Scrisori despre Apus (VII)
Scrisori despre Apus (VII)
de arhiepiscop Ilarion Troiţki
Scrisoarea a VII-a
Despre Rin
Rinul, dragul meu prieten, este Volga germană. Numele i se potriveşte Rinului – râu în germană, aşa cum este în rusă Volga. Nu în zadar vor germanii atât de mult ca Rinul să le aparţină chiar de la gură. Germanilor le place să cânte ,,Strajă la Rin”; ruşii cântă pretutindeni ,,În jos de-a lungul mamei Volga”. Şi totuşi cred că Volga este un râu mai puţin istoric decât Rinul. Mai degrabă noi avem ca râu istoric Niprul. Într-adevăr, cât de multe din istoria noastră rusă sunt legate de Volga ? Partea superioară a Volgăi răsună de numele istorice Yaroslavl, Kostroma, şi coboară apoi ca şi cum ar fi părăsit Rusia, Rusia veche istorică, unde au apărut tot mai multe oraşe noi, şi s-a făcut auzit graiul străin al altuia.
De câtă vreme a atins cultura rusă regiunea Volgăi ?[1] A atins-o pretutindeni măcar acum ? Rinul este un râu german cu adevărat istoric. Pe Rin pari că te cufunzi fără să vrei în istoria naţiunii germane. Când vorbeşti despre Rin, chiar vrei să-l numeşti încărunţit. La auzul cuvântului ,,Rin” numaidecât se iveşte în minte nu numai Evul Mediu, ci şi istoria mai veche, până la şi incluzând notele despre războiul galic al lui Iulius Cezar.
De îndată ce am ajuns la Mainz, am simţit că stăteam pe un pământ istoric vechi. Capitala germană Berlin nu este un oraş istoric. Şi locul unde au trăit oamenii timp de 1.000 ani, unde a curs o istorie lungă şi variată a vieţii umane, acolo întotdeauna simţi ceva special. Iată de ce te simţi cu totul diferit în Kremlinul Moscovei decât în piaţa Senatului din Petrograd. Oraşele germane vechi au o trăsătură izbitoare: ele au o parte care este numită Altstadt, vechiul oraş. Aici clădirile sunt extrem de înghesuite. Aleile neregulate întortocheate sunt adeseori nu mai mult de doi arşini[2] de late. Uneori terasele sunt răspândite dintr-o parte până în cealaltă a aleii. Din vreun motiv, la noi se obişnuieşte a crede că străzile strâmte sunt o caracteristică a Răsăritului. Petrogrădenii dau din cap cu reproş în Moscova din cauza străzilor ei înguste. Dar fără a mai vorbi de Moscova, nici măcar de Constantinopol, nu am văzut niciodată alei atât de înguste ca în Frankfurt, Mainz sau Koln.
În Mainz am cutreierat ore în şir de-a lungul acestor străduţe uneori întunecate, şi mi-am amintit vremuri de mult trecute. Şi vechea catedrală din Mainz, la care nu poţi ajunge nicicum, are atât de multe clădiri construite de jur-împrejurul ei ! Casele sunt lipite chiar de catedrală. În orice caz, nivelarea europeană luptă cu încăpăţânare cu tot ceea ce este vechi şi original. Vechile oraşe germane oferă o imagine extrem de amestecată. Ca şi cum o imagine a fost suprapusă peste alta, cu totul diferită de cea dintâi. În unele locuri vechile culori răzbat în noua imagine.
O astfel de impresie, probabil, este produsă mai ales de Mainz de pe partea Rinului. De-a lungul malului se întind clădiri noi construite în stilul cutiilor. La urma urmei, cultura europeană nu a creat o formă arhitecturală diferită pentru locuinţa umană, cu excepţia formei unei cutii, fie aşezată pe pământ cu latura sa lungă, fie înălţată şi doar sprijinindu-se pe pământ cu latura sa scurtă. Din cauza unor astfel de cutii, silueta masivă a vechii catedrale se zăreşte cu turnurile ei gotice. Desigur, cutiile nu sunt interesante, nu-ţi aduc aminte de nimic, nu te fac să visezi la nimic. Vroiam să mă aflu în vechiul oraş; am încercat să mă simt în largul meu pe una din străduţele înghesuite, într-o casă cu etaje care se îngustau treptat, şi am urcat până la etajul cel mai de sus, care consta cu totul din aproape o cameră.
Mă minunez adeseori, dragul meu prieten, cum vrea cultura europeană să introducă un singur model comun mai degrabă plictisitor pretutindeni în întreaga lume. De îndată ce mă gândesc că undeva, de exemplu, în Alexandria, în Cairo, în ţara faraonilor, există hoteluri şi restaurante europene, mă simt deranjat şi ofensat.
Cel mai interesant mod de a călători de la Mainz la Koln este pe Rin. Tu poţi citi descrierea locurilor pe care le vezi în orice ghid de călătorie. Îţi voi scrie, prietene, despre impresiile şi observaţiile mele.
În primul rând, se dovedeşte că nu totul în Rusia este atât de rău pe cât se obişnuieşte a se crede şi spune. De exemplu, călătoria de-a lungul Rinului este incomparabil mai rea pentru germani decât călătoriile noastre de-a lungul Volgăi. Vapoarele cu aburi sunt nimic comparativ cu [vapoarele] noastre de pe Volga, şi pasagerii sunt îngrămădiţi fără nici o restricţie, după câte se pare. Noi avem, probabil, chiar un lux excesiv pe Volga: vapoare cu aburi, mai ales din cele mai noi, palate direct plutitoare. Mărinimia firii ruseşti îşi spune cuvântul. Rusul nu arată ca un ,,german îngrijit”. Desigur, precizia este un lucru bun, dar dacă precizia se cuibăreşte în natura însăşi, nu arată atunci o anumită limitare a naturii ? Tu mergi pe un vapor german pe Rin cu un sentiment plăcut de a şti că este mai bine acasă.
Dar cel de-al doilea sentiment pe care-l încerci pe Rin este sentimentul invidiei naţionale: Rinul este mult mai bogat în frumuseţe decât Volga noastră. De la Mainz la Koblenz, chiar până la Bonn, este greu să-ţi îndepărtezi privirea de malurile Rinului. Tot timpul, ambele maluri sunt înalte, munţi întregi ating râul însuşi, uneori întrerupându-se cu stânci bizare abrupte. Nu în zadar există atât de multe legende misterioase, de exemplu, despre stâncile lui Lorelei ! Uneori munţii se îndepărtează puţin de râu şi se deschide o întreagă panoramă a munţilor. Cu fiecare cot al râului, tot mai multă frumuseţe. Cu ceva resentiment în sufletul meu, îmi amintesc malurile monotone ale Volgăi. Doar pe Jiguli amintirea se opreşte cu bucurie. Ele spun, şi noi avem locuri pe Volga nu mai rele ca ale voastre !
Castelul Katz situat pe malul drept al Rinului deasupra oraşului Sankt Goarshausen
Dar castelele dau Rinului o frumuseţe specială, ca să spunem aşa, istorică. O terasă rară de stâncă pe un vârf de munte este decorată cu clădirea castelului medieval original. Turnurile se înalţă, ferestre înguste întunecate misterioase – ca şi cum întreaga istorie complexă medievală se uită la tine prin aceste ferestre îndepărtate ! Unele castele au fost restaurate, altele sunt goale şi în ruină. Toate acestea sunt foarte frumoase şi foarte originale. Uneori tu începi să-ţi închipui vremea când vapoarele cu aburi nu şuierau de-a lungul Rinului, liniile de cale ferată nu mergeau de-a lungul ambelor maluri ale sale, locomotivele cu aburi nu scoteau fum, când domnii feudali trăiau în ale lor castele-fortăreţe, când totul aici pe Rin trăia propria viaţă aparte.
Acele timpuri au fost cu multă vreme în urmă … Acum piscurile munţilor de pe Rin cu castelele lor slujesc doar ca loc pentru plimbări pentru turiştii curioşi fără ocupaţie. Aici, dragul meu prieten, pe Volga nu te poţi cufunda în amintiri istorice şi să visezi când navighezi pe lângă cele mai frumoase ţărmuri – decât dacă îţi aduci aminte de Stenka Razin[3]. Frumuseţilor Volgăi sau Kamei noastre le lipseşte gloria istorică; este însă sălbatic, pustiu şi primitiv acolo, mai ales pe Kama. Uneori este cumva înspăimântător. Aceasta înseamnă că noi avem încă mult înaintea noastră [ca popor], dacă puţin este în spatele nostru. Cu atât mai multă muncă înaintea marelui popor rus, dacă ei vor să-şi cultive pământul natal, marele şi îmbelşugatul pământ ! Tu eşti mare, spaţioasă, dragă ţară ! Ea este săracă în efecte exterioare, dar bogată în frumuseţile lăuntrice ale spiritului ! Nu castele care se înalţă maiestuos pe stânci se oglindesc în cursurile liniştite ale râurilor noastre ruseşti – ci sate umile şi sate cu clădiri jalnice ating aceste cursuri. Există o singură podoabă a acestor sate umile ale neamului smerit al slavei – bisericile lui Dumnezeu cu clopotniţele lor care se oglindesc în râurile ruseşti.
Din copilărie, dragul meu prieten, m-am obişnuit să văd exact o astfel de imagine în ţara mea natală, pe malurile râului meu natal Oka. Dacă ieşi din Lipiţi către dealul din spatele satului, priveşti către valea Okăi – poţi vedea până la 40 mile depărtare. Doar în satele cele mai apropiate de al tău şi în parohia învecinată desluşeşti case individuale, apoi doar clădirile bisericilor lui Dumnezeu sunt vizibile: biserica roşie din Teşilovski, o biserică albă în Lujki, în Puşchino, în Tulchin, şi la orizont ca prin ceaţă se înalţă clopotniţa din Kashira …
Râul Oka, astăzi
M-am obişnuit să vin acasă pentru Sfintele Paşti. Merg la râu. El se întinde pe câteva verste[4] şi irigă întreaga câmpie. Şi aud pe apă din toate părţile dangătul vesel de Paşti spre slava lui Hristos înviat: atât de pe ţărmul Tulei noastre cât şi de pe ţărmul Moscovei, sunetul se revarsă, ca şi cum două biserici, două eparhii se unesc într-un singur imn solemn. Soarele de primăvară străluceşte luminos şi blând, şuvoaie de apă tulbure curg zgomotos de-a lungul şanţurilor, ciori umblă cu importanţă pe pământ, întregul pământ pare să se trezească şi să înceapă să respire, iarba deja se face verde. Natura vine la viaţă, şi poporul smerit sărbătoreşte praznicul Învierii. Auzi cum clopotele de Paşti se revarsă peste râu, aşa cum valurile noii vieţi se revarsă în suflet, lacrimile tâşnesc din ochi. Multă vreme, în linişte, eşti încântat …
Adu-ţi aminte, dragul meu prieten, această imagine natală şi nu este atât de jignitor să realizezi că malurile râurilor noastre ruseşti sunt mai modeste decât malurile râului german. Pe malurile acestui râu, clopotele de Paşti nu se fac auzite, doar fluieratul locomotivelor cu aburi. Şi dacă este aşa, atunci Dumnezeu nu este cu ei – şi cu castele, şi cu munţi, şi cu stânci ! Mai dulci sunt inimii mele râurile modeste ale patriei mele mamă !
Ţărmurile Rinului sunt frumoase, dar cultura europeană se luptă cu frumuseţea şi aici, aducând spiritul ei comerciant. Adeseori munţii de coastă chiar din apă până în vârf sunt tăiaţi în podgorii şi de aceea şi-au pierdut toată frumuseţea lor naturală. Neregularităţile sunt netezite, totul este nivelat, şi doar fâşiile verzi monotone sunt lăsate. Asemenea oazelor, sau asemenea fragmentelor de frumuseţe de odinioară, în monotonia artificială, există ruinele castelelor, asemenea cel puţin Castelului Ehrenfels. Dar, desigur, rezultă, o imagine: un german trece înot de-a lungul Rinului şi bea vin de Rin !
Te uiţi de aproape la pasageri şi remarci particularităţile publicului german. În Europa în general, prietene, cumva tu nu vezi poporul, ci întâlneşti publicul. Nu există divizarea noastră în public şi popor, despre care scria K.S. Aksakov atât de elocvent şi plin de duh. Tu, prietene, îţi aminteşti, desigur, că atunci când compari audienţa cu poporul, faimosul slavofil ia partea poporului în întregime, deoarece audienţa noastră este cea mai respectabilă, iar poporul este ortodox, deoarece atunci când audienţa dansează, poporul se roagă. Mi se pare că o călătorie (asemenea unei plimbări, despre care ţi-am scris, prietene, ultima oară) este treaba publicului, nu a poporului. Ce poţi face ? Simpatizând, ca K.S. Aksakov, mai mult poporul decât publicul, cu toate acestea, îmi place cu adevărat să călătoresc. Dar poporul nu călătoreşte pentru a vedea ţări străine, a vedea frumuseţile naturii străine.
Îţi aduci aminte, dragul meu prieten, [că] nu cu multă vreme în urmă ţi-am scris scrisori entuziaste de pe Volga şi Kama, regretând doar că tu nu erai cu mine ! Dar apoi am văzut cât de indiferente îi sunt poporului ţărmurile frumoase. Omul stă pe vapor, întorcând spatele ţărmului; se întoarce cu faţa către ţărm doar când este necesar să arunce ceva în apă, să clătească, de exemplu, un ceainic. Există de asemenea printre oameni suflete sensibile la frumuseţea naturii, dar atitudinea lor faţă de frumuseţea naturii nu este estetică, ci religioasă: ei admiră frumuseţea lumii lui Dumnezeu, creaţia lui Dumnezeu. Ei nu au nevoie de frumuseţi uluitoare: pentru ei, de exemplu, Dumnezeu este mare chiar în firele de iarbă de pe pământ. O astfel de admiraţie pentru făpturile lui Dumnezeu am întâlnit adeseori mai ales printre monahii simpli din popor. La urma urmei, mânăstirile noastre din Rusia adună în ele însele tot ce este mai sensibil, mai delicat, mai entuziast, mai profund din masele ruse.
Pe Rin am văzut publicul german călătorind. Tu, prietene, nici măcar nu-ţi poţi închipui în ce măsură este extinsă călătoria printre germani ! Aproape fiecare german economiseşte câteva zeci de mărci astfel ca în vară, luându-şi soţia germană, să călătorească de-a lungul Rinului, să se plimbe prin Saxon Switzerland[5], să meargă la munte. Întâlneşti turişti germani pretutindeni. Germanii au o întreagă ştiinţă de a călători. Şi totul se reduce din nou la un şablon. Adeseori a fost pur şi simplu amuzant pentru mine să mă uit la germanii care călătoresc. Ei sunt foarte amuzanţi în mulţumirea lor de sine prostească. Germanul îşi va pune cu siguranţă un costum special pentru călătorie. În oraşe există magazine speciale cu lucruri pentru turişti. Dacă un turist pleacă la munte, atunci comedia începe la şes. În picioarele lui sunt pantofi făcuţi din piele groasă cu crampoane de fier pe tălpi. În plus mai sus, deasupra genunchilor, ciorapi groşi. În spate are un rucsac. Întregul personaj este acoperit cu o pelerină; în mâini ţine un băţ impresionant cu un capăt ascuţit de fier. Astfel pare că turistul a întâlnit fie Polul Nord, fie vârful lui Mont Blanc. Şi ce privelişte importantă ! Deci fiecare îşi spune: ,,Iată, plec în călătorie, pericole teribile mă aşteaptă, dar voi birui totul !”
Germanul, mi se pare, călătoreşte mai curând din scopuri igienice, pentru a se tempera, a reduce grăsimea, a creşte circulaţia sanguină, pentru a avea un apetit bun şi un somn sănătos. Pentru el, încântările frumuseţii naturii sunt de asemenea valoroase, printre alte lucruri, deoarece ele contribuie la digestie. Una din rudele mele care a călătorit mult ridiculiza modul foarte vicios de a călători al germanului. ,,La germani – spunea el – poţi găsi indicaţii pe căile montane: ‘Aici trebuie să te opreşti şi să admiri priveliştea din dreapta’, ‘Aici trebuie să-ţi exprimi încântarea cu o exclamaţie’ etc. Germanul călătoreşte astfel încât mărcile lui economisite să nu fie irosite. El încearcă să nu rateze nici o privelişte, nici o singură vedere. În mâinile unui turist german este întotdeauna un ghid. Nu a vedea tot ce este menţionat în ghid este o nenorocire pentru un german, dar, sunt banii lui, şi el putea vedea şi nu a văzut, deci banii sunt irosiţi !
Deci, dragul meu prieten, un german şi un rus călătoresc diferit. Pentru rus, călătoria însăşi este pricinuită de întinderea naturii, iar el vrea să îmbrăţişeze şi să cuprindă pe cât de mult cu putinţă. Germanul însă este meschin, prudent şi plictisitor când călătoreşte.
Pe când navigam în jos pe Rin, figura unui cleric catolic mi-a atras atenţia pe vapor. Văd o faţă bărbierită într-o dulamă. Este un student catolic ? – un gând mi-a străfulgerat prin minte. Am luat loc lângă tovarăşul de drum care mă interesa şi am vorbit cu el. A rezultat că nu era un student, ci un preot dintr-un sat, Pfarrer, din Bavaria, adică, o persoană nu mai puţin interesantă. Am vorbit multă vreme pe subiecte variate, chiar am cinat (iartă-mă, Doamne !) împreună, cu toate că însoţitorul meu nu era foarte vorbăreţ. El a absolvit la Universitatea din Munchen, dar în mod evident a rupt-o cu ştiinţa de îndată ce şi-a terminat studiile. A reieşit că eu nu eram mai puţin familiarizat cu cărţile teologice germane decât preotul de sat bavarian. De asemenea, am remarcat o inteligenţă specială şi o educaţie bună la interlocutorul meu.
Istoriile lui despre treburile bisericeşti erau interesante pentru mine, despre viaţa şi activitatea clerului catolic. După absolvirea universităţii, reieşea că cineva nu poate dobândi de îndată nici măcar un loc la ţară. Cei care vor să ia preoţia, trăiesc timp de 3 ani sub călăuzirea unui episcop, participând la slujbele dumnezeieşti, predicând, săvârşind unele îndatoriri pastorale. Episcopul ajunge să cunoască preoţii tineri îndeaproape şi, pe baza cunoaşterii sale personale, hotărăşte mai târziu pe cine consideră el mai potrivit. Preoţii de parohie primesc salarii de la stat, cu toate că nu deosebit de mari. Oamenii singuri[6], desigur, au nevoie de incomparabil mai puţin decât cei cu familie.
Preotul de sat slujeşte o liturghie scurtă în fiecare zi fără predică. Liturghia durează o jumătate de oră, 50 oameni participă la această slujbă în fiecare zi. În sărbători, liturghie cu predică. Da, dragul meu prieten, un părinte singur trăieşte cumva mai mult pentru interesele spirituale ale parohiei sale, deoarece el însuşi are puţine interese lumeşti personale. Am socotit întotdeauna că starea familială obligatorie a clerului nostru interferă nu în mică măsură cu viaţa şi activitatea bisericească. Celibatul catolic este, bineînţeles, extrem. Canoanele Bisericii îngăduie libertatea ca un preot să aleagă starea căsătorită sau celibată. Familia obligatorie pentru un preot este de asemenea, în opinia mea, o extremă, şi o extremă este cu greu folositoare. Familia este cu atât mai bună, cu cât el este mai egoist, căci păstorul înseamnă în esenţă lepădare de sine. Este incomparabil mai uşor a renunţa la sine decât la o familie. În orice caz, în aceste raţionamente, cu greu pot găsi înţelegere din partea ta, prietene !
În Koln, călătoria mea de-a lungul Rinului a luat sfârşit. Chiar de la distanţă, catedrala din Koln mi-a captivat privirea. Despre ea ţi-am scris deja, dragul meu prieten. Din impresiile din Koln, îmi aduc aminte slujba solemnă de seară din Biserica Sfântul Iacov, mai ales predica de la sfârşitul slujbei. La amvon s-a înălţat deasupra mulţimii închinătorilor un soi de artist. În ce priveşte conţinutul, predica nu avea nimic care să reţină atenţia, dar era rostită elocvent, era ţinută artistic. Cum îşi controla vocea predicatorul, cât de încrezător se simţea el la amvon, ce expresii faciale şi gesturi expresive ! El vorbea despre dragostea Mântuitorului pentru lume. Când, la sfârşit, predicatorul a început să zugrăvească ingratitudinea lumii, care Îl răstigneşte din nou pe Hristos cu păcatele ei, lacrimi ţâşneau din ochii ascultătorilor. Dar chiar sfârşitul predicii m-a buimăcit efectiv. Predicatorul a început să facă remarci spirituale mai degrabă prosteşti, spunând glume. În loc de plâns, cascade de râs se auzeau pretutindeni în biserică. Înveselindu-i pe închinători, predicatorul a părăsit amvonul.
Ceea ce am văzut mi s-a părut incredibil. Ce este aceasta ? De ce această adăugire amuzantă ? Pentru a nu-i lăsa pe ascultători să meargă acasă într-o dispoziţie tristă ? Aşa fac în teatre, după o dramă grea ei joacă un vodevil frivol. Dar a remarca acelaşi lucru în biserică mi s-a părut foarte, foarte bizar.
A doua zi de dimineaţă trenul mă ducea cu viteză din Koln şi de lângă Rin.
Dar eu, prietenul meu, am fost de asemenea în partea superioară a Rinului în mod special pentru a vedea faimoasa cascadă a Rinului. Pe drumul de la Zurich către Shaffhausen, aproape de cel din urmă, am văzut de la fereastra vagonului, o cădere de apă cu o masă spumoasă şi zgomotoasă. De îndată ce trenul s-a oprit la Neuhausen, m-am îndreptat către cascadă. O imagine maiestuoasă şi formidabilă a naturii ! Un râu foarte mare se grăbeşte să cadă cu zgomot şi vuiet, aproape de malul stâng încă el cade aproape vertical. Întregul râu se face alb. Multă vreme, chiar după cascadă, râul este furios şi tulburat. Am vrut să văd o imagine sălbatică a unei cascade într-un cadru sălbatic. Mi-am închipuit o vreme când totul în jur era pustiu şi lipsit de viaţă; nu erau drumuri, nici oraşe confortabile. Probabil, cascada era pe atunci cumva diferită, dar fără îndoială, era chiar mai maiestuoasă şi formidabilă.
Cascada Rinului
Am petrecut câteva ore la cascada care urla. Chiar pe drum, am aflat că am ajuns într-un moment fericit: într-una din acele zile când seara târziu există o iluminare specială a cascadei. Începea deja să se întunece. Imagina cascadei devenea tot mai sinistră. Toate detaliile cascadei erau ascunse – exact aşa cum animale sălbatice, flămânde, furioase urlă în întuneric ! Astfel de imagini ale naturii înăbuşă cumva conştiinţa, ca şi cum tu eşti complet cufundat într-o mare de zgomot şi alergând de-a lungul acestei mări în deplina putere a valurilor ei puternice.
Deja în jur de 10 seara, o rachetă a fost trasă din Castelul Laufen, localizat pe o stâncă înaltă, împădurită de pe ţărmul stâng, croindu-şi drum în întunericul nopţii. Imediat, de pe ţărmul opus, o mână nevăzută a îndreptat un reflector electric puternic peste întregul abis al cascadei. Imaginează-ţi, prietene, mulţimile întunecate ale ţărmurilor montane înalte; doar cascada însăşi este inundată de o lumină strălucitoare; este toată albă în razele luminii; mici stropi joacă şi licăresc. Pe neaşteptate, cascada se cufundă în întuneric din nou, doar un castel este luminat de un reflector îndreptat către el. Din nou, razele de lumină trec pe cascadă. Brusc cascada începe să se facă albastră, şi curând întreaga ei masă este albastră. Apoi o jumătate se face roşie, cealaltă rămâne albastră. Curând întreaga cascadă este roşie. Câteva minute mai târziu rachete cu artificii au plouat peste cascadă. Plouă cu rachete din castel. Fâşii incandescente se întind de la cer până la apa însăşi şi se împrăştie deasupra apei în sfere multicolore. Rachetele se ridică chiar din acea mică stâncă care stă în mijlocul cascadei de secole.
Spectacolul impresionant atrage toată atenţia. Nu durează mult, poate doar 15-20 minute, dar în acele minute întreaga lume încetează să existe pentru tine; tot sufletul este plin cu un spectacol neasemuit în care o surpriză îi ia locul alteia. Am stat acele 20 minute pe malul râului opus cascadei, ca într-un vis fantastic. Astfel de spectacole nu sunt uitate !
În cele din urmă, totul a încetat. Numaidecât cumva totul în jur a devenit neinteresant. Ca şi cum din lumea misterioasă a visurilor şi iluziilor, totul a fost mutat într-o viaţă cotidiană plictisitoare, şi părea rece şi inconfortabil într-o noapte întunecată pe malul râului. De îndată întreaga mulţime de spectatori a plecat de la cascadă. Germanii prudenţi au adus un întreg tren electric şi ne-au dus la Schaffhausen pentru noapte.
La început mi s-a părut surprinzător cum un astfel de spectacol ar putea fi aranjat gratis, dar curând realizezi că chiar dacă spectacolul este gratis, locuitorii nu rămân în pierdere. Nu ştii niciodată când călătorii vor călători în plus o sută de mile pentru un spectacol cu adevărat remarcabil al Cascadei Rinului. Iluminarea nocturnă a cascadei îi va face pe toţi să petreacă noaptea undeva în apropiere, să trăiască aproape toată ziua [în apropierea ei], să cheltuiască o grămadă de bani care vor merge din buzunarul unui turist la locuitorii oraşului, la care abia de se va uita cineva dacă nu ar fi [fost] Cascada Rinului în apropiere.
În Elveţia, aproape la fiecare pas remarci cum întreaga ţară pare să-şi vândă frumuseţea munţilor ei pitoreşti, lacurile minunate, cascadele uimitoare. Călătorul va fi transportat cu uşurinţă oriunde, oriunde va fi hrănit, i se va da hrană şi băutură, va fi odihnit, înălţat în regiunea zăpezilor veşnice, către înălţimile transcendentale. Şi în vârful lui Jungfrau unde drumul a fost făcut recent cu mare dificultate, turistul va găsi comerţ. Întreaga ţară se transformă, ca să spunem aşa, într-un hotel, unde totul este aranjat potrivit gustului oaspeţilor bogaţi. Cei mai bogaţi turişti sunt englezii, şi aici sunt hoteluri cu comenzi în engleză, cu slujitori englezi, aflându-se undeva pe ţărmurile Lacului Firwaldstetter !
Este ca şi cum nu este în firea unui rus a face comerţ cu frumuseţea naturii. Noi de asemenea avem frumuseţea naturii. Şi încearcă să ajungi la ea, de exemplu, în Caucaz ! Este nevoie de multă determinare, şi cineva trebuie să se pregătească dinainte pentru multe privaţiuni şi pericole. Europenii utilizează orice, chiar cele mai mici particularităţi ale locului pentru a pune această particularitate în circulaţie şi a face bani. Tu vei plăti bucuros şi chiar vei fi recunoscător comerciantului pentru că te-a ajutat în călătoria ta, furnizându-ţi înlesniri şi servindu-te.
A doua zi, pe o ploaie torenţială, vânt şi vreme rea, într-un vapor cu aburi mic neplăcut, am navigat pe Rin în sus către Lacul Constance. Părea că ieri totul fusese doar un vis, deoarece astăzi totul este atât de neinteresant şi rece.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] N.tr.: A se vedea ,,Creştini ! Duceţi-vă acasă”. O renaştere a neo-păgânismului între Marea Baltică şi Transcaucazia, unde este o hartă cu popoarele din regiunea Volgăi Centrale: mari, udmurţi, mordvinieni, ciuvaşi etc.
[2] N.tr.: Veche unitate de măsură pentru lungime, egală cu 0,711 m.
[3] N.tr.: Stepan (Stenka) Timofeevici Razin (1630-1671) a fost un lider cazac, care a condus o răscoală împotriva boierimii și birocrației țariste din sudul Rusiei. El a vrut să înfiinţeze o republică cazacă de-a lungul întregului curs al fluviului Volga.
[4] N.tr.: Unitate de măsură pentru distanţe folosită în trecut (mai ales în Rusia), egală cu 1,067 m.
[5] N.tr.: Saxon Switzerland (Elveţia saxonă) este o regiune muntoasă din Saxonia, Germania, care şi-a primit denumirea de la doi pictori elveţieni care au fost atraşi de peisajul regiunii care se asemăna cu regiunea lor natală din Elveţia.
[6] N.tr.: Preoţii catolici sunt celibatari.
