Scrisori despre Apus (III)

Scrisori despre Apus (III)

de arhiepiscop Ilarion Troiţki

Episodul anterior

 

Scrisoarea a III-a. Catedrala din Koln

Să nu crezi, dragul meu prieten, că această scrisoare va fi dedicată în întregime descrierii catedralei din Koln sau istoriei ei. Nu, de această dată, catedrala din Koln va sluji pentru mine doar ca un simbol al conştiinţei religioase europene. Am ales catedrala din Koln din mai multe motive. Din numeroasele catedrale gotice pe care le-am văzut, [cea din] Koln a lăsat cea mai irezistibilă impresie asupra mea. Am vizitat-o de mai multe ori, am admirat-o din afară şi din toate părţile, timp îndelungat lăsându-mă în voia contemplării vârfurilor ei ascuţite. Am cercetat alte catedrale vechi din Europa mai mult ca pe nişte monumente istorice, le-am vizitat cu atenţia rece a unui turist care ar trebui să vadă toate locurile. Acolo, doar un val de amintiri istorice şi vise invadau sufletul. Mi-am amintit regi, domni feudali, cavaleri, turniruri. Nu aşa era în preajma catedralei din Koln. Ea mă chema către ea cu o putere de neînţeles. Am privit către ea pe măsură ce mă apropiam de oraş de-a lungul Rinului. Părăsind Koln, am venit la catedrală să-mi iau rămas bun. Rar, foarte rar am trăit o asemenea impresie puternică de unitate artistică precum am avut în preajma catedralei din Koln.

Catedrala Sfântul Ştefan din Viena, vechea catedrală din Mainz, Catedrala imperială Sfântul Bartolomeu din Frankfurt pe Main, Notre-Dame din Paris, Biserica Votivă din Viena şi alte catedrale gotice nu au făcut aşa o impresie asupra mea. Eu, prietene, nebiruindu-mă de cursurile de istoria artei medievale, îţi voi spune opinia mea: catedrala din Koln mi se pare cel mai izbitor exemplu de stil arhitectural gotic. Gândeşte-te doar, prietene, că în zidurile cenuşii întunecate ale catedralei din Koln a fost întrupat geniul unui număr de artişti germani: construcţia a început încă din secolul al XIII-lea, catedrala a fost complet terminată doar în 1880. Şi lăsând deoparte catedrala din Koln, cred că stilul gotic este cel mai tipic pentru Apus, în special pentru conştiinţa religioasă a Apusului. Ce este, de fapt, stilul gotic ? Aceasta este un produs pur apusean al artei. Nici o urmă de influenţă greacă sau romană nu poate fi găsită în acest stil. Acest stil a apărut în Apus când Apusul se îndepărtase deja de Biserică, când, prin urmare, conştiinţa religioasă a Apusului se despărţise de conştiinţa creştină a Bisericii. Ce a ieşit din această izolare ?

Priveşte mai de aproape, dragă prietene, cel puţin la aceste fotografii ale catedralei din Koln, priveşte mai de aproape – nu poţi găsi răspunsul aici ?

Exteriorul catedralei din Koln poate încânta [ochiul]. Priveşte la complexitatea designului, complexitatea concepţiei artistice, mulţimea detaliilor arhitecturale ! Şi la toate acestea, câtă graţie, câtă fineţe a lucrării, câtă unitate a întregului artistic ! Există multe tipare ale designului arhitectural – şi cu toate acestea fiecare este la locul său, nimic nu reţine ochiul în mod separat, nimic excedentar nu este vizibil. Şi toate în sus, toate în sus. Când am venit pentru prima oară aproape de catedrală, am simţit ca şi cum cineva m-a tras şi pe mine în sus.

Hai să mergem înăuntrul catedralei acum. Înăuntru, rămâi cu aceeaşi impresie de unitate artistică. Aici, doar tonul general este mai luminos: nu cenuşiu întunecat, aproape negru, ca afară, ci gri-gălbui. Şi aici, înăuntru, coloane nenumărate întinzându-se către cer, împletite una cu alta în bolte complexe. Dar este atât de înaltă încât îţi răneşti capul când îl laşi pe spate pentru a privi bolţile. Înăuntru, designul este de asemenea complex: la urma urmei, nu există o singură coloană rotundă, ci fiecare coloană pare să fie legată de o duzină de coloane separate. Cu toate acestea, înăuntru remarci curând – şi chiar cu un sentiment neplăcut – monotonia. Întregul interior este plin doar cu coloane, şi coloanele sunt toate exact la fel.

După ce trece o vreme începi să simţi că lipseşte ceva din acest templu frumos, construit în mod artistic, ceva esenţial. Mintea începe să lucreze, încercând să răspundă la întrebarea ce lipseşte din catedrala din Koln şi din fiecare biserică gotică. Răspunsul apare curând de la sine: lipseşte Dumnezeu, lipseşte sfinţenia, lipseşte viaţa. Priveşte înăuntrul catedralei ! Tu vei vedea că doar două şiruri de statui de-a lungul coloanelor din mijlocul naosului împodobesc catedrala, dar aceste statui par să te facă să îngheţi – ele sunt cenuşii, asemenea coloanelor. Aici nu există ceea ce noi numim podoabă bisericească. Ce rămâne ? Rămân doar artificiile artistice ale arhitectului. Ochii fug pe detaliile arhitecturale şi nimic mai mult. Şi intră în biserica noastră ortodoxă, înfrumuseţată cu toată podoaba bisericească, de exemplu, catedrala Sfânta Treime din Lavra noastră, a Sfântului Serghie. (Nu găsesc nicăieri o biserică la fel de frumoasă !)

Aici totul este impregnat cu sfinţenie. În primul rând, aici simţi la intrare că ai intrat în casa lui Dumnezeu, şi involuntar mâna se ridică pentru [a face] semnul sfintei cruci. În bisericile ortodoxe, arta arhitecturală în sine stă, ca să spunem aşa, în spate. Eu nu recunosc absolut deloc bisericile ortodoxe fără podoaba bisericească, şi nu pot aproba cu nici un chip, de exemplu, majoritatea bisericilor din Petrograd. Intră, de exemplu, în catedrala Lavrei Sfântul Alexandru Nevski ! De multe ori trebuie să-ţi aduci aminte că ai intrat într-o biserică, şi nu doar într-o galerie de artă. Noi am început să construim biserici goale când am intrat în contact cu ereticii apuseni şi am început să-i imităm. Înaintaşii noştri evlavioşi au construit întotdeauna biserici cu podoabă bisericească deplină. Pictura sacră acoperă întregul interior al vechilor noastre biserici. Şi în bisericile noi din perioada petrină a istoriei ruse, ei au început să atârne doar în unele locuri picturi înrămate şi picturi care erau cu adevărat urâte. Este demn de notat că aceste picturi stârnesc, înainte de toate,  nu dispoziţii religioase evlavioase, ci doar emoţii artistice, aşa cum ar fi în afara oricărei biserici, de exemplu, într-o galerie de artă.

Iată de ce mulţi oameni vizitează astfel de biserici într-un mod în care bisericile nu ar trebui vizitate, ci aşa cum cineva poate vizita doar galeriile de artă. Nu voi uita cum într-o zi, în catedrala Lavrei Sfântul Alexandru Nevski, o turistă, uitându-se într-un ghid, mi-a adresat o întrebare: ca într-o galerie de artă.

– Spuneţi-mi, vă rog, unde sunt icoanele lui Van Dyck şi Rubens ?

I-am răspuns:

– Doamnă, noi nu avem astfel de sfinţi.

Astfel de biserici, care pot stârni doar mâhnire şi descurajare, au apărut doar în epoca nefericită a lui Petru cel Mare, când noi ne-am condus după o minte străină şi ne-am îndepărtat de comorile noastre istorice native.

Dar stilul gotic este de aşa natură că o biserică construită în acest stil nu poate fi împodobită cu nici un chip într-un mod bisericesc pentru a se asemăna unui lăcaş al lui Dumnezeu. Coloane, coloane, o întreagă pădure de coloane – şi nu există nici un loc unde să pictezi o pictură sacră. Ei au venit cu ideea de a face vitralii, dar imaginile de la ferestre nu sunt vizibile din partea de mijloc a naosului, şi uneori există doar covoare atârnate pe pereţi, fără nici o pictură sacră. Aşa sunt bisericile gotice eretice – goale, ca şi cum ar fi nelocuite, cumva lipsite de suflet. Scoate afară mobila, picturile şi orice altceva din orice apartament bine mobilat şi el va fi neconfortabil, neplăcut, tu vei vrea să pleci cât mai curând posibil. Voi face, prietene, o comparaţie dură. Dacă într-o biserică gotică, de exemplu, în catedrala din Koln, sunt puse şine şi pornesc locomotive cu abur şi vagoane, atunci, în esenţă, nu va fi nici o insultă la adresa sentimentelor religioase.

În Infernul lui Dante, ereticii sunt chinuiţi în sicrie înguste, încinse. Aceasta înseamnă că păcatul ereticilor este îngustimea lor, viziunea lor unilaterală. Pretutindeni în afara Ortodoxiei se simte tocmai îngustimea, un soi de obtuzitate. De exemplu, ereticii apuseni sunt atât de preocupaţi de confortul locuinţelor lor, cât de multe stiluri au inventat ei în mod convenabil unul după altul ! Dar pentru locuinţa lui Dumnezeu ei au inventat stilul gotic, cu totul neconfortabil, sumbru, sec şi mort. În mod evident, viaţa s-a depărtat de religie când ereticii s-au depărtat de Biserică. Este remarcabil că stilul gotic s-a dezvoltat în timpul domniei scolasticismului. Eu cred, dragă prietene, că stilul gotic şi scolaticismul sunt legate unul de altul. Sistemul scolastic, asemenea Catedralei din Koln, poate fi complex şi armonios: există multe elemente neînsemnate în el, dar toate acestea sunt conectate între ele, se ţin unul de altul. Dar tu te vei apropia de orice sistem scolastic şi vei vedea moarte.

 

Infernul lui Dante

 

Stilul gotic este scolasticism în piatră. Scolasticismul a înlocuit printre ereticii apuseni viaţa religioasă cu simţămintele ei variat colorate, cu îndemnurile sale frumoase ale voii. În cugetarea religioasă apuseană domină scolasticismul: catolicii studiază după Toma d’Aquinas, protestanţii au lăsat cugetarea religioasă la propriul plac, fără nici o legătură cu viaţa. Chiar scriitorii bisericeşti vechi le reproşau ereticilor raţionalismul, în timp ce teologii ortodocşi, începând cu A.S. Homiakov, le impută ereticilor apuseni acelaşi raţionalism. Această raţionalizare a vieţii creştine este propovăduită, cred eu, prin arhitectura gotică a bisericilor apusene. De aceea ereticii apuseni sunt chinuiţi în sicrie înguste. Nu se pot imagina oameni mai înguşti şi mai unilaterali ca raţionaliştii.

Nu degeaba, prietene, unii istorici ai artei au numit stilul gotic stil german; francezii au renegat acest stil în secolul al XVIII-lea. Da, nu degeaba, deoarece se pare că raţionalismul a înrobit sufletul german mai mult decât pe oricare altul. Germanii au plănuit să înlocuiască teologia cu ştiinţa teologică. Germanii nu au cruţat pacea în filozofie de dragul triumfului gândirii abstracte. Kant, germanul tipic, a transformat întreaga lume în ceva de neînţeles şi în lucrul în sine de neînţeles. Un slav nu este raţionalist prin fire. Raţionalismul este dezgustător pentru un slav. Îţi aminteşti cum scrie Tolstoi despre încrederea în sine ? ,,Germanii sunt încrezători în sine pe baza unei idei abstracte, a unei ştiinţe, adică, o cunoaştere imaginară a adevărului desăvârşit … Germanul este mai încrezător în sine decât oricine, şi mai greoi decât oricine, şi mai dezgustător decât oricine, deoarece îşi închipuie că el cunoaşte adevărul, o ştiinţă pe care el însuşi a inventat-o, dar care pentru el este adevărul absolut” (Război şi pace). Aici aud vocea unui slav. Păcat însă că Tolstoi însuşi, ca un propovăduitor religios fals, a intrat cu totul pe terenul raţionalismului german respingător, al ştiinţei germane. În Combinaţia şi traducerea celor patru Evanghelii, el îl citează pe aproape fiecare pagină pe germanul Reiss, unul din erudiţii germani neînsemnaţi. Nu este o coincidenţă, cred eu, că stilul gotic nu a putut prinde rădăcini în ţările slave: cu siguranţă nu se potriveşte Ortodoxiei, şi chiar în afara Ortodoxiei el nu va găsi o reacţie de simpatie în sufletul slav. Cehii au în Praga o catedrală gotică, dar nu este vizibilă nici o dragoste faţă de ea: este extrem de părăsită şi atât de înghesuită de clădiri încât nu poate fi văzută în întregime decât de departe.

Dar tu, dragul meu prieten sincer, poate mi-ai obiecta: ,,Este posibil ca întreaga viaţă religioasă din Apus să fi fost înlocuită cu scolasticism şi raţionalism ? Nu există acolo misticism, sentimente ?” Oh, fără îndoială, există, dar pe misticismul şi sentimentul religios din Apus se află o urmă nesănătoasă.

Şi ştii, prietene, mi se pare că umbrele acestui sentiment nesănătos, fiindcă veni vorba, sunt întruchipate de asemenea în stilul gotic. Noi putem găsi aceste umbre şi în catedrala din Koln. De unde au venit ? Unii au răspuns la această întrebare astfel: ,,Prima sămânţă a stilului gotic se află în pădurile dense ale Galiei şi Germaniei cu copacii lor cu trunchiuri înalte şi regulate ale căror vârfuri se împletesc, cu lumina lor slabă misterioasă”. Chateaubriand, de exemplu, spunea că în bisericile gotice există aceeaşi înfiorare şi mister religios ca într-o pădure densă. Înfiorare religioasă … Îmi place această exprimare; transmite bine impresia pe care ţi-o fac bisericile gotice. Priveşte interiorul catedralei din Koln. Imaginează-ţi că eşti acolo, acea lumină slabă se adună în spatele vitraliilor. Doar o candelă arde pe altar. Tavanul boltit este complet cufundat în întuneric.

Îţi propun să faci un experiment. Priveşte mai de aproape şi mai îndelung cel puţin vederea din interiorul catedralei din Koln. Chiar din vedere adie un duh de visare, nu-i aşa ? Şi în catedrala însăşi, doar stai pe o bancă mai aproape de o coloană – acum visarea te va cuprinde. Şi îmi închipui cum stai în lumina slabă a catedralei ! Sunetele orgii năvălesc, inundă întunericul de sub bolţi, răsunând în ecou în ungherele îndepărtate ale bisericii dincolo de şirurile de coloane bizare … Înfiorare şi visare – acestea, cred eu, ar trebui să umple sufletul unui închinător într-o biserică gotică ! Adu-ţi aminte cum descrie Victor Hugo catedrala Notre Dame. Acolo, de asemenea, există o mulţime de senzaţii înfiorătoare şi de visare, uneori chiar înspăimântătoare.

Teama şi reveria sentimentală – iată ce este întruchipat în stilul gotic al catedralei din Koln, dar tocmai aceste trăsături se disting în sentimentul religios apusean, în misticismul religios apusean. Recent, noi ne aducem aminte mai mult decât este necesar de Francisc de Assisi. Dar eu personal nu pot să suport sentimentalismul acestui mistic apusean cu ale sale ,,surori rândunele” şi aşa mai departe. Sfinţii noştri erau liberi de misticism morbid şi sentimentalism dulceag. Ia-l pe Sfântul Serghie. Cât de diferită este starea sa sufletească de sentimentalismul entuziast al lui Francisc ! Să mulţumim lui M.V. Lodijenski pentru că a arătat în trilogia sa mistică superioritatea trăirilor Sfântului Serafim faţă de cele ale lui Francisc (Lumina nevăzută). Sfinţii noştri nu au umbră de visare, fără să mai pomenim de ,,înfiorare religioasă”. Şi în general, în acest punct, psihologia ortodoxă rusă diferă în mod semnificativ de psihologia eretică, apuseană. Idealismul şi realismul, pozitivismul şi misticismul sunt îmbinate în sufletul rus. Acest lucru a fost remarcat ca o trăsătură a sufletului rus de francezul Leroy-Beaulieu (Imperiul ţarilor şi ruşii, vol. III). Nu întâmplător unele mânăstiri ruseşti au o gospodărie excelentă şi trăiesc în simplitatea inimii, fără a avea parte de conflicte sau îndoieli.

Poate tu, dragă prietene, vei gândi: ,,Dar ce este rău dacă stilul gotic provoacă înfiorare religioasă ?” Dar eu cred că înfiorarea religioasă nu ar trebui să fie câtuşi de puţin scopul unei biserici creştine. La urma urmei, biserica este locul întâlnirii liturgice a Bisericii, aici are loc ,,taina întâlnirii sau comuniunii”, precum spune autorul eseului ,,Despre ierarhia Bisericii”. Orice comuniune, desigur, alungă orice ,,înfiorare” din suflet. Nu există absolut nici un sentimentalism în slujba bisericească, în cântările bisericeşti de întrepătrundere sacră. Dar cât de mult din acest sentimentalism neplăcut este în feluritele întâlniri sectare ! Este plictisitor a asculta !

Îţi voi spune sincer, prietene, că nu-mi plac bisericile imense, precum, de exemplu, Catedrala Sfântul Isaac, Catedrala Hristos Mântuitorul, unde se adună mii de oameni şi unde din această cauză nu există o comunitate şi nu are loc taina întâlnirii. Din punct de vedere dogmatic este absurd când slujba dumnezeiască se transformă într-un soi de spectacol, când pelerinii doar observă ceea ce se întâmplă, rămânând cu totul străini unul de altul. Este cu totul altceva când se adună propriii noştri credincioşi, când slujeşte părintele nostru. Şi tu mai ales trăieşti taina întâlnirii în mânăstirile puţin populate, de exemplu, în schitul Paraklit, unde fiecare îşi are locul său de închinare şi se adună toţi de acolo. În astfel de biserici mânăstireşti, taina Bisericii, taina adunării este săvârşită în chip perceptibil, dar în Catedrala Sfântul Isaac această taină nu este cu nici un chip simţită, ca şi cum nu există defel. Dar din nou, la urma urmei, noi am început să construim biserici imense urmând exemplul ereticilor apuseni.

Deci, prietene, iată ce spune catedrala din Koln, dacă o priveşti mai de aproape. Ea vorbeşte despre raţionalizarea creştinismului în Apus; ea vorbeşte despre visarea misticismului morbid al Apusului. Raţionalismul nu tolerează absolut deloc splendoarea bisericească; el vrea ca bisericile să fie seci şi lipsite de viaţă ca schemele logice, şi sentimentul de zdrobire a inimii să se transforme în sentimentalism degenerat. În faţa raţionalismului, catolicismul şi protestantismul sunt totuna. Şi aici, în opinia mea, este un fapt remarcabil: ei au o singură arhitectură bisericească, şi interiorul bisericilor este la fel de lipsit de culoare, deşi catolicii recunosc cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a binecuvântat toată splendoarea bisericească.

Raţionalismul subminează în mod fundamental principalul nerv al creştinismului: idealul îndumnezeirii firii omeneşti, care este afirmat în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Biserica Ortodoxă trăieşte prin acest ideal, aşa cum se vede în splendoarea noastră bisericească. La urma urmei, potrivit cugetului Părinţilor celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, ,,zugrăvirea icoanei” ne slujeşte ,,la a ne încredinţa de întruparea adevărată, şi nu imaginară a lui Dumnezeu Cuvântul”. Protestanţii au respins dogma cinstirii icoanei, şi acum ei nu sunt defel siguri de adevărata întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul. În ce au transformat protestanţii creştinismul ? Ei l-au transformat într-un soi de sistem doctrinar, pe care fiecare îl poate întrebuinţa în propriul fel. Protestantismul este creştinism fără Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este religia lui Iisus din Nazaret. Dar catolicii au transformat de asemenea creştinismul într-o afacere mercantilă cu Dumnezeu: catolicii buni fac ,,fapte bune” şi prezintă lui Dumnezeu un raport detaliat pentru a primi o ,,răsplată”. Exact aşa cum în viaţa pământească o pedeapsă pe un document de execuţie poate fi transferată altuia, tot aşa, potrivit credinţei catolice, cineva poate acţiona în materie de mântuire: poate dobândi documentul de execuţie al altcuiva, şi Dumnezeu este obligat să plătească pe deplin ,,răsplata”.  Nici aici nu este loc pentru adevărata întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul.

Un lucru uluitor ! … Am văzut o mulţime de biserici catolice şi protestante şi am gândit fără să vreau: ,,Voi, domni ai ereticilor, aţi împodobit bisericile voastre cu felurite ornamente arhitecturale, altarele voastre arată uneori ca vitrinele magazinelor de mobilă, ei bine, spuneţi-mi sincer, sunt acestea cu adevărat mai frumoase decât icoanele noastre ? Mi se pare, dragul meu prieten, că interiorul bisericilor apusene nu este o simplă manifestare a gustului. Nu, temelia este tocmai denaturarea creştinismului însuşi de către Apus, întunecarea şi chiar respingerea adevăratului ideal creştin. Dacă creştinismul este un sistem scolastic, atunci întâlnirile creştine necesită o sală mai mult sau mai puţin confortabilă, şi nu o biserică. Toate bisericile protestante, în speciale cele reformate, sunt asemănătoare cu sălile de curs: bănci şi un amvon, aceasta este toată podoaba lor interioară.

Ştii, prietene, uneori bisericile apusene mă îngrozeau; eram indignat din tot sufletul când vedeam aceste roade ale sărăciei religioase, meschinăriei religioase. Dă-mi voie să-ţi povestesc una din trăirile mele asemănătoare. Eram în Dresda. Duminică. Am auzit că se trag clopotele în tot oraşul, ca într-unul din oraşele noastre. Deşi dangătul este cumva patetic, tânguitor şi spart, nu ca al nostru solemn, maiestuos, înălţând sufletul, era cumva plăcut: până şi ereticii, mi-am spus, Îl cinstesc pe Domnul ! M-am dus la liturghie într-o biserică ortodoxă. Este în mod special plăcut să auzi o slujbă ortodoxă ,,într-o ţară străină”. După liturghie am mers în centrul oraşului cu tramvaiul. Am văzut că aproape tot tramvaiul era plin cu pelerini de la biserica ortodoxă. Graiul nostru rusesc se făcea auzit. În faţa mea stătea un preot în dulamă cu o cruce pectorală. (La acea vreme eram încă în haine indecente, adică, seculare !) Era aşa de plăcut !

Am ajuns la Altmarkt. În apropiere există o biserică protestantă mare, ceva gen Frauenkirche. De fapt, nu-mi amintesc exact acum. Am intrat. Scările duc în sus. Urc. Ce văd ? Exact ca, de exemplu, în Teatrul Mare din Moscova, când se urcă la balcon. Urc la etaj, o uşă. Alt etaj, încă o uşă. Nu îndrăznesc însă să intru, dar am urcat deja sus, pare-se că este etajul al treilea. Am deschis uşa şi am intrat. Ce era acolo ? Am ajuns în balconul etajului al doilea. Biserica imensă este aranjată exact aşa cum sunt aranjate teatrele. Stal dedesubt, şi pe părţi pe câteva etaje balcoane. În unele locuri, nu foarte compact, stau vizitatori. Lângă unul din balcoane se află un amvon mare, şi de la el ţine predică pastorul predicator, ca şi cum el ar ţine o conferinţă într-o sală de curs. Îmi amintesc că m-a cuprins aşa o milă pentru nefericiţii eretici care au devastat într-atât, au spălăcit într-atât creştinismul, l-au făcut grozav de plictisitor ! Nu există imagini sacre în biserică: balcoane, scaune şi un amvon, atât şi nimic altceva. Oh, cum am simţit atunci superioritatea incomparabilă a sfintei Ortodoxii !

Da, în Apus, bisericile sunt transformate în mod constant, dacă nu în teatre, atunci în săli de concert. Când intri în biserică vezi afişe atârnând în pridvor. Ce s-a întâmplat ? Rezultă că în biserici în anumite zile, după slujbă, se ţin concerte. Organistul cutare din oraşul cutare a venit să ţină un concert. Totul este anunţat. Preţul unui concert este o marcă sau un franc; preţul a 12 concerte este 10 mărci sau franci. Îmi aduc aminte în mod special un astfel de concert, la care am asistat în frumosul oraş elveţian Interlaken, aflat la poalele Muntelui Jungfrau. Era anunţat că organistul din Londra va da un concert la o orgă imensă pusă în funcţiune de un motor electric. După slujba de seară, când au plecat cei care nu aveau bilete, angajaţii au trecut printre bănci şi le-au întors cu spatele la altar. Exact ca în unele tramvaie din Moscova, când trebuie să mergi în direcţia opusă. Cei care au rămas să asculte concertul au stat jos cu faţa către orgă şi cu spatele către altar.

Uimirea mea a crescut încă mai mult când, cumpărând programul, am văzut în el un număr de cântece laice. La fiecare concert, de exemplu, programul includea piesa ,,Sturm” (Furtună), nu ştiu de care compozitor. Piesa este cu adevărat magnifică, şi în interpretarea puternică a orgii este de-a dreptul încântătoare. Cred că ţie, prietene, care înţelegi muzica de o mie de ori mai bine ca mine, ţi-ar place foarte mult această piesă. Aş vrea să o ascultăm împreună, să trăim şi să simţim împreună această mare magnifică de sunete – uneori puternică şi formidabilă, ca valurile unei mări foarte zbuciumate, alteori mugind liniştit, ca sunetul unei mări îndepărtate, când norii s-au împrăştiat deja, soarele a ieşit. Da, dar ascultă aceasta într-o biserică … Trebuie mai întâi să uiţi că eşti într-o biserică. În Apus este uşor să faci aceasta. În toate bisericile apusene, începând cu catedrala din Koln, este lesne să uiţi că te afli într-o biserică, şi tocmai din cauză că, precum am spus la începutul scrisorii, lipseşte Dumnezeu, lipseşte sfinţenia. În bisericile noastre ortodoxe nu vei uita de Dumnezeu. Încearcă să te aşezi cu faţa către apus în Catedrala noastră Sfânta Treime sau în biserica noastră academică: în locul iconostasului tu vei vedea o pictură formidabilă a Judecăţii de Apoi. La vederea acestei picturi, nu vei începe să visezi la piesa muzicală ,,Furtuna”, ci mai degrabă te vei gândi cum să potoleşti furtuna patimilor din sufletul tău şi să împrăştii norii negri ai păcatului.

Din aceeasi categorie...