întăreşte” (Psalmi 50, 13). Fiindcă Iisus în ebraică este Salvator în latină. Şi de ce a cerut el ca bucuria lui Iisus să se întoarcă la el decât că el obişnuise înainte de păcatul lui să-L contemple pe El şi pierduse bucuria acestei contemplaţii în greşeala sa ? Prin urmare, el a cerut pe drept ca bucuria sa să se întoarcă la el prin pocăinţa vederii.

Maria Magdalena a fost curăţită în această fântână a milei, cea odinioară o păcătoasă notorie şi-a spălat mai târziu întinările sale cu lacrimi, şi a îndepărtat petele îndreptând căile sale. În această fântână a milei, în faţa tuturor, Petru şi-a spălat păcatul lepădării sale, deoarece el a plâns cu amar. În această fântână a milei a fost spălat în moartea sa tâlharul care, mustrându-se înainte de moarte, a fost curăţit de păcatul său prin mărturisirea Adevărului.

22. De ce atunci suntem noi şovăielnici ? De ce rămânem leneşi şi rigizi, noi care ştim că oameni atât de mari s-au spălat deja în această fântână a milei ? În plus vom pierde orice nădejde de curăţirea noastră noi cei care avem ca o chezăşie atât de multe exemple de milă ? Şi vom înceta să cerem iertare şi să avem încredere cu lacrimi noi cei care am primit deja curăţirea unor oameni atât de mari ca un zălog al nădejdii noastre ? Trebuie să căutăm fântâna milei chiar dacă ar fi închisă. Ea stă deschisă, şi noi o neglijăm.

Haideţi să trimitem ochii credinţei în întreaga lume, haideţi să cercetăm cum marii păcătoşi sunt spălaţi în această fântână a milei prin plângeri ziua şi noaptea, cum marii păcătoşi se întorc de la întuneric la lumină, de la întinări la curăţie. Haideţi să alergăm cu acestea de la întunericul morţii la apa vieţii; haideţi să cugetăm cât de grav am păcătuit, cât de grav păcătuim zi de zi şi, pentru a apărea curaţi după păcate, haideţi să spălăm arderea de tot. Căci făcând aşa darul Mântuitorului nostru este cu noi, Cel care viază şi împărăţeşte în vecii vecilor. Amin.