Sfaturi de tinut minte (X)

Sfaturi de ţinut minte (X)

de Sfântul Dimitrie al Rostovului

Episodul anterior

 

Iubirea de arginţi

Să nu lipeşti inima ta de aur şi de argint şi de pofta avuţiilor pământeşti, ca să nu te pogori în cele de sub pământ, căci scris este: Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră (Matei 6, 21). Să nu te legi cu iubirea de arginţi, şi nu vei fi lepădat de la iubirea dumnezeiască. Să nu fii zgârcit când este vorba să dai celor nevoiaşi, şi nu vor pieri averile tale. Să nu înfrânezi mâinile tale când este vorba să faci milostenie, şi nu se vor închide în faţa ta uşile milostivirii lui Dumnezeu, şi nu vei rămâne în afara cămării de nuntă a lui Hristos. Fericit este cel ce se uită spre săracul şi mişelul; în ziua cea rea, va izbăvi pre el Domnul (Psalmi 40, 1), zice proorocul, iar Domnul zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7).

 

Nu te lăsa cuprins de iubirea de arginţi, ca să nu fii socotit înaintea lui Dumnezeu ca un închinător la idoli, fiindcă iubirea de arginţi este o a doua închinare la idoli, după cuvântul apostolesc (potrivit Coloseni 3, 5). Cel cuprins de iubirea de arginţi şi de zgârcenie este nesăţios ca iadul, îi place să ia întotdeauna de la toţi, dar nu-i place să dea nimănui nimic; chiar dacă ar dobândi bogăţia întregii lumi, tot nu s-ar sătura; ochii lui sunt mai adânci decât prăpăstiile din munţi, niciodată nu se pot umple, nici sătura. Chiar dacă are multe, vrea şi mai mult, nu ştie de măsură; chiar dacă dobândeşte bogăţii fără număr, nu se satură nicicând şi niciodată nu încetează să poftească, până când îl va acoperi ţărâna.

 

Iubirea de vrăjmaşi

Unii au obiceiul să defaime vremurile din urmă şi să ocărască neamul omenesc cel neputincios de acum, zicând: ,,Nu mai sunt acum printre oameni făcători de minuni, cum erau înainte !” Să nu-i credeţi, iubiţilor ! Dacă vreţi, vă voi arăta că şi acum sunt printre oameni făcători de minuni, numai să luaţi aminte la ce vă spun: oricine iubeşte pe vrăjmaşul său este făcător de minuni. Auziţi ce vă zic ? Oricine iubeşte pe vrăjmaşul său este făcător de minuni.

 

Iubiţi pre vrăjmaşii voştri (Luca 6, 27). Să nu crezi, ascultătorule, că vorbesc de vrăjmaşii care se luptă cu patria noastră creştinească şi duşmănesc credinţa noastră dreptslăvitoare. Vorbesc nu de acei vrăjmaşi pe care trebuie să-i urâm ca pe nişte potrivnici ai lui Dumnezeu, după cuvântul lui David: Au nu pre cei ce te urăsc pre tine Doamne am urât ? Şi asupra vrăjmaşilor tăi m-am topit ? Cu urâciune desăvârşit i-am urât pre ei, neprieteni mi s-au făcut mie (Psalmi 138, 20-21). Pe aceştia trebuie nu numai să nu-i iubim, ci şi să pornim război împotriva lor, punându-ne sufletul pentru împărăţia creştinească şi pentru întregimea Bisericii.

Odată, necredincioşii l-au întrebat despre aceasta pe sfântul filozof creştin Constantin, cel numit Chiril în călugărie. Saracinii au zis: ,,Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, de ce nu faceţi aşa cum vă porunceşte ? Căci El vă porunceşte să vă rugaţi pentru vrăjmaşi, să faceţi bine celor ce vă urăsc, să întoarceţi celălalt obraz celui care vă bate – iar voi nu faceţi aşa, ci faceţi tocmai pe dos: vă ascuţiţi armele împotriva celor ce fac aşa cu voi, ieşiţi la luptă şi-i omorâţi”.

Sfântul Chiril filozoful

Fericitul Constantin a răspuns: ,,Dacă ar fi scrise într-o lege două porunci şi ar fi date spre împlinire oamenilor, cine ar fi adevărat păzitor al legii: cel care împlineşte doar o lege sau cel ce le împlineşte pe amândouă ?” I-au zis: ,,Cel care împlineşte amândouă poruncile”. Atunci, filozoful a răspuns iarăşi: ,,Hristos, Dumnezeul nostru, care ne-a poruncit să ne rugăm pentru cei ce ne necăjesc şi să le facem bine, ne-a spus şi următoarele: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Răbdăm necazurile ce ni se fac fiecăruia în parte, dar îndeobşte ne apărăm unul pe altul, punându-ne viaţa pentru ca voi, care-i robiţi pe fraţii voştri, să nu le robiţi odată cu trupurile şi sufletele, înduplecându-i spre faptele voastre potrivnice lui Dumnezeu”.

 

Vrăjmaşii omului, casnicii lui (Matei 10, 36). Fiecare om îşi are vrăjmaşul său: unul în prieten, altul în vecin; unul în mai-marele său, altul în cel de o seamă cu el, altul în cel mai mărunt decât sine; unul are departe, altul are aproape răuvoitor, vrăjmaş, defăimător şi clevetitor. Pe aceşti vrăjmaşi ne porunceşte Domnul să-i iubim: Iubiţi pre vrăjmaşii voştri (Luca 6, 27).

 

Nu este de mirare dacă cineva iubeşte pe cei care îl iubesc, fiindcă acest lucru este firesc, ci de mirare este dacă cineva iubeşte pe vrăjmaşul său, fiindcă acest lucru este împotriva firii. Întrucât iubirea de vrăjmaşi este o virtute ce stă mai presus de firea omenească, reiese că cel ce îşi iubeşte vrăjmaşii este făcător de minuni – iar în ce priveşte faptul că iubirea de vrăjmaşi este ceva mai presus de fire, vom vedea aceasta din cele ce urmează.

A nu-şi iubi vrăjmaşii este ceva ce stă în firea omului, fiindcă omul este zidire a lui Dumnezeu, în a cărei fire sunt sădite trei însuşiri: înţelegerea (raţiunea), pofta şi aprinderea sau mânia. Cu înţelegerea el pricepe cele bune şi cele rele. Cu pofta doreşte câteodată lucruri bune, iar alteori lucruri rele. Cu mânia sădită în firea sa el caută în chip firesc răzbunare împotriva celui ce-l necăjeşte, şi asta nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa.

Nu strigă sângele lui Avel din pământ către Dumnezeu, cerând răzbunare împotriva lui Cain, ucigaşul său ? Şi sufletele sfinţilor celor ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu, pe care Cuvântătorul de Dumnezeu le-a văzut sub jertfelnic, nu vor striga oare cu mare glas, zicând: Până când, Stăpânul cel sfânt şi adevărat, nu judeci şi nu izbândeşti sângele nostru de la cei ce locuiesc pre pământ ? (Apocalipsis 6, 10) Iar în istorie citim că în împărăţia grecească Teodosie, omorât de fratele său Constantin, s-a arătat ucigaşului său ţinând un potir plin de sânge şi zicând: ,,Bea, frate !” Şi sângele lui Viaceslav, prinţul cehilor, pe care Boleslav l-a omorât la intrarea în biserică, rămânând pe peretele bisericii şi neputând fi spălat cu nici un chip, striga către Dumnezeu ca sângele lui Avel. Aşijderea citim şi că doi tineri romani, ucişi fără vină în Spania, s-au arătat consulului roman Marius şi l-au rugat să îi răzbune.

Dacă toate acestea s-au petrecut şi după moarte, cu atât mai mult în timpul acestei vieţi firea omenească este răzbunătoare, întrucât este mânioasă şi nu suferă să i se facă necazuri. În această privinţă nu este nevoie de multe pilde şi dovezi, fiindcă oricine se poate încredinţa singur de acest lucru: unii sunt gata chiar mai degrabă să moară decât să rabde vreo jignire din partea cuiva.

Aşadar, după cum am spus, stă în firea omului să nu-şi iubească vrăjmaşii şi să năzuiască spre răzbunare împotriva lor. Prin urmare, iubirea de vrăjmaşi va fi ceva mai presus de fire, iar tot ce este mai presus de fire este minunat, şi se înţelege că oricine îşi iubeşte vrăjmaşul este făcător de minuni, întrucât el, biruind şi întrecând firea sa, ajunge la o virtute mai presus de fire.

Ce minuni săvârşeşte un asemenea făcător de minuni ? Să luăm aminte ! Cel care îşi iubeşte vrăjmaşul şi îi face bine luminează un orb – un orb nu cu trupul, ci cu mintea. Orbirea minţii este nebunia, aşa cum orbirea trupului este întunecarea ochilor. Nimic nu întunecă cu nebunie ochii minţii noastre la fel de mult ca întărâtarea şi mânia.

Ce doctor şi care doctorie pot vindeca asemenea orbire ? Nerăutatea, dragostea şi facerea de bine a celui împotriva căruia se aprinde în zadar omul mânios. Acesta din urmă, văzând că cel pe care se mânie nu numai că nu se mânie la rândul său, ci chiar dă dovadă de o deosebită dragoste şi învinge răul cu binele, încetează să se mânie şi se ruşinează de sine însuşi, dându-şi seama de păcatul său şi de nevinovăţia celuilalt. Aşa a fost cu Saul cel mânios şi cu David cel fără de răutate. Cine doreşte poate citi despre aceasta în cartea întâi a împăraţilor, eu însă voi vorbi despre minunea acestei virtuţi.

Dacă cineva are vreun neprieten, care se mânie şi se întărâtă în deşert împotriva lui, iar el, iubindu-şi vrăjmaşul şi făcându-i bine, îl preface din neprieten în prieten şi din mânios în iubitor, unul ca acesta luminează un orb. El înlătură de pe ochii minţii acestuia întunecarea nebuniei şi-l face văzător şi cunoscător al păcatului său, cunoscător al faptului că se mânie împotriva unui nevinovat.

Aşadar, cel ce îşi iubeşte vrăjmaşul este făcător de minuni, care luminează orbii.

Cel ce îşi iubeşte vrăjmaşul potoleşte marea învolburată, deoarece Gură de Aur l-a numit pe omul mânios ,,mare tulburată de vânturi”. Marea învolburată aruncă la ţărm toate hoiturile câte se află în ea: şi mâniosul, în întărâtarea sa, scoate deasupra, ca pe nişte hoituri, toate tainele prietenului său, le aruncă în faţa ochilor, le dă în vileag şi îl necinsteşte.

Cine va potoli asemenea mare ? Doar cel care nimiceşte pricina învolburării. Marea nu se învolburează dacă nu se pornesc vânturi şi vifor. Dacă se linişteşte suflarea de vifor, piere şi învolburarea mării. Dacă bărbatul mânios este, aşa cum zice Gură de Aur, mare tulburată de vânturi, aceste vânturi sunt sfezile, certurile şi împotrivirile. Încetează sfezile şi certurile, lasă-te de împotriviri, înlătură pricina învolburării, şi vei vedea mare liniştită. Întrucât cel care îşi iubeşte vrăjmaşul nu grăieşte împotrivă, nu se ceartă, nu se împotriveşte, iar în acest chip nimiceşte pricina învolburării mării de taină a neprietenului său, reiese că cel care îşi iubeşte vrăjmaşul este făcător de minuni care potoleşte marea.

Cel care îşi iubeşte vrăjmaşul stinge puterea focului, fiindcă mânia cea duşmănoasă este în om ca un foc ce arde dumbrăvi, ca o flacără ce pârjoleşte munţi (potrivit Psalmi 82, 13). Ea arde, nimiceşte şi preface, ca să zic aşa, în cenuşă, pe de o parte, înălţimea virtuţilor sale, iar, pe de alta, bunul nume şi buna slavă a aproapelui său. Focul se stinge în două feluri: în primul rând prin apă, iar în al doilea rând prin împrăştierea materiei ce arde în foc. Mânia vrăjmaşului se stinge prin mijloace asemănătoare: în primul rând prin tăcerea blândă, care este ca o apă, iar în al doilea rând prin îngăduinţă, care este ca împrăştierea materiei care arde.

Bărbatul blând şi liniştit, care nu caută prilej pentru mânie, nu numai că nu aprinde focul vrajbei, ci îl şi stinge când se aprinde.

Iar a fi îngăduitor faţă de omul mânios şi întărâtat şi a te depărta de la ochii lui este ca şi cum ai împrăştia departe unul de altul lemnele care ard, ca fiecare să se stingă mai uşor în parte. Tocmai de aceea învaţă apostolul, zicând: Daţi loc mâniei (Romani 12, 19), adică fiţi îngăduitori, depărtaţi-vă puţin de faţa mânioasă.

Sfântul Ambrozie spune: ,,Arma dreptului stă în a învinge dând înapoi, aşa cum cei iscusiţi în tragerea cu arcul au obiceiul de a fugi pentru ca apoi să-i rănească mai amarnic pe cei care-i urmăresc”. Întrucât cel care-şi iubeşte vrăjmaşul stinge focul cel crâncen al mâniei neprietenului său prin apa tăcerii blânde şi împrăştie materia arzândă prin îngăduinţă, înseamnă că este făcător de minuni, care stinge puterea focului.

Cel care îşi iubeşte vrăjmaşul preface amărăciunea în dulceaţă, ca Moisi la Merra: [Fiii lui Israil] au venit în Merra, şi nu puteau să bea apă din Merra că era amară (Ieşirea 15, 23). Şi vrajba omenească este plină de amărăciune, drept care apostolul îndeamnă să se depărteze de la noi toată amărăciunea. Care este această amărăciune ? El însuşi lămureşte: Toată amărăciunea şi mânia şi iuţimea şi strigarea şi hula, să se lepede de la voi, împreună cu toată răutatea (Efeseni 4, 31).

Cine poate găsi dulceaţă în sufletul amărât de mânie ? Amar este gândul pătruns de răutate, amar este cuvântul care jigneşte, amară este orice întreprindere care face rău – nu atât aproapelui, cât însuşi săvârşitorului, asemenea întreprinderii celor ce se legaseră să nu mănânce nimic până când nu-l vor omorî pe Pavel (potrivit Faptele Apostolilor 23, 14). Cu ce poate fi îndulcită asemenea amărăciune duşmănoasă ? Cu ceea ce a îndulcit Merra, după cum ştim: Moisi a strigat către Domnul, şi i-au arătat lui Domnul un lemn şi l-a băgat în apă şi s-a îndulcit apa (Ieşirea 15, 25). Dar ce fel de lemn a fost acela nu ştim, şi nici tâlcuitorii nu se dumiresc.

Unii dintre rabinii evrei spun că lemnul acela se numea ,,adelfa” şi era din firea sa amar şi aducător de moarte. Dumnezeu, vrând să arate minune mare prin îndulcirea apelor Merrei, a poruncit să se pună amar în amar, ucigător în ucigător, cui cu cui scoţând, aşa cum mai târziu Proorocul Elisei avea să vindece cu sare apele sterpe (potrivit IV Împăraţi 2, 21).

Alţii zic că Dumnezeu nu a dat nimănui să ştie ce fel de lemn era acela – iar din firea sa lemnul era atât de dulce, încât prin dulceaţa sa putea preface amărăciunea apelor în dulceaţă desăvârşită, primind în sine amărăciunea şi dând din sine apelor dulceaţa. În sprijinul părerii lor ei aduc cuvintele lui Sirah, care zice: Au nu din lemn s-a îndulcit apa, ca să se cunoască puterea lui ? (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 38, 5). Adică, potrivit lor, puterea dulceţii acelui lemn, necunoscută nimănui nici înainte, nici după aceea, a fost cunoscută numai atunci. Aşadar, tâlcuitorii nu se învoiesc în privinţa acelui lemn şi nu ştiu cu încredinţare dacă era amar sau dulce.

Noi însă ştim cu încredinţare că Merra vrăjmăşiei şi mâniei omeneşti poate fi îndulcită nu cu un lemn amar, ci numai cu un lemn dulce. După înţelesul duhovnicesc, ,,lemn dulce” poate fi numit aici cuvântul bun şi dulce spus celui ce te urăşte sau binele făcut celui ce te urăşte. Şi unul, şi celălalt îndulcesc cu adevărat amărăciunea vrăjmăşiei. Despre cuvânt, parimiastul zice: Răspunsul cucernic întoarce mânia (Pildele lui Solomon 15, 1), iar cât priveşte facerea binelui un oarecare bărbat de Dumnezeu insuflat sfătuieşte în Pateric aşa: ,,Dacă vei afla că fratele tău se mânie asupra ta, trimite-i vreun dar”.

Iar întrucât cel care îşi iubeşte vrăjmaşul grăieşte către el şi despre el cuvânt bun şi îi face bine după puterea sa, primind în sine, ca să zic aşa, amărăciunea vrajbei lui, purtând-o în sine cu răbdare, iar dulceaţa iubirii sale vărsând-o în el, preface astfel amărăciunea mâniei lui în dulceaţa prieteniei şi dragostei. Prin urmare, cel care îşi iubeşte vrăjmaşul este făcător de minuni, care preface amărăciunea în dulceaţă.