Scriptura VT nr. 24

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare

la cartea Proorocului Iezechiil

 

Fragmentul I

,,Despre îngeri

Îngerii au fost creaţi astfel că dacă ei doreau puteau continua (să stea) neclintiţi în lumina binecuvântării, dar dacă nu doreau aceasta ei puteau de asemenea să cadă. În consecinţă, chiar satan a căzut cu legiunile sale de următori. Dar după această cădere îngerii care au rămas neclintiţi au fost întăriţi astfel încât negreşit ei nu mai pot cădea. Acest fapt este adeverit în relatarea istorică chiar de la începutul Cărţii Facerii, deoarece Dumnezeu a creat cerul pe care El l-a numit apoi tărie. Aşadar, cerurile erau acelea care au fost întâi făcute bine dar apoi au fost numite tărie deoarece ele au primit virtutea imuabilităţii astfel încât ele negreşit nu vor cădea.

 

Fragmentul II

,,Despre Avraam, Isaac şi Reveca (Facerea 24)

Când au fost discutate tainele jurământului slugii către Avraam, şi căutarea unei soţii pentru fiul său Isaac, s-a adăugat:

,,Pune mâna ta sub armul meu. Şi te voi jura pre Domnul Dumnezeul cerului şi al pământului, ca feciorului meu Isaac să nu-i iei femeie din fetele hananeilor între care locuiesc eu; ci în pământul meu unde m-am născut eu, la neamul meu vei merge şi vei lua femeie fiului meu Isaac de acolo” (Facerea 24, 2-4).

Este îngăduit în câteva cuvinte a sublinia anumite aspecte din istoria lui Avraam şi Isaac astfel încât noi să putem arăta prin aceasta mai limpede care dintre ele trebuie înţelese în mod alegoric. Într-adevăr, Avraam o cheamă pe slugă şi îi porunceşte să-şi pună mâna sa sub braţul său şi precum spune vechea traducere: ca el să facă un jurământ pe Domnul Dumnezeul cerului. El numaidecât îi porunceşte să nu accepte o soţie pentru Isaac fiul său din fetele hananeilor, ci să meargă la neamul lui şi să-i aducă lui o soţie dintre ei.

El, precum i s-a poruncit, şi-a pus mâna sa sub braţul lui Avraam şi a jurat, şi a luat ceva din toate bunătăţile domnului său şi a plecat în Mesopotamia. Şi aşa, stând la rugăciune lângă fântâna cu apă, el cugeta că fata căreia îi va spune: ,,Pleacă vadra ta să beau, şi ea va zice mie: bea tu şi cămilele tale” (Facerea 24, 14), va fi soţia domnului său Isaac.

De îndată apare Reveca. Ea a răspuns slugii care a cerut apă: ,,Bea doamne”. Şi ea a coborât repede vadra pe braţul ei, i-a dat să bea, ba chiar a scos apă şi a dat cămilelor. Sluga numaidecât i-a dat ei cercei de aur cântărind câte o drahmă şi brăţări de zece măsuri de aur. Întrebând-o de numele familiei ei şi răspunzând şi spunând că era destul loc de sălăşluit în casa tatălui ei, ea a remarcat că era belşug de paie şi fân.

 

Reveca scoţând apă pentru sluga lui Avraam şi cămilele sale

Mozaic din Catedrala Naşterii Maicii Domnului, Monreala, Sicilia, secolul XII

 

Această Reveca avea un frate pe nume Lavan care a ieşit de îndată afară şi, văzând cerceii şi brăţările surorii sale, a poftit sluga înăuntru şi i-a dat paie şi fân. El i-a dat apă să spele picioarele lui şi ale oamenilor care veniseră cu el. El a pus pâine înaintea lui, dar sluga a refuzat să mănânce până când va dobândi consimţământul pentru căsătoria fiului domnului său. El a dobândit consimţământul imediat şi aducând vase de argint şi de aur, şi veşminte, el le-a dăruit Revecăi şi a dat daruri de asemenea fratelui şi mamei ei.

,,Şi sculându-se Reveca şi slujnicele ei s-au suit pre cămile şi s-au dus cu omul, şi luând sluga pre Reveca s-au dus. Iar Isaac mergea prin pustie spre fântâna vedeniei, şi locuia în pământul cel de către amiazăzi. Şi a ieşit Isaac ca să se plimbe la câmp de către seară, şi căutând cu ochii a văzut cămilele venind” (Facerea 24, 61-63).

Dar de îndată ce Reveca l-a văzut pe Isaac ea s-a dat jos de pe cămila ei şi a întrebat pe slugă: ,,Cine este omul acela care merge pre câmp spre întâmpinarea noastră ? Şi a zis sluga: acesta este stăpânul meu; iar ea luându-şi vălul s-a acoperit. (…) Şi a intrat Isaac în casa mamei sale, şi a luat pre Reveca şi s-a făcut lui femeie, şi o a iubit pre dânsa, şi s-a mângâiat Isaac pentru Sarra mama sa” (Facerea 24, 65-67).

De ce porunceşte Avraam slugii sale să-şi pună mâna sa sub braţul său decât că din acel mădular va coborî trupul Celui care va fi atât fiul lui Avraam prin umanitatea Sa, cât şi Domnul prin dumnezeirea Sa ? Fiindcă astfel este spus către slugă: ,,Pune mâna ta sub armul meu. Şi te voi jura pre Domnul Dumnezeul cerului” (Facerea 24, 3). Dar dacă s-ar fi spus desluşit: Atinge-l pe fiul meu şi jură pe Dumnezeul meu. Astfel lui i se porunceşte să-şi pună mâna sa nu deasupra, ci sub braţul său deoarece din acel braţ va coborî Cel care va veni într-adevăr ca Om, dar deasupra tuturor oamenilor. Prin urmare, nu era potrivit ca el să-şi pună mâna sa deasupra braţului deoarece nici un trup nu este deasupra acelui trup cu care Unul-Născut a Tatălui S-a unit pe Sine în mântuirea noastră.

De ce lui Isaac, iubitul său fiu, îi este interzis a lua soţie dintre fetele hananeilor decât că Cel despre care este scris: ,,Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care am binevoit” (Matei 3, 17), nu este unit cu un suflet fals. Dar slugii i se porunceşte să aducă o soţie din neamul său deoarece doar Sfânta Biserică a celor aleşi trebuia să fie unită cu Fiul Unul-Născut, Biserica pe care Unul-Născut Însuşi nu a ţinut-o ca pe o străină pentru predestinare şi prezenţă.

Dar cine este sluga care este trimisă să aducă o soţie dacă nu seria de prooroci şi apostoli şi toţi învăţătorii care, atunci când grăiesc cuvântul propovăduirii către minţile bune, devin, ca să spunem aşa, peţitori pentru fiecare suflet pentru unirea cu Fiul Unul-Născut. Când a plecat a luat cu el ceva din toate bunătăţile domnului său deoarece, în cuvintele pe care le grăiesc despre Domnul, ei arată bogăţiile virtuţilor Lui înlăuntrul lor, astfel că ei pot atrage pe ascultătorii lor cu atât mai repede către a-L urma pe Dumnezeu cu cât arată în ei înşişi ceea ce vorbesc.

Şi această slugă stătea lângă fântână şi cugeta cu scopul premeditat care fată trebuie aleasă, deoarece sfinţii propovăduitori cercetează râurile Sfintei Scripturi şi adună din ele pe cele pe care trebuie să-şi întemeieze cuvintele propovăduirii lor şi din care ascultătorii trebuie să primească chezăşia certitudinii. Cu siguranţă el a cerut o băutură deoarece fiecare propovăduitor însetează după sufletul ascultătorului său. Dar Reveca i-a dat băutura deoarece Sfânta Biserică a celor aleşi a împlinit dorinţa propovăduitorilor ei din virtutea propriei credinţe.

Deci, fiindcă ea a mărturisit pe Dumnezeu de care ea a auzit, ea i-a dat apa reînnoirii propovăduitorului ei şi a reîmprospătat duhul lui. Şi trebuie observat că ea a pus vadra de pe umărul ei pe braţul ei pentru că este bineplăcută acea mărturisire care provine dintr-o faptă bună. Şi neîndoios ea i-a dat apă deoarece în măsura în care a crezut ea nu a rămas goală. Căci curând ea a fost râvnitoare către a propovădui ceea ce a auzit şi prin învăţătură a dat naştere propovăduitorilor din casa ei. Dar apa din vadră este cunoştinţa propovăduirii cu măsură deoarece Sfânta Biserică se străduieşte ,,a nu cugeta înalt afară decât li se cade a cugeta; ci a cugeta spre a fi cu mintea întreagă” (Romani 12, 3).

Şi vadra de apă pe antebraţ este dogma propovăduirii în acţiune. Aceasta dă să bea nu numai însoţitorilor săi, ci şi cămilelor sale deoarece Cuvântul Vieţii grăieşte nu numai către cei înţelepţi, ci şi către cei nebuni potrivit spuselor lui Pavel: ,,Înţelepţilor şi neînţelepţilor dator sunt” (Romani 1, 14). Şi cu siguranţă apa este dată şi animalelor de povară când sunt făcute rânduieli pentru grija trupului, astfel încât dorinţele sale pot să nu fie îngăduite, însă necesităţile sale nu sunt tăgăduite precum este scris: ,,Purtarea de grijă a trupului să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 14). Căci cel care opreşte o astfel de purtare de grijă spre pofte o îngăduie fără îndoială din necesitate precum este spus din nou: ,,Nimeni niciodată nu şi-a urât trupul său; ci îl hrăneşte şi-l încălzeşte pre el” (Efeseni 5, 29).

Deci sluga i-a dat cerceii şi brăţările Revecăi deoarece fiecare propovăduitor împodobeşte auzul Sfintei Biserici prin ascultare, şi mâinile ei prin vrednicia faptei bune. Dar cerceii cântăreau două drahme şi brăţările zece deoarece prima virtute este a ascultării în dragoste, care dragoste este într-adevăr percepută în două precepte ca Dumnezeu şi aproapele să fie iubiţi. Şi fapta dreaptă este desăvârşită prin împlinirea Decalogului astfel că atunci când faptele bune încep să fie săvârşite, deja nu se (mai) comite nici o faptă rea.

Apoi Reveca a spus că în casa tatălui ei era un loc larg de sălăşluit deoarece Sfânta Biserică a arătat că ea cunoştea deja legea firească de la oamenii de odinioară şi a primit cuvintele propovăduirii în sânul larg al dragostei ei. Aşadar, pentru învăţător locul larg pentru sălăşluire este lărgimea bunătăţii în inima ascultătorului. Astfel anumitor indivizi le este spus: ,,Cuprindeţi-ne pre noi; pre nimeni nu am nedreptăţit, nimănui stricăciune nu am făcut, de la nimeni nu am luat mai mult” (II Corinteni 7, 2). Ca şi cum s-ar fi spus lor limpede: Faceţi locul din mintea voastră încăpător pentru a primi învăţătura, dar rămâneţi strâmţi pentru contemplaţia celor trupeşti. Ea a adăugat că ea avea paie şi fân mult deoarece Sfânta Biserică, auzind cuvintele vieţii, a dat în schimb propovăduitorilor plată pământească despre care atunci când Pavel a primit ca pentru nimic a spus: ,,Dacă am semănat noi vouă cele duhovniceşti, au mare lucru este de vom secera noi ale voastre cele trupeşti ?” (I Corinteni 9, 11).

Apoi fratele Revecăi era Lavan care, ieşind afară în pripă, văzând cerceii şi brăţările surorii sale, a poftit pe slugă înăuntru deoarece există unii indivizi lumeşti asociaţi cu cei credincioşi care atunci când ei percep darurile celor duhovniceşti, pierduţi în admiraţie, admit cuvântul propovăduirii, deşi nu într-atât către fapte, cât pentru sufletul lor către acceptarea credinţei. Încă deoarece socotesc binele ca radiind de minuni, ei nu resping cuvintele despre veşnicie pe care le aud. Fiindcă nu urmează Sfânta Biserică a celor aleşi în conduita lor, ei vor rămâne în activităţi lumeşti.

Acest Lavan a oferit paie, fân, apă şi pâine, dar sluga a refuzat să le primească dacă nu dobândea mai întâi scopul său de căsătorie. Fiindcă sunt mulţi care sunt pregătiţi să-şi susţină învăţătorii din veniturile lor vremelnice, dar sfinţii propovăduitori nu sunt dornici să accepte lucrurile pământeşti dacă nu le dobândesc mai întâi pe cele veşnice. Căci dacă nu găsesc roadă în suflete, ei refuză să folosească tributul lor pentru trupurile lor. Nici nu îşi spală picioarele cu apă pentru că ei nu uşurează osteneala lor cu tihna dorinţei.

Dar curând sluga a dobândit scopul său de căsătorie a stăpânului său şi a adus vase de argint şi aur şi veşminte pe care el le-a dat Revecăi, deoarece sfinţii propovăduitori ai Sfintei Biserici aduc pe atât de multe împodobiri pe cât ei au învăţat bunătatea virtuţilor. Deci, ea a primit întâi cerceii şi brăţările, dar acum a primit vase de aur şi argint şi veşminte, fiindcă Sfânta Biserică care înainte prin credinţă învăţa ascultarea şi faptele apoi prin maturizare a dobândit tărie de asemenea pentru darurile duhovniceşti astfel încât, plină de duhul proorociei şi harul virtuţilor, ea deja se îmbogăţeşte cu sporirea darurilor.

Cu adevărat, sluga a oferit daruri mamei şi fratelui ei, deoarece de când Biserica a venit la credinţă păgânii convertiţi prin ea au crescut în slavă vremelnică, aşa cum noi de asemenea discernem acum întrucât creştinii pretutindeni suferă mâhniri, şi toate neamurile se mândresc cu virtuţile lor pământeşti. Dar şi fratele ei a primit daruri fiindcă cei care au credinţă în ea doar în cuvânt, dar nu păstrează făgăduiala lor în conduita lor şi duc o viaţă pământească sunt obişnuiţi să fie cinstiţi din belşug de către cei credincioşi, în măsura în care ei par a fi credincioşi.

Prin urmare, mama şi fratele ei primesc daruri, deşi străini de o parte la moştenire, dat fiind că nici cei necredincioşi, nici cei pământeşti care sunt socotiţi în mărturisirea de credinţă nu vin la o împărţire la moştenirea veşnică, ci încă urmăresc slava vremelnică a darului ceresc.

Însă, Reveca, cu slujnicele ei l-au însoţit pe slujitor deoarece Sfânta Biserică are cu ea suflete tovarăşe de o vrednicie mai mică. Căci ea totuşi numără printre ele suflete care nu au contemplaţii prin înălţarea minţii, într-adevăr asemenea slujnicelor Revecăi, deoarece ele o caută în conduita lor dar nu se înalţă la sălaşul contemplării.

 

Reveca plecând cu sluga lui Avraam

Mozaic din Catedrala Naşterii Maicii Domnului, Monreala, Sicilia, secolul XII

 

Dar şi această slugă (a lui Isaac) are pe unii în compania sa deoarece existau de asemenea cu sfinţii prooroci aceia care duceau vieţi bune şi nu aveau duhul proorociei, şi erau mulţi cu binecuvântaţii apostoli şi învăţători care aveau viaţă prin conduita lor dar nu au rostit cuvintele propovăduirii. Apoi sluga s-a întors în grabă la Domnul său fiindcă sfinţii propovăduitori, când ei au dobândit prin propovăduire viaţa ascultătorilor lor, numaidecât aduc mulţumiri Celui prin al cărui dar au înţeles că ei nu dau nimic lor înşişi în această lucrare, ci Făcătorului.

,,Iar Isaac mergea prin pustie spre fântâna vedeniei” (Facerea 24, 62 – Sfântul Grigorie are un citat puţin diferit: ,,… mergea pe calea spre fântâna care este numită, a Celui Viu şi Văzător”). Cine este Cel Viu şi Văzător dacă nu Atotputernicul Dumnezeul despre care este scris: ,,Viu sunt eu în veac” (A Doua Lege 32, 40) ? Despre El din nou este spus: ,,Toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor lui” (Evrei 4, 13). Cu adevărat fântâna Celui Viu şi Văzător este adâncul Sfintei Scripturi, pe care Atotputernicul Dumnezeu ni l-a dat nouă pentru a împrospăta minţile noastre.

Apoi ce este calea care duce către fântâna Celui Viu şi Văzător dacă nu smerenia Patimii Celui Unul-Născut, prin care ni s-a deschis nouă aceea de care râurile Sfintei Scripturi au vorbit odinioară în taină ? Căci dacă Cel Unul-Născut nu S-ar fi întrupat, nu ar fi fost ispitit, prins, bătut, scuipat, răstignit şi omorât, adâncul acestei fântâni, adică Sfânta Scriptură, nu ar fi deschis pentru noi. Prin urmare, ce a devenit smerenia Patimii Sale pentru cei credincioşi dacă nu cheia pentru a descuia, prin care noi am găsit fântâna tainelor lui Dumnezeu, astfel încât să putem bea apa cunoaşterii din adâncurile sale ? Cu siguranţă paginile Sfintei Scripturi vorbesc despre întruparea Sa, patima, moartea, învierea şi înălţarea Sa. Deoarece ştim aceste fapte, noi am înţeles deja acum ceea ce am auzit; pentru că aceste lucruri puteau fi citite mai înainte, dar fiindcă nu se întâmplaseră încă, ele nu puteau fi înţelese pe deplin.

Apoi este spus prin Ioan: ,,Iată a biruit leul cel din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschiză cartea şi să dezlege cele şapte peceţi ale ei” (Apocalipsis 5, 5). Deci El a deschis cartea şi a dezlegat peceţile ei Cel care, fiind născut, înviind, şi înălţându-Se la ceruri, ne-a descoperit nouă tainele Sfintei Scripturi. Şi trebuie remarcat că nu spune: ,,El mergea pe calea care duce către fântână”, ci ,,El străbătea”. Fără îndoială străbătea deoarece ducându-se şi întorcându-se el păşeşte pe calea pe care merge. Deci Domnul străbătea în smerenia Patimii Sale deoarece El a răbdat în fapt acum ocări de la iudei, acum mărturie falsă împotriva Lui, acum lovituri, acum scuipat, acum cununa de spini, acum crucea. Aşadar, a străbate în smerenia Patimii înseamnă a suferi traversând în diverse chipuri atât de multe potrivnicii şi abuzuri.

Acest Isaac locuieşte în partea de miazăzi când Reveca ajunge deoarece atunci când Biserica vine la El Domnul şi Mântuitorul nostru Cel Unul-Născut a rămas în minţile celor care, născuţi din Iudeea, erau stăpâniţi de fervoarea dragostei. Neîndoios din acel popor a răsărit Ana Proorociţa şi Simeon care L-a primit pe Domnul în braţele sale.

Dar el a ieşit să cugete la câmp. Că acel câmp denotă lumea, Domnul Însuşi explică prin El Însuşi spunând: ,,Iar ţarina este lumea” (Matei 13, 39). El a ieşit la ea deoarece El a binevoit să fie văzut precum este scris: ,,Ieşit-ai spre mântuirea poporului tău, ca să mântuieşti unsul tău” (Avacum 3, 13). Dar bărbaţii tineri sunt obişnuiţi să iasă să cugete la întrebuinţarea armelor. Prin urmare, Isaac a ieşit ca să cugete la câmp deoarece Mântuitorul nostru, oferind celor care-L urmează pilda smereniei prin practica stăpânirii de sine, a pus înainte exemple ale pătimirii şi răbdării Sale. Cu siguranţă cugetarea la arme este cercetarea pătimirilor.

Deci Cel care a suferit cuvinte, mâini, suliţă, şi cruce a îngăduit pătimirilor să-L cerceteze chiar până la moarte. Cu adevărat noi numim suferinţele arme deoarece prin ele noi suntem eliberaţi de duşmanul nevăzut aşa cum spune Domnul prin pilda Lui: ,,Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). El a ieşit să cugete la câmp când ziua era acum de mult trecută fiindcă El a luat asupra Sa mărturiile suferinţei la sfârşitul lumii, precum spune prin psalmistul cu privire la postura răstignirii Sale: ,,Ridicarea mâinilor mele, jertfă de seara” (Psalmi 140, 2).

Dar de ce Reveca este adusă lui Isaac pe spinarea unei cămile decât că Reveca, Biserica precum am spus mai înainte, şi cămila pe care stă denotă poporul păgânilor, strâmb şi împovărat de cultele idolatre ? Fiindcă aceştia dintre ei au născocit zei spre închinare ca şi cum o povară s-a ivit pe spinarea lor pe care ei trebuie s-o care. Prin urmare, Reveca, venind la Isaac, este dusă pe spinarea unei cămile deoarece Biserica din neamuri când s-a grăbit către Hristos este găsită în conduita strâmbă şi vicioasă a vechii ei vieţi.

Când l-a văzut pe Isaac, ea s-a dat jos de pe cămilă deoarece Sfânta Biserică cu cât mai limpede Îl recunoaşte pe Mântuitorul ei cu atât mai smerit se leapădă de ataşamentele ei faţă de viaţa pământească şi se împotriveşte nedreptăţii dinlăuntrul ei. Deci ea a descălecat la vederea lui Isaac, deoarece recunoscându-L pe Domnul neamurile s-au lepădat de viciile lor şi în locul înălţimilor mândriei au căutat adâncurile smereniei. Deci de ce Reveca, stând pe o cămilă, l-a zărit pe Isaac decât că Biserica, venind din păgâni, aşteaptă pe Mântuitorul ei în timp ce ea încă înclină către vicii şi se lipeşte de patimile trupeşti şi nu încă de lucrurile duhovniceşti ?

Nici nu trebuie să uităm că sluga de asemenea a venit cu cămilele pe care el ducea bunătăţile stăpânului său întrucât sfinţii propovăduitori înşişi, cu toate că se străduiesc cu mintea lor şi vieţile lor să înţeleagă şi să facă cunoscute lucruri mai înalte, încă simt înlăuntrul lor împotrivirile trupului. Căci ei văd altă lege în mădularele lor opunându-se legii minţilor lor şi ducându-i în robie în legea păcatului.

Şi ei duc bunătăţi pe cămile deoarece imboldul trupului lor le este dat ca nu cumva să-i înalţe importanţa revelaţiilor. Apoi ei au acea comoară în vase de pământ ca nobleţea virtuţii să poată fi a lui Dumnezeu şi nu a lor. Aşadar, cei care rostesc cuvinte cereşti prin trup şi încă percep contradicţia privind stricăciunea din trupul lor, ce poartă ei decât bunătăţi pe spinările cocoşate ale cămilelor ?

Reveca, văzându-l pe Isaac şi întrebând sluga cine era omul, a aflat adevărul deoarece Sfânta Biserică încă înţelege zi de zi ceea ce ea trebuie să creadă despre Mântuitorul prin cuvintele proorocilor şi apostolilor. Ea s-a acoperit numaidecât cu vălul ei deoarece cu cât mai subtil pătrunde tainele Mântuitorului ei cu atât mai profund este tulburată de viaţa pe care o ducea. Şi ruşinată că a greşit, ea a avut grijă să se ascundă pe sine sub vălul său, deoarece la vederea Domnului ei a roşit din cauza slăbiciunii faptei ei şi după aceea dându-se jos (de pe cămilă), acoperă în modestie ceea ce mai înainte ducea nestingherită pe cămilă. De aici că aceeaşi Biserică, convertită de la orgoliul ei de altădată de glasul apostolesc şi, asemenea Revecăi, s-a dat jos de pe cămilă, trăgând vălul peste ea, este întrebată: ,,Care roadă dar aţi avut atunci întru acelea de care acum vă ruşinaţi ?” (Romani 6, 21).

Isaac a adus-o pe ea în casa mamei sale şi a făcut-o soţia sa deoarece Domnul, în locul sinagogii din care El S-a născut după trup, a iubit Sfânta Biserică şi a unit-o pe ea cu El în dragoste şi contemplare astfel încât ea care mai înainte fusese un seamăn prin înrudire, adică, cunoscută prin predestinare, a fost după aceea unită deja ca o soţie în dragoste veşnică. El a iubit-o atât de mult încât Şi-a alinat mâhnirea care a urmat morţii mamei sale fiindcă din câştigarea Sfintei Biserici, Mântuitorul nostru a îndepărtat întristarea care putea urma din pieirea sinagogii. Căci atunci când Reveca este căsătorită, mâhnirea la moartea mamei este înlăturată deoarece atunci când Sfânta Biserică, venind din păgâni, este condusă chiar până la sălaşul contemplaţiei, Iudeea este ţinută ca nimic.

Dacă noi dorim să tâlcuim însele numele lor, Isaac înseamnă râset, dar Reveca răbdare; cu adevărat râsetul vine din bucurie, dar răbdarea din necaz. Şi cu toate că Sfânta Biserică poate fi deja suspendată în contemplarea bucuriei cereşti, ea are încă pricină să răbde suferinţa din povara trupului său muritor. Cu adevărat Isaac şi Reveca sunt uniţi, adică râsetul şi răbdarea sunt împreunaţi, deoarece se întâmplă în Sfânta Biserică ceea ce este scris: ,,Întru nădejde bucurându-vă, întru necaz răbdând” (Romani 12, 12), astfel că atât fericirea din contemplaţie o desfată pe ea şi încă potrivnicia din suferinţă o nelinişteşte.

 

Fragmentul III

,,Despre Moisi şi toiag” (Ieşirea 4, 2-3)

La discuţia despre tainele minunilor săvârşite de Moisi în pustie prin toiag este adăugat:

,,Ce este aceea ce ai în mâna ta ? Iar el a zis: toiag. Şi au zis: aruncă-l pre pământ, şi l-a aruncat pre el pre pământ şi s-a făcut şarpe şi a fugit Moisi de dânsul. Şi au zis Domnul către Moisi: tinde mâna şi-l apucă de coadă, şi s-a făcut toiag în mâna lui” (Ieşirea 4, 2-4).

Ce se înţelege prin Moisi dacă nu poporul iudeu ? Şi ce prin toiag decât puterea dumnezeiască ? Ce este exprimat prin şarpe dacă nu caracterul muritor al Mântuitorului nostru ? Căci deoarece prin şarpe a venit moartea, caracterul muritor este pe drept arătat ca şarpe. Fără îndoială (este) aşa, de vreme ce este scris: ,,Deci fiţi înţelepţi ca şerpii” (Matei 10, 16). Şi deoarece aceeaşi înţelepciune supremă, adică Înţelepciunea lui Dumnezeu, a binevoit a Se întrupa, caracterul muritor este pe drept reprezentat ca şarpe.

Astfel El vorbeşte despre Patimă de asemenea în Evanghelie: ,,Şi precum Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omului” (Ioan 3, 14). Aşadar, Moisi ţinea în mână toiagul fiindcă poporul iudeu înainte de venirea Mântuitorului credea în puterea dumnezeiască. Dar el a aruncat toiagul jos pe pământ fiindcă acelaşi popor a vestit prin patriarhi şi prooroci că Dumnezeu Se va întrupa.

Cu adevărat toiagul se transformă într-un şarpe pentru că Mântuitorul nostru, rămânând Dumnezeu în Sine, a devenit muritor printre oameni. Dar lui Moisi îi era teamă a vedea şarpele şi a fugit fiindcă poporul iudeu, când L-a văzut pe Mântuitorul ca pe un muritor în neamul omenesc, atunci s-a temut foarte mult să creadă în El ca Dumnezeu.

De ce i se porunceşte să ia şarpele de coadă ? Deoarece poporul trădător, care refuză acum să creadă, la capătul final al Trupului lui Hristos, adică în Sfânta Biserică la o vreme ulterioară, cu alte cuvinte la sfârşitul lumii, se va aduna încă o dată la credinţă şi va apuca coada şarpelui, deoarece atunci în partea finală a Bisericii ei Îl vor recunoaşte drept Mântuitor al lor pe Cel pe care mai înainte Îl dispreţuiau ca pe un muritor.

Dar şarpele devine numaidecât toiag din nou deoarece de îndată ce poporul iudeu a venit la credinţa în Mântuitorul nostru, acelaşi Mântuitor va apărea în puterea dumnezeirii Sale pentru Judecată, astfel că şarpele poate fi atunci pentru El un toiag pentru că Cel care a fost batjocorit pe pământ ca Om va veni din cer şi va fi văzut ca Dumnezeu mai presus de îngeri.

 

Fragmentul IV

,,Despre urâciuni” (Ieşirea 8, 26)

Pentru oamenii răi există anumite urâciuni ale faptelor bune. Astfel Moisi, când era pe cale să jertfească oaia Domnului, spune către egipteni: ,,Cele ce sunt urâciune eghiptenilor vom să jertfim Domnului Dumnezeului nostru” (Ieşirea 8, 26). Cu siguranţă sfinţii bărbaţi jertfesc oaia Domnului deoarece ei arată simplitatea lor a fi o jertfă către Atotputernicul Dumnezeu. Dar oaia egipteană este blestemată deoarece cetăţenii acestui veac resping şi dispreţuiesc simplitatea oamenilor buni. Prin urmare exact aşa cum există urâciuni ale faptelor rele pe care oamenii buni nu le pot suferi, tot aşa pricini ale faptelor bune sunt urâciuni pentru cei răi. De aici este scris: ,,Urât este înaintea dreptului omul nedrept, şi urâtă este celui fără de lege calea cea dreaptă” (Pildele lui Solomon 29, 27).

 

Fragmentul V

,,Despre o oaie pentru un asin” (Ieşirea 13, 13)

Când din respingerea ticăloşiilor trecute a fost examinată nevoia de a reînnoi nevinovăţia inimii, s-a adăugat: ,,Tot ce deschide pântecele asinei să-l schimbi pre oaie” (Ieşirea 13, 13).

Ce prin asin … înşală o jertfă lui Dumnezeu[1]. Pentru că toţi oamenii se nasc în mijlocul păcatelor şi, zămisliţi prin desfătare trupească, noi am târât după noi obârşia vinei. De aici se face că noi suntem gata încâlciţi în păcate. Dar cel care este convertit de la răutatea trupului la nevinovăţia inimii schimbă pe cel întâi născut al unei asine cu o oaie fiindcă el converteşte necurăţia vieţii sale de mai înainte la nevinovăţie. Căci cel care încetează a fi precum a fost înainte, şi prinde şi păstrează curăţia trupului ca inocenţă, l-a schimbat pe cel întâi născut al unei asine cu o oaie pentru o jertfă (adusă) lui Dumnezeu.

 

Fragmentul VI

,,Despre Moisi şi negura” (Ieşirea 20, 21)

La discuţia despre separarea înţelegerii alegoriei şi istoriei este adăugat: ,,Şi sta poporul departe, şi Moisi a intrat în negura unde era Dumnezeu” (Ieşirea 20, 21). Există mare discernământ al înţelegerii în Sfânta Scriptură. Pentru că adeseori în anumite fragmente din aceasta atât istoria, cât şi alegoria trebuie să fie păstrate; şi adeseori doar alegoria trebuie să fie căutată în altele; dar uneori doar istoria trebuie să fie înţeleasă. Căci în anumite fragmente, precum am spus, istoria trebuie să fie înţeleasă în acelaşi timp cu alegoria astfel că până şi cei proşti pot fi hrăniţi prin istorie şi cei cu minţi mai agere prin alegorie.

Astfel, când Dumnezeu a grăit, poporul a perceput luminile şi sunetul trâmbiţei şi muntele fumegând, şi ei, cuprinşi de panică, au cerut ca Domnul să le grăiască prin Moisi. Şi este scris: ,,Şi sta poporul departe, şi Moisi a intrat în negura unde era Dumnezeu”. Cu siguranţă, mulţimea poporului nu reuşea să pătrundă norul alegoriilor deoarece este darul a foarte puţini a explora înţelegerea duhovnicească. Apoi deoarece minţile celor pământeşti sunt adeseori hrănite doar de istorie, poporul stătea departe când Dumnezeu grăia. Cu adevărat fiindcă cei care sunt duhovniceşti pătrund norul alegoriilor astfel că ei înţeleg în mod duhovnicesc cuvintele lui Dumnezeu, ,,Moisi a intrat în negura unde era Dumnezeu”.

 

Fragmentul VII

,,Despre lepra înflorind” (Leviticul 13, 57)

La discuţia despre păcatele care succed într-o minte imorală este adăugat: ,,Iar de se va mai ivi încă în haină, au în ţesătură, au în tort, au ori în ce unealtă de piele, lepră înflorind este, în foc se va arde ceea ce are semn” (Leviticul 13, 57).

Uneori noi ştim că am săvârşit anumite fapte rele şi prin strădania noastră ne ferim de ele, dar aceeaşi vină care mai înainte ne-a oprit de la unele fapte ne-a înşelat pe noi în altele. Fiindcă sunt unii care, fiind supuşi necurăţiei trupeşti, cugetând se întorc în ei înşişi şi recunosc păcatul desfrânării lor. Şi când ei s-au îndreptat de la fapta lor necurată, numaidecât se fălesc cu mândrie prostească de virtutea curăţiei, şi cei care înainte erau conduşi de necurăţia faptelor în trup sunt mai apoi conduşi de necurăţia înălţării în cuget.

Aşadar, ce îi stăpâneşte pe ei dacă nu o lepră înflorind care nu a părăsit cu totul veşmântul ci şi-a schimbat locul pe el ? Cu siguranţă, veşmântul Sfintei Biserici este fiecare dintre cei credincioşi. De aceea este spus către ea prin proorocul: ,,Viu sunt eu, zice Domnul, că cu toţi cu aceştia, ca şi cu o podoabă te vei îmbrăca” (Isaia 49, 18). Prin urmare, o lepră înflorind cuprinde un veşmânt când, prin viciu neschimbat, vina stăpâneşte sufletul care este adjudecat a fi credincios.

Căci dacă cineva din întâmplare se mândreşte cu bogăţiile deţinute în această lume, dar auzind de pe buzele unui propovăduitor că toate acestea vor pieri, dăruieşte tot ceea ce posedă săracilor, şi exaltă în inima sa pentru această dăruire, astfel că exaltarea l-a stăpânit pe el întâi prin tenacitate apoi prin dărnicie, lepra, precum am spus, şi-a schimbat locul său pe veşmânt.

Altul este dedicat cuvintelor extravagante şi nedisciplinate ale plăcerii de prost gust care, când din întâmplare el este mustrat de un propovăduitor, se străduieşte să se înfrâneze cu o cenzură strictă ca nu cumva el să se delecteze cu bucurie desfrânată, dar adeseori când el este împiedicat excesiv de la bucurie, duhul său se întoarce spre mânie şi tristeţea sa stârneşte în el săgeţile mâniei şi extenuează mintea sa constrânsă cu imboldul furiei. În consecinţă, deoarece năravul plăcerii prosteşti trece prin silire excesivă la năravul mâniei, lepra înflorind a părăsit locul pe care-l ţinea şi a ocupat ceea ce nu ţinea.

 

Fragmentul VIII

,,Despre Aaron în mijlocul celor morţi şi celor vii” (Numerii 16, 47-48)

La discuţia despre râvna unui bun păstor este adăugat că Aaron, luând cădelniţa, a stat între cei vii şi cei morţi.

De ce a luat Aaron cădelniţa şi a stat între cei vii şi cei morţi pentru a domoli mânia Domnului, decât că aceasta este treaba preotului de a vărsa rugăciune către Atotputernicul Dumnezeu atât pentru cei drepţi ca nu cumva ei să cadă, cât şi pentru cei păcătoşi ca ei să se ridice ? De aici psalmistul spune de asemenea: ,,Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea ta” (Psalmi 140, 2).

 

Fragmentul IX

,,Despre o pasăre şi puii ei” (A Doua Lege 22, 6-7)

La discuţia despre menţinerea separării alegoriei de istorie este adăugat: ,,Iar de vei afla vreun cuib de pasăre înaintea feţei tale în cale, sau în vreun copac, sau pre pământ, cu pui sau cu ouă, şi mama lor şezând preste pui sau preste ouă, să nu prinzi pre mamă cu puii. Ci pre mamă să o slobozeşti; iar puii ia-i ţie, ca să fie bine ţie şi să trăieşti zile multe” (A Doua Lege 22, 6-7).

Noi mergem pe cale deoarece noi traversăm viaţa prezentă. Şi un cuib de pasăre este într-un copac sau pe pământ când cuvintele istoriei sunt despre viaţa contemplativă sau activă. Deoarece preceptele vieţii active sunt cuibul de pasăre de pe pământ; preceptele vieţii contemplative sunt cuibul din copac. Mama stă peste pui sau peste ouă când istoria însăşi hrăneşte înţelegerea duhovnicească şi una, cu desăvârşire elocventă, ca să spunem aşa, dă naştere la pui; alta, atât de insinuantă încât conduce duhul cititorului de acolo către înălţimi, ca să spunem aşa, păstrează sub ea ouăle din care ea naşte pui. Fiindcă ouăle sunt ouate până la sfârşit ca să iasă pui de găină din ele.

Şi există unele vieţi contemplative care sunt văzute acum prin imagini pentru ca mai târziu prin însăşi virtutea şi natura lor ele să poată fi percepute aşa cum sunt. Fiindcă Pavel a spus: ,,Vedem acum ca prin oglindă în ghicitură; iar atunci faţă către faţă” (I Corinteni 13, 12). Şi orbul, când prin punerea mâinilor Mântuitorului el a început să perceapă lumina, a fost întrebat ce vedea şi a răspuns: ,,Văz oamenii ca copacii umblând” (Marcu 8, 24). Fără îndoială, omul este raţional prin fire dar un copac nu este nici sensibil, nici activ. Şi ce semnifică orbul luminat dacă nu neamul omenesc, care atunci când Domnul i-a deschis ochii contemplaţiei a văzut mai întâi imagini în oglindă pentru ca mai târziu să fie capabil să perceapă acea mulţime adevărată şi raţională de ceruri aşa cum sunt ? De aceea este adăugat acolo: ,,După aceasta iarăşi şi-au pus mâinile pre ochii lui, şi l-au făcut de a văzut, şi s-a îndreptat şi a văzut luminat pre toţi” (Marcu 8, 25).

Prin urmare, el a văzut întâi ca prin oglindă din asemănare, pentru ca mai târziu să vadă limpede din desăvârşire. Astfel mama din acest fragment cloceşte ouăle pentru viaţa contemplativă deoarece istoria sacră la început în acest chip insinuează în obscuritate ca mai târziu să arate ceva mai precis pentru a naşte pui vii. Mai mult de atât, Apostolul Pavel, când a aflat că anumiţi oameni duc vieţi desfrânate i-a mustrat pe ei, zicând: ,,Iar pentru curvie, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său” (I Corinteni 7, 2). Şi de vreme ce o soţie poate să nu fi fost cruţată de a naşte de la bărbaţi liberi, ca nu cumva cineva să cadă în păcatul curviei, el a făcut o concesie celor măritate prin care ele încă s-ar putea înălţa către lucruri mai bune. Aşadar, el a admis că duhul celor căsătoriţi ar putea fi îndrumat chiar către viaţa conjugală legiuită ca şi cum mama de pe pământ, adică istoria, şi-a făcut ouăle în viaţa activă.

Sfinţii propovăduitori înşişi de asemenea doresc ca Dumnezeu să fie mai mult iubit decât temut, dar dacă ei nu îndeamnă la frică ei nu călăuzesc câtuşi de puţin către dragoste. Astfel ei mai întâi grăiesc înspăimântător şi apoi îndulcesc cuvintele precum este spus prin psalmistul: ,,Şi puterea celor înfricoşate ale tale vor spune, şi slava ta vor povesti” (Psalmi 144, 6). Şi apoi este adăugat: ,,Pomenirea mulţimii bunătăţii tale vor vesti”. Prin urmare, când ei înfricoşează într-atât încât să provoace dragostea ei fac ouă. Fiindcă ,,dragostea desăvârşită izgoneşte frica” căci puii încep să trăiască când ei deja nu mor din cauza fricii. Mai mult, Legea de asemenea a făcut ouă când s-a spus: ,,Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” (Ieşirea 21, 24). Dar a scos pui mai târziu când a decretat: ,,Să nu-ţi izbândeşti cu mâna ta, nici să ţii mânie asupra fiilor poporului tău” (Leviticul 19, 18).

Dar trebuie remarcat ceea ce este spus despre mama puilor: ,,Să nu prinzi pre mamă cu puii. Ci pre mamă să o slobozeşti; iar puii ia-i ţie” (A Doua Lege 22, 6-7). Fără îndoială deoarece în anumite fragmente istoria trebuie trecută cu vederea, astfel încât doar puii acestei mame, adică percepţia înţelegerii duhovniceşti, să ajungă la noi ca hrană, nu mama, ci puii să ne repună în drepturi. Fiindcă noi nu trebuie să fim mulţumiţi de exemplul istoriei, ci de semnificaţiile înţelegerii duhovniceşti.

Deci când citim că aurul şi argintul egiptenilor a fost furat de israilteni printr-o cerere amăgitoare, şi din nou când aflăm că sacrificiile trupeşti erau oferite Atotputernicului Dumnezeu, ce este în acest cuib al cuvintelor decât că mama trebuie lăsată să plece şi puii păstraţi ? Fiindcă atunci când noi luăm de la anumiţi păgâni vigilenţa geniului pentru apărarea adevărului, şi întoarcem elocvenţa lor spre folosul dreptăţii, ce facem noi decât că răpim aurul şi argintul de la egipteni pentru ca noi să putem fi prin aceasta îmbogăţiţi şi ei să fie arătaţi a fi săraci ? Şi este scris: ,,Robind toată înţelegerea spre ascultarea lui Hristos” (II Corinteni 10, 5). Apoi când noi am supus trupurile noastre prin înfrânare ce facem noi decât că aducem jertfe trupeşti Atotputernicului Dumnezeu ? Astfel din nou este spus prin Pavel: ,,Să vă puneţi înainte trupurile voastre jertfă vie” (Romani 12, 1).

Aşadar, lăsând mama să plece noi mâncăm puii când îndepărtăm exemplele istoriei, dar în cugete păstrăm din ea înţelesurile alegoriilor. Apoi este adăugat pe drept: ,,Ca să fie bine ţie şi să trăieşti zile multe” (A Doua Lege 22, 7), fiindcă cel care stăpâneşte anii veşniciei prin înţelegere duhovnicească trăieşte zile multe.

 

Fragmentul X

,,Despre lână şi in” (A Doua Lege 22, 11)

Noi ştim că lâna este groasă, dar inul este subţire. Apoi un veşmânt care este făcut din lână şi in are întotdeauna lâna pe din afară şi ascunde inul înlăuntru. Deci ce semnifică lâna dacă nu simplitate, şi inul dacă nu subtilitate ? Şi adeseori un om subtil şi înţelept arată în exterior simplitatea blândeţii şi ascunde înlăuntru subtilitatea răutăţii. Prin urmare, un astfel de om poartă veşmântul faptei sale, ca să spunem aşa, din lână şi din in când el manifestă atât simplitate la suprafaţă, şi păstrează subtilitatea răutăţii în cugetul său.

 

Fragmentul XI

,,Despre ziua necazului” (IV Împăraţi 19, 3)

La discuţia despre greutatea scopului urmărit în menţinerea lucrării (duhovniceşti) este adăugat: ,,Ziua necazului şi a certării şi a mâniei este ziua aceasta, că a venit vremea să se nască fii, şi ceea ce naşte nu are putere” (IV Împăraţi 19, 3).

Noi vedem aceste lucruri în sens strict când sunt comise păcatele, deoarece atunci când duşmanul atacă apărătorii noştri sunt pregătiţi, dar nu dobândesc defel putere potrivit pregătirilor lor. Fiindcă într-adevăr este scris: ,,Şi va odihni preste dânsul … Duhul sfatului şi al puterii” (Isaia 11, 2). Ambele atribute trebuie să fie îmbinate în el, deoarece nici virtutea fără sfat nu va reuşi să fie folositoare, nici sfatul fără virtute. Căci ce folos au cei care sunt pregătiţi prin sfat când ei nu purced prin putere la luptă ?

Prin urmare, mâhnit, împăratul Ezechia grăieşte spunând: ,,Ziua necazului şi a certării şi a mâniei este ziua aceasta, că a venit vremea să se nască fii, şi ceea ce naşte nu are putere”. Neîndoios, copiii ajung să se nască când sfaturile potrivite purced către dorinţa de a săvârşi lucrarea. Dar ceea ce naşte nu are putere deoarece, cu toate că cel slab primeşte sfat, el nu-l urmează până la capăt către ceva folos prin naşterea faptei.

 

Fragmentul XII

,,Despre Înălţarea Domnului” (Psalmi 17, 12)

Domnul S-a înălţat pe heruvimi şi El a zburat, fiindcă pe plinătatea cunoaşterii care ar putea exista între oameni El a binevoit să înalţe slava Întrupării Sale astfel încât aceasta să poată fi zborul Său, ridicând taina puterii Sale de la înţelegerea omenească. Fiindcă oricât de mare (este) plinătatea cunoaşterii cu care străluceşte viaţa fiinţelor duhovniceşti, ea nu reuşeşte să înţeleagă cum a fost zămislit Cel care S-a arătat, şi cum S-a născut Om la sfârşitul vremii Făcătorul omenirii dinainte de veci. Dumnezeu S-a făcut trup, Cuvântul a devenit fără grai (un copil). De aceea este adăugat acolo pe drept: ,,Zburat-au pre aripile vânturilor” (Psalmi 17, 12), fiindcă negreşit El a transcens orice înţelegere a sufletelor. Noi înţelegem în chip potrivit că vânturile semnifică sufletele datorită vitezei cugetului lor.

 

Fragmentul XIII

,,Despre cicatricile pocăinţei” (Psalmi 37, 5)

La discuţia despre abolirea amintirii greşelilor a fost adăugat: ,,Împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele de către faţa nebuniei mele” (Psalmi 37, 5).

Cel care se îndreaptă şi îşi plânge greşeala face o cicatrice peste rană. Dar când o minte înşelată îşi reaminteşte pentru plăcerea sa păcatul de care s-a pocăit deja, cicatricea pocăinţei care s-a format revine la supurarea rănii astfel că desfătarea rea are o duhoare după ce cicatricea a arătat deja tămăduirea rănii cu piele refăcută.

 

Fragmentul XIV

,,Despre corăbiile Tarsisului” (Psalmi 47, 6)

Atotputernicul Dumnezeu este recunoscut în paşii Bisericii Sale deoarece feluritele ei virtuţi şi minuni arată cum El trebuie temut şi iubit de toţi. Ea recunoaşte aceasta fără îndoială când se întoarce de la păcatele ei către El prin pocăinţă. Aleşii ei sunt lăudaţi când se spune: Iată de vreme ce ei sunt numiţi împăraţi deoarece ei îşi îndreaptă păcatele pe care le-au comis prin pocăinţă, este adăugat cum este arătată însăşi pocăinţa lor: ,,Aceştia văzând aşa, s-au mirat, s-au tulburat, s-au clătit, cutremur i-a cuprins pre ei. Acolo sunt dureri ca ale celeia ce naşte; cu duh silnic va sfărâma corăbiile Tarsisului” (Psalmi 47, 5-6).

Văzând într-adevăr s-au mirat, dar mirându-se ei sunt tulburaţi cu cutremur. Fiindcă atunci când, în mijlocul lacrimilor pocăinţei, lumina Împărăţiei Cereşti irupe către cunoştinţa minţii, duhul atât se miră, cât şi începe să se teamă deoarece (îi) este îngăduit a se teme când dureri ca ale unei femei ce stă să nască îndurerează sufletul. Căci durerea pocăinţei este asemenea durerii unei femei ce stă să nască pentru că ea îndepărtează cu lacrimile răul care este zămislit în dorinţă. Cu adevărat Tarsisul denotă explorarea bucuriei. Şi noi ştim că cel care urmăreşte toate dorinţele acestui veac explorează bucuriile vremelnice înlăuntrul său.

Dar Atotputernicul Dumnezeu sfărâmă corăbiile Tarsisului cu un vânt silnic deoarece prin venirea Sfântului Duh El tulbură cu durerea pocăinţei minţile trupeşti care mai înainte rătăceau pe marea acestei lumi, astfel încât sfărâmaţi de mândrie cei care erau mai înainte duşi de această mare a lumii către înălţimile vanităţii acum stau teferi şi nevătămaţi în smerenie. Aşadar, corăbiile zac sfărâmate de acest Duh deoarece pentru cei cărora li se părea o pedeapsă a fi dispreţuiţi de oameni, după aceea le-a fost cumplit să fie cinstiţi de oameni. Şi cei care mai înainte erau obişnuiţi, şi se bucurau, a recurge la rele, mai târziu nu s-au temut nici măcar să fie mâhniţi pentru virtuţi.

 

Fragmentul XV

,,Despre porumbiţa Sfintei Biserici” (Psalmi 67, 14)

,,De aţi dormi în mijlocul hotarelor, aripile porumbiţei sunt cu argint poleite, întru umerile ei cu strălucire de aur” (Psalmi 67, 14).

În limba latină noi numim (hotarele) cleros sortes. Apoi a dormi pentru noi înseamnă a te înfrâna de la fapte rele. Şi deoarece toţi cei aleşi se înfrânează de la neastâmpărarea faptelor rele, leapădă cele pământeşti şi doresc cele cereşti, ei dorm fără îndoială în mijlocul hotarelor de vreme ce, evitând cele vremelnice şi tânjind după răsplăţile veşnice, ei se înfrânează de la fapte rele. Cu siguranţă ei zboară cu mintea către înălţimi, de unde ei sunt numiţi de asemenea aripi. Este bine spus că aceste aripi ale unei porumbiţe sunt poleite cu argint.

Fără îndoială, porumbiţa argintată este Sfânta Biserică care străluceşte făţiş cu lumina propovăduirii. Dar această porumbiţă este într-adevăr poleită cu argint pe aripile ei, dar părţile din spate (dintre omoplaţi) strălucesc cu luciul aurului deoarece Sfânta Biserică, care este acum plină de splendoare prin graiurile propovăduitorilor, în acea răsplată care urmează este împodobită cu strălucirea nu tot a argintului, ci a aurului. Deci ajungând la acele virtuţi nevăzute, dobândind acele daruri cereşti pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, atunci ei nu-i va lipsi elocvenţa propovăduirii, ci va fi frumoasă cu singura sclipire a aurului pe părţile ei din spate deoarece, fiindcă o va primi mai târziu, ea străluceşte cu singura strălucire a splendorii.

 

Fragmentul XVI

,,Despre întâietatea etiopienilor” (Psalmi 67, 32)

,,Etiopia mai înainte va apuca mâna ei la Dumnezeu” (Psalmi 67, 32).

David Proorocul … naţiunile negre. Prin urmare, haideţi să dăm mulţumire Unuia-Născut al celui mai înalt Tată, noi care, adunaţi din neamuri şi plini de lumina Sa, am venit la credinţă chiar înainte de Iudeea însăşi, pentru ca ceea ce este scris să fie împlinit: Etiopia va merge înainte, întinzând mâinile ei către Dumnezeu. Aşadar, noi eram negri cu pustiurile necredinţei, dar primind albeaţa harului mergem înaintea sinagogii înseşi prin ale cărei vlăstare noi am fost chemaţi la harul lui Dumnezeu.

 

Fragmentul XVII

,,Despre fiii lui Efraim” (Psalmi 77, 12)

La discuţia despre sfiala propovăduitorilor este adăugat: ,,Fiii lui Efraim încordând şi săgetând cu arcele, întorsu-s-au în ziua de război” (Psalmi 77, 12).

Foarte adeseori, noi, care părem învăţaţi, când propovăduim, îi instruim pe ascultătorii noştri şi prin grăire îi înarmăm pe alţii, dar noi înşine refuzăm să plecăm la truda războiului. Şi este scris: ,,Fiii lui Efraim încordând şi săgetând cu arcele, întorsu-s-au în ziua de război”. Neîndoios, Efraim indică purtarea rodului. Şi ce purtare a rodului este de un asemenea fel sau atât de mare ca graiul celor învăţaţi, care atunci când ei seamănă cuvântul înmulţesc roadele sufletelor ? Aceştia, când se pregătesc să înveţe şi cercetează înţelesul Sfintei Scripturi, încordează arcul. Când grăiesc cuvintele mustrării, ei săgetează cu arcul.

Fiindcă arcul este uneori obişnuit a fi aşezat în Sfânta Scriptură ca sfântul cuvânt însuşi care se desprinde din fiecare Testament ca dintr-un corn şi o coardă. Cu siguranţă, Vechiul Testament este simbolizat printr-un corn pentru duritatea sa; cu adevărat Noul Testament, deoarece a venit în fiinţă când Domnul S-a făcut trup, este simbolizat de coardă. Şi atunci când coarda este trasă cornul este încordat, fiindcă atunci când Noul Testament este separat de duritatea literei, Vechiul Testament este îndoit şi încordat către înţelegerea duhovnicească deoarece nu este menţinută inflexibilitatea rigidităţii.

Deci săgeţile sunt aceste cuvinte pe care le grăieşte cel învăţat. De aceea este de asemenea bine spus prin proorocul cu privire la apropierea acestor sfinţi propovăduitori de neamuri: ,,Cu săgeată şi cu arce vor intra acolo” (Isaia 7, 23). Prin urmare, când noi cugetăm la cuvintele Sfintei Scripturi noi încordăm arcul; când grăim cuvintele învăţăturii noi tragem săgeţi. Dar noi ne întoarcem în ziua de război pentru că uneori refuzăm să luăm asupra noastră osteneala împotriva atacurilor patimilor.

 

Fragmentul XVIII

,,Despre tării şi frică” (Psalmi 88, 39)

La discuţia despre dispoziţiile tainice ale judecăţii dumnezeieşti este adăugat: ,,Pus-ai tăriile lui frică” (Psalmi 88, 39).

Adeseori cineva îşi aduce aminte înşelarea sau mânia sa, sau necurăţia sau mândria, şi se ascunde într-un loc de umilinţă de larma acestei lumi. Dar atunci când după ascunderea sa este îndrumat către a conduce oameni, el este lovit de săgeţile păcatelor sale intrând în taină în altă parte şi începe să se teamă ca nu cumva aceasta să fie deja pentru o judecată asupra lui deoarece el a gustat bunătatea păcii lăuntrice pe care nu a putut-o păstra. Precum este scris: ,,Pus-ai tăriile lui frică”.

Deci când noi căutăm un loc umil prin dreptatea minţii ce avem noi dacă nu cetatea fortăreţei ? Dar când, deşi siliţi, ne întoarcem la mulţimile şi zgomotul lumii, prinşi în mijlocul atacurilor păcatelor, noi ne temem grozav de însăşi tăria noastră deoarece din cercetarea subtilă a Atotputernicului Dumnezeu noi începem să ne îngrozim chiar de ceea ce credeam că era o viaţă bună.

 

Fragmentul XIX

,,Despre a mâneca” (Psalmi 126, 2)

,,În deşert este vouă a mâneca” (Psalmi 126, 2).

În unele fragmente ale Sfintei Scripturi trebuie căutată doar alegoria şi litera cuvântului pe deplin neglijată. Pentru a menţiona unul din multe(le fragmente), psalmistul se exprimă astfel, spunând: ,,În deşert este vouă a mâneca”. Dacă cineva ar lua aceasta cuvânt cu cuvânt, el grăieşte împotriva laudelor de noapte ale lui Dumnezeu şi cum acelaşi prooroc grăieşte, spunând: ,,În miezul nopţii m-am sculat, să mă mărturisesc ţie” (Psalmi 118, 62 – aici, a mărturisi are sensul de a aduce laudă lui Dumnezeu) ? Dacă este în deşert a mâneca de ce s-a sculat în miezul nopţii pentru a-I aduce laudă Domnului ? Dar mânecă cel care mai înainte ca zorii veacului să vină caută în această viaţă, care este asemenea unei nopţi, să fie înălţat şi să se desăvârşească.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

   [1] Prima propozitie este incoerentă in latina originală.