Sfaturi de tinut minte (II)

Sfaturi de ţinut minte (II)

de Sfântul Dimitrie al Rostovului

Episodul anterior

 

Apropierea de Dumnezeu

O, preafrumos chip al vederii de-a pururea a lui Dumnezeu ! O, bună pricină a feririi de păcat necontenite ! Cu adevărat, cine Îl vede întotdeauna pe Domnul înaintea sa, acela nu se va poticni în veac şi niciodată nu Îl va mânia pe Dumnezeu. Chiar dacă el se va poticni, ca om, în vreo privinţă, îndată se va scula şi se va îndrepta, fiindcă Îl are pe Dumnezeu înaintea ochilor, şi se va împlini asupra lui cuvântul psalmistului: Când va cădea, nu se va zdruncina, că Domnul întăreşte mâna lui (Psalmi 36, 24).

 

L-au rugat gherghesenii pe Iisus să treacă din hotarele lor (Matei 8, 34). Gherghesenii nu erau oameni cu totul răi, fiindcă, nedorind să-L vadă la ei pe Hristos Domnul, L-au rugat să plece de la ei, nu L-au alungat cu silnicie şi cu ocară – iar noi, păcătoşii ticăloşi, facem neasemuit mai rău: Îl alungăm de la noi cu silnicie şi cu ocară pe Domnul nostru.

Poate că cineva va spune: ,,Eu nu L-am alungat niciodată de la mine pe Hristos, Lumina mea, şi nu Îl voi necinsti !” Celui ce vrea să spună aşa îi voi răspunde: ,,Îl alungi şi Îl necinsteşti în tot chipul, fiindcă Îl alungi în aproapele tău şi-L necinsteşti în tine însuţi”.

Cum Îl alungi pe Hristos în aproapele tău ? Ascultă. Orice lucru, bun sau rău, care i se face aproapelui, se revarsă asupra lui Hristos Însuşi, după cum Însuşi spune în Evanghelie: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut (Matei 25, 40). Dacă ai dat milostenie săracului, ai dat şi lui Hristos; dacă nu i-ai dat săracului, nici lui Hristos nu I-ai dat: Întrucât nu aţi făcut unuia dintr-aceşti prea mici, nici mie nu aţi făcut (Matei 25, 45). Dacă ai făcut bine aproapelui, ai făcut bine şi lui Hristos; dacă nu ai făcut bine aproapelui, nu ai făcut nici lui Hristos.

Adu-ţi aminte, omule, cât de adesea nu numai că nu i-ai făcut bine aproapelui, ci chiar i-ai făcut rău, necăjindu-l ! Nu numai că nu dai tu însuţi milostenie, ci nu-i laşi nici pe alţii să dea. Nu numai că eşti nemilostiv tu însuţi, ci şi pe alţii îi îndemni să fie nemilostivi. Toate lucrurile crude şi nemiloase pe care le faci aproapelui nu le faci oare lui Hristos Însuşi ?

De câte ori l-ai prigonit şi l-ai necăjit pe cel nevinovat, de tot atâtea ori L-ai prigonit şi L-ai necăjit pe Hristos Însuşi. De câte ori l-ai jignit pe aproapele tău şi l-ai ocărât, de tot atâtea ori L-ai jignit şi L-ai ocărât pe Hristos Însuşi. De câte ori ai făcut rău aproapelui tău, de tot atâtea ori ai făcut rău lui Hristos Însuşi, după cuvântul Lui: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut. Iată cum Îl alungi pe Hristos în aproapele tău, omule !

Cum Îl necinsteşti pe Hristos în tine însuţi ? Ascultă. Îţi aminteşti ce a scris apostolul în epistola către corinteni ? Dar nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos ? Deci dar pre mădularele lui Hristos le voiu face mădulare ale curviei ? (I Corinteni 6, 15). Să nu fie ! Înţelegi, omule, cele zise ? Mădularele tale nu mai sunt ale tale, ci sunt ale lui Hristos, fiindcă de El au fost zidite, de la El au primit viaţă şi cu Sfântul Lui Sânge au fost răscumpărate, şi de câte ori ai spurcat mădularele tale cu necuratul păcat trupesc, de tot atâtea ori L-ai necinstit pe Hristos, făcând mădularele Lui mădulare curveşti.

Gândeşte-te, omule, cât de des te-ai spurcat cu curvia, cu preacurvia şi cu alte fapte curveşti scârbavnice, întinate şi urâte de Dumnezeu, cât de des L-ai necinstit pe Hristos, cât de des ai adus asupra lui Hristos întinăciunea curviei şi ai făcut mădulare curveşti din mădularele lui Hristos !

 

Cum putem să ne dăm seama dacă viază Dumnezeu în noi ? Despre aceasta grăiesc nemincinos sfintele cărţi: unde este dragoste, acolo este şi Dumnezeu; unde este milostivire, acolo este şi Dumnezeu; unde este vieţuire curată, înfrânată, sfântă şi plină de trezvie, acolo este şi Dumnezeu; unde este frică de Dumnezeu, acolo este şi Dumnezeu. Pe scurt, unde se găseşte credinţă dreaptă împreună cu fapte bune, acolo Se sălăşluieşte şi Dumnezeu. Să ne uităm, deci: oare nu am izgonit de la noi înşine toate acestea, şi odată cu ele pe Dumnezeu ?

Nu este în noi dragoste adevărată, dragoste creştinească, ci este doar dragoste făţarnică. În faţă ne linguşim unii pe alţii, dar în inimă ascundem răutate şi viclenie. Se împlineşte acum asupra noastră proorocia cea de demult: Pentru înmulţirea fărădelegii, va răci dragostea multora (Matei 24, 12). A secat deja la noi dragostea adevărată. Am izgonit de la noi dragostea – aşadar, L-am izgonit de la noi pe Însuşi Hristos Dumnezeu.

Nu întreba acum de dreptate. Acum se fac asemenea fărădelegi şi împilări, că nici nu se poate povesti. Am izgonit de la noi dreptatea – L-am izgonit, aşadar, şi pe Dumnezeu. De milostivire nici să nu mai pomeneşti acum. Oamenii au uitat deja ce înseamnă milostivirea, îşi fac unii altora peste tot necazuri, fără milostivire şi omenie. Am izgonit de la noi milostivirea – L-am izgonit, aşadar, şi pe Dumnezeu. La vieţuirea curată, înfrânată şi trezvitoare nici să nu te gândeşti: aproape că ne-am asemănat Sodomei şi Gomorei, iar beţia voastră n-are sfârşit. Unde să se mai găsească acum la noi frica de Dumnezeu ? Cu toţii am izgonit-o de la noi – L-am izgonit, aşadar, şi pe Dumnezeu. Despre credinţă nici nu îndrăznesc să mai zic ceva, ci doar voi aminti spusa evanghelică de la Sfântul Luca: Când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ? (Luca 18, 8). Despre faptele bune pot să spun, fără a mă teme, că le-am izgonit de la noi, iar odată cu ele L-am izgonit şi pe Dumnezeu. Or, fără Dumnezeu fiind, fără bunătatea şi mila Lui, fără acoperământul şi ocrotirea Lui, la ce putem să nădăjduim ? Judecaţi singuri !

 

Întotdeauna să priveşti cu ochii tăi lăuntrici la Dumnezeu, pe care vrei să-L iubeşti fără încetare, şi prin urmare să te laşi de orice fapt, cuvânt şi gând rău, făcând, spunând şi gândind toate cu cinste, cu smerenie şi cu sfială de fiu.

 

Bătrâneţea

Cel care amână pocăinţa până la bătrâneţe se aseamănă celui ce caută în ţarină spice după seceriş sau ciorchini după culesul strugurilor. Geme Proorocul Miheea, strigând întru amărăciunea sufletului său: Vai mie ! (Miheea 7, 1) Să-l întrebăm: ,,De ce gemi, sfinte proorocule ? Ce întristare, ce necaz, ce durere ai ?” Răspunde proorocul: Că m-am făcut ca cel ce adună paie la seceră, şi ca cel ce poghirceşte la cules, când nu este strugur de mâncat (Miheea 7, 1).

Sfinte Proorocule ! Nu înţelegem ce vrei să spui, vorbeşte mai limpede. Proorocul zice: ,,M-a trimis Domnul în ţarina Sa ca să-I secer grâul; m-a trimis Domnul în via Sa ca să-I culeg strugurii. Eu m-am dus în ţarină şi am găsit-o pustie, pentru că fusese secerată; m-am dus în vie, şi toţi ciorchinii fuseseră tăiaţi. Nişte vrăjmaşi ai Domnului meu au secerat ţarina şi au cules via hoţeşte, iar eu am rămas să culeg în ţarină puţinele spice rămase, iar în vie ciorchinii mici lăsaţi pe ici, pe colo, printre frunze. Că m-am făcut ca cel ce adună paie la seceră, şi ca cel ce poghirceşte la cules, când nu este strugur de mâncat, şi de aceea vai mie !

Dar nici acum, proorocule, nu înţelegem pilda ta. Tâlcuieşte-ne-o mai limpede. Proorocul tâlcuieşte: ,,Am fost trimis la norodul lui Israil ca să semăn în inimile lor sămânţa cuvântului dumnezeiesc, ca să sădesc în sufletele lor viţa cea îmbunătăţită a viei duhovniceşti; ostenitu-m-am îndelung, sădind şi semănând ani mulţi, dar nimic nu am izbândit: toţi sunt stricaţi, rareori dai peste vreunul bun, ca peste un spic rămas după seceriş sau ca peste un ciorchine rămas după culesul viei, căci pe toţi ceilalţi i-a secerat şi i-a cules fărădelegea. Că a pierit cel credincios, zice, de pre pământ, şi cel ce face dreptate întru oameni nu este, toţi spre sângiuri judecă, fiecare pre aproapele său necăjeşte cu necaz. Spre rău mâinile sale le gătesc, cel mai mare cere, şi judecătorul cuvinte de pace a grăit, pofta sufletului său este” (Miheea 7, 1-3).

Sfinte Proorocule ! Tu plângi privind la israiltenii cei de demult – dar dacă vei privi la noi, creştinii de acum, vei plânge şi mai tare. Acolo mai putea fi găsită măcar o mică parte de oameni buni, pe când aici, în vremurile acestea cumplite, toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul (Psalmi 52, 4).

Să ne întoarcem acum de la plângerea proorocească la cercetarea de sine. Omul tânăr este ca o ţarină nesecerată, ca o vie neculeasă, plină de roade, adică de tărie şi de puteri pentru a face placul lui Dumnezeu – dar cine culege în el aceste roade ? Vine trupul cu secera deşertăciunii şi culege pentru sine; vine diavolul cu ispitele ademenitoare şi se străduieşte să culeagă şi să înghită până şi rămăşiţele.

După ce au trecut însă anii tinereţii şi vine toamna bătrâneţii, omul vrea să culeagă el ceva din ţarina şi din via vieţii sale, însă nu va afla nimic de folos, căci toate au fost secerate şi adunate deja de lume, de trup şi de diavol, iar lui nu i-au rămas decât paiele. Şi aşa, rămâne sărac, de-abia putând găsi câte un spic, câte un ciorchine mic de fapte bune în toată viaţa sa – iar văzând toată sărăcia sa şi cercetând, când va trage să moară, toată viaţa sa petrecută în nepăsare, cum nu se va tângui, zicând: Vai mie ! ? Aşijderea şi sfântul înger păzitor, neavând, la moartea unui asemenea om, ce lucru bun să adune şi să pună împotriva faptelor lui rele, ca proorocul se tânguieşte, plângând şi zicând: Vai mie !

Aşadar, rău este pentru tânăr să amâne pocăinţa până la bătrâneţe. Nu se ştie dacă va apuca să se pocăiască atunci când va veni aceasta, fiindcă bătrânul, care s-a învechit în năravuri rele şi a ajuns neputincios cu trupul, va fi încă mai nepăsător şi va amâna pocăinţa până la boala cea de pe urmă şi până la ceasul morţii, zicându-şi: ,,Când mă voi apropia de moarte, când voi simţi că îmi vine sfârşitul, atunci mă voi pocăi”. Aceasta este cea mai mare nebunie şi lenevire !