Sfantul Serafim de Sarov si ucenicul sau preaiubit (I)

Sfântul Serafim de Sarov şi ucenicul său preaiubit,

judecătorul de Simbirsk, Nicolae Alexandrovici Motovilov (I)

 

Cu puţin timp înainte de canonizarea Sfântului Serafim de Sarov, în 1902, Elena Ivanovna Motovilova († 1910) i-a dat lui Serghie Nilus[1], la rugămintea lui şi cu permisiunea egumenei Mânăstirii Diveevo, o cutie întreagă cu hârtii rămase după soţul ei adormit, Nicolae Alexandrovici Motovilov (1809-1879). Cele de mai jos constituie o schiţă alcătuită de el pe baza manuscriselor lui Motovilov, completată cu discuţiile purtate cu văduva sa, Elena Ivanovna, şi cu maicile din Mânăstirea Diveevo.

* * *

,,Ultimele cuvinte ale celei din urmă convorbiri ale mele cu părintele Serafim au fost următoarele: ’Aşa, iubitorule de Dumnezeu, ocărâţi fiind, binecuvântaţi; goniţi fiind, răbdaţi; huliţi fiind, mângâiaţi-vă; vorbiţi de rău fiind, bucuraţi-vă ! Iată, drumul nostru trebuie îndurat până la sfârşit, acesta ne mântuieşte ! Mergeţi cu pace la Voronej !’. Aceste cuvinte mi s-au spus pe data de 5 septembrie 1832, când m-am dus pentru prima dată la Voronej”.

(Din însemnările lui N.A. Motovilov)

 

Serafim ! Ce nume sfânt şi minunat ! Cât de mare eşti tu la Domnul, mare cuvios ! Când aud numele tău, demonii scrâşnesc din dinţi şi tremură !

Şi mare le-a fost scrâşnirea dinţilor din acea sfântă zi, când suveranul iubitor de Dumnezeu, unsul Său, purtat de Sfântul Duh, reprezentând în persoana sa întreaga credinţă a poporului şi a Bisericii Ortodoxe, şi-a plecat genunchii la racla noului ales al lui Dumnezeu, Serafim de Sarov ! Chiar din acea zi, toată ceata demonică, în frunte cu stăpânitorul răutăţii de sub cer, s-a ridicat împotriva celui care, încă în trup neputincios fiind, l-a înfrânt pe străvechiul vrăjmaş al neamului omenesc.

Nu voi aminti toată furia turbată care s-a dezlănţuit neputincioasă şi zadarnică în sfintele zile, în neuitatele zile de iulie ale cinstirii părintelui Serafim, trăite în acelaşi duh de întreaga lume ortodoxă, în frunte cu căpetenia dată de Dumnezeu: această mânie a fost însemnată pentru toţi care, din apropiere sau din depărtare, au participat la rugăciunea de pocăinţă a poporului la racla Cuviosului Serafim, cei care au cântat ,,Paştile” în miezul verii[2].

La 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale a ţarului Nicolai al II-lea, a peste 300.000 credincioşi şi a unui sobor de slujitori condus de mitropolitul Petersburg-ului, a fost săvârşită slujba de canonizare a Sfântului Cuvios Serafim de Sarov (1759-1833)

În imagini poate fi văzut ţarul Nicolai al II-lea (primul din stânga) purtând racla cu moaştele sfântului

Domnul a ruşinat planurile satanei, s-au împrăştiat ca fumul toate planurile lor şirete şi rele. Viitorul va arăta în toată dimensiunea importanţa pentru viaţa duhului rus a celor trăite nu demult, mă refer la cele simţite şi trăite în timpul solemnităţilor de la Sarov. Clevetirea răutăcioasă, zdrobindu-se de zidul de nebiruit al sfinţeniei nevoitorului lui Hristos, chiar dacă şi-a schimbat direcţia loviturii, în mod direct sau indirect, a slujit la proslăvirea sfântului.

Una dintre aceste lovituri a fost suferită de omul care şi-a închinat toate puterile sale duhovniceşti la slujirea amintirii părintelui Serafim şi a aşezământului de maici de la Diveevo, ultima grădină pământească a Împărătesei Cerului. Acesta a fost moşierul de la Simbirsk, Nicolae Alexandrovici Motovilov. Răutatea vrăjmaşului, care nu l-a biruit pe Serafim, a năvălit cu toată forţa asupra lui Motovilov, s-a străduit să-l bârfească şi să-i defaime amintirea în ochii tuturor celor care l-au cunoscut. De aceea, a fost catalogat drept ,,nebun”.

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al părintelui Serafim, încerc să risipesc întunericul minciunii care a învăluit amintirea acestui mirean nevoitor şi ascultător al Cuviosului Părintelui nostru, Serafim de Sarov.

* * *

În familia Motovilov există tradiţia că strămoşul ei ar fi un cneaz din Lituania, Montvid sau Montvil. Poporul simplu a modificat numele de familie pe înţelesul său şi l-a poreclit pe străin Motovilov, sub această denumire devenind al lui, deja un rus. De la această rădăcină a plecat neamul rus al Motovilovilor.

Fiind cneaz lituanian, acest strămoş al lui Motovilov a participat cu oamenii săi, alături de Dimitrie Donskoi, la bătălia din Câmpia Kulikovo[3]. În una dintre ramurile acestui trunchi genealogic – dacă nu mă înşel – în familia lui Gheorghe Nicolaevici Motovilov, senator în Departamentul de Casaţie, trebuie să se fi păstrat până acum, ca un lucru sfânt, icoana Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, crestată de o sabie grea, musulmană. Dacă s-a păstrat, această icoană este unul dintre martorii materiali ai primelor raze ale împărăţiei Moscovei[4].

Această icoană are tradiţia sa. Tatăl lui Nicolae Alexandrovici, Alexandru Ivanovici, în tinereţea lui s-a îndrăgostit de o fată din neamul străvechi al Durasovilor, dar fiind educată la Petersburg şi obişnuindu-se cu viaţa capitalei, Maria Alexandrovna Durasova, pe care a cerut-o în căsătorie Alexandru Ivanovici, nu a dorit să plece cu acesta în liniştea unui sat şi i-a refuzat mâna. Tânărul suferind de dragoste a căutat refugiu pentru sufletul său în lăcaşurile liniştite închinate lui Dumnezeu. Astfel, Sihăstria Sarovului l-a primit pe nemângâiatul Alexandru Ivanovici în rândul ascultătorilor săi şi i s-a părut că toată viaţa va fi păzit de orice grijă şi amărăciune lumească. Dar Dumnezeu a vrut altceva … Făcând ascultare la prescurărie, Alexandru Ivanovici începuse deja să se pregătească pentru a primi tunderea, când, odată, a aţipit la lucru, nefiind obişnuit cu munca, şi a avut un vis care i-a schimbat întreaga viaţă.

Abia aţipise ascultătorul de la Sarov, când a văzut cum intră în prescurărie Sfântul Nicolae, care i-a zis: ,,Drumul tău nu este mânăstirea, Alexandru, ci viaţa de familie. În căsătoria cu Maria, care te-a refuzat, îţi vei găsi fericirea şi vei avea un fiu pe care îl vei numi Nicolae – el va fi de folos lui Dumnezeu. Sunt Sfântul Nicolae şi am fost numit să fiu protectorul neamului Motovilov. Am îndeplinit acest rol de pe vremea când unul din strămoşii tăi, prinţul Montvid/Montvil era în armata lui Dimitrie Donskoi. În ziua când s-a dat bătălia de pe Câmpia Kulikovo, un viteaz tătar, care i-a înfrânt pe ostaşii călugări Peresveţ şi Osliab, s-a aruncat asupra marelui prinţ, dar Montvid a evitat lovitura mortală pentru că sabia s-a înfipt în icoana mea, care era la pieptul strămoşului tău: sabia ar fi străpuns pieptul strămoşului tău, dar eu am slăbit puterea loviturii şi mâna lui Montvid l-a rănit mortal pe tătar”.

Cum era şi de aşteptat, acest vis a schimbat gândurile lui Alexandru Ivanovici şi acesta a plecat de la Sarov. A doua propunere făcută Durasovei nu a mai fost refuzată şi, din această căsătorie, s-a născut pe data de 3 mai 1809 primul lor fiu, căruia i s-a dat numele de Nicolae. Acesta a fost Nicolae Alexandrovici Motovilov.

* * *

Motovilov a rămas orfan de tată la vârsta de 8 ani. A crescut cu mama sa, văduvă încă tânără, şi cu sora sa mai mică cu 2 sau 3 ani. Averea imensă lăsată de Alexandru Ivanovici consta în sate populate în trei gubernii – Simbirsk, Nijegorod şi Iaroslav – care cereau atenţie şi eforturi neîncetate. Grija pentru educaţia copiilor minori, viaţa morală şi religioasă a vechii nobilimi în care idealurile de soţie şi de mamă erau la înălţime, şi desigur voia lui Dumnezeu – toate acestea au determinat-o pe mama lui Motovilov să se încredinţeze voii Acestuia şi să nu caute pentru sine ceea ce astăzi se numeşte ,,fericirea personală”. Mamele de odinioară căutau şi întotdeauna găseau această fericire personală, înainte de toate, în Dumnezeu, în Biserica Sa şi în gospodărie, care cuprindea grija pentru educaţia copiilor şi pentru păstrarea averii lor.

Simbirsk

Marea durere a tinerei văduve a dus-o, după sfat şi ajutor binecuvântat, la marele plăcut al lui Dumnezeu, părintele Serafim, pe vremea aceea ieromonah al Sihăstriei Sarov, care încheiase nevoinţa zăvorârii şi primea vizitatori, care se adunau cu miile din toate colţurile Rusiei centrale. Bătrânii povesteau că la Sarov erau zile când numărul celor veniţi la părintele Serafim ajungea până la 10.000.

În prima sa călătorie la Sarov, văduva lui Motovilov l-a luat şi pe Nicolenka. Era în anul 1816, copilul având pe atunci 8 ani. De la moşia lor din sătucul Britvin, gubernia Nijegorod, judeţul Lukoianov, mama şi fiul au mers la Arzamas. În manuscrisele lui Motovilov există date că la Arzamas, mama sa a întâlnit ,,o fericită” respectată de toţi, care i-a prevestit că fiul ei va avea o soartă neobişnuită, o putere neînţeleasă, respinsă de lume, dar plăcută lui Dumnezeu.

* * *

Mama îşi făcea tot felul de griji pentru băiatul ei. O speria mai ales perspectiva ca fiul ei să înveţe într-un oraş academic şi zgomotos cum era Kazan-ul. Duhul necredinţei şi al ereziilor, semănate în minţile nobililor liber-cugetători din timpurile Ecaterinei şi ale lui Alexandru de către hoardele guvernanţilor şi guvernantelor străine, care au apărut în Rusia, cu programă bine pregătită pentru dărâmarea principiilor ruseşti, nu se putea ascunde de presimţirile inimii iubitoare a acestei mame ortodoxe.

În societatea provincială rusă, încă de atunci se vorbea despre masoni ca despre o sectă învăluită în mister, inofensivă în exterior, dar aducătoare de apostazie. Duhul ortodox al soţului ei adormit prevăzuse, de asemenea, nenorocirile ce pot fi aduse de masonerie, care, fiind receptată drept ultimul cuvânt al culturii europene, a început să-i atragă pe cei mai respectabili oameni din provincie.

– Să fii atentă, maică, să-l păzeşti pe Kolea de masoni, dacă eu nu voi mai fi ! Să-i porunceşti, în numele meu, să nu meargă pe la adunările lor, unde se luptă împotriva lui Dumnezeu. Aceasta va pierde Rusia !

Astfel de cuvinte auzea însuşi Nicolae de la tatăl său. Mintea curioasă a copilului nu înţelegea ce este această sperietoare – masoneria –, dar cuvintele tatălui nu s-au pierdut şi, pentru Nicolae Alexandrovici, Rusia şi masoneria au rămas pentru totdeauna două noţiuni din care una trebuia neapărat să o distrugă pe cealaltă. Motovilov a rămas toată viaţa un duşman neîmpăcat al acestei tainice societăţi, în esenţa ei, o societate revoluţionară.

Dar inima de prooroc a mamei nu a greşit: universitatea cu ştiinţele sale sociale, în care nu se pomeneşte numele lui Dumnezeu, societatea veselă, zgomotoasă şi desigur liber-cugetătoare a nobilimii Kazan-ului l-au ameţit curând, în vârtejul lor, pe tânărul Motovilov. Viaţa profană, măcar vremelnic şi superficial, părea că va şterge ceea ce fusese semănat duhovniceşte în sufletul copilului.

– Ei, mămico, spunea el, iarăşi avem aceste ,,ispite” !

El îi numea ,,ispite” pe pelerinii şi monahiile pe care Motovilova îi invita cu căldură acasă la ea. Ascultând discuţiile lui Nicolenka, nu întotdeauna în duh modest şi cuviincios, plecându-şi ochii şi oftând, şoptea ca pentru sine:

– Ispită !

Pe atunci Motovilov cel plin de viaţă nu îi iubea. Pe fondul radios al veseliei lumii zgomotoase spre care se trăgea inima sa, aceste figuri smerite, cu feţe postitoare, în haine cernite, urâte, cu rugăciunea lui Iisus pe buze, trebuie să i se fi părut un fel de pată neagră şi neatrăgătoare …

* * *

Dar chemarea lui Dumnezeu l-a dus pe Motovilov pe altă cale. La jumătatea cursurilor universitare s-a întâmplat ceva neobişnuit atât pentru el, cât şi pentru acea epocă, care îl educa. În însemnările sale spunea vag că ,,această întâmplare m-a supus la un aşa întuneric al disperării încât nu l-aş fi putut purta, deoarece ar fi trebuit să mă lipsesc de cinstea nobiliară şi să fiu trimis în armată ca soldat”[5]. Această straşnică nefericire care l-a zguduit pe Motovilov a fost un sărut dat unei domnişoare pe coridorul universităţii. Acest sărut a fost văzut de conducerea universităţii, care i-a dat o aşa importanţă încât Motovilov se considera terminat. Îl speria mai ales gândul că o va ucide pe mama sa.

Într-o noapte întunecoasă a plecat din locuinţa profesorului Fuks, unde stătea în gazdă, spre Lacul Negru, cunoscut oricărui locuitor al Kazan-ului, şi a hotărât să se înece. Era gata să se arunce în lac, dar o putere nevăzută l-a ţintuit pe loc şi, în bezna nopţii, deasupra apelor Lacului Negru a văzut icoana Maicii Domnului din Kazan, într-o lumină strălucitoare. Luminată de raze orbitoare, Preacurata l-a privit mustrătoare pe tânărul cu gânduri sinucigaşe, apoi s-a ascuns fără urmă în întunericul nopţii.

Acesta a fost primul semn minunat din viaţa sa.

Întâmplarea care l-a ameninţat pe Motovilov în universitate nu a avut nici un fel de urmări. Profesorul Fuks l-a scos din necaz, spunând conducerii universităţii că el garantează pentru Motovilov, care este un tânăr cu înalte calităţi morale. Dar vedenia minunată a lăsat în sufletul său o urmă adâncă. Cu toate că desfătările lumii continuau să-l atragă în plasele lor înşelătoare cu o putere irezistibilă, cele trăite pe malul Lacului Negru au pus începutul unei schimbări duhovniceşti profunde.

După această întâmplare, nu mai avem mărturii veridice privind viaţa sa de la Kazan. Ştim doar că după absolvirea universităţii, a murit mama sa, lăsând în grija sa toată averea şi pe sora lui de 15 ani. Motovilov împlinise 17 ani. Era în 1826.

Pe atunci, onoarea de nobil cerea să-ţi slujeşti statul în mod obligatoriu. Tânărul care termina cursurile unei universităţi era obligat să facă un serviciu în beneficiul coroanei. Nobilul care nu servea coroana şi statul rămânea un neisprăvit. A nu sluji patriei era o mare ruşine, încât nici o fată nu se mărita cu un tânăr care nu servise cât de cât în armată, pentru împărat sau pentru patrie.

Dar inima lui Motovilov fusese deja cuprinsă de ,,patima tandreţei”. În vecinătatea satelor din Simbirsk trăia, pe moşiile sale, văduva lui Mihail Petrovici Iazâkov, din vechea familie a nobililor Iazâkov. Împreună cu aceasta trăia fiica sa adolescentă, Katenka, o fetiţă de vreo 15 ani. De Katenka – Ecaterina Mihailovna Iazâkova – s-a îndrăgostit Motovilov pe când aceasta avea vreo 12 ani. Fetiţa drăguţă i-a ademenit inima nu doar cu înfăţişarea ei, cât mai ales prin calităţile de înaltă religiozitate ale sufletului ei. Nădejdea că fata iubită îi va deveni soţie nu l-a părăsit mulţi ani după aprinderea primei scântei a acestui sentiment. Dar Dumnezeu a rânduit altceva pentru el …

 

[1] Despre sau de Serghie Nilus, a se vedea Diavolii revoluţionari ai Rusiei, partea I şi Mărturii inedite despre Sfântul Ioan de Kronstadt. XIII. Serghie Nilus.

[2] Marele Sfânt al Paştilor, Serafim de Sarov, care saluta pe toţi în toate anotimpurile cu salutul de Paşti ‘Hristos a înviat !’ şi cânta imne de Paşti în noaptea adormirii lui în mijlocul iernii, a profeţit măreaţa sărbătoare a propriei sale canonizări când a spus: ,,Bucuria mea, ce bucurie va fi când vor cânta Paştile în mijlocul verii”.

[3] Bătălia de la Kulikovo din 1380, dintre ruşi şi mongoli, încheiată cu victoria ruşilor, reprezintă un eveniment deosebit de important pentru istoria Rusiei, care anunţă formarea statului rus prin unirea, ulterioară acestei bătălii, a diferitelor principate, sub dominaţia cnezatului Moscovei.

[4] Această icoană a aparţinut lui Alexandru Ivanovici, tatăl lui N.A. Motovilov, fiind cel mai în vârstă din familie, şi a trecut apoi în posesia lui G.N. Motovilov. Nicolae Alexandrovici a tânjit întreaga lui viaţă după această icoană, dar nu a avut bucuria să-i fie dată înapoi.

[5] Pe atunci, soldaţii aveau de îndeplinit un stagiu de cel puţin 25 ani.