Scrisori despre Apus (II)

Scrisori despre Apus (II)

de arhiepiscop Ilarion Troiţki

Episodul anterior

 

Scrisoarea a II-a. Slavismul

În ultima vreme, de când lumea slavă a intrat într-o luptă sângeroasă cu lumea teutonică, eu, dragul meu prieten, îmi amintesc adeseori un detaliu din întâlnirile mele cu slavii apuseni. M-am întâlnit cu diferiţi slavi, cu diferiţi oameni şi în diferite circumstanţe, dar acest amănunt, despre care vreau să-ţi scriu acum, s-a repetat în mod constant. Care este amănuntul ? Îţi voi spune faptele.

Pe 27 iunie 1908, am părăsit Thessaloniki pe calea ferată spre nord, la Belgrad. Thessaloniki şi Macedonia erau atunci – şi cât de multă vreme au fost ! – turceşti. Calea ferată turcă este un mare test de răbdare. Uskyub … Încă Turcia. Pe seară noi ajungem la graniţa sârbă. De-a dreapta şi de-a stânga căii ferate un canal mergea deasupra nivelului pământului. Graniţa. Staţia Ristovaţ. Ei au schimbat trenul. Turcii au plecat. Conductorii cu fes au fost lăsaţi în urmă. De îndată ce am păşit pe pământ sârb, s-a simţit numaidecât ca o adiere dinspre rudeniile noastre. Este un sentiment absolut uluitor: în străinătate, dar cineva îl simte apropiat, drag, pe cel al său. Pământul însuşi pare să semene cu Rusia centrală nativă cu dealurile şi câmpiile ei.

Dar la una din staţii m-am hotărât să fac rost de apă fiartă. Ce s-a întâmplat ? Nu ne-am înţeles cu barmanul sârb. ,,Apă” este uşor de înţeles pentru el, dar ,,fierbinte”, în special [cuvintele] ,,apă fiartă” nu-i spun nimic şi el îmi toarnă apă rece. Dau din cap; apa rece este vărsată. Încerc să-i explic descriptiv ceea ce am nevoie, dar nu iese nimic. Cum am ajuns aici ? În acest moment, unul din pasageri vine la bufet, şi eu mă îndepărtasem deja cu o privire deznădăjduită din cale. Îl aud pe vizitator vorbind către barman în germană. Aceasta a fost o revelaţie pentru mine. Niciodată nici măcar nu mi-a trecut prin cap să încerc să vorbesc germana cu un sârb. Fără a mai gândi de două ori, am pus în practică ceea ce am descoperit şi un minut mai târziu mergeam către vagon – aveam apă fiartă în ceainic.

În Belgrad, părea că picasem în societatea rusă. Oameni inteligenţi vorbesc rusa fluent, şi conducătorii şi ghizii noştri au studiat în academiile teologice ruse. Cu toate acestea, în Belgrad existau neînţelegeri pe baza neînţelegerii reciproce. Într-o zi la masă, unul din clerici şi-a pus în cap să spună un discurs în sârbă în cinstea musafirilor ruşi. Vai ! Nu am înţeles nimic din acest discurs. Am fost cumva ruşinat, şi gânduri mohorâte s-au ivit involuntar în cugetul meu. Am făcut cunoştinţă cu câţiva seminarişti belgrădeni şi fără să vreau am remarcat că pot vorbi doar cu elevii din clasele mari, unde limba rusă era studiată şi unde ei studiază din manuale ruse, iar seminariştii juniori sunt de neînţeles pentru mine. Când unul din cei din urmă m-a abordat şi a început să ,,mă roage pentru seară”, nu am ghicit imediat că el mă invita la cină. Şi în conversaţia cu seminariştii din Belgrad, a trebuit să schimb pe limba germană. Unul din elevii mai vârstnici a spus în conversaţie cuvântul ,,dulce”. ,,Ce este acesta ?”, am întrebat. ,,Nu ştiu cum [să spun] în rusă”. ,,Ei bine, cum spui în germană ? ” Gefrorenes. ,,Oh, îngheţată !” Acum ne înţelegem unul cu altul.

Pe ţărmul opus al Dunării de Belgrad se află Zemlin, de unde tunurile austriece bombardează acum capitala sârbă. Zemlin este deja o posesiune austriacă. În chiar acest Zemlin am vorbit odată cu un sârb. Sârbul austriac nu mai învaţă rusa la şcoală. Noi am încercat să vorbim fiecare în propria limbă – nu iese absolut nimic [din asta]. Nu mai era o noutate pentru mine că s-ar putea comunica cu un sârb în germană. Şi acum doi slavi sunt siliţi să recurgă la limba germană pentru a schimba impresii. Acum îmi pot imagina limpede expresia tristă de pe faţa interlocutorului meu când mi-a spus, la sfârşitul conversaţiei: ,,Cât de trist [este] că noi slavii suntem nevoiţi să vorbim germana între noi !” Desigur, aş putea doar să fiu de acord cu el, fără greutate, că acesta este [un lucru] sehr traurig (foarte trist). A fost cu adevărat trist …

Aproape în aceeaşi zi, a trebuit să am o dispută teologică cu un croat catolic, un student din Zagreb; i-am argumentat că nu era câtuşi de puţin potrivit pentru un slav să fie catolic. Dar ce dispută ! Aproape jumătate în germană. Încă o dată ! Slavul (croat) îi vorbeşte slavului (mie) în germană ca să-i demonstreze avantajele catolicismului, alfabetului latin pentru limba slavă etc.

Altă dată s-a întâmplat să petrec câteva zile în Praga. S-a dovedit că de asemenea este nevoie să vorbeşti germana cu cehii. Este incomparabil mai rău aici ca în Belgrad: rusa nu este vorbită deloc. Pur şi simplu nu pot să uit acel sentiment neplăcut de iritare neputincioasă pe care a trebuit să-l îndur fără să vreau pe întreaga mea şedere în Praga. Servitorii de la hotel şi restaurant, vânzătorii şi vânzătoarele, oamenii de pe stradă – ei sunt cu toţi cehi, slavi prin sânge. Auzi cuvinte slave individuale în conversaţia lor, înţelegi cărţile şi ziarele cehe fără multă dificultate, şi te hotărăşti să vorbeşti – cade ca un văl între noi, şi noi devenim numaidecât întrucâtva străini unul altuia. Spui sau citeşti ceva în cehă – cehii zâmbesc; nu au spus că le place asta. Şi din nou nu pot uita cum o fată din Praga mi-a explicat în germană cum să citesc şi să pronunţ corect cuvintele cehe. Trebuie, prietene, să ajungi într-un centru slav atât de mare ca Praga pentru a simţi cât de dificil şi neplăcut este să vorbeşti germana cu slavii.

Altă amintire, ultima. Graniţa rusă. Kalish. Ce a devenit el acum ? Staţia, potrivit obiceiului rus, este departe de oraş. Iau autobuzul către oraş. Femeia poloneză care stă vizavi de mine îmi adresează o întrebare, şi din întrebarea ei înţeleg doar cuvântul ,,pan”. Deci ? Din nou limba germană şi slavii s-au înţeles unul pe altul. Este în Rusia ! Polonezii, la urma urmei, aceştia sunt ,,luminişuri”, potrivit cronicarului. Eu sunt probabil ,,Vyatich”[1]. A vorbit ,,luminişul” cu ,,Vyatichi” germana ?

Aici, prietene, noi avem o serie de amintiri neînsemnate de întâlniri cu slavii din Apus. Vezi, pretutindeni există un amănunt: noi nu ne înţelegem unul cu celălalt şi suntem siliţi să vorbim între noi în limba unei naţiuni străine şi ostile slavilor. Un amănunt, dar mă face să cuget aspru uneori. Şi sunt doar eu ? Îmi amintesc de regretatul A.I. Vvedenski, care şi-a concentrat atenţia pe această necesitate forţată de a vorbi germana cu slavii.

Ce este acest fenomen straniu ? Limba duşmanilor noştri serveşte ca mijloc de comunicare şi unitate pentru noi ! Priveşte harta etnografică a Austriei. ,,Imperiul peticit” a cusut mai mult de jumătate din piesele slave. Acum puterea statului german uneşte popoarele slave într-un întreg politic.

Slavii sunt dezbinaţi – aceasta este ceea ce simţi înainte de toate, şi simţi cu strângere de inimă.

Bârfa noastră istorică
Ne-a certat între noi
Şi a tulburat multă vreme
Unirea sacră şi nativă
Prinţul Viazemski

Ca oamenii orbi jalnici
Noi am rătăcit, am rătăcit
Împrăştiaţi în toate direcţiile.
Străin, străin
Noi am fost smulşi, rupţi:
Aceia au fost lipsiţi de limbă de german,
Mi-e ruşine de aceşti turci.
F. Tiutchev

În antologiile noastre educaţionale, faimosul poem al lui A.S. Khomiakov, ,,Kiev” (,,Înalt în faţa mea … ”) este din nu se ştie ce motiv tipărit într-o formă pe jumătate prescurtată (sfârşitul: ,,Soarele Veşnic al Răsăritului”). Sunt omise exact acele versuri în care sunt exprimate ideile slavofile ale poetului. Este din întâmplare sau intenţionat ? Aceasta, pentru a nu corupe elevii cu idei slavofile ? Şi în aceste versuri omise din nou mâhnire pentru dezbinarea slavilor.

Fraţilor, unde sunt fiii Volhyniei ?
Galiţia, unde sunt fiii tăi ?
Sabie şi linguşire, amăgire şi flacără
Ei ne-au fost furaţi;
Ei sunt conduşi de stindardul altcuiva,
Ei sunt ocârmuiţi de un glas străin.

Iată cum plâng iar şi iar poeţii slavofili dezbinarea slavilor.

În ce mă priveşte, dragă prietene, eu percep cu o durere aparte dezbinarea religioasă a slavilor. Nu pot defel să cred că Ortodoxia şi catolicismul sunt aproape acelaşi lucru, că ele sunt două Biserici creştine locale. Mărturisesc că Biserica este una, şi catolicii nu sunt Biserica pentru mine şi prin urmare nu sunt creştini, fiindcă nu există creştinism în afara Bisericii. Între timp, cât de mulţi slavi s-au îndepărtat de Biserică şi au crezut în papa Romei ! Slavii sunt prin fire în special religioşi. Pentru ei, religia nu este o anexă la viaţă, ci viaţa însăşi. Slavii nu se distrează cu religia, ci ei trăiesc prin religie. Din punct de vedere religios, germanii sunt lipsiţi de valoare în faţa slavilor. Catolicii germani sunt un tip religios special. Pentru catolicii germani, religia este doar un fel de conservatorism bine intenţionat şi imparţial. Slavii tratează de asemenea catolicismul cu religiozitatea lor spontană caracteristică. Dintre catolicii moderni, îmi pare mie, polonezii sunt cei mai religioşi, religioşi în mod firesc.

Îndepărtarea de Biserică a unui slav afectează în mod natural însăşi esenţa relaţiei sale cu slavii în general. Gazetarii noştri liberali, când scriu despre slavi, nu acordă aproape nici o atenţie dezbinării religioase. Şi cu totul prostesc. Ei înşişi sunt obişnuiţi să treacă prin viaţă fără credinţă, dar este prostesc a crede că oamenii pot fi atât de puţin interesaţi de credinţă pe cât [sunt] domnii gazetari. În credinţa populară, o persoană este mai întâi de toate numită potrivit credinţei sale. În Galiţia, de exemplu, ,,rus” înseamnă ortodox, ,,polonez” înseamnă catolic. ,,Credinţa rusă” este Ortodoxia, ,,credinţa poloneză” catolicismul. Este prostesc a explica duşmănia dintre slavii heterodocşi prin fanatismul propagandei. Duşmănia este deja prezentă în esenţa dezacordului religios însuşi. Credinţa este principalul nerv al vieţii umane, cea mai preţioasă comoară a sufletului. Şi dacă nu există unitate în această privinţă, atunci orice altă unitate – culturală, ştiinţifică, politică – va fi deja subminată şi nesigură.

Poetul spune pe drept:

Acolo unde este dispută despre credinţă,
Acolo, ca un vârtej de fleacuri,
Atât dragostea cât şi prietenia sunt scoase afară.

Cu toate că am observat puţin viaţa slavilor catolici, încă am dreptate în sentimentul meu de a mărturisi una din principalele dogme ale slavofilismului: ,,Spiritul slavismului este determinat de Ortodoxie”. Da, doar Ortodoxia. În afara Ortodoxiei, un slav este într-o ţară străină. Nici măcar nu pot explica de ce, dar simt întotdeauna cumva o minciună în poziţia unui slav catolic. O socoteală legală seacă cu Domnul Dumnezeu, în care orice ,,faptă bună” este înregistrată pentru a plătită cu o ,,răsplată” în Cer, o atitudine mercenară şi chiar servilă faţă de Dumnezeu, de la care cineva poate aştepta fie pedeapsă, fie răsplată, încredinţarea întregii lucrări bisericeşti ierarhiei, slujbă măsurată seacă, preoţi bărbieriţi, patos artificial şi recitarea predicilor lor – toate acestea, în opinia mea, ar trebui să fie extrem de dezgustător pentru sufletul slav. O trădare a Ortodoxiei este în esenţă o trădare a slavilor.

În prezent, desigur, subordonarea politică a popoarelor slave de către germani este cea mai vizibilă. La urma urmei, gândeşte-te la ea, prietene, în evenimente militare. Acum mulţi slavi sunt siliţi să ridice armele împotriva Rusiei pentru interesele habsburgilor şi hohenzollernilor. Şi ce fel de slavi ? În parte ortodocşi. Cel din urmă aspect este în mod special dureros. În alte cazuri, războiul nu afectează în mod semnificativ chestiunile religioase. Războiul cu turcii şi germanii se potriveşte cumva mai uşor în minte: atât turcii, cât şi germanii sunt deopotrivă de străini de Biserica lui Hristos. Dar îmi amintesc când a izbucnit războiul între sârbi şi bulgari, m-a durut inima: la urma urmei, mădularele unui trup al lui Hristos au început să se ucidă unele pe altele. Un război între oameni care aparţin fără deosebire aceleiaşi Biserici mi se pare deja un fel de oroare neîncetată şi tristă. Şi acum, sub constrângerea germanilor ,,din afara” Bisericii, slavii trebuie să-i ucidă pe aceiaşi ortodocşi, mădulare ale uneia Biserici, ,,soţi”, în cuvintele Apostolului Pavel. În ce priveşte revolta poloneză, A.S. Khomiakov a dat un blestem al

... al cărui glas
Împotriva slavilor de către fraţii slavi
Săbiile au fost puse în mâini într-un ceas criminal.

Încă mai vrednic de un blestem este cel care a pus săbiile în mâinile ortodocşilor împotriva ortodocşilor. În această nebunie a istoriei, găsesc dificil a-i numi trădători pe acei slavi care încalcă jurământul de loialitate faţă de împăraţii germani.

Pui întrebări împreună cu Tiutchev:

Neam pământesc de ocară !
Când vei fi un popor ?
Când se va sfârşi timpul
Şi conflictul, şi potrivnicia,
Şi strigătul pentru unitate va răsuna,
Şi ceea ce ne dezbină se va prăbuşi ?

Poţi răspunde cu uşurinţă cu propriile lui cuvinte:

Noi aşteptăm şi ne încredem în Pronie:
Ea ştie ziua şi ceasul ...

Dar nu a venit acum ziua şi ceasul unităţii slave, ziua ecumenică şi cea ortodoxă ?

Nu vom vedea cu tine, dragă prietene, această zi râvnită ? Aştept această zi. Împărtăşeşte cu mine această aşteptare şi tu, preaiubit prieten, a cărei cugetare asemenea o preţuiesc atât de mult.

Mi se pare, prietene, că noi ruşii nu suntem fără de păcat în dezbinarea slavilor. Admiraţia noastră pentru Apus este de vină. Ruşii merg către Apus, ocolind ţările slave. Se întâmplă adeseori că compatriotul nostru călătoreşte aproape în întreaga Europă şi nu vede nici măcar un slav. Ruşii noştri, când călătoresc către Apus, fac prima lor oprire la Viena sau Berlin, şi înainte de aceste puncte în trenurile expres germane ei zboară repede dincolo de slavi. Dar slavii sunt în număr foarte respectabil în Europa: ei trăiesc de la Marea Adriatică până la Marea Albă, aproape din Elveţia până în Urali. Ce a rămas pentru oricine altcineva ? Şi noi ştim cum să ignorăm acest număr venerabil de slavi din Europa. Adeseori moscoviţii noştri cunosc străzile din Paris şi Berlin ca pe cele din Moscova, în timp ce Sofia, Belgrad, Lvov, Praga şi cele asemenea sunt cufundate în ceaţă.

Şcolile noastre tratează Apusul în acelaşi fel, adică, studiind Apusul, îi lasă pe slavi nestudiaţi. Din istoria şi literatura germană, franceză şi engleză, noi ştim ceva, dar istoria şi literatura slavilor sunt un teren necunoscut pentru noi. Dacă poporului rus i s-ar da un examen la istoria slavilor, atunci, cred, ar rezulta ceva instructiv, adică noi am fi ruşinaţi de ignoranţa noastră. Noi am învăţat despre Karli, Friedrichi şi Louişi la şcoală, dar nu despre slavi. Doar acum au decis ei să înfiinţeze un departament special la universităţi pentru studiul istoriei slavilor. Aceasta au făcut când au priceput. Acelaşi lucru este adevărat pentru şcoala noastră duhovnicească. Acum câţiva ani a fost înfiinţat un departament separat de istorie a Bisericilor slave, dar un an mai târziu l-au închis, şi l-au ataşat la departamentul de istorie a Bisericii Bizantine. Şi înainte de aceasta nu exista nimic.

Noi am studiat istoria societăţilor eretice, şi din istoria Bisericilor Ortodoxe slave noi nu am audiat nici măcar un curs în 4 ani. Despre căderea feudalismului sub capeţieni, despre situaţia ţăranilor, muncitorilor şi oamenilor de la oraşe sub Bourboni, despre perioada normandă din istoria engleză, despre cum Iacob şi Charles au luptat cu parlamentul – despre toate acestea a trebuit să ascultăm cursuri la academia teologică, dar despre viaţa bisericească a slavilor ortodocşi nu s-a ţinut nici un curs. Timp de 2 luni am scris o lucrare despre relaţiile agrare la vechii germani, dar nu am studiat în mod specific istoria slavilor nici măcar timp de 2 zile. Cred că printre studenţii academiilor noastre teologice sunt mulţi care nu pot enumera Bisericile Ortodoxe slave autocefale. Nu ţi se pare, prietene, că toate acestea nu sunt normale ? Nu vei fi de asemenea, prietene, de acord cu mine că noi ruşii nu suntem fără vină în divizarea tristă a slavilor ? Noi suntem mai ataşaţi de germani. De ce suntem surprinşi dacă noi suntem siliţi să vorbim germana cu slavii ? Nădăjduiesc, prietene, că acum noi ne vom feri de germani şi vom fi mai apropiaţi cu fraţii noştri, care până acum au fost în năvoadele teutonului trădător secole de-a rândul.

Şi atunci, probabil, profeţia lui Tiutchev se va împlini:

Şi dialectele glasurilor frăţeşti
Au devenit din nou limpezi.
Nepoţii vor vedea realitatea
La care părinţii au visat !

Nu în zadar Sfânta Biserică, în troparul Sfinţilor Chiril şi Meftodie cei întocmai cu apostolii, cere învăţătorilor slavoni ai Domnului tuturor să se roage ,,pentru a statornici toate limbile slavone în Ortodoxie şi conglăsuire”. Ce se va întâmpla în viitor: Ortodoxia comună sau cugetarea asemenea – nu ştiu, dar cred numai că fără unitate în sfânta credinţă ortodoxă, nu va fi posibil pentru slavi a dobândi adevărata cugetare asemenea.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] N.tr.: Vyatich erau un trib nativ de slavi răsăriteni timpurii care populau regiunile din jurul râurilor Oka, Moscova şi Don.

Din aceeasi categorie...