Sfaturi de ţinut minte (VII)

Sfaturi de ţinut minte (VII)

de Sfântul Dimitrie al Rostovului

Episodul anterior

Deznădăjduirea

O altă piedică în calea venirii Domnului la noi este adânca prăpastie a deznădejdii, fiindcă atunci când cel necredincios ajunge în adâncul răutăţilor se deznădăjduieşte de milostivirea lui Dumnezeu şi cade într-o prăpastie încă mai adâncă a fărădelegii. Această prăpastie trebuie s-o umplem cu nădejdea în milostivirea dumnezeiască, ţinând minte ce mare rău l-a ajuns pe Iuda pentru deznădăjduire, fiindcă el a păcătuit mai mult deznădăjduindu-se decât vânzându-L pe Hristos.

În vremea pătimirii celei de voie a Domnului, doi au căzut de la El: Iuda şi Petru. Unul L-a vândut, celălalt s-a lepădat de El de 3 ori. Amândoi au săvârşit păcat la fel de mare, amândoi au păcătuit greu, însă Petru s-a mântuit, dar Iuda a pierit. De ce nu s-au mântuit amândoi, de ce nu au pierit amândoi ? Unii vor spune că Petru s-a mântuit pocăindu-se, dar Sfânta Evanghelie ne spune că şi Iuda s-a pocăit: Iuda … s-a pocăit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei 30 arginţi, zicând: Greşit-am de am vândut sânge nevinovat (Matei 27, 3-4), şi totuşi pocăinţa lui nu a fost primită, dar a lui Petru a fost primită: Petru s-a mântuit, dar Iuda a pierit. De ce ? Deoarece Petru s-a pocăit cu nădejde în milostivirea lui Dumnezeu, pe când Iuda s-a pocăit cu deznădejde. Cumplită este prăpastia aceasta ! Fără îndoială, ea trebuie umplută cu nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu. Rău lucru este trufia, rea este şi deznădejdea, şi amândouă trebuie făcute deopotrivă: trufia trebuie săpată ca un munte, pe când deznădejdea trebuie ridicată şi umplută ca o prăpastie.

În Pateric citim următoarele: a fost un oarecare bărbat îmbunătăţit care, fiind tulburat ba de trufie, ba de deznădejde, a născocit un şiretlic foarte înţelept. În chilia sa dinlăuntru, în care nu intra nimeni, a scris pe un perete toate păcatele sale cu care L-a mâniat pe Dumnezeu, şi pe lângă asta a zugrăvit Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască, înfăţişând cât de cumplit îi va judeca Dumnezeu pe păcătoşi şi îi va trimite în gheena focului. Pe alt perete însă a scris faptele bune pe care le-a săvârşit cu pocăinţă şi cu lacrimi, a zugrăvit cum Tatăl cel milostiv îl primeşte pe fiul risipitor care se întoarce la El şi cum Hristos îi iartă toate păcatele femeii păcătoase care plânge la picioarele Lui şi îi deschide tâlharului Raiul.

Atunci când îl cuprindea gândul trufaş, se ducea la peretele pe care şi-a scris păcatele şi, citindu-le, privea la Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască, dojenindu-se şi osândindu-se pe sineşi ca pe un păcătos vrednic de gheena focului, se smerea cu gândul, plângea şi se tânguia bătându-şi pieptul. Când venea gândul dimpotrivă, al deznădejdii, se întorcea către peretele faptelor sale bune şi spre cugetarea la marea milostivire dumnezeiască pe care nu o pot birui toate păcatele omeneşti. Prin aceasta alunga deznădejdea şi se întărea în nădejdea în Domnul, iar dracii, nesuferind această născocire şi lucrare a lui preaînţeleaptă, i s-au arătat aievea şi i-au grăit: ,,Nu ştim cum să ne războim cu tine, fiindcă atunci când te înălţăm până la ceruri tu te pogori până la iad, iar când te pogorâm noi până la iad tu te înalţi până la ceruri”.

Iată, vedem cum acel bărbat îmbunătăţit a smerit muntele trufiei, a umplut valea deznădejdii, a făcut muntele deopotrivă cu prăpastia şi prăpastia deopotrivă cu muntele. Dacă şi noi vom face acelaşi lucru în mintea noastră, dacă vom umple orice prăpastie, dacă vom smeri orice munte şi orice deal, vom face pentru Domnul nostru cale bune şi netedă către noi.

Dragostea

Mâna întreagă este mai mare decât orice deget: şi dragostea este mai mare decât credinţa şi nădejdea, deoarece credinţa şi nădejdea rămân numai atât cât trăim aici pe pământ, pe când dragostea rămâne în veac, şi după plecarea noastră de pe pământ. Când cei vrednici se vor duce la Dumnezeu nu va mai fi nevoie de credinţă, fiindcă Îl vor vedea faţă către faţă pe Cel în care ei, trăind pe pământ, au crezut fără să Îl vadă. Nu va mai fi nevoie nici de nădejde, fiindcă vor primi şi vor avea cele în care nădăjduiau. Iar cu dragostea, care nu încetează niciodată, Îl vor iubi în veci pe Domnul Dumnezeul lor, de vederea feţei căruia nu se vor sătura nicicând. Tocmai de aceea dragostea este mai presus de toate.

Suntem datori să ne lipim cu inima de Hristos nu numai cu o parte a iubirii noastre. Să nu ne împărţim dragostea în dragoste de Dumnezeu şi dragoste de această lume, în dragoste de Ziditor şi dragoste de zidire, ci să-L iubim pe Dumnezeu cu toată dragostea inimii noastre, din toată inima şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi din toată tăria ta (Marcu 12, 30). În inimă, care este izvorul şi începutul dragostei de orice, zidirea să nu fie deopotrivă cu Ziditorul, făpturile să nu o iubească la fel ca pe Făcător.

Prin ce şi cum ne putem uni cu Dumnezeu ? Prin ce ? Prin dragoste, precum este scris: Cela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul (I Ioan 4, 16). Cum ? Iată cum. Trebuie să iubim ceea ce Dumnezeu iubeşte şi niciodată să nu iubim ceea ce nu iubeşte El. Trebuie să facem ceea ce place lui Dumnezeu şi să fugim cu stăruinţă de ceea ce nu este plăcut înaintea Lui. Trebuie să năzuim cu osârdie spre cele de care El Se bucură şi să nu cugetăm vreodată la cele pe care El le opreşte şi pentru care El Se mânie. Lucrul cel mai uimitor este însă acesta: dragostea dumnezeiască, fiind în sine atât de dulce, întrecând orice desfătare a trupului şi a gândului (căci Dumnezeu este întreg dorire, întreg dulceaţă), nu degrabă va părea dulce inimii omeneşti, ci unora li se pare întotdeauna amară, şi reiese că unul şi acelaşi Dumnezeu este şi dulce, şi amar: pentru unii dulce, pentru alţii amar. Despre adevărul acestor spuse ne putem încredinţa din pilda cărţii pe care Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu nu a citit-o cu ochii, ci a mâncat cu dinţii.

Şi am luat cărticica din mâna Îngerului şi o am mâncat pre ea; şi era în gura mea dulce ca mierea, şi după ce o am mâncat, s-a amărât pântecele meu (Apocalipsa 10, 10) …

Cartea aceea însemna cuvintele lui Dumnezeu, care din dragostea Sa de oameni S-a pogorât pe pământ şi doreşte cu dragoste să trăiască în sufletele omeneşti. Ucenicului iubit ea i se dă nu spre citire, fiindcă Domnul îi descoperise deja înţelepciunea Sa cea ascunsă şi tăinuită (a se vedea I Corinteni 2, 7); el ştie deja ce este scris acolo. I se dă ca să o mănânce ca pe o pâine, deoarece cuvântul lui Dumnezeu este pâine duhovnicească şi este ca mierea, fiind prin dulceaţa sa mai presus de miere şi fagure.

Mâncarea se topeşte în fiinţa omului: şi cuvântul lui Dumnezeu, şi dragostea dumnezeiască vor să fie, ca să zic aşa, în fiinţa omului, fiindcă atât de covârşitor îl iubeşte Dumnezeu pe om, că aşa au iubit Dumnezeu lumea, cât şi pre Fiul său cel unul născut l-au dat (Ioan 3, 16). Prin Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu se înţelege nu doar acesta singur, ci toată Biserica lui Hristos cea de pe pământ, ce are gură, are şi pântece. Oamenii drepţi şi plăcuţii lui Dumnezeu sunt gura Bisericii, precum este scris: De … vei osebi pre cel ce este cinstit, de cel ce nu este cinstit, ca gura mea vei fi (Ieremia 15, 19). Dar pântecele cine este ? Pântecele sunt păcătoşii, ce slujesc pântecelui, despre care stă scris: Al cărora Dumnezeu este pântecele, şi a căror slavă este întru ruşinea lor (Filippeni 3, 19).

Să ne uităm, deci, pentru cine este dulce cuvântul lui Dumnezeu şi pentru cine este amar. Pentru gură este dulce, iar pentru pântece este amar, adică pentru cei buni este dulce, iar pentru cei răi amar, fiindcă L-au amărât pe Dumnezeu …

Fericită este gura pentru care este dulce cuvântul lui Dumnezeu ! Blestemat este pântecele pentru care Dumnezeu este amar ! Să ştie fiecare că doar prin dragoste se poate uni cu Dumnezeu. Străduieşte-te să fii gură, nu pântece, şi atunci te vei îndulci cu adevărat de dragostea dumnezeiască. Pe lângă asta, trebuie să te îngrijeşti cu osebire pentru ca odată unit cu El să nu te mai depărtezi, ci să te lipeşti de El cu tărie, ca să nu fii despărţit de El niciodată şi în nici un fel.

Mai presus de toate este dragostea, iar dragostea dumnezeiască este cea mai puternică şi cea mai trainică, cea mai tare, fiindcă Solomon zice în Cântarea Cântărilor: Tare este ca moartea dragostea … Apă multă nu va putea stinge dragostea, şi râurile nu o vor îneca pre ea (Cântarea Cântărilor 8, 6-7). Tare este piatra credinţei pe care este întemeiată Biserica lui Hristos, dar tare este şi acoperământul dragostei cu care este acoperită Biserica, întrucât dragostea acoperă toată mulţimea păcatelor.

Nu a greşit cel ce a numit foc dragostea dumnezeiască. Focul luminează în întuneric, luminează şi dragostea, după spusa Cuvântătorului de Dumnezeu: Cel ce iubeşte … întru lumină petrece, şi sminteală întru dânsul nu este (I Ioan 2, 10). Focul încălzeşte, încălzeşte şi dragostea, acoperind ca o haină toată mulţimea păcatelor. Focul arde vreascurile, şi dragostea preface în cenuşă vreascurile fărădelegilor noastre, precum s-a zis despre oarecine: Iartă-se păcatele ei cele multe, că a iubit mult (Luca 7, 47). Ceara se topeşte de faţa focului, se topeşte şi inima omenească de căldura dragostei, după cuvântul psalmistului: Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte, în mijlocul pântecelui meu (Psalmi 21, 15). Văpaia focului arde în sus, şi dragostea caută cele înalte şi întrece toate virtuţile, fiind mai presus de toate. Tocmai acest foc – focul dragostei – ne-a fost adus din ceruri de Mântuitorul nostru. Foc, zice El, am venit să arunc pre pământ, şi ce voiesc, dacă acum s-a aprins ? (Luca 12, 49). O, dacă acest foc ar lumina minţile noastre, ar încălzi inimile noastre, ar topi sufletele noastre, ar aprinde duhul nostru ! Aprinde-ne întru dragostea Ta, Multmilostive Cuvânt al lui Dumnezeu !

Focul nu arde de la sine. Chiar trimis din cer, el are nevoie de lemne, căci şi în Vechiul Testament focul de sus s-a pogorât asupra jertfelor lui Moisi şi lui Aaron, dar ca să nu se stingă niciodată preoţii puneau lemne pe altar zi şi noapte.

În înţelesul duhovnicesc, jertfelnicul lui Dumnezeu este inima noastră, iar focul pogorât de sus este dragostea dumnezeiască, revărsată de sus asupra inimilor noastre, după cuvântul apostolesc: Dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat întru inimile noastre prin Duhul Sfânt cel ce s-au dat nouă (Romani 5, 5). Cine vrea, să caute lemne cu care poate să aprindă în sine focul nematerialnic, duhovnicesc, focul dragostei dumnezeieşti, şi să-l păzească nestins în jertfelnicul inimii sale.

Nu este adevărată dragostea fără cruce, fără pătimire pentru cel iubit. Despre cei lipsiţi de statornicie în credinţă se spune: Până la o vreme cred şi în vreme de ispită se leapădă (Luca 8, 13): şi despre cei ce nu iubesc cu adevărat se poate spune: iubesc până la o vreme, dar în vreme de încercare cad.

La început, când încă nu se întărise în credinţă şi în dragoste, Sfântul Petru credea că Îl iubeşte pe Domnul cu adevărat, şi zicea: Doamne, cu tine gata sunt şi în temniţă şi la moarte a merge (Luca 22, 33), dar când a venit vremea ispitei, vremea crucii, pătimirii, muceniciei, îndată a căzut: Nu ştiu pre omul acesta (Matei 26, 72). Adevărată este dragostea care nu fuge de cruce, nu se teme de pătimiri, este gata de răni şi moarte pentru cel iubit, dragostea care în vreme de ispită nu cade, ci îndrăzneşte.