Sfaturi de tinut minte (IX)

Sfaturi de ţinut minte (IX)

de Sfântul Dimitrie al Rostovului

 

Episodul anterior

 

Frica de Dumnezeu

Sfântul Duh vesteşte prin gura Sfântului Prooroc David: Veniţi fiilor ascultaţi-mă pre mine, frica Domnului voiu învăţa pre voi (Psalmi 33, 11). Începerea înţelepciunii este frica Domnului (Pildele lui Solomon 1, 7), după cum spune parimiastul. Frica de Dumnezeu este numărată între cele 7 daruri ale Sfântului Duh, şi cine o va avea în inima sa va spori cu adevărat în toată virtutea, fiindcă în toată vremea şi în tot ceasul este gata să facă voia lui Dumnezeu, depărtându-se de tot lucrul rău şi smintitor.

Dacă avem frică de Dumnezeu, ţinând minte poruncile Lui şi faptul că Hristos, Mântuitorul nostru, ne-a lucrat nouă mântuirea, ne-a arătat în Sine calea răbdării, care ne duce în cereasca Împărăţie, mai grabnic şi cu mai multă izbândă vom urma paşilor lui Iisus şi vom plini cuvintele rostite de către El: Vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29).

Dacă nu diavolul, ci numai lenevia îi pune piedică omului, chiar şi atunci avem nevoie de această frică pentru a birui lenevia firească, dar când avem de înfruntat mare luptă, când multe piedici stau în calea spre mântuire, cum ne putem mântui fără frica de Dumnezeu ?

Cum se sălăşluieşte în oameni această frică ? Dacă ne vom gândi că Dumnezeu este pretutindeni, că El vede şi aude totul, nu numai ceea ce se face şi se spune, ci şi ceea ce este ascuns în adâncul inimii – toate gândurile, pentru că El va judeca simţirile şi cugetările inimii (potrivit Evrei 4, 12) –, dacă vom căpăta această aşezare sufletească, nu vom face, nu vom rosti, nu vom gândi nici un rău, nici o viclenie. Iar învăţându-ne, după cum spune Apostolul Pavel, să ne lucrăm mântuirea cu frică şi cu cutremur (potrivit Filippeni 2, 12), ne vom învrednici de iubirea lui Dumnezeu, cu harul Lui, cu mijlocirea Pururea Fecioarei, de Dumnezeu Născătoarei Maria, şi cu silinţele noastre.

 

Sfinţii Părinţi şi învăţători ai Bisericii ne poruncesc să ne amintim de gheenă ca să nu cădem în gheenă, adică în locul de chinuire, şi să nu rămânem lipsiţi de cetatea cerească şi sfântă, unde cetele sfinţilor, întru negrăită dulceaţă şi bucurie, cântă neîncetat, cu glasuri cuvioase, Unimea dumnezeiască cea în trei ipostasuri. Pentru aceasta, după cuvântul lui David, trebuie să avem frica Domnului, care este curată, care rămâne în veacul veacului (Psalmi 18, 10). Se cuvine şi să ne învăţăm a o avea, şi a o căuta ca pe un învăţător, şi a asculta de ea, şi a ne supune ei ca unui iconom dumnezeiesc, care duce la dragostea Domnului.

 

Cu adevărat, omul înţelept poate spune cu cuvintele Proorocului Isaia, spre ruşinarea demonilor: De frica voastră cea rea şi înşelătoare nu ne vom teme, nici ne vom tulbura, căci cu noi este Dumnezeu (Isaia 8, 12).

Atunci, chiar dacă cineva va ameninţa cu moartea sufletul înţelept, acesta să răspundă: eu am învăţat de la Hristos Domnul să nu mă tem de cei ce omoară trupul, iar sufletul nu pot să-l omoare (a se vedea Matei 10, 28). Dacă eşti ameninţat cu jefuirea averii tale, spune: Gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voiu şi întoarce acolo (Iov 1, 21). Nimic nu am adus în lume, arătat este că nici a scoate ceva nu putem (I Timotei 6, 7), afară de virtuţile cele lucrate pentru Dumnezeu. Şi dacă nu vei lua tu, va lua, venind, moartea; dacă tu nu vei omorî, va pune capăt legea firii”.

Aşadar, omului îmbunătăţit i se cuvine să aibă frică de Dumnezeu, ca să nu mânie pe Domnul Dumnezeu prin ceva, ca sufletul să nu se lipească de pământ prin vreo patimă trupească şi prin gândurile cele rele.

Cuviosul Părinte Isaia ne învaţă: ,,Fiecare om botezat are nevoie să pironească pe cruce toate cele potrivnice firii şi sănătoasei înţelegeri, cu care a fost biruit Adam şi doborât din slavă în veşnică necinste”. Drept aceea, se cuvine să ne luptăm cu inimă plină de vioiciune şi să dispreţuim tot ce se bucură de cinste înaintea oamenilor, fiindcă toate acestea – adică agonisita, cinstirile, odihna, slava, frumuseţea trupească şi celelalte câte stârnesc pofta pe care a insuflat-o Evei şarpele – îi înrobesc pe fiii lui Adam. De aceea şi Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Dacă avem frică de Dumnezeu nu ducem lipsă de nimic, dar dacă nu o avem, suntem cei mai săraci dintre oameni, chiar dacă am avea împărăţii întregi”.

Frica Domnului toate le covârşeşte, zice Sirah, şi cel ce o ţine pre ea, cui se va asemăna ? (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 25, 14). Să o dobândim fără a cruţa nimic. Aşadar, să stea înaintea noastră, iubiţilor, frica de Dumnezeu ! Atunci nu ne vom plânge niciodată. Chiar de vom fi în sărăcie, sau în boală, sau în prinsoarea vrăjmaşilor, sau în robie, sau în alte împrejurări întristătoare, toate acestea ne vor face, dimpotrivă, să ne veselim.

Oricine trebuie să aibă mare grijă pentru a se înţelepţi prin propovăduirea evanghelică, să se străduiască mult pentru a-şi curăţi sufletul, a-şi lumina mintea şi a-şi supune trupul duhului, înfrânându-şi simţirile, care fără frică de Dumnezeu se abat grabnic spre răutăţi. Drept aceea, cu toată osârdia umplându-ne de răbdare întru puterea crucii Stăpânului şi Dumnezeului nostru Iisus şi rănindu-ne cu dragostea Lui, îi vom birui cu crucea Lui pe toţi vrăjmaşii care se scoală asupra noastră, tulburându-ne inimile şi cugetele.

 

Sfânta Scriptură spune: Cei ce se tem de Domnul, nu vor fi necrezători cuvintelor lui, şi cei ce îl iubesc pre el, vor păzi căile lui. Cei ce se tem de Domnul, vor căuta bunăvoinţa lui, şi cei ce îl iubesc pre el, vor plini legea. Cei ce se tem de Domnul, vor găti inimile lor, şi înaintea lui vor smeri sufletele lor (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 2, 16-18). Drept aceea, străduindu-ne să rămânem în această frică de Dumnezeu, şi în rugăciunile noastre vom fi ascultaţi, precum dă mărturie proorocul Domnului, de Dumnezeu Văzătorul Moisi, care spune că Domnul va împlini cele pentru care ne rugăm Lui.

 

Gândurile

Întrucât mulţi sunt apăsaţi şi tulburaţi, din bântuirea vrăjmaşului, de gânduri rele, mai ales de gânduri hulitoare, este de folos să le cunoaştem şi să pricepem când sunt păcat şi când nu, şi să învăţăm cum să ne lecuim de ele şi cum să le alungăm.

Gândurile care ne necăjesc sunt de trei feluri: gândurile necurate, gândurile de necredinţă şi gândurile hulitoare. În tulburarea pricinuită de asemenea gânduri, lecuirea este următoarea.

Trebuie neapărat să înţelegem că în gândurile rele nu este nici un păcat dacă voia şi înţelegerea omenească nu se învoiesc cu ele, mai ales dacă le urăsc şi nu le vor; dar dacă înţelegerea şi voia omenească se îndulcesc cu ele de bunăvoie şi, nutrind faţă de ele bunăvoinţă, le păstrează în inimă, atunci gândurile se fac păcat de moarte. Iar întrucât cel ce este necăjit de asemenea gânduri, dar nu are bunăvoinţă faţă de ele, se tulbură gândindu-se că păcătuieşte, trebuie neapărat să spunem: unul ca acesta se lasă înşelat de diavol din puţinătatea sa de suflet şi din necunoaşterea deosebirii dintre gând şi învoire. Atunci când gândim, încă nu ne învoim, şi învoire este doar atunci când îndrăgim gândurile rele, când ne îndulcim cu ele şi când le dorim cu osârdie, înmulţindu-le în mintea noastră. Iar dacă le urâm şi nu le vrem, însă vin singure în mintea noastră cu toate că le întoarcem spatele, atunci avem semn vrednic de crezare că nu ne învoim cu ele şi că nu trebuie să ne tulburăm din pricina lor în conştiinţa noastră, căci dacă răbdăm fără să ne învoim cu ele vom primi de la Dumnezeu plată cu atât mai mare, cu cât este mai puternică asuprirea lor.

În cugetul multora apar gânduri greşite şi hulitoare despre Dumnezeu, despre Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Astfel, se întâmplă ca atunci când cineva priveşte la tainele lui Hristos să năvălească îndată asupra lui, ca un nor negru, gânduri de hulă, cu toate că nu le vrea. Cu privire la aceste gânduri rele, care vin la noi fără voia noastră, nu trebuie să ne facem griji, trebuie să le socotim întru nimic şi să le dispreţuim ca şi cum nici n-ar fi, nu să ne lăsăm aruncaţi de ele în întristare căci pe vrăjmaşul nostru, diavolul, îl mângâie să ne vadă întristaţi de aceasta, tulburaţi şi îndoiţi, şi atunci aduce asupra noastră şi mai multe gânduri care ne tulbură conştiinţa. Când vede însă că dispreţuim gândurile de hulă, că nu ne întristăm din pricina lor, atunci fuge de la noi ruşinat, iar noi rămânem liniştiţi şi netulburaţi. Lucrul de căpetenie este să nu ne învoim cu gândurile.

Unii cred însă că gândind asemenea lucruri s-au şi învoit, şi se îndurerează. Aceasta este doar puţinătate de suflet, deoarece chiar faptul că îi doare şi se întristează arată nepăcătuirea şi neînvoirea, arată că ei urăsc gândurile rele aduse de către diavolul, fiindcă diavolul – încercând în fel şi chip să ne prindă în cursă – printre altele se străduie să ne arunce în întristare punându-ne în minte gânduri hulitoare despre Dumnezeu, sau despre sfinţii Lui, sau despre dumnezeieştile taine. El nu va avea însă nici o izbândă dacă le vom nesocoti şi dacă nu ne vom lăsa tulburaţi şi întristaţi nici un pic de bântuirile lui.

 

Ispita

Din in şi din cânepă, dacă nu sunt mai întâi frânte şi zdrobite în piuă cu uneltele potrivite, nu se poate face nimic: nici funie, nici fir, nici pânză sau vreun alt lucru folositor. Nici sufletul, dacă nu este frânt şi înmuiat de feluritele ispite, nu poate să ajungă la desăvârşita cunoaştere a neputinţei sale şi la smerenie. Toate acestea au trebuinţă de multă osteneală, de nevoinţă şi de lucrare neîncetată a minţii, până când omul ajunge să îşi cunoască neputinţa şi să petreacă în smerenie întotdeauna.

 

Cine va putea învăţa ceva fără răbdare la învăţătură ? Cine îşi va tămădui rana fără să rabde lecuirea ? Cine va urma lui Hristos fără să poarte pe umeri crucea răbdării ? Nimeni. Toţi câţi au vrut să urmeze Lui au fost gata să rabde orice ispită, după cuvântul Scripturii: Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită. Îndreptează-ţi inima ta şi rabdă (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 2, 1-2). Se întristează şi se tulbură tânărul în vremea învăţăturii, dar după ce va termina se va bucura foarte. Se întristează şi strigă bolnavul, nedorind să rabde durerile lecuirii, dar când se va însănătoşi va fi foarte recunoscător doctorului. Aşa se întâmplă şi cu îmbunătăţirea duhovnicească.

 

Nu te tulbura în necazuri, ci cu osebire bucură-te, urmând poveţei Sfântului Iacov, care ne îndeamnă aşa: Toată bucuria să socotiţi, fraţii mei, când în multe feluri de ispite cădeţi (Iacov 1, 2).

Prin ispite apostolul înţelege aici toate felurile de necazuri, nenorociri, prigoane, chinuri, boli, sărăciri, pătimiri, care au loc cu îngăduinţa lui Dumnezeu, din pricina răutăţii oamenilor, de la fire, din întâmplare sau de la bântuirea vrăjmaşului. El nu vorbeşte despre o ispită anume, ci vorbeşte de feluritele ispite, şi porunceşte să avem în ele bucurie, căci toată viaţa omenească este plină de ispite, adică de felurite necazuri şi nevoi, după cuvântul Scripturii: În primejdii în râuri, în primejdii de către tâlhari, în primejdii de către rudenii, în primejdii de către păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii în mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi (II Corinteni 11, 26).

Necazuri şi în afară, şi înlăuntru: în afară lupte, înlăuntru temeri; şi precum după val urmează alt val, după furtună altă furtună, după vânt alt vânt, aşa şi în viaţa omenească vin necaz după necaz, nenorocire după nenorocire, ispită după ispită. De aceea şi spune Iov: Au nu este luptă viaţa omului pre pământ ? (Iov 7, 1). Prin aceasta arată că viaţa locuitorilor pământului stă tocmai în a petrece în felurite necazuri şi năpaste şi că nu este pe pământ om fără necaz, fără suferinţă, fără ispită şi fără boală. Totuşi, apostolul porunceşte ca în toate acestea să nu ne descurajăm, ci să ne bucurăm.

 

Feluritele ispite se fac pricină multor feluri de bunătăţi. Ce poate fi mai bun decât bunătăţile cereştii Împărăţii, cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9) ? Şi în ce fel poate omul să le primească ? Nu altfel decât prin ispite şi prin îndurarea cu răbdare a necazurilor. Prin multe necazuri se cade nouă a intra întru împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14, 22).

Cui i se dăruiesc cununile cereşti, dacă nu celui ce rabdă răul în ispite ? Fericit bărbatul care rabdă ispita, zice Sfântul Iacov, căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, care o au făgăduit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre el (Iacov 1, 12).

Cine se va învrednici de slava veşnică ? Nu cel care petrece în necazuri şi sărăcie, după cuvântul apostolesc: Pentru că necazul nostru de acum curând trecător şi uşor, veşnică şi preste măsură mare slavă lucrează întru noi (II Corinteni 4, 17) ? Asta înseamnă că orice necaz ce se abate fără veste asupra noastră, chiar dacă este uşor, dacă-l răbdăm cu recunoştinţă ne mijloceşte mare slavă veşnică şi chiar mai mult decât atât: dacă-l primim dând mulţumită lui Dumnezeu, asta ne face fii ai Lui, după cum spune şi Scriptura: De veţi suferi certarea (prin certare apostolul înţelege aici orice necaz şi năpastă ce se întâmplă cu îngăduinţa lui Dumnezeu), ca unor fii vouă se va afla Dumnezeu; căci care fiu este pre care nu-l ceartă tatăl ? Iar de sunteţi fără de certare, căreia s-au făcut părtaşi toţi, iată dar că sunteţi feciori din curvie, iar nu fii (Evrei 12, 7-8).