Scriptura VT nr. 26

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Cuvânt la vedenia profetului Iezechiil

Explicare a sensului vedeniei profetului Iezechiil, în care

pe cele patru fiinţe vii este asemănarea unui tron, iar pe

asemănarea tronului este o asemănare ca un chip de om

de Nicolae Cabasila

 

1. Toată profeţia, vederea şi vedenia au fost icoane ale venirii Mântuitorului; şi toată Scriptura veche se raportează la aceasta ca la un scop. Fiindcă toată Scriptura se spune că a fost primită din pricina mântuirii oamenilor. Dar mântuirea oamenilor este numai Hristos Însuşi; căci mântuirea din iudei este, zicea Domnul (Ioan 4, 22) numindu-Se mântuire pe Sine Însuşi. Fiindcă El Singur i-a mântuit pe toţi: pe cei mai vechi decât venirea Lui prin prefigurarea şi icoanele Lui Însuşi, iar pe cei mai noi fiind prezent şi curăţindu-i El Însuşi. Nu sol, nici Înger, ci Însuşi Domnul i-au mântuit pre ei, a spus cineva din cei ce au trăit în Legea Veche (Isaia 63, 9). Că văzură ochii mei mântuirea ta, a zis Simeon când L-a văzut pe Domnul (Luca 2, 30).

Şi, în general, peste tot în Scriptură Hristos se numeşte mântuitor (Luca 2, 30; Faptele Apostolilor 28, 28; Efeseni 6, 17) şi mântuire (Faptele Apostolilor 4, 12; 13, 47; Efeseni 2, 10; 5, 9 etc). Iar Domnul zice: Cercaţi scripturile, că vouă vi se pare întru dânsele a avea viaţă veşnică (Ioan 5, 39), numind viaţă veşnică cunoaşterea Lui. Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu şi pre care ai trimis, pre Iisus Hristos (Ioan 17, 3), zice Domnul Tatălui Său. Astfel încât din acestea devine evident că toată Scriptura s-a scris din pricina venirii Mântuitorului. Proorociile ei Îl profeţeau numai pe Acela.

Acest lucru l-a arătat Domnul, căci zice: Toţi proorocii şi legea până la Ioan au proorocit (Matei 11, 13), arătând că temă a profeţilor este El Însuşi. Legea, istoriile şi îndemnurile educau, pe de o parte, obiceiurile oamenilor şi-i făceau vrednici de primirea Mântuitorului, iar, pe de altă parte, arătau şi unele icoane ale venirii Lui la oameni. Iar vederile şi vedeniile profeţilor zugrăveau în chip mai desăvârşit Întruparea lui Dumnezeu şi aducerea oamenilor la El prin credinţă.

Cu nimic mai prejos decât acestea L-a arătat pe Mântuitorul venind la oameni, dar şi alergarea apostolilor pentru Evanghelie şi puterea vestirii/propovăduirii lor, vederea lui Iezechiil, pe care a văzut-o pe vremea robiei împăratului Ioachim la râul Hovar (Iezechiil 1, 1). Fiindcă în ea a fost iniţiat în aproape toate cele privitoare la Mântuitorul. Iar acest lucru este evident pentru cei ce parcurg în parte cele ce au fost văzute [de acela].

2. Şi a fost în anul al treizecilea în luna a patra, în ziua a cincea a lunii, eram eu în mijlocul robiei la râul Hovar şi s-au deschis cerurile şi am văzut vedenia lui Dumnezeu. În ziua a cincea a lunii, acesta era anul al cincilea al robiei împăratului Ioachim (Iezechiil 1, 1-2). Aşadar toată această vedere l-a învăţat pe profet iconomia Mântuitorului. Prin aceea că a văzut-o în mijlocul robiei arăta că Acela care vine a venit să desfiinţeze robia oamenilor şi, potrivit celei spuse de profetul, a propovădui robilor iertare (Isaia 61, 1; Luca 4, 18). Timpul robiei, în care profetul a văzut acestea, este o icoană a vremilor în care este venit Mântuitorul la oamenii care erau încă robi. Căci era anul al cincilea, iar pe oamenii care de 5505 ani rătăceau departe de patrie şi erau robi răutăţii, Domnul i-a eliberat făcându-Se om împreună cu ei şi le-a dat vechea lor cetate.

Astfel încât robia evreilor este o icoană a robiei comune a oamenilor, iar timpul ei, o icoană a timpului acesteia. La râu, pentru că în apă [botez] am găsit libertatea. S-au deschis cerurile, pentru că atunci cei din ceruri vor avea comuniune cu oamenii, iar oamenii vor moşteni Ierusalimul de sus. Pentru că Cel ce vine va înnoi prin Sine Însuşi căile: atât pe cele de la îngeri la noi, cât şi pe cea de la noi la aceia; pe una coborând prin trup, iar pe alta urcând iarăşi în slavă împreună cu trupul luat/asumat. De aceea s-au deschis cerurile pentru icoanele venirii Mântuitorului. Căci Mântuitorul va desfiinţa zidul din mijloc (Efeseni 2, 14) şi nu va mai fi nimic între Dumnezeu şi noi.

3. S-a făcut cuvântul Domnului către Iezechiil feciorul lui Vuzi Preotul, în pământul haldeilor la râul Hovar, şi a fost preste mine mâna Domnului. Şi am văzut (Iezechiil 1, 3-4). Însuşi Domnul S-a arătat pe Sine profetului potrivit făgăduinţei pe care a făcut-o celor ce-L iubesc pe El; căci după ce zice: Cela ce mă iubeşte pre mine, iubi-se-va de Tatăl meu, şi eu îl voiu iubi pre el (Ioan 14, 21), a adăugat: Şi mă voiu arăta lui. De aceea, zice: S-a făcut cuvântul Domnului către Iezechiil …, şi a fost preste mine mâna Domnului, lucruri care arătau pe Mântuitorul, care este atât Cuvânt, cât şi Putere a Tatălui (Ioan 1, 1; I Corinteni 1, 18). Fiindcă prin El a făcut toate (Ioan 1, 3), şi de aceea este numit mână a Domnului (Rut 1, 13; I Împăraţi 5, 3-6), braţ (Ieşirea 6, 1-6), dreaptă (Psalmi 43, 3) şi cele asemănătoare.

4. Şi iată un vânt/duh [pneuma] ridicându-se ieşea despre miazănoapte, şi un nor mare într-însul, şi lumină împrejurul lui şi foc strălucitor, şi în mijlocul lui ca o vedere de chihribar în mijlocul focului, şi lumină într-însul (Iezechiil 1, 4). A venit, zice, un duh şi a pus în mişcare ceea ce s-a văzut, pentru că despre Mântuitorul se spune: Ce s-a zămislit într-însa, din Duhul Sfânt este (Matei 1, 20). Despre miazănoapte, fiindcă venea de la dreapta Tatălui, care se numeşte Răsărit (Luca 1, 78; Psalmi 67, 34). Căci dacă despre Dumnezeu şi Tatăl se spune că şade spre răsărit (Psalmi 67, 34) şi se uită spre apus şi priveşte spre cele smerite (Psalmi 112, 5), atunci partea dinspre miazănoapte va fi înţeleasă astfel drept cea din dreapta Lui.

Şi un nor mare într-însul. Sfântul Duh cel arătat de multe ori de Scriptură printr-un nor (Ieşirea 13, 21 şi urm.), Cel care, după ce a creat acel sfânt trup în pântecele sfintei fecioare, a fost prezent un timp în chip nearătat în Mântuitorul până în ziua arătării Lui, după care a fost prezent mai arătat, când L-a preaslăvit prin fapte cuvenite lui Dumnezeu. De aceea în jurul a ceea ce apărea Se vedea acum ca un vânt, acum ca un nor. Şi un nor mare din pricina dumnezeirii, pe care o sugerau şi lumina şi focul care arunca raze strălucitoare. Şi în mijlocul lui ca o vedere de chihribar în mijlocul focului, şi lumină într-însul, lucru ce arăta trupul Mântuitorului, care în el însuşi este strălucitor, curat şi demn de Unul-Născut. Iar ca o vedere de chihribar în mijlocul focului, şi lumină într-însul este dumnezeirea ascunsă în El ca om.

5. Şi în mijloc ca o asemănare de patru hiare, şi aceasta este vederea lor, asemănare de om într-însele. Şi patru feţe la una, şi patru aripi la una. Şi fluierele picioarelor lor drepte, şi picioarele lor cu pene, şi scântei ca arama ce luceşte (Iezechiil 1, 5-7). Şi în mijloc[ul norului] ca o asemănare de patru hiare sunt vestitorii/propovăduitorii Evangheliei, care poartă numele Mântuitorului înaintea neamurilor şi împăraţilor (Marcu 13, 9). Căci El S-a arătat profetului şezând pe ele, lucra care se va face vădit în continuare. Patru, fiindcă au ieşit la vestire/propovăduire în toată lumea locuită. În mijlocul norului, pentru că erau mânaţi de Duhul lui Dumnezeu. Aripile arătau Duhul înţelepciunii care, fiind de faţă, le făcea repede alergarea Evangheliei.

Patru pentru că în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor (Psalmi 18, 4). Apoi şi pentru că patru au fost cele pe care le grăiau despre Mântuitorul şi au fost arătate de feţele hiarelor, despre care vom vorbi îndată. Fluierele picioarelor lor erau drepte din pricina rectitudinii şi adevărului dogmelor, precum şi pentru că aceştia nu au obosit, nici nu au slăbit din intensitatea propovăduirii, deşi multe lucruri triste veneau peste ei. Apoi şi pentru că aveau o purtare liberă. Căci nu au ajuns robi de frică, nici nu şi-au plecat genunchiul în faţa tiranilor pământului, cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucigă (Matei 10, 28).

Picioarele le erau înaripate fiindcă în scurt timp au cutreierat toată lumea şi pentru că în alergarea lor au avut nevoie de puţine lucruri pământeşti, aripile harului făcându-i uşori şi fiindu-le de ajuns la alergarea lor. Dar scânteile lor nu erau nici ca o lucire, nici ca un foc, ci ca ale unei arame ce luceşte; căci potrivit cuvântului (potrivit Ioan 1, 8) nu erau ei Lumina, ci doar martori ai Luminii.

6. Şi uşoare aripile lor. Şi mână de om sub aripile lor de câte patru părţile lor. Şi feţele lor şi aripile acelor patru ţinându-se una de alta, şi feţele celor patru nu se întorceau când umblau ele, fiecare în preajma feţei sale umbla (Iezechiil 1, 7-9). Aripile hiarelor erau uşoare, mai întâi, din pricina repeziciunii întinderii vestirii/propovăduirii, în al doilea rând, pentru că în ei cuvântul Evangheliei nu avea nimic pământesc, iar în al treilea rând, pentru că, educând obiceiurile oamenilor, fericiţii apostoli nu au introdus nimic aspru, nici greu; că poruncile Lui nu sunt grele, că jugul meu este bun şi sarcina mea uşoară (Matei 11, 30).

Iar mâna omenească de sub aripile animalelor arăta că puterea omenească nu numai că nu contribuia cu nimic la desăvârşirea alergării, ci era acoperită de puterea dumnezeiască, astfel încât prin înţelepciunea Duhului şi suprafirescul faptelor lor apostolii păreau a nu fi oameni. Căci cei din jurul lui Pavel şi Varnava le părea păgânilor a fi nişte zei (Faptele Apostolilor 14, 11) şi toţi luau aminte la ceilalţi apostoli ca la unii mai mult decât nişte oameni. Aripile care se atingeau una de alta sugerau mai întâi faptul că într-Unul Domn Iisus, într-un singur ipostas – nu în două, cum i se părea lui Nestorie – s-au adunat toate raţiunile privitoare la iconomie.

În al doilea rând, că vesteau/propovăduiau şi îi învăţau pe oameni pacea. Fiindcă ei vesteau/propovăduiau împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii, căci ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului lui (Romani 5, 10), iar pe oameni îi învăţau să ţină pacea cu ei înşişi şi unii cu alţii; căci zice [Pavel]: Pacea să urmaţi cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pre Dumnezeu (Evrei 12, 14). Fiindcă aceste cuvinte introduc o dublă pace: cea din noi înşine şi cea cu ceilalţi oameni, precum a poruncit Mântuitorul: Aveţi întru voi sare, şi pace aveţi între voi (Marcu 9, 50). Prin aceea că a spus: Pacea să urmaţi învaţă pacea unii cu alţii, iar prin şi sfinţenia pe cea din noi înşine. Căci sfinţenia vrea să arate viaţa curată, cuminte şi sfântă, care este pacea sufletului, atunci când cele rele nu se răzvrătesc împotriva celor mai bune.

În al treilea rând, pentru că apostolii aveau o singură inimă şi un singur suflet, fiindcă aşa aveau toţi creştinii, cum stă scris în Faptele Apostolilor (4, 32). Iar în al patrulea rând, pentru că lucrul vestit/propovăduit de ei era unul şi simplu, întrucât este Dumnezeu. Nu se întorceau când umblau ele, pentru că ei nu ofereau vrăjmaşilor spatele, nici răutatea nu a putut să-i facă să se întoarcă înapoi, ci fiecare în preajma feţei sale umbla.

Viziunea Proorocilor Iezechiil şi Avacum, icoană provenită din Mânăstirea Poganovo, Sofia, Galeria Naţională de Artă

7. Şi asemănarea feţelor lor faţă de om, şi faţă de leu din dreapta celor patru, şi faţă de viţel din stânga celor patru, şi faţă de vultur la cele patru. Şi aripile lor întinse deasupra celor patru, la fiecare două aripi erau împreunate una cu alta, şi două acopereau deasupra trupului lor. Şi fiecare mergea în preajma feţei sale, şi ori încotro mergea vântul/duhul, mergeau şi ele, şi nu întorceau (Iezechiil 1, 10-12). Feţele hiarelor vor să arate cuvintele/raţiunile privitoare la Mântuitorul. Prin urmare, capul arată mintea, fiindcă ea se numeşte parte conducătoare, iar pe conducător Scriptura îl numeşte cap, după cum stă scris: Va lua Domnul de la Israil capul şi coada (Isaia 9, 14), adică pe stăpânitor şi pe stăpânit. Precum şi deoarece capul este un instrument al minţii, iar de multe ori plecând de la instrumente Scriptura numeşte lucrurile făcute de acestea. Aşa a spus David: Cel ce cerci inimile şi rărunchii (Psalmi 7, 10) arătând partea irascibilă şi poftitoare a sufletului.

Faţa însă, partea arătată a minţii, sugerează cuvântul spus, care face arătat gândul ascuns; deoarece cuvântul este o formă a raţiunii, fiindcă îl întipăreşte cumva prin sunete şi devine o figură şi o înfăţişare a lui. Prin urmare, feţele hiarelor par să sugereze cuvintele apostolilor despre Mântuitorul. Fiindcă ei spuneau despre El cele pe care le ştiau, dar ştiau ceea ce li se cuvenea să ştie despre El. Şi li se cuvenea să ştie despre Domnul că era om, iar acest lucru îl arăta faţa de om; că era cel aşteptat din sămânţa lui David (Ioan 7, 42) să vină pentru eliberarea oamenilor, şi acest lucru îl arăta leul, căci zice [Scriptura]: Pui de leu Iuda, din vlăstare fiul meu te-ai înălţat (Facerea 49, 9); dar şi că, fiind împărat, este mai presus decât toţi împăraţii pământeşti, lucru pe care-l arăta în enigmă faţa de vultur – şi pentru că vulturul vede mai ager decât toate fiinţele vii, el arăta pe drept cuvânt totodată înţelepciunea mai presus de toate a Tatălui, dumnezeirea Mântuitorului, fiindcă teologii spun că numele Dumnezeu [Theos] a fost luat de la a vedea [theasthai][1] –; dar şi că, fiind preot (Evrei 7, 15), S-a făcut jertfă, aducându-Se jertfă El Însuşi pe Sine Însuşi şi curăţind prin sângele Lui păcatele lumii, lucru pe care îl arăta viţelul.

Aşadar mintea apostolilor Îl cunoştea pe Domnul cum era, lucru pe care îl poartă, cred, cuvântul pe care l-a fericitul Pavel: Iar noi avem mintea lui Hristos (I Corinteni 2, 16). Iar limba lor, îmbrăcând prin cuvinte mintea într-un chip şi o formă, a spus şi celorlalţi oameni ce părere aveau ei despre Mântuitorul. De aceea feţele hiarelor l-au învăţat pe profet [Iezechiil] cuvintele apostolilor despre Mântuitorul. Iar cele două aripi care acopereau trupurile fiecărei hiare arătau ceea ce spuneam, şi anume că apostolii au părut celor răi mai presus decât firea omenească, întrucât puterea dumnezeiască acoperă neputinţa omenească. Ori încotro mergea vântul/duhul, mergeau şi ele, pentru că erau mânaţi de Duhul lui Dumnezeu (Romani 8, 14).

8. Şi în mijlocul hiarelor vedere era ca de cărbuni de foc arzător, şi ca o vedere de făclii învârtindu-se în mijlocul hiarelor, şi lumină de foc, şi din foc ieşea ca un fulger. Şi hiarele mergeau şi se învârteau ca o vedere de fulger (Iezechiil 1, 13-14). Lucrul apostolilor a fost să aprindă focul pe care a venit să-l arunce pe pământ Domnul (potrivit Luca 12, 49). De aceea în mijlocul hiarelor vedere era ca de cărbuni de foc arzător, fiindcă acel foc nu era stricăcios, nici nu dispărea, ci dădea viaţă şi lumină. Iar faptul că era ca o vedere de făclii învârtindu-se în mijlocul hiarelor, şi lumină de foc, şi din foc ieşea ca un fulger. Şi hiarele mergeau şi se învârteau ca o vedere de fulger arăta negreşit despre apostoli că au cutreierat repede tot pământul vestind cuvântul; căci ei nu au oferit nicăieri spatele potrivnicilor lor.

9. Şi am văzut, şi iată o roată era pre pământ, care se ţinea de cele patru hiare. Şi chipul roatelor şi făptura lor în chipul Tarsisului, şi asemănarea acelor patru, şi chipul lor şi făptura lor era ca şi cum ar fi roată în roată. Spre patru părţi ale sale mergeau, şi nu se învârteau când mergeau ele. Nici aveau ele spate (Iezechiil 1, 15-18). Adăugarea roţilor arată uşoara alergare a vestirii/propovăduirii şi sugerează totodată forma cuvintelor apostolilor. Pentru că unele vesteau/propovăduiau despre Hristos cele cuvenite lui Dumnezeu, iar altele pe cele omeneşti, atât lucrarea dumnezeiască, cât şi cea omenească.

Şi pe lângă aceste cuvinte ele prefigurau şi mişcarea vestirii/propovăduirii lor; căci mişcarea roţilor era şi în cerc şi în linie dreaptă. Cea în linie dreaptă arăta lucrarea omenească, una care prin definiţie are un început şi un sfârşit, iar cea în cerc arăta lucrarea dumnezeiască. Căci cercul are multe icoane dumnezeieşti, atât pentru că este unic între toate figurile geometrice, cât şi pentru că înclină spre el însuşi, ca şi mintea, precum şi deoarece din pricina lui cilindrul este cel mai repede şi atinge solul numai cu o singură linie dreaptă. Pentru că simultaneitatea şi atemporalitatea aparţin numai lui Dumnezeu, iar ceea ce este cel mai rapid şi în puţin timp este mai aproape de Dumnezeu. Şi iarăşi: ceea ce este cu totul mai presus de materie este dumnezeiesc, iar ceea ce este în cea mai mare parte a lui mai presus de pământ este cel mai aproape de cele dumnezeieşti.

Şi asemănarea acelor patru [roţi], adică între ele era o asemănare atât de mare, încât cele patru erau o singură roată. Şi am văzut – zice –, şi iată o roată era pre pământ. Peste tot lucrul vestit/propovăduit este unul, asemănătorul şi unitatea prin aceeaşi inspiraţie şi pace, şi ca atare Dumnezeu, lucru pe care l-a arătat şi în continuare zicând: Şi chipul lor şi făptura lor, adică mişcarea lor care era ca şi cum ar fi roată în roată. Cu alte cuvinte, era o singură mişcare a roţilor, ca a unor roţi care au acelaşi centru rotite fiind de un singur ax. Fiindcă aceasta înseamnă ca şi cum ar fi roată în roată. Spre patru părţi ale sale mergeau, pentru că la marginile lumii cuvintele lor (Psalmi 18, 4).

10. Şi înălţime era la dânsele, şi le-am văzut pre ele, şi spatele acelor patru erau pline de ochi împrejur. Şi când mergeau hiarele, mergeau şi roatele, care se ţineau de ele, şi când se ridicau hiarele de pre pământ, se ridicau şi roatele. Şi oriunde era norul, acolo era şi vântul de mergea, şi mergeau şi hiarele, şi roatele se ridicau cu dânsele, pentru că duh de viaţă era în roate (Iezechiil 1, 18-20). Şi înălţime era la dânsele, din pricina măreţiei a ceea ce era vestit/propovăduit, pentru că ei vesteau/propovăduiau pe Cel Preaînalt. Dar pentru că faţă de oamenii foarte nesimţitori şi nerecunoscători era nevoie uneori şi de pedepse şi lovituri, ca faţă de Anania (Faptele Apostolilor 6, 1), de aceea erau şi înfricoşători. Şi spatele acelor patru erau pline de ochi împrejur, fiindcă ei ştiau cele dinainte şi dinapoi. Iar Zaharia numeşte darurile Duhului ochii Domnului, care privesc preste tot pământul (Zaharia 4, 10). Toate cele văzute, şi hiarele, şi roţile, sugerau o singură alergare a Evangheliei păcii (Efeseni 6, 15), de aceea ei au avut o singură alergare. Şi când mergeau hiarele, mergeau şi roatele, care se ţineau de ele, şi când se ridicau hiarele de pre pământ, se ridicau şi roatele. Pentru că una era ceea ce le punea în mişcare: Duhul Sfânt, pe care l-a arătat zicând că duh de viaţă era în roate.

Şi deasupra întăriturii care era preste capul lor, ca vederea pietrei sapfirului,

şi asemănare de scaun pre dânsul, şi preste asemănarea scaunului,

asemănare ca un chip de om deasupra (Iezechiil 1, 26)

Viziunea proorocului Iezechiil la râul Hovar, cea de-a doua

jumătate a secolului XVI, Moscova, Kremlin, Mânăstirea Solovki

11. Şi asemănare preste capul hiarelor ca o întărire ca vederea cristalului, şi întinsă preste aripile lor deasupra. Şi sub întăritură aripile lor întinse bătând una spre alta, fiecare cu două împreunate îşi acoperea trupurile sale. Şi am auzit glasul aripilor lor, când zburau, ca un glas de ape multe, [ca glasul Dumnezeului Şadai] (Iezechiil 1, 22-24). Întărirea însemnează că Acela care şedea este Dumnezeu, cerul cerului Domnului; iar pământul l-au dat fiilor oamenilor (Psalmi 113, 24). Cristalul şi sapfirul sunt sugestii tainice ale lui Hristos, care este numit de Scriptură piatră în capul unghiului (I Petru 2, 6), dar cristalul arată ceea ce este arătat şi făcut cunoscut oamenilor, dar şi că ceea ce se arată nu este uşor sesizabil, ca să nu fie uşor de dispreţuit; iar sapfirul arată ce este adânc, de negrăit şi de nepătruns pentru oameni. Iar feţele hiarelor atât se arătau, cât şi erau acoperite de aripi. Căci întrucât Fiul lui Dumnezeu a fost împreună cu noi şi a fost om, a murit şi a înviat, El a fost arătat, dar modul cum anume s-au făcut toate acestea este ascuns şi învăluit şi mai presus de ce pot şti oamenii. De aceea, feţele hiarelor, care sugerau cuvintele lor despre Mântuitorul, atât se arătau, cât şi erau acoperite de aripi, dar glasul aripilor era ca un glas de ape multe. Căci de multe ori Sfântul Duh este numit de Scriptură apă şi mult din pricina dumnezeirii, pentru că ea ţine şi cuprinde toate şi nu are lipsă de nimic; ceea ce a arătat în continuare zicând: Ca glasul Dumnezeului Şadai, ca glasul Dumnezeului Puternic. Iar acest lucru este deopotrivă cu mult şi nelipsit de nimic.

12. Când mergeau ele, glasul cuvântului era ca un glas de tabără, şi când stau ele, încetau aripile lor. Şi iată glas era deasupra întăriturii ce era preste capul lor, când stau ele, se lăsau aripile lor. Şi deasupra întăriturii care era preste capul lor, ca vederea pietrei sapfirului, şi asemănare de scaun pre dânsul (Iezechiil 1, 24-26). Glasul cuvântului Mântuitorului către hiare sugera glasul de pe urmă pe care Acesta l-a lăsat apostolilor, atunci când S-a urcat la Tatăl: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la toată zidirea (Marcu 16, 15); acesta nu numai că i-a pus atunci în mişcare spre alergarea aceea şi lupta cea bună (I Timotei 6, 12), dar conlucra şi la Evanghelie şi desăvârşea alergarea lor, fiind rostit de Domnul o dată pentru totdeauna, dar fiind pururea lucrător prin puterea celui grăit, ca glasul creator şi desăvârşitor al lui Dumnezeu care a zis: Să răsară pământul iarbă verde (Facerea 1, 11) şi: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii (Facerea 1, 20). În cazul în care ar fi un glas al Cuvântului, arată încă şi Numele mântuitor al Domnului, nume care era auzit rostit necontenit în propovăduire de apostolii care chemau pururea pe Domnul; căci învăţau, făceau minuni şi celelalte având în gură pe Hristos.

Strigând acest Nume, au făcut experienţa multor lucruri triste, ca să se convingă să nu-l mai spună. Căci li s-a poruncit ca mai mult să nu grăiască în numele acesta nici unuia din oameni (Faptele Apostolilor 4, 17), dar ei îl strigau încă mai mult. Iar Numele Mântuitorului era pentru ei şi o tămăduire a rănilor lor şi ţinea locul tuturor celor bune de pe pământ. De aceea profetul spune că mergând ele [hiarele], adică apostolii în alergarea Evangheliei, auzeau glasul Cuvântului ca un glas de tabără, pentru că era minunat şi propriu pentru măreţia Cuvântului. Apoi şi pentru că toate cele dumnezeieşti, deşi în ele însele sunt foarte luminoase, sunt totuşi întunecoase şi de nerecunoscut pentru oameni, lucruri care amândouă se întâmplă cu glasul gloatei. Fiindcă acesta este atât mare, cât şi foarte puţin cunoscut, pentru că nu are măsură comună pentru auz din pricina diversităţii pestriţe şi a faptului că este alcătuit din glasuri diferite.

Iar hiarele apăreau de multe ori oprindu-se. Mai întâi, ca să arate că sunt un indiciu nu al unei firi neobosite, ci al unor oameni, apoi ca să arate soliditatea şi imutabilitatea cuvintelor, precum şi intenţia şi tensiunea apostolilor. Fiindcă aceştia nu erau uşuratici, nici nu i-au clătinat valurile răutăţii. Dar şi pentru că mişcării trebuia să-i urmeze şi repausul, ca alergarea să nu li se pară a fi în zadar, întrucât nu ajung la ţintă. Căci nu a fost zadarnică alergarea apostolilor, nici nu au propovăduit în zadar, ci fericitul Luca numără atâţia şi atâţia pe cei care au crezut în Domnul (Faptele Apostolilor 2, 41).

Mişcarea arăta încă şi purtarea de grijă a apostolilor faţă de oameni, iar oprirea înclinarea lor spre Dumnezeu şi asemănarea lor cu El provenită din această înclinare. Fiindcă oprirea poartă în ea o icoană despre adevărata Pace şi Unul propriu-zis: Dumnezeu. Şi când stau ele, încetau aripile lor, aceasta arătând că mişcarea hiarelor vine de la aripi. Căci puterea apostolilor vine numai de la Duhul Domnului, fiindcă ei îşi făceau cuvintele nu în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii omeneşti (I Corinteni 2, 4); în Faptele Apostolilor, [Petru] spune: Ce căutaţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie am fi făcut pre acesta să umble ? (Faptele Apostolilor 3, 12); iar fericitul Pavel, spunând cele pe care le-a realizat în propovăduire, adăuga: Însă nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine (I Corinteni 15, 10) şi: Toate le pot întru Hristos, cel ce mă întăreşte (Filippeni 4, 13).

Şi deasupra întăriturii care era preste capul lor, ca vederea pietrei sapfirului. Căci uitându-se, vede mai întâi ca o piatră de cristal, iar în al doilea rând ca vederea pietrei sapfirului. Pentru că legea cunoaşterii omeneşti merge de la cele mai clare şi mai cunoscute despre Dumnezeu spre cele mai profunde. Şi asemănare de scaun pre dânsul, pe care L-a văzut în icoană pe Mântuitorul. Căci ajungem mai aproape de Dumnezeu atunci când contemplăm, pe cât este cu putinţă, cunoaşterea Lui ascunsă; fiindcă faptul de a fi mai presus de cunoaşterea omenească este cuvenit mai mult lui Dumnezeu. De aceea sapfirul a fost văzut mai aproape de tron, iar cristalul mai departe de el.

13. Şi preste asemănarea scaunului, asemănare ca un chip de om deasupra. Şi am văzut ca o vedere de chihribar, şi ca o închipuire de foc dinlăuntrul lui împrejur, de la vederea mijlocului şi în sus, şi de la vederea mijlocului şi până jos, văzut-am vedere de foc, şi lucirea lui împrejur. Ca vederea curcubeului când este pre nori în zi de ploaie; aşa era vederea lucirii primprejur. Aceasta este vederea asemănării slavei Domnului (Iezechiil 1, 26-2, 1). Asemănarea ca un chip de om de pe asemănarea scaunului [tronului] Îl arăta pe Domnul care întru asemănarea oamenilor făcându-se (Filippeni 2, 7), şezând ca fericit şi singur puternic (I Timotei 6, 15) şi odihnindu-Se întru cele sfinte ale Lui (Isaia 57, 15; 66, 2).

Iar vederea de chihribar arăta umanitatea Lui, despre care a vorbit la începuturile vederii, iar acum povesteşte în chip mai desăvârşit şi lămurit. Pentru că umanitatea Mântuitorului şi petrecerea Sa cu oamenii au fost strălucite şi ca un soare, cum se cuvine lui Dumnezeu singur, dar nu aveau nimic înfricoşător, ci erau întru totul cu iubire de oameni. Căci închipuirea de foc dinlăuntrul lui arăta caracterul înfricoşător al dumnezeirii, şi acesta se spune că era văzut de jur-împrejur mai cu seamă din pricina faptului că icoana cerului este potrivită lui Dumnezeu, apoi şi pentru ca să înveţe că lucrurile arătate sunt mai presus de fire. De aceea focul, care se mişcă în linie dreaptă, scrie că l-a văzut în cerc, ca să înveţe că lucrurile arătate nu se arată prin ele însele, ci privesc spre altele şi sunt icoanele altor lucruri mai presus de fire.

A văzut deci vederea de chihribar şi focul dinlăuntrul lui de la vederea mijlocului şi în sus, deoarece prima arătare a Mântuitorului a fost cu iubire de oameni şi nu a avut nimic înfricoşător. – zice – nu am venit ca să judec lumea (Ioan 12, 47). Dar şi de la vederea mijlocului şi până jos, văzut-am vedere de foc, adică partea sa ultimă; fiindcă a doua venire a lui Hristos este înfricoşătoare, desfiinţează cele rele şi deosebeşte între bine şi rău, iar păcătoşii sunt ameninţaţi cu foc (Matei 25, 31-46); iar fericitul Pavel zice: Ci o aşteptare oarecare înfricoşată a judecăţii şi iuţimea focului, care va să mănânce pre cei potrivnici (Evrei 10, 27).

Şi lucirea lui împrejur. Ca vederea curcubeului. Curcubeul este semnul împăcării lui Dumnezeu cu oamenii, precum stă scris: Curcubeul meu îl pun în nori; şi va fi semn de legătură între mine şi între pământ (Facerea 9, 13) şi nu voiu adăuga mai mult a blestema pământul (Facerea 8, 20). Lucirea văzută de jur-împrejur arată pe Cel însemnat să se facă avocat al nostru la Dumnezeu făcând pace prin sângele crucii lui; printr-însul, ori celor de pre pământ, ori celor din ceruri (Coloseni 1, 20), căci ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului lui (Romani 5, 10), şi în general faptul că El este pacea şi împăcarea noastră cu Dumnezeu.

,,Curcubeul” poate însemna şi crucea, care şi ea este semn al noului legământ, adică al împăcării lui Dumnezeu cu oamenii, fiindcă este numită semn de Mântuitorul, pentru că zice: Se va arăta semnul Fiului Omului (Matei 24, 30), adică vor vedea semnul păcii şi acesta se arată în zi de ploaie, adică în ziua Domnului. Pentru că zi de ploaie (Psalmi 71, 6) se numeşte de Scriptură ziua Domnului: Aproape este ziua Domnului în valea judecăţii (Ioil 3, 14) zice profetul vorbind despre a doua venire a lui Hristos. Lucirea mai vrea să arate şi o slavă a lui Hristos, dar slavă a lui Hristos este crucea, precum spunea Domnul: Ca să se preaslăvească Fiul Omului (Ioan 12, 23).

14. Văzând acestea a adăugat: Aceasta este vederea asemănării slavei Domnului (Iezechiil 2, 1), cu alte cuvinte cele văzute sunt o icoană a iconomiei Mântuitorului. Fiindcă slavă a Lui numeşte Domnul atât crucea însăşi, cât şi întreaga iconomie. Căci plinind tot lucrul pentru noi şi mergând la Tatăl, a spus apostolilor: Acum s-au preaslăvit Fiul Omului (Ioan 13, 31). Lui se cuvine slavă veşnică. Amin.

 

[1] Sfântul Vasilie cel Mare, Epistola 189; Patrologia Græca 32, 693C-696A; Sfântul Grigorie al Nyssei, Patrologia Græca 45, 124-125; Patrologia Græca 46, 373D.