Sfaturi de tinut minte (III)
Sfaturi de ţinut minte (III)
de Sfântul Dimitrie al Rostovului
Blândeţea
Blândeţea tăcută se aseamănă apei line a Siloamului ce curge fără zgomot, după cum spune Isaia: Apa Siloamului care curge lin (Isaia 8, 6). La apele acestea line a fost uns ca împărat Solomon, şi ele au fost semn al domniei lui line şi blânde, fiindcă el, prin blândeţea şi liniştea lui, nu a stârnit în nimeni mânie împotriva sa. Bărbatul blând şi liniştit care nu dă prilej de mânie, nu numai că nu aprinde focul vrajbei, ci îl şi stinge atunci când îl aprind alţii, precum spune Ioan Gură de Aur: ,,Nimic nu este mai puternic ca blândeţea”. După cum apa stinge focul, aşa şi cuvântul spus cu blândeţe potoleşte sufletul ce arde de mânie mai tare decât un cuptor aprins.
Omul răbdător şi blând este mult mai puternic decât luptătorul tare şi decât ostaşul viteaz, fiindcă el biruie fără arme, învinge fără luptă.
În Dumnezeiasca Scriptură, mielul este chip al blândeţii, smereniei, nerăutăţii, fiindcă această vietate este din firea sa blândă, smerită, fără de răutate, şi nu se împotriveşte nimănui. Toate celelalte vietăţi îşi arată mânia, întărâtarea, împotrivirea: unele împung şi omoară cu coarnele, altele muşcă cu dinţii şi înghit carnea străină, altele bat şi calcă cu picioarele, altele sfâşie cu ghearele. Numai firea mielului nu are în sine nimic de acest fel: nu se întărâtă, nu se sălbăticeşte de mânie, nu se împotriveşte celui ce-l asupreşte. Tocmai de aceea Proorocul Isaia L-a asemuit acestei vietăţi pe Domnul nostru, care a mers de bunăvoie la pătimire. Ca o oaie – spune despre El – la junghiere s-au adus, şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce îl tunde, aşa nu-şi deschide gura sa (Isaia 53, 7).
Toate virtuţile pomenite mai sus – blândeţea, smerenia şi nerăutatea – pot fi socotite una singură, fiindcă blândeţea merge mână în mână cu smerenia, după cuvântul Domnului: Vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29). Iar nerăutatea nu rămâne în urmă şi, ca o prietenă a lor, dobândeşte împreună cu ele har de la Domnul, apropiindu-se de El, precum a zis şi David în numele Domnului Însuşi: Cei fără de răutate şi cei drepţi s-au lipit de mine (Psalmi 24, 22). Totuşi, fiecare dintre aceste virtuţi are o tâlcuire aparte a puterii sale.
Blândeţea înseamnă înfrânarea mâniei, potolirea întărâtării. Blând se numeşte cel care, fiind întristat de cineva şi putând să se răzbune, nu se răzbună, nu se mânie şi, jignit fiind, nu jigneşte la rândul său. Smerenia înseamnă să-ţi dai seama fără prefăcătorie de nimicnicia ta, să te dispreţuieşti pe tine însuţi. Smerit este cel care, ştiindu-şi neputinţa, păcătoşenia şi netrebnicia, nu se înalţă în mintea sa, ci se socoate pe sine mai prejos decât toţi, şi chiar dacă sporeşte în vreo virtute, plin de frica lui Dumnezeu, se numeşte pe sine slugă netrebnică. Nerăutate se numeşte ori conştiinţa curată, care nu-i vinovată de vreun rău, ori simplitatea inimii împodobită cu dreptatea, ori nepomenirea răului, nerăsplătirea cu rău pentru rău …
Dacă vrei să-ţi învingi vrăjmaşii fără război, să-i birui fără arme, fii blând tu însuţi şi vei birui, vei învinge, îi vei îmblânzi pe ceilalţi. Dacă nu mă crezi, uită-te împreună cu mine în cartea Apocalipsei şi te vei încredinţa.
Mă uit în această carte şi-l văd plângând pe Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. De ce plângi, iubite păstor al lui Hristos ? Nu se cuvine ţie mai degrabă să te bucuri, învrednicindu-te de atâtea descoperiri ? Vezi tronul lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu Însuşi şezând pe el, ţinând în dreapta Sa cartea nepătrunselor Sale taine dumnezeieşti, pecetluită cu şapte peceţi. Plâng, zice, fiindcă nimeni nu s-a aflat vrednic a deschide şi a citi cartea. Între timp, unul dintre cei 24 de preacinstiţi bătrâni care şed în jurul tronului lui Dumnezeu i-a zis: Nu plânge, iată a biruit leul cel din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschiză cartea şi să dezlege cele şapte peceţi ale ei (Apocalipsa 5, 4-5). Iar eu, auzind cuvintele: Iată leul, mă uit cum este acest Leu şi văd împreună cu Sfântul Cuvântător de Dumnezeu la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor, un Miel stând ca şi cum ar fi fost junghiat, având coarne şapte şi ochi şapte, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot pământul. Şi au venit şi au luat cartea din dreapta celui ce şedea pre Scaun. Şi când au luat cartea cei patru vieţuitori, şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăute şi năstrape de aur pline de tămâieri, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântă cântare nouă, zicând: vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei; că te-ai junghiat şi ne-ai răscumpărat pre noi lui Dumnezeu cu sângele tău (6-9).
Uimitor este aici faptul că s-a zis: Iată leul, şi am văzut nu Leu, ci Miel: numele este de leu, iar chipul de miel; chipul de miel, iar puterea de leu. Nu este de mirare că biruieşte pe cineva leul, fiindcă acesta este împăratul fiarelor, puternic, ameninţător, ce rage şi răpeşte, de care se tem nu numai fiarele, ci şi oamenii, dar ce putere are mielul ? Pe cine răpeşte el şi care este arma lui ? Cine se teme de el, cum şi pe cine poate să biruiască ? Dar ca să înţelegeţi mai bine puterea, tăria şi vitejia Mielului, să mergem împreună cu Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu şi să ne uităm cu ce vrăjmaşi şi cu ce mijloace poartă El lupta.
Şi am văzut suindu-se din mare o hiară, care avea capete şapte şi coarne zece, şi preste coarnele ei zece steme, iar altundeva: Am văzut altă hiară suindu-se de pre pământ; şi avea două coarne, şi mai încolo: Vor face război (Apocalipsa 13, 1, 11; 17, 14). Mă uit: împotriva cui vor ei să pornească război ? Şi aud glasul îngerului care îi spune Cuvântătorului de Dumnezeu: Aceştia cu Mielul vor face război. Iarăşi mă minunez: câte fiare atât de înfricoşătoare se înarmează împotriva Mielului, care este singur ! Oare nu Îl va birui oricare din aceste fiare ? Un singur lup răzleţeşte mii de oi, iar împotriva Mielului apocaliptic se adună atâtea fiare ! Oare poate Mielul să le învingă ? Îngerul vesteşte că va învinge. Mielul, spune el, îi va birui pre ei, că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor (Apocalipsa 17, 14). Dar cum a biruit Mielul acele fiare ? Cuvântătorul de Dumnezeu spune că El le-a aruncat de vii în iezerul de foc (potrivit Apocalipsa 19, 20).
Mozaic din bolta presbiteriului din San Vitale, Ravenna, secolul al VI-lea
Blândeţea are chip de miel, dar putere de leu. Cine s-a dovedit vrednic a primi cartea tainelor dumnezeieşti cu peceţile darurilor ? Mielul cel lin. Cine s-a dovedit vrednic a fi lăudat de locuitorii cerului ? Mielul cel fără de răutate. Cine are putere să biruie fiarele cele cumplite şi crâncene care ies din mare, din pământ şi din adânc ? Mielul cel blând: Mielul îi va birui pre ei.
Mielul pe care L-a văzut Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu era chip al blândeţii şi liniştii Însuşi Mielului lui Dumnezeu, ce ia asupra Sa păcatul lumii (potrivit Ioan 1, 29), blândeţii şi liniştii lui Hristos, Mântuitorul nostru. Ce bine n-au făcut blândeţea şi liniştea Lui ? De care vrednicii nu s-a învrednicit ? Ce fiare crunte nu a biruit ? Să vadă asta fiecare în dumnezeieştile Scripturi !
Vorbind astfel despre blândeţea de miel al lui Hristos, Marele Arhiereu, îmi amintesc porunca fericirii grăită în Evanghelie de gura lui Hristos: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Matei 5, 5) şi îndată mi se face milă de cei blânzi, căci mi se pare că aceştia nu au primit de la Hristos daruri la fel de mari ca ceilalţi: săracilor cu duhul li s-a dat Împărăţia cerurilor, celor ce plâng li s-a dat veşnica mângâiere, celor ce flămânzesc şi însetează de dreptate li s-a dat veşnica săturare, milostivilor li s-a dat miluire, celor curaţi vederea lui Dumnezeu, făcătorilor de pace înfierea de către Domnul Dumnezeu, celor prigoniţi cereasca Împărăţie, iar tuturor celorlalţi care sunt vrednici mare răsplată în cer, pe când celor blânzi li se dă doar pământul: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Ca şi cum Hristos ar spune: ,,Voi, cei săraci cu duhul, mergeţi la cer; voi, cei ce plângeţi, mergeţi de vă mângâiaţi în Rai; voi, cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, mergeţi în Rai şi săturaţi-vă cu desfătările lui; vouă, celor milostivi, v-a fost gătită mila lui Dumnezeu la Înfricoşătoarea Judecată; voi, cei curaţi cu inima, mergeţi şi îndulciţi-vă de vederea lui Dumnezeu; voi, făcătorii de pace, veţi fi fii ai lui Dumnezeu; voi, prigoniţi sărmani, veţi merge de asemenea în Împărăţia cerurilor, iar voi, cei blânzi, rămâneţi aici, moşteniţi pământul şi fiţi fericiţi pe el: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
O, milostive Doamne ! Toţi robii Tăi sunt fericiţi la Tine, toţi sunt fericiţi în cer. Doar blânzii sunt nefericiţi, doar ei au primit de la Tine fericire pământească, dar se poate asemui fericirea pământească cu fericirea cerească !? Dăruieşte-o, Doamne, pe aceasta din urmă şi celor blânzi ! Miluieşte-i şi ia-i la cer, în fericirea de sus ! Spune: ,,Fericiţi cei blânzi, fiindcă şi a lor este Împărăţia cerurilor !”
Dar Domnul nostru nu va schimba sfântul Său cuvânt, care este scris în Evanghelie, de dragul rugii mele netrebnice, iar tâlcuitorii dumnezeieştii Scripturi nu-i lasă pe cei blânzi să se împuţineze cu sufletul, zicând că pământul pe care l-a gătit Domnul spre moştenire celor blânzi nu este pământul pământesc, ci cel ceresc – altfel spus, că Domnul a numit ,,pământ al celor blânzi” însăşi cereasca Împărăţie. De pildă, Sfântul Teofilact grăieşte: ,,Unii cred că aici se are în vedere pământul cel gândit, adică ceresc, că pământul pe care îl vor moşteni cei blânzi este Împărăţia cerurilor şi, într-adevăr, aşa este”. La fel tâlcuiesc cuvintele acestea alţi învăţători ai Bisericii.
Mie însă mi se face milă din nou, milă de cer: nu este oare o necinstire pentru el faptul că a fost numit ,,pământ” ? Cerul este tronul lui Dumnezeu, iar pământul aşternutul picioarelor Lui. Firea cerului este nestricăcioasă, pe când pământul este tot murdărie şi stricăciune. Cerul este prealuminat, pe când pământul este întunecat. În cer sălăşluiesc îngeri, iar pe pământ oameni. La cer nu ajunge nici o întinăciune, pe când pământul este plin cu tot felul de întinăciuni. Şi atunci, de ce a suferit atâta necinste cerul, fiind numit ,,pământ” ? Oare se poate asemui aşternutul picioarelor cu tronul, stricăciunea cu nestricăciunea, lucrul întunecat cu cel luminat, oamenii cu îngerii, spurcăciunea cu neîntinarea ?
Dar întrucât toate cuvintele acestea au fost rostite de gura Domnului Însuşi, pentru cer nu poate fi vorba de vreo necinste, fiindcă le-a rostit Cel ce poate să facă din pământ cer şi din cer pământ.
Cel ce a zidit toate cele văzute şi nevăzute are stăpânire şi să facă tron din aşternutul picioarelor Sale, şi să prefacă stricăciunea în nestricăciune, şi întunericul în lumină, şi pe om în înger, şi spurcăciunea în neîntinare, ca un Atotputernic. El a numit cerul ,,pământul celor blânzi”, ,,pământul făgăduinţei”, în care curge mierea veşnicei desfătări şi laptele veşnicei săturări, despre care prooroceşte a pomenit şi împăratul David, zicând: Cred că voiu vedea bunătăţile Domnului în pământul celor vii (Psalmi 26, 19) – adică, potrivit tâlcuitorilor dumnezeieştii Scripturi, în cer, fiindcă acest pământ pe care noi trăim vremelnic nu este pământ al celor vii, ci al celor ce mor, iar pământul celor vii este cerul, unde nu este moarte şi unde împărăţeşte viaţa veşnică, unde celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu le sunt gătite toate bunătăţile negrăite. Aşadar, cerule, fii pământ al celor blânzi, iar voi, cei blânzi, moşteniţi cerul ca pe un pământ: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul !
Liniştit, lipsit de slavă deşartă şi blând să fii cu toţi: atunci te vei arăta următor adevărat şi ucenic fără prihană al lui Hristos.
Omul smerit şi blând este întotdeauna împăcat şi paşnic, pe când omul trufaş şi mândru este întotdeauna tulburat şi făcător de tulburare. Domnul îndrepta-va pre cei blânzi la judecată, învăţa-va pre cei blânzi căile sale (Psalmi 24, 10). Pe cei trufaşi îi va risipi cu cugetul inimii lor, iar pe cei smeriţi şi uniţi în cuget îi va sălăşlui în casa harului Său. Să ai bună supunere, ca să te asemeni îngerilor; să nu te trufeşti faţă de cei mărunţi, ca să nu fii lepădat de Dumnezeu. Să nu te semeţeşti cu nimic, ca nu cumva, fiind pe urmă surpat de la înălţime, să înduri nenorociri de tot felul, fiindcă cel mândru va cădea şi se va zdrobi, şi nu va fi cine să-l ridice, după cuvântul proorocului. Nu te băga întru cele mai minunate decât tine (Psalmi 130, 1), ca nu cumva, depărtându-te de Dumnezeu, să cazi în cursele vrăjmaşului şiret.
