Scrisori despre Apus (VIII)

Scrisori despre Apus (VIII)

de arhiepiscop Ilarion Troiţki

Episodul anterior

 

Scrisoarea a VIII-a

Madona Sixtină de Rafael

Văd, văd, dragul meu prieten, că tu râzi deja, citind doar titlul scrisorii mele ! Râzi de însăşi intenţia mea de a scrie despre cea mai mare operă de artă ? Aceasta, desigur, deoarece tu cunoşti foarte bine mediocritatea mea în toate domeniile artei. Este mediocritate. Este lipsă de dar. Dumnezeu nu a dat … În arta picturii, sunt un zero perfect. Eu însumi m-am convins de acest adevăr trist de copil, când încercam să desenez case, cai, câini şi altele asemenea. Dar, prietene, nu am fost niciodată insensibil la frumuseţe. Am fost doar întotdeauna incomparabil mai mult atras de frumuseţea lumii lui Dumnezeu. Sunt aproape indiferent la frumuseţea picturilor, însă unele picturi au răzbătut zidul indiferenţei mele, gheaţa insensibilităţii mele artistice s-a topit în faţa lor şi am trăit impresii atât de puternice încât nu le-am putut uita mulţi ani.

Madona Sixtină m-a şocat direct, şi vreau să vorbesc cu tine, prietene, despre această experienţă a mea remarcabilă în Apus. Când stăteam în faţa Madonei, mi-am adus aminte fără să vreau de tine şi în gând îţi împărtăşeam experienţa mea. Îmi amintesc bine cum, întorcându-mă acasă, la prima mea întâlnire cu tine, am început să vorbesc despre Madona. Tu, dragul meu prieten, atunci ai tratat cuvintele mele nu numai frivol, ba chiar râzând. Au trecut câţiva ani de atunci, şi acum eu mă întorc la tine cu o scrisoare despre Madona. După aceea, am încercat să înţeleg experienţa mea nemijlocită. Vreau să-ţi împărtăşesc gândurile mele despre Madona. Mulţi au scris despre ea, oameni diferiţi au vorbit despre ea. De ce să nu încerc să spun ceva despre ea unei persoane care are o oarecare tangenţă cu teologia ? La urma urmei, în această imagine este zugrăvită Maica lui Dumnezeu, subiectul închinării noastre religioase şi al cugetării teologice. Dar voi merge înainte şi voi vorbi despre impresiile mele …

Era vară, de ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului din Kazan, într-o zi luminoasă şi plăcută, când am mers la galeria din Dresda. A vizita galeriile de artă este un fel de datorie pentru toţi turiştii. Această datorie mi s-a părut întotdeauna grea. Mediocritatea mea artistică trebuie blamată pentru aceasta. De exemplu, cât mi-a luat să merg prin sălile nesfârşite ale Muzeului Luvru din Paris cu miile lor de tablouri ! Dar altcineva s-ar plimba toată ziua şi ar fi încântat tot timpul. M-am apropiat de galeria din Dresda cu gândul la Madona, şi, mai mult, cu un gând sceptic. ,,Cea mai mare operă de artă” … Hai s-o vedem ! Poate că toată faima zgomotoasă a Madonei se bazează pe un soi de auto-hipnoză a audienţei !

De îndată ce am intrat în galerie, au apărut şirurile întregi obişnuite de săli. Din vreun motiv, mă gândeam că voi vedea Madona numaidecât şi înainte de orice. O sală, alta, a treia … Nu este nici o Madona, şi alte picturi cumva nu-mi atrag atenţia. Îmi pierd răbdarea şi mă îndrept către unul din angajaţii galeriei cu întrebarea cum pot găsi Madona Sixtină. El mi-a arătat un coridor lung. Intru într-o încăpere mică. Văd o mulţime întreagă de oameni, dar nu văd pictura, deoarece este îndreptată cu spatele spre ieşire. Îmi fac loc prin mulţimea de spectatori şi mă îndrept către pictură. Ea este singură într-o încăpere întreagă. Toată lumea se uită doar la ea. La început, ceva asemănător dezamăgirii. Madona nu m-a impresionat numaidecât. Mă uit mai îndeaproape şi în sufletul meu există deja un soi de nelinişte care apare întotdeauna în el atunci când vezi ceva deosebit, profund, care nu îţi este de îndată limpede. Câteva minute mai târziu … şi pictura pare că a dispărut. În faţa mea este Madona însăşi. Bine a spus V.A. Jukovski: ,,Aceasta nu este o pictură, ci o vedenie”. Da, şi am simţit că nu mă uitam la pictură, ci priveam o vedenie cerească minunată.

De îndată ce s-a făcut loc pe sofaua de pe peretele opus intrării, m-am aşezat pe sofa şi am rămas într-un fel de semi-conştienţă timp de cel puţin o oră. Înaintea mea pe nori părea să se mişte lin şi maiestuos, şi totodată, vedenia minunată stătea nemişcată. Veşmintele albastre fâlfâind uşor, ca un văl umflat şi fluturat de vânt, creează impresia mişcării, dar Maica lui Dumnezeu însăşi este nemişcată şi pare să fie cufundată într-o cugetare profundă şi puternică. Şi chipul ei, ochii ei … Ce poţi spune despre ei ? Şi ce se poate scrie despre ei cu cerneală ? Ochii serioşi şi blânzi pătrund până în adâncul sufletului, şi întregul ei chip duhovnicesc frumos ne atrage către ea şi ne desprinde de pământ. Chipul Madonei lui Rafael este chipul unei viziuni nepământeşti, curate, senine. Nu în zadar în pictură tiara papală stă undeva într-un colţ, ca şi cum ar fi fost aruncată. Această tiară preînchipuie pământul cu care papalitatea este atât de ferm conectată.

Maica cerească nu priveşte la nimic, nu observă nimic. Şi când ochii minunaţi ai acestui chip frumos au privit la mine, nu am vrut să văd nimic altceva decât acest chip. Nu pot înţelege de ce alţii preferă în pictură figura lui Sixt chiar mai mult decât chipul Maicii lui Dumnezeu (de exemplu, V.V. Rozanov, Impresii din Italia), de ce alţii vorbesc cu entuziasm despre îngeri. Pentru mine, doar Madona însăşi există. Chiar doream ca, pe lângă chipul ei, să nu fie nimic altceva în pictură. Figura lui Sixt nu m-a impresionat, poate pentru că îmi amintea de papalitate, aceasta [fiind] pentru mine un monstru istoric în sânul creştinismului. Papalitatea este un simbolism al materializării creştinismului; în papalitate, totul este grosolan, mândru, trupesc. Şi Madona este întreg Cerul, toată duhovnicească, toată blândă, nobilă şi iubitoare în chip ceresc. Sixt este zugrăvit de Rafael într-un fel de sensibilitate binecuvântată. Şi de aceea cumva nu pot crede că acesta este papa. Nu-mi pot închipui nici unul din papii romani faimoşi din punct de vedere istoric într-o stare de sensibilitate binecuvântată. Mi-i pot imagina în setea şi intoxicarea cu putere şi autoritate, dar sensibilitatea este o virtute şi binecuvântare a Bisericii noastre Răsăritene. Da, şi în faţa Madonei am trăit nu sensibilitate, ci un soi de cufundare în sine liniştită şi admiraţie.

Există o perdea verde închis în colţurile de sus ale picturii. Era ca şi cum această perdea a fost trasă, şi o vedenie minunată a apărut în faţa ta. Într-adevăr, când o contempli pe Madona, pare că vălul a fost tras către o altă viaţă, o viaţă nepământească, către tărâmul Cerului şi stării sufleteşti cereşti.

Da, dragul meu prieten, Madona mi-a făcut o impresie foarte puternică. Când am mers în următoarea încăpere şi am văzut un şir întreg de Madone, ele mi s-au părut patetice şi sărace, nedemne de atenţie, şi curând am părăsit cu totul galeria. Şi imaginea Madonei Sixtine trăieşte în mine şi acum adeseori îmi apare în minte. Să nu crezi că Madona poate fi judecată după copii sau fotografii. Pentru cei care nu au văzut-o pe Madona, ele nu-i vor spune nimic. La urma urmei, am văzut o mulţime de picturi înainte, dar am rămas cu totul indiferent. Acum nu pot fi indiferent. Cu toată fiinţa mea, am simţit că era un fel de minune aici că m-ar putea atrage de departe. Cu altă ocazie când am fost destul de aproape de Dresda (cu toate că înăuntrul graniţelor Austro-Ungariei), am ezitat foarte mult să mă întorc în Dresda doar ca să privesc Madona şi să părăsesc de îndată oraşul. Mă uitam deja la mersul trenurilor, şi aveam chiar un bilet către Dresda. Dar nu a fost menit s-o văd pe Madona pentru a doua oară.

În orice caz, nu aş considera o excentricitate deşartă şi stupidă dacă cineva merge, de exemplu, de la Moscova până la Dresda, o vede pe Madona acolo şi numaidecât se întoarce. Nu, Madona o merită. Chiar aş interzice să se facă copii şi picturi ale Madonei. Îl înţeleg pe Jukovski, care nu s-a apropiat de pictură când a văzut ,,că un individ cu părul pomădat stătea în faţa ei, că această persoană detestabilă ţinea încă o pensulă în mâna sa neruşinată şi înjura fără milă marele suflet al lui Rafael”. Acelaşi Jukovski nu a vrut să cumpere stampa lui Miller, deoarece ,,cineva ar putea spune că el profanează altarul memoriei”.

Madona Sixtină este unică şi inimitabilă. Acesta este un semn al exclusivităţii ei. Iată de ce aproape oricine recunoaşte aceasta ca pe un fenomen unic, cu câteva excepţii. M-am întâlnit cu multe descrieri – impresii despre Madona. Şi aici este un fenomen remarcabil: Madona nu a făcut o impresie specială asupra acelor persoane care îmi sunt în mod organic antipatice. Herzen nu a spus nimic mai mult despre Madona decât că Rafael a pictat-o pe iubita lui Fornarina. Belinski a numit scrisoarea entuziastă a lui Jukovski despre Madona un nonsens. ,,Aceasta – scria Belinski – este o femeie aristocrată, fiica unui rege … Ea nu se uită la tine nici măcar cu dispreţ – această atitudine nu i se potriveşte, ea este prea bine crescută pentru a jigni pe cineva cu dispreţ, cu atât mai puţin pe oameni … – nu: ea se uită la tine cu o bunăvoinţă rece, totodată temându-se să nu se murdărească de privirile noastre şi să ne supere pe noi, plebeii, întorcându-şi privirea de la noi”. Aceasta-i cu adevărat un nonsens şi de asemenea stupid ! Granovski a scris mai sincer: ,,Madona lui Rafael este prea înaltă pentru înţelegerea mea, cel puţin acum. M-am uitat la ea multă vreme, am privit-o cu veneraţie, dar cred că dacă ea nu mi-ar fi fost arătată, aş fi trecut pe lângă ea. Şi veneraţia, se pare, mi-a fost inspirată nu de pictură în sine, ci de ceea ce am auzit şi am citit despre ea”.

Ţi-am enumerat, dragul meu prieten, aceste remarci nu deosebit de respectuoase despre Madona doar pentru a-ţi arăta cât de diferiţi sunt oamenii, neasemănători unul cu altul. Mi se pare că Madona nu există pentru raţionalişti, în care este suprimat izvorul viu al misticismului, ca şi cum ar fi acoperit cu nisipul uscat al conceptelor raţionaliste.

Iar în Madona lui Rafael văd ceva pe care filozofii l-ar numi iraţional, dincolo de inteligenţă, mistic. Ea are o taină. Rafael a pictat Madone, fără număr, dar cât de multe dintre ele sunt cunoscute în cercuri largi, şi nu numai într-unul, închis întotdeauna, cercuri de persoane cunoscătoare ale artei şi chiar ale istoriei artei ? Şi în acelaşi timp, cine nu o cunoaşte pe Madona sa Sixtină ! Cât de multe tablouri există în lume, în galerii şi muzee ! Dar cât de multe dintre ele prind viaţă înaintea celui care-l priveşte şi, ca să spunem aşa, se transformă într-o vedenie ? Există foarte multe tablouri, pictate viu. Alt artist va surprinde cu repeziciune scena unei străzi pe pânză. În peisajele marine ale lui Aivazovski, valurile mării se rostogolesc şi albastrul lor pare să fie exact la fel de transparent precum în însăşi întinderea mării. Dar nu există nici o vedenie. Vedenia începe acolo unde se ridică vălul tainicului şi nevăzutului. Orice vedenie este cu siguranţă cerească. Madona a fost pentru mine o vedenie a Cerului.

Adeseori se pune întrebarea: ce a vrut să exprime Rafael cu Madona sa ? Cred că el nu a vrut să exprime nimic, ci a exprimat direct, probabil pentru el însuşi, o taină care era de nepătruns şi nu era săvârşită de el însuşi. Există o legendă că Rafael însuşi a avut o vedenie, şi el a reuşit să spună întregii lumi şi secole de-a rândul vedenia sa.

Vedenia este întotdeauna evazivă în esenţa sa. Nu este limpede. În vedenie, vălul este doar întrucâtva ridicat către tărâmul nevăzutului, şi printr-o mică gaură este simţit doar vag că dincolo de partea văzută există încă o întreagă nemărginire.

Dar ce a exprimat Rafael în Madona Sixtină ? Ce este ea ? Mulţi răspund astfel: ea este mama ! Dar dacă ea este doar mamă, atunci această imagine nu se aplică Maicii lui Dumnezeu. La urma urmei, esenţa şi taina Maicii lui Dumnezeu nu este doar că ea este mamă. Mi se pare că Madona reflectă ideea nu numai de mamă, ci de asemenea de Maica lui Dumnezeu. Şi cum este diferită Maica lui Dumnezeu de mamă ? La această întrebare poate răspunde doar teologia ortodoxă, şi aici raţiunea şi necredinţa pot doar să tacă. Aici taina este mare, taina este unică, şi prin urmare este deosebit de atrăgătoare. Mai mult, această taină a Maicii lui Dumnezeu, aşa cum spune teologia noastră, este necesară omenirii însetate de mântuire.

Când îmi amintesc de Madona Sixtină, îmi vin în minte cuvintele acatistului către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu: Bucură-te, ceea ce ai adunat lucruri potrivnice întru una; Bucură-te, ceea ce ai împreunat fecioria şi naşterea”. Fecioria şi naşterea sunt contrare una alteia potrivit conceptelor noastre, dar în Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu legile firii noastre umane păcătoase sunt biruite: este fecioară şi la naştere. Ea este Maica şi Fecioara. În această combinaţie a celor contrare, în depăşirea acestei – voi spune într-un mod abil – antinomii, constă taina binecuvântatei Fecioare, o taină care este necesară pentru noi şi dragă nouă. Numele de ,,mamă” este drag oricărei persoane, iar ,,Fecioara” este necesară omenirii. Iată de ce Maria, Fecioara şi Maica, este neasemuit de iubită de noi.

Mamă … Nu cunosc alt cuvânt în dicţionar care ar tulbura atât de mult o persoană, ar atinge cele mai profunde straturi ale fiinţei noastre. Acum se pare că noi ştim să vorbim cel mai bine despre mama (uneori !). V.V. Rozanov: ,,La urma urmei, ce este ’cântarea îngerului’, pe care o persoană ’a auzit-o şi pe jumătate a uitat-o, dar nu cu totul’ înainte de naşterea sa ?! Desigur, acestea sunt doar stările mamei, care sunt transmise în mod deosebit copilului ! Copilul, încă din mormântul său întunecat, vede sufletul mamei dintr-un unghi atât de deosebit, care nu este deschis oricui, şi nici ea însăşi nu cunoaşte totul despre sine. Tot ceea ce numim ,,idei înnăscute”, presimţiri dincolo de timp – Dumnezeu, viaţa de după moarte, judecata de apoi, păcatul, adevărul, idealurile răbdării şi eroismului toate sunt ’înnăscute’ şi sunt pur şi simplu trăirile mamei, gândurile şi cântecele ei, cântece şi rugăciuni, care se reflectă în mod particular asupra pruncului din pântecele ei, stimulându-l, mângâindu-l, încălzindu-l”.

Cuvinte minunate ! Tu, prietene, ai remarcat, bineînţeles, că o persoană este cumva în mod special legată de mama sa. Această legătură porneşte, fără îndoială, din adâncurile mistice ale firii noastre. Tatăl nu este mamă. Tu ai atât un tată, cât şi o mamă. De care te simţi mai apropiat ? Nu-i aşa că de mama ta ? Dragul meu prieten, tu ştii că mi-am pierdut mama de mai bine de 20 ani. În copilărie am simţit că sunt orfan, ca să spunem aşa, în mod practic, în sensul vieţii de zi cu zi, dar acum uneori simt dureros că sunt orfan în plan mistic. Atât de mult vreau s-o văd şi s-o iubesc pe mama mea care mi-a dat viaţă ! Deci mama este cumva conectată în mod aparte cu naşterea sa. Ai văzut, prietene, o mamă pierzând un copil ? Suferinţa fiinţei mamei se simte direct până în adâncul sufletului ei, se vede cum sabia străpunge inima mamei şi cum se chinuie pântecele ei. Se rupe ceva în adâncurile mistice …

Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu este Maica noastră comună, deoarece ea a dat naştere ,,noului Adam” şi ,,noua omenire” a venit de la ea. Acum firea omenească este diferită de cea din Vechiul Testament; acum există o ,,adăugire dumnezeiască” la firea noastră. Omenirea a căutat să ajungă la Dumnezeu de mii de ani pentru a se uni cu El şi prin aceasta să renască. Maria este rodul cel mai curat al firii noastre; ea este ,,aleasă din toate neamurile”, apogeul omenirii, care a ajuns la Împăratul Ceresc. Prin ea, neamul omenesc s-a înrudit cu Dumnezeu. Dacă Hristos trăieşte în noi, Maica Sa trăieşte de asemenea în noi. Dar această Maică trebuia să fie o Fecioară. În timp ce afirmă pururea-fecioria Născătoarei de Dumnezeu, teologia noastră vorbeşte doar despre ceea ce este necesar pentru noi. Stricăciunea firii noastre a atins însăşi naşterea noastră. Înmulţind voiu înmulţi necazurile tale şi suspinul tău, în dureri vei naşte fii şi spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta; şi el te va stăpâni (Facerea 3, 16). Aceste cuvinte le-a auzit din gura lui Dumnezeu vechea Evă, strămoaşa vechii omeniri. Întru fărădelegi m-am zămislit, şi în păcate m-a născut maica mea (Psalmi 50, 6). Stricăciunea firii în însăşi rădăcina ei – în naştere. Întoarcerea unei femei către bărbatul ei, stăpânirea ei şi durerile naşterii – acestea sunt semnele ,,stricăciunii” fireşti !

Ea nu a uitat cerul

Dar a cunoscut şi toate cele pământeşti,

Şi ţărâna pământului a căzut peste ea,

Aceleaşi pot fi spuse despre mama.

Recrearea firii – şi mântuirea constă în această recreare – trebuia să înceapă cu depăşirea legilor naşterii fireşti. Au trimis Dumnezeu pre Fiul său, cel născut din femeie (Galateni 4, 4), născut fără a se întoarce către un bărbat, fără stăpânirea unui bărbat, fără durerile naşterii. Fecioara a dat naştere şi a rămas Fecioară, feminitatea veşnică vine acum pe pământ într-un trup nestricăcios.

Cu adevărat şi fără îndoială, aceasta este ceea ce firea aşteaptă şi tânjeşte, deoarece acesta este începutul mântuirii făpturii, pentru că nădejdea zidirii, descoperirea fiilor lui Dumnezeu aşteaptă, [când] se va slobozi din robia stricăciunii  [şi va veni] întru slobozenia slavei fiilor lui Dumnezeu. [Şi] noi singuri întru noi suspinăm, aşteptând punerea de fii [înfierea], pre izbăvirea trupului nostru (Romani 8, 19-23), căruia îi lipseşte integritatea şi nestricăciunea, exact aşa cum întregii noastre firi îi lipseşte curăţia.

Astfel, pentru mântuirea noastră, este necesară pururea-fecioria Mariei. Demnitatea dumnezeiască a Mântuitorului este necesară pentru mântuirea şi reînnoirea făpturii, şi această reînnoire a început cu faptul că Maica a rămas Fecioară. Dumnezeirea lui Hristos şi pururea-fecioria Mariei sunt legate în mod inextricabil, şi fără ele nu există mântuire, adică, nu există sens al vieţii. Ereticii protestanţi apuseni atacă adevărul pururea-fecioriei Mariei atât de puternic, incomparabil mai înverşunat decât vechii antidicomarianiţi[1], ei atacă cu cele mai avansate arme ştiinţifice. Am un raft întreg cu cărţile lor blasfematoare la adresa Maicii Domnului. Este clar ! La urma urmei, luteranii au nevoie de un învăţător, asemenea pastorilor lor plictisitori. Ei bine, contează cu adevărat pentru noi cine a fost mama învăţătorului nostru ! Pururea-fecioria Maicii Domnului este necesară pentru cei care au drept scop îndumnezeirea. Apusul a lepădat această idee. Protestanţii şi bieţii noştri sectanţi cântă doar despre Iisus, şi Maria pururea-fecioara a fost uitată.

Ortodoxia este purtătoarea idealului îndumnezeirii. Gândeşte-te cum o preamărim noi pe binecuvântata Fecioară ! La urma urmei, probabil cel puţin jumătate din cântările din cărţile noastre liturgice sunt închinate Maicii Domnului. Deschide Octoihul, Mineiul – pretutindeni există canoane întregi ale Născătoarei de Dumnezeu, pretutindeni există tropare ale Născătoarei de Dumnezeu. Cât de multe praznice avem în cinstea Maicii Domnului ! Cât de multe biserici ! Cât de multe icoane făcătoare de minuni ale ei ! Dar slujbele noastre au fost create în mânăstiri; nu mirenii le-au alcătuit, ci monahii. Monahii o cinstesc în mod aparte pe binecuvântata Fecioară şi Maică. Iată Muntele Athos, unde nu a călcat piciorul unei femei, unde trăiesc doar monahi ! Dar acest munte este lotul pământesc al Maicii Domnului. Maica Domnului i se arată cuviosului Serghie şi îi vesteşte înmulţirea ulterioară a monahilor din mânăstirea sa. Aceasta înseamnă că această înmulţire a monahilor este dorită de Preacurata Maică ! Ea însăşi este patroana monahismului.

Monahismul este mărturisirea cea mai răsunătoare a adevărului că oamenii sunt săraci şi păcătoşi, că nimic din lume nu a rămas nepătat, începând cu omul de la chiar naşterea sa. Lumea atât de adesea nu vrea să ştie câtuşi de puţin că păcatul şi moartea domnesc pe pământ. Doar viaţa de aici este considerată cu adevărat preţioasă şi reală. Monahii sunt mărturisitorii şi propovăduitorii sărăciei duhovniceşti a omului, şi cu această recunoaştere începe procesul mântuirii omului. Asemenea copiilor care aleargă la mama lor, ei [monahii] aleargă sub acoperământul Maicii Fecioare şi o numesc pe ea stâlpul fecioriei, necrezând în lumea înşelătoare.

Scrisoarea mea despre Madona Sixtină, dragul meu prieten, s-a transformat cumva fără voie într-o discuţie teologică despre Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, despre locul şi însemnătatea ei în chestiunea mântuirii şi renaşterii noastre. Taina fundamentală şi mântuitoare a Maicii Domnului este că ea este Maică şi Fecioară. Şi iată mi se pare că Rafael, în inspiraţia sa, a reuşit să vorbească cu culori pe pânză despre această taină deosebită a Maicii Domnului, să combine în chipul ei minunat şi atrăgător două contrarii pământeşti – fecioria şi maternitatea. Cel puţin, aceasta a fost impresia pe care marea pictură a făcut-o asupra mea, şi nu pot scăpa de această impresie.

Dintre toate Madonele lui Rafael, Sixtina seamănă cel mai mult cu o icoană. Cu toate acestea, nu este o icoană. Este o pictură pe care a căzut doar o rază de Cer. Mi se pare pur şi simplu cu neputinţă s-o aşezi în mijlocul unei biserici ortodoxe, să pui un sfeşnic cu lumânări şi candele în faţa ei, să cânţi tropare înaintea ei, şi să tămâiezi în jurul ei. Ar fi stânjenitor chiar să te rogi în faţa Madonei Sixtine. Există însă multă umanitate în ea pentru a deveni obiectul unei închinări evlavioase. La catolici, ea ar putea sta în biserică, deoarece catolicii sunt senzuali în bisericile lor. Ei au Madone pictate după modele, au statui, uneori înveşmântate aproape în rochii la modă. Nu ştiu, dragul meu prieten, cum eşti tu, dar eu nu aş putea în mod organic să mă rog în faţa unei statui de marmură.

Icoanele noastre nu sunt picturi, şi prin urmare închinarea noastră este duhovnicească. Icoanele noastre sunt simboluri ale celor nevăzute, simboluri ale celor cereşti. Când privim cu veneraţie chipul întunecat al icoanei Maicii Domnului din Iviron sau din Kazan, noi nu ne închipuim că aşa era ea. Noi nu avem nici măcar nevoie să ştim care era înfăţişarea ei în realitatea istorică. Pentru noi, ea este Maica Domnului, Maică şi Fecioară, ocrotitoare şi mijlocitoare. Icoana ne este dragă nouă nu pentru calităţile sale, ci numai pentru că ,,cei care privesc la ea sunt făcuţi să-şi amintească şi să-i iubească pe cei reprezentaţi” şi ,,cei care se închină icoanei se închină persoanei zugrăvite în ea”. Icoanele noastre nu ne reţin atenţia pe pământ şi dau un scop deplin înălţării noastre în rugăciune la Cer.

Dar ca pictură religioasă, Madona Sixtină este lucrarea unică şi irepetabilă a geniului artistic. Impresia pe care am trăit-o în faţa Madonei, acest soi de linişte şi vedenie sublimă, rămâne pentru mine cea mai frumoasă amintire din Apus.

Îţi scriu, prietene, de marele praznic al Intrării Maicii Domnului în Biserică. Cu o amintire a Madonei lui Rafael şi reflecţii despre binecuvântata Fecioară, îmi închei scrisorile către tine, dragul meu prieten curat şi luminos. Primeşte-le ca pe un mic dar din partea mea. Ştiu că tu, chiar fără a fi monah, o iubeşti pe binecuvântata Fecioară, te rogi ei, celei curate şi blânde, şi că ea luminează sufletul tău frumos, plin de sunete ale Cerului, cu pace, curăţie şi bucurie. Fie ca ea, Maica şi Fecioara, să te acopere de tot răul cu cinstitul ei omofor !

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] N.tr.: Antidicomarianiţii sunt membri ai unei grupări sectare menţionate de Fericitul Augustin, care nega pururea-fecioria Maicii Domnului, susţi­nând că după naşterea lui Iisus, ea a mai avut alţi copii cu Iosif.