Sfaturi de tinut minte (IV)

Sfaturi de ţinut minte (IV)

de Sfântul Dimitrie al Rostovului

Episodul anterior

Boala

Bolile noastre trupeşti şi sufleteşti cine le va număra ? Cine le va putea tămădui ? Cuprinsu-m-au durerile morţii; şi râurile fărădelegii m-au tulburat (Psalmi 17, 5).

Bolile acestea nu le-au putut tămădui nici doctorii preaînţelepţi ca Asclepie, Hipocrate şi Galen, şi atunci la cine să căutăm tămăduire ? Veţi zice bineînţeles: La Dumnezeu, dar ,,nu avem îndrăznire, pentru păcatele noastre cele multe (tropar al Născătoarei, ceasul al 6-lea). Iar dacă aşa stau lucrurile, să căutăm tămăduire la Maica Lui preabinecuvântată, că multe şi bune lucruri poate rugăciunea maicii, că ea este tămăduitoarea a toată lumea.

Oamenii au o deprindere firească: atunci când suferă vreo rană în trup sau când îi apucă durerea de cap ori de stomac pun îndată mâna pe locul dureros şi dobândesc o oarecare uşurare. Să strigăm deci şi noi precum [Sfântul Ioan] Damaschin: ,,De rele năpaste fiind supărat şi de vrăjmaşi necăjit, ticălosul de mine, cu tânguire chem: tinde-mi de sus mâna ta, Preabogată !”

Când ne împresoară cumplite boli şi patimi dureroase, să punem pe răni această mână a Preasfintei Fecioare, încredinţându-i sufletul şi trupul nostru. Egiptenii cei de demult i-au zis lui Iosif: Nu au rămas nouă înaintea domnului nostru fără numai trupul nostru şi pământul nostru (Facerea 47, 18). O, Tămăduitoare Preamilostivă ! Cu adevărat, în mâna ta este sănătatea noastră ! Tu eşti tămăduirea trupului nostru, tu eşti mântuirea sufletului nostru.

Orice doctor ce vrea să lecuiască o boală trupească îi caută pricina, ca să vadă dacă vine de la mâncare, de la băutură sau de la altceva, însă învăţătorii Bisericii spun că păcatul este vinovat pentru orice boală …

Vrem să scăpăm de bolile trupului ? Mai întâi să vindecăm pricina lor – păcatul – prin pocăinţă, căci şi Hristos Domnul, Doctorul cel bun, când a dorit să-l vindece pe cel ce era slăbănog cu trupul, mai întâi a tămăduit slăbănogirea sufletului său, adică păcatele, zicând: Fiule; iartă-ţi-se ţie păcatele tale, şi abia pe urmă: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi te du în casa ta (Matei 9, 3, 7).

Uitaţi-vă cum Cel ce poartă grijă de toţi rânduieşte toate spre folos: nu o dată aduce asupra noastră felurite boli ca să ne curăţim mintea, ca să ne lăsăm de păcate, ca să alergăm la Dumnezeu cu pocăinţă …

Aşadar, când ni se întâmplă să bolim cu trupul, din aceasta să ne dăm seama de bunătatea lui Dumnezeu, care ne aduce astfel la pocăinţă, şi să nu deznădăjduim, ci, nădăjduind în mila bunătăţii Lui, să ne îndreptăm viaţa, având-o ajutătoare pe Preasfânta Fecioară.

Clevetirea

O, de trei ori ticălosule hulitor, clevetitor, osânditor cu nărav rău ! De ce chinuri eşti vrednic chiar şi pentru un singur omor sufletesc ? Iar pentru trei omoruri ce răspuns vei da, sub care judecată vei cădea, cărei pedepse vei fi supus ?

Norodul lui Israil a cârtit cândva în pustie împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moisi, şi pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu şerpi veninoşi asupra lor. Întrucât israilitenii cei nerecunoscători au păcătuit prin cârtire, au clevetit hulitor împotriva lui Dumnezeu, i-au jignit pe Moisi şi Aaron, i-au defăimat fără dreptate şi au osândit sfintele feţe, Domnul i-a pedepsit cu şerpi veninoşi – şi nu cu şerpi oarecare, ci şerpi de foc. Şi atunci voi, cei care osândiţi, defăimaţi, huliţi, clevetiţi, credeţi că nu veţi fi daţi în iad şerpilor de foc, ca să vă mănânce în veci ?

Cui voi mai asemui acest neam de osânditori şi hulitori ? Îl voi asemui însuşi diavolului, iar limba lui hulitoare o voi asemui gheenei focului. Diavolului se asemuieşte cel care-şi osândeşte aproapele, fiindcă şi Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Timotei, zice: Femeile aşijderea să fie cucernice, neclevetitoare, nelimbute, treze, credincioase întru toate (I Timotei 3, 11). Neclevetitoare se spune în greceşte nediavoleşti – prin urmare, apostolul spune că femeile se cuvine să fie cinstite, nu diavoleşti. Vedeţi că a cleveti cu hulire împotriva aproapelui este lucru diavolesc, căci clevetitor şi diavol totuna este.

Acelaşi lucru ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Cel ce sârguieşte în clevetire slujeşte diavolului şi însuşi se arată demon tulburător”. Auziţi aceasta, clevetitorilor, hulitorilor, defăimătorilor ? Auziţi că cei ce-şi osândesc aproapele se prefac din oameni în demoni ? Şi ce este limba lor ? Însăşi gheena focului. Să ascultăm ce zice Sfântul Iacov: Limba este foc, lumea nedreptăţii, aşa limba este aşezată întru mădularele noastre, care spurcă tot trupul şi aprinde roata firii; şi se aprinde de gheena (Iacov 3, 6). Roata firii noastre este viaţa vremelnică a fiecărui om. Ea se rostogoleşte ca o roată, ba înălţându-se, ba coborându-se, ba ridicându-se la belşug şi la bunăstare, ba căzând în necazuri şi pătimiri, ba îndreptându-şi calea către virtute, ba schimbând-o spre strâmbătate. Focul limbii o arde de tot, fiindcă cel de care se atinge flacăra limbii rele începe a fi socotit nimicnic de către toţi. Limba al cărei foc arde roata firii noastre este arsă ea însăşi de focul gheenei, iar gheena este păcatul clevetirii, defăimării şi osândirii, fiindcă acest păcat se aseamănă cu adevărat gheenei.

Conştiinţa

Conştiinţa este de multe ori strâmtorată, preaplină cu piedici de tot felul. În conştiinţa rea nu poate fi lărgime duhovnicească şi în ea nu va încăpea nici un gând bun. Din inima aceasta (adică din conştiinţa rea, căci inima este casa conştiinţei), din casa aceasta ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele (potrivit Matei 15, 19). Din inimă ies, fiindcă în inimă se nasc, iar acolo unde este tot răul acesta locul este prea strâmt ca să încapă vreun lucru bun.

Sămânţa bună nu încape în mijlocul mărăcinilor, fiindcă aceştia, crescând, o înăbuşă. Oaia nu are loc în mijlocul lupilor, fiindcă lupii o sfâşie. Susana cea curată, căzând în mâinile bătrânilor nelegiuiţi, a suspinat şi a zis: Strâmt îmi este de toate părţile (Istoria Susanei 21). La fel de strâmtorat este orice bine acolo unde se naşte şi de unde odrăsleşte vreun rău, şi cu atât mai mult este prea strâmtorată ca să vină şi să Se afle acolo Împăratul nostru, Hristos Dumnezeu. Această Sămânţă Cerească nu poate să încapă între mărăcinii poftelor noastre pământeşti. Mielul lui Dumnezeu nu poate să trăiască în mijlocul răutăţii noastre sălbatice. Izvorul curăţiei şi înfrânării nu va vrea să petreacă alături de spurcăciunile învechite în noi, ci va scutura pulberea de pe preasfintele Sale tălpi, zicând: Iată, se lasă vouă casa voastră pustie (Matei 23, 38).

Aşadar, trebuie neapărat să lărgim această strâmtime a conştiinţei. Dacă sunt mărăcini ai păcatului, să-i smulgem prin mărturisire şi să-i ardem, ispăşind pentru păcat prin pocăinţă. Dacă sunt lupi răpitori, să fie izgoniţi cu toiagul fricii de Dumnezeu. Dacă sunt patimi învechite, să fie omorâte prin omorârea omului celui vechi, fiindcă numai în conştiinţa bună şi inima curată pot să încapă fără strâmtorare toată măreţia şi lărgimea nemăsurată a Cerului dimpreună cu Dumnezeu.

Unii socot conştiinţa curată a fi mărgăritar de mare preţ, şi au dreptate. Sufletul omenesc este mireasă a lui Hristos. Mireasa se împodobeşte cu lucruri scumpe, cu mărgăritare şi pietre scumpe pentru a plăcea mirelui: şi sufletul omenesc trebuie să se împodobească cu mărgăritarele faptelor celor bune pentru a fi îndrăgit de Hristos. Şi conştiinţa curată este însă podoabă nu puţină. Cu ea se împodobeau sufletele sfinţilor apostoli, în numele cărora Pavel zice: Lauda noastră aceasta este: mărturisirea ştiinţei noastre, că întru dreptate şi întru curăţie dumnezeiască, iar nu întru înţelepciune trupească, ci întru harul lui Dumnezeu, am petrecut în lume, şi mai mult la voi (II Corinteni 1, 12). Iar Gură de Aur spune aşa: ,,Precum ochilor omeneşti le face plăcere să vadă un chip frumos, aşa şi ochilor dumnezeieşti le face plăcere să vadă o conştiinţă curată”.

Totuşi, acest mărgăritar nu ne este îndestulător în sine, fiindcă spune apostolul: Nimic pre mine nu mă ştiu vinovat; ci nu întru aceasta m-am îndreptat (I Corinteni 4, 4), adică: Deşi ştiu că nu am făcut vreun rău şi conştiinţa nu mă mustră, totuşi nu cutez să mă socot drept, căci cine poate spune că are inima curată ?