Scriptura VT nr. 27

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Cuvânt la vedenia profetului Iezechiil

Explicare a sensului vedeniei profetului Iezechiil, în care oasele

cele uscate ale oamenilor îşi reiau chipul lor dinainte (Iezechiil 37)

de Nicolae Cabasila

 

1. Profeţii au primit şi au dorit să vadă (Ioan 8, 56) venirea lui Dumnezeu printre oameni, dar fiindcă nu a fost cu putinţă – pentru că nu erau în vremurile în care urma să vină Binefăcătorul – au văzut cele viitoare prin simboluri, au cunoscut cele dorite prin icoane şi s-au bucurat de ele prin întipăriri, ca îndrăgostiţii înflăcăraţi, neajungând la înseşi realităţile lor. Iar acest lucru le-a fost de la Duhul ca o mângâiere a dorului lor.

Din acest cor al fericiţilor a făcut parte şi Iezechiil. Şi el a fost iniţiat în mântuirea viitoare şi a văzut pe cât a fost cu putinţă cele ce nu erau încă prezente, iar ceea ce Domnul a spus despre Avraam: A fost bucuros ca să vază ziua mea; şi a văzut, şi s-a bucurat (Ioan 8, 56) s-a întâmplat şi cu acela. Ba chiar cu el s-a întâmplat ceva încă mai mare, pentru că în vedenii s-a văzut pe sine însuşi icoană a Mântuitorului, a văzut, împotriva aparenţelor, şi oasele uscate ale oamenilor ce se vor mântui îmbrăcate cu tendoane şi cărnuri, iar pe sine însuşi s-a văzut adunând, legând şi suflând duh peste oase şi făcând toate cele prin care a arătat învierea oamenilor. Fiindcă este numit şi ,,Fiu al Omului”, nume ce se cuvine numai Mântuitorului, pentru că numai El este fiul unui singur om [al Mariei], de aceea El Însuşi Se numeşte pe Sine necontenit cu acest nume; iudeilor însă acest nume li se părea nou/straniu şi spuneau: Cine este acesta Fiul Omului ? (Ioan 12, 34).

Dar acest lucru s-a întâmplat şi cu alţi fericiţi care au făcut şi pătimit pogorârea Stăpânului şi au desenat în schiţă conduita Lui pentru neamul omenesc, ca Isaac (Facerea 22) şi Iosif (Facerea 37); ultimul mântuindu-i şi răsplătindu-i pe fraţii care l-au urât, iar cel dintâi aducându-se jertfă lui Dumnezeu, după care a rămas viu şi a făcut prin el însuşi pe tatăl său tată a multe neamuri (Facerea 17, 5), aşa cum Domnul L-a făcut pe Tatăl Său Tatăl celor mântuiţi prin credinţa în El. Dar şi alţii dintre sfinţii din vechime s-au învrednicit să se facă prefigurări ale mântuirii noastre, şi împreună cu ei este şi profetul acesta, care L-a vestit pe Mântuitorul nu prin cele ce a făcut şi pătimit în viaţa lui, ci făcând şi spunând în contemplări cele ce erau icoanele faptelor şi pătimirilor mântuitoare ale Aceluia. Dar ar fi mai bine să citim de la început acea vedenie în care oasele uscate ale oamenilor îşi reprimesc înfăţişarea lor dinainte. Facă-se ele o bucurie şi pentru noi, ca şi pentru acei fericiţi care au văzut icoanele iconomiei Mântuitorului pentru noi !

2. Fost-a preste mine mâna Domnului (Iezechiil 37, 1). Mână a Domnului numeşte [Iezechiil] Puterea enipostatică a Tatălui, pe Însuşi Domnul; iar fericitul David Îl numeşte braţ al lui Dumnezeu când spune: Până voiu vesti braţul tău la tot neamul cel viitor (Psalmi 70, 21). Această mână, zice, a fost peste el, adică a primit putere, ca şi cum ar spune: Cel ce este s-a supus devenirii din pricina mântuirii mele. Căci sfârşitul/scopul iconomiei Lui este mântuirea mea. Şi m-a scos, ca şi cum ar spune: M-a făcut să ies, m-a schimbat fie din pricina covârşirii veseliei, pentru că am văzut ca deja prezentă mântuirea viitoare a neamului omenesc, fie lovindu-mă cu măreţia lucrului sau făcându-mă să pătimesc prin prefigurarea tainei o fericită pătimire şi să ajung mai presus de mine însumi. Iar adăugând la m-a scos pe Duhul Domnului a arătat că m-a schimbat cu schimbarea duhovnicească, căci aceasta este schimbarea dreptei celui Preaînalt (Psalmi 76, 10).

3. Şi m-a pus în mijlocul unui câmp, şi acela era plin de oase de oameni (Iezechiil 37, 1). Deci prin aceea că a spus: Fost-a preste mine mâna Domnului a arătat că Fiul lui Dumnezeu va primi stăpânire din pricina mântuirii mele, iar prin ce anume va învia împotriva oricărei nădejdi neamul omenesc arată mai încolo. Prin aceea că a spus: Şi m-a scos … şi m-a pus în mijlocul unui câmp arată ce fel de lucruri pătimind a fost iniţiat în taină. Căci zice: Şi m-a scos … şi m-a pus în mijlocul unui câmp. Fiindcă acesta este lucrul pentru care se roagă David: Duhul tău cel bun mă va povăţui la pământul cel drept (Psalmi 142, 12). Prin dreapta Celui Preaînalt m-a pus Duhul Domnului în pământul cel drept. Căci câmpul este pământ drept. Iar pământ drept este inima numită de Domnul şi pământ bun (Matei 13, 8, 23), pe care sămânţa învăţăturii a căzut nu în zadar (Matei 13, 3), a cărui întreagă faţă o luminează Soarele dreptăţii atunci când nu se pune peste ea nici o patimă rea – de unde vine şi umbra morţii (Iov 3, 5; Psalmi 22, 4) – şi care fie o trage în jos şi o umileşte umilinţa cea rea prin care, zice [Scriptura], s-a plecat omul, şi s-a smerit bărbatul (Isaia 2, 9), fie o uşurează în chip frumos, precum este scris: Nu s-a înălţat inima mea (Psalmi 130, 1).

Pentru că această denivelare introduce în inimi întunericul, dar nimic nu împiedică inima nivelată şi dreaptă să fie toată luminoasă atunci când se uită la ea Soarele dreptăţii, căci zice [Scriptura]: Dumnezeu vede în inimă (I Împăraţi 16, 7), şi anume în inima bună. Pentru că ochii Domnului spre cei drepţi (Psalmi 33, 15). Şi Domnul, cred, Se numeşte Soare al dreptăţii (Maleahi 3, 20) fiindcă a răsărit în întuneric lumină celor drepţi (Psalmi 111, 4). Fiindcă rectitudinea este egală cu dreptatea. Căci şi Solomon, în loc să spună: Fii drept !, spune: Toate sunt netede celor ce cunosc, şi drepte celor ce află ştiinţa (Pildele lui Solomon 8, 9). Pentru că definiţia dreptăţii stă în egalitate şi rectitudine. Şi m-a pus în mijlocul unui câmp. ,,A zidit în mine o inimă curată” (potrivit Psalmi 50, 11) şi în ea a arătat cele viitoare. Căci ajungând în ei înşişi şi cu inima curăţită, cei vrednici de vedere văd în ea ca într-o oglindă curată icoanele celor viitoare.

4. Şi acela era plin de oase de oameni. […] şi iată erau multe foarte pre faţa câmpului, şi iată uscate foarte (Iezechiil 37, 2). Oasele uscate ale oamenilor sugerau firea omenească. Au ajuns multe pentru că am ajuns despărţiţi de Dumnezeu, unii de alţii şi de noi înşine, căzând din Pacea şi Unitatea[1] adevărată şi alunecând în răutatea cu multe forme, iar morţi şi uscaţi am devenit pierzând Apa cea vie (potrivit Ioan 4, 10). Şi ca să arate că în noi nu a rămas nici o urmă a vieţii dinainte şi că, fiind noi aşa, El ne-a mântuit nu trimiţând un înger, nu un om, ci El Însuşi a realizat prin El Însuşi iconomia mântuirii noastre.

5. Şi acest lucru l-a arătat continuând: Şi m-a purtat pre mine împrejurul lor (Iezechiil 37, 2). Iar mişcarea în jurul lor arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de ele[2]. Fiindcă pronia dumnezeiască este numită de teologi ieşire[3]: Ieşit-ai spre mântuirea poporului tău – zice Avacum – ca să mântuieşti unsul tău (Avacum 3, 13), numind şi el mişcare pronia lui Dumnezeu faţă de noi. Iar purtarea în cerc, care sugerează că acela care se mişcă nu are început şi nu are sfârşit, însemnează faptul că Dumnezeu Însuşi a venit la noi în chip nemijlocit ca să ne readucă la viaţa dinainte prin Sine Însuşi, astfel încât oasele să fie asemenea curgerii oamenilor, purtarea de jur-împrejurul oaselor să fie asemenea coborârii Domnului, iar profetul să fie asemenea Mântuitorului.

Spune: M-a purtat pre mine împrejurul lor, şi nu m-a făcut să trec pe lângă, însemnând faptul că Acela care va învia neamul omenesc va lucra toată mântuirea printr-un leac pătimitor. Pentru că mântuirea noastră este în trupul Mântuitorului care, măcar că este liber de orice răutate, pentru că fărădelege nu au făcut, nici s-au aflat vicleşug în gura lui (Isaia 53, 9; I Petru 2, 22), dar a putut şi să pătimească şi să sufere, şi nu m-a mântuit mai mult prin cele pe care le-a lucrat decât prin cele prin care S-a supus devenirii şi a pătimit. Fiindcă m-a dezlegat răstignindu-Se, m-a făcut viu murind şi mi-a deschis cerul îngropându-Se. Iar după purtarea de jur-împrejur, care a arătat Întruparea lui Dumnezeu, oasele erau multe foarte pre faţa câmpului, şi iată uscate foarte. Pentru că atunci când S-a întrupat Dumnezeu, neamul omenesc era sclav tiraniei demonilor, deoarece libertatea desăvârşită a oamenilor vine după cruce şi Înviere.

6. Şi a zis către mine: fiul omului ! Oare învia-vor oasele acestea ? (Iezechiil 37, 3). Acest lucru arată că, întrucât oamenii au ajuns la pierzania ultimă, mântuirea era departe de orice nădejde. Fiul omului ! Oare învia-vor oasele acestea ? Este bine oare să ne mai facem nădejdi pentru cei aflaţi într-o asemenea stare ? Iar însemnând că lucrul este fără ieşire şi cu neputinţă la oameni, zice: Doamne ! Doamne !, care este expresia unuia care este uimit, Tu ştii acestea (Iezechiil 37, 3), Tu Singur cunoşti prin care lucruri aceştia vor fi iarăşi vii şi-şi vor primi înapoi conduita de dinainte. Acela poruncă mi-au dat – zice Mântuitorul despre Tatăl Său –, ce voiu zice şi ce voiu grăi (Ioan 12, 49) şi a mea învăţătură nu este a mea, ci a celui ce m-au trimis pre mine (Ioan 7, 16). De aceea, purtând icoana Domnului, fericitul acesta [Iezechiil] spune: Doamne ! Doamne ! Tu ştii acestea. Care acestea ? Arătarea şi moartea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu.

7. Fiindcă pe acestea le arată prin cele pe care le adaugă: Fiul omului ! Prooroceşte spre oasele acestea şi să le zici lor: oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului, primiţi cuvântul lui Dumnezeu, căci a fost spus (Iezechiil 37, 4). Fiindcă a ieşit din ascunzime[4] şi a ajuns priceput de simţire prin silabe şi glăsuiri ca şi cum ar fi îmbrăcat un trup. Ascultaţi cuvântul Domnului. Pentru că Domnul a vorbit. Şi-a arătat şi Şi-a făcut simţit cuvântul Său. Primiţi cei morţi viaţa, cei uscaţi ploaia, cei dezbinaţi pacea ! Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului !

8. Acestea au arătat arătarea Domnului, iar următoarele învăţătura Lui. Fiindcă continuă: Acestea zice Domnul Dumnezeu oaselor acestora: iată eu voiu aduce întru voi duh de viaţă (Iezechiil 37, 5). Fiindcă graiurile care eu grăiesc vouă, duh sunt, şi viaţă sunt (Ioan 6, 63). Pe cei ce ascultă aceste cuvinte îi voi readuce la viaţa dinainte prin cruce şi moarte. Şi arătând aceasta, înainte ca oasele să se adune şi să se facă vii, sugerează crucea şi moartea. Fiindcă s-a făcut glas când am proorocit, şi iată cutremur s-a făcut (Iezechiil 37, 7) şi oasele şi-au luat înapoi înfăţişarea lor dintâi, profetul numind aici cutremurul acela şi glasul mare al Domnului de pe cruce (Matei 27, 50), glas care a cutremurat pustia, adică iadul, precum stă scris: Glasul Domnului celui ce clăteşte pustiul (Psalmi 28, 8). Arătând acest glas, fericitul David zicea: Dumnezeul dumnezeilor, Domnul au grăit şi au chemat pământul, de la răsăriturile soarelui până la apusuri (Psalmi 49, 1-2), fiindcă a adunat Biserica credincioşilor. Pentru că a chemat moartea la acel trup lipsit de păcat, iar moartea aceea a încuiat iadul, a deschis cerul, s-a făcut oamenilor pricină a bunătăţilor din ceruri. Fiindcă a fost acel mare glas care a strigat: Părinte, în mâinile tale încredinţez duhul meu (Luca 23, 46).

9. De aceea, profeţind replămădirea oaselor, adaugă: Şi s-a făcut glas când am proorocit, şi iată cutremur s-a făcut şi s-au apropiat oasele, fiecare os la încheietura sa (Iezechiil 37, 7). Acest lucru ţine de puterea suprafirească a Mântuitorului de a duce la capăt cele contrare prin cele contrare. Şi cutremurul nu a continuat, ci a adunat cele despărţite, aşa cum sabia a adus pace în lume (Matei 10, 34-35), iar focul pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ (Luca 12, 49) nu a stricat, ci a mântuit.

10. Şi s-a făcut glas când am proorocit, şi iată cutremur s-a făcut şi s-au apropiat oasele, fiecare os la încheietura sa. Căci după ce a binevestit Împărăţia şi a propovăduit mântuirea pe care a venit să o aducă, El urcă pe cruce şi moare, iar murind a trecut în faptă cele pe care le-a vestit şi profeţit, iar înălţându-Se i-a tras la Sine (Ioan 12, 32) pe oameni şi i-a unit cu Sine pe toţi şi S-a făcut pentru noi ce este capul pentru membre (potrivit I Corinteni 12, 27). Căci prin botez ne îngropăm împreună cu Mântuitorul, pentru că botezându-se ne îmbrăcăm în El. Botezul însă l-a introdus moartea, căci întru moartea lui ne-am botezat (Romani 6, 3). Nu este însă cu putinţă să se boteze cine nu a iubit mai înainte arătarea Domnului (II Timotei 4, 8) şi botezul însuşi. Dar nu poate iubi botezul cine nu a crezut mai înainte că prin el a venit mântuirea. Iar acestea le-a sugerat prin vine, carne şi piele (Iezechiil 37, 8): prin vine credinţa, prin carne iubirea, iar prin piele botezul.

Căci credinţa este elementară şi se numeşte tare/solidă, de aceea Domnul l-a numit pe fericitul Petru piatră şi temelie din pricina credinţei; fiindcă zice: Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea (Matei 16, 18). Pentru că ea, prima, ţine la un loc viaţa noastră în Hristos. Prin iubire se dă căldura şi voioşia: una din pricina compasiunii, iar alta din pricina mişcării; căci iubirea este început al oricărui lucru şi al oricărei fapte. Iar botezul ţine la un loc şi păstrează credinţa şi iubirea, fiindcă este o pecete şi o haină a nestricăciunii, de nedespărţit de noi ca pielea. De aceea pielea arăta botezul, carnea iubirea, iar vinele credinţa, prin care am fost plămădiţi din nou şi în care este mântuirea noastră.

11. Dar fiindcă şi Mântuitorul nu a vestit numai moartea Lui, în care au fost zidite credinţa şi botezul, ci şi pogorârea Duhului, fără de care viaţa oamenilor în Hristos ar fi nedesăvârşită, de aceea după piele, vine şi carne, zice: Voiu da întru voi Duhul meu şi veţi învia (Iezechiil 37, 6). Pentru că, după ce a sădit vinele, a alcătuit cărnurile şi peste acestea a pus pielea, totuşi ele nu erau încă vii pentru că, zice, duh nu era într-însele (Iezechiil 37, 8). De aceea adaugă: Prooroceşte pentru duhul, prooroceşte fiul omului ! (Iezechiil 37, 9). Căci Mântuitorul a vorbit despre Duhul apostolilor Săi atât după moarte, cât şi înainte de moartea Sa şi a făgăduit să li-L trimită atunci când se va întoarce la Tatăl (potrivit Ioan 14, 6). De aceea zice de două ori: Prooroceşte pentru duhul. Şi ca să arate că însetează după mântuirea noastră, se grăbeşte să adauge porunca privitoare la Duhul: Prooroceşte pentru duhul, prooroceşte fiul omului ! Şi zi duhului: acestea zice Domnul Dumnezeu din patru vânturi vino duhule şi suflă preste morţii aceştia şi să învieze (Iezechiil 37, 9).

Căci după ce Fiul este trimis de Tatăl în lume, El Însuşi Îl trimite pe Duhul (Ioan 15, 26); fiindcă zice: Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume (Ioan 16, 28) şi m-au trimis pre mine Tatăl (Ioan 20, 21), dar va veni Mângâietorul pre care eu voiu trimite vouă de la Tatăl (Ioan 15, 26). De aceea, purtând icoana Mântuitorului, acest fericit profet zice: M-a purtat pre mine împrejurul lor (Iezechiil 37, 2), şi au zis către mine (Iezechiil 37, 9), şi am proorocit precum mi-au poruncit mie Domnul (Iezechiil 37, 10), care toate arătau trimiterea de la Tatăl. După care grăieşte Duhului: Şi zi duhului: acestea zice Domnul Dumnezeu din patru vânturi vino duhule (Iezechiil 37, 9), prin care a arătat trimiterea Duhului prin care Acesta este trimis de Fiul în lume. De aceea zice: Din patru vânturi vino duhule, adică de pretutindeni, ca să arate că Duhul este pretutindeni şi că este Dumnezeu. Întrucât ceea ce vine de peste tot este pretutindeni; căci la vino a adăugat pretutindeni ca să nu-I atribuie [Duhului] o circumscriere. Fiindcă aceasta înseamnă din patru vânturi. Îngerii … vor aduna pre cei aleşi ai lui din cele patru vânturi (Matei 24, 31), adică de pretutindeni. Iar venind Duhul, nu mai avem nevoie de nimic pentru viaţa cea fericită. De aceea adaugă: Şi au înviat, şi au stătut pre picioarele lor (Iezechiil 37, 10).

Depărtându-se în cea mai mare parte de pământ şi de cele pământeşti, şi atingându-se de ele doar atât cât este necesar, şi aplecaţi spre cer, Mântuitorul i-a făcut pe unii ca aceştia pentru partea Lui încă din viaţa aceasta. Mai întâi am fost oase multe şi uscate, acum însă suntem o adunare, asemănându-ne cu Unul în sens propriu şi având în noi pacea care covârşeşte toată mintea (Filippeni 4, 7).

12. După ce a văzut aceste icoane, profetul este apoi iniţiat în ce anume vor ele să spună, spre ce anume poartă ele şi în enigmele căror lucruri sunt cele văzute. Oasele îi sugerau deci pe cei vrednici de chemarea Mântuitorului, Biserica credincioşilor, căci oasele acestea toată casa lui Israil este (Iezechiil 37, 11). Fiindcă Israil este Biserica creştinilor din pricina începătorului neamului; pentru că Israil este Domnul după trup, după cum şi Iacov, care, ajungând tată al evreilor, şi-a transmis supranumele neamului său. Faptul că sunt uscate sugera că nu este nici o nădejde de mântuire. Căci zice: Aceştia zic: Uscatu-s-au oasele noastre, adică pierit-au nădejdea noastră, şi ne-am stins. Pentru aceea prooroceşte, şi zi: acestea zice Domnul, iată eu voiu deschide mormânturile voastre, şi voiu scoate pre voi din mormânturile voastre poporul meu (Iezechiil 37, 12). Iar acestea desenau în schiţă toată mântuirea.

Şi vă voiu duce pre voi în pământul lui Israil (Iezechiil 37, 12), pământul celor blânzi pe care vi l-am făgăduit (Matei 5, 5) şi pe care vi l-am pregătit mai înainte de întemeierea lumii (Matei 25, 34). Fiindcă un asemenea pământ este al sfinţilor, o moştenire părintească ce coboară la ei de sus. Pentru că este al Dumnezeului pe care-L supranumesc Tată, pentru că sunt de acolo şi au fost plăsmuiţi şi păziţi după asemănarea Aceluia (potrivit Facerea 1, 26). De aceea Domnul îl numeşte moştenirea drepţilor, căci zice: Veniţi … moşteniţi împărăţia care este gătită vouă (Matei 25, 34). Şi veţi cunoaşte că eu sunt Domnul, când voiu deschide eu mormânturile voastre, ca să vă scot pre voi din mormânturile voastre poporul meu (Iezechiil 37, 13). Prin replămădire veţi cunoaşte că numai Eu sunt Stăpânul şi Creatorul vostru; fiindcă a Lui este puterea de a aduce din nefiinţă şi de a-i întoarce şi mântui pe cei pierduţi. Căci zice: Ca să vă scot pre voi din mormânturile voastre poporul meu. Şi voiu da Duhul meu întru voi, şi veţi învia (Iezechiil 37, 13-14). Pentru că Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), zice Domnul. Grăit-am, şi voiu face (Iezechiil 37, 14). Lui Se cuvine slavă veşnică. Amin.

 

[1] Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numele dumnezeieşti XI, 1 şi XIII, 2.

[2] Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numele dumnezeieşti IV, 8.

[3] Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numele dumnezeieşti II, 11.

[4] Potrivit Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola III.