Sfintii din catacombele Rusiei (XIII)

SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (XIII)

Episcopul Victor al Glazovului, vicar de Viatka (I)

 

Episodul anterior

 

Episcopul Victor (Ostrogradski) a fost fiul unui cântăreţ bisericesc. El a intrat în mânăstire de tânăr şi a petrecut mulţi ani acolo. Cu toate acestea, el a dobândit de asemenea o educaţie teologică bună şi în 1912 a publicat un studiu detaliat asupra „Noilor teologi”, criticând un curent teologic nou care îşi găsise expresia mai ales în cartea mitropolitului (mai târziu ,,patriarh”) Serghie, Dogma mântuirii (Kazan, 1898).

După revoluţia din 1917, el era episcop vicar al eparhiei Viatka, cu titlul de Glazov şi Votkinsk, cu sediul în Viatka. În 1922 a fost arestat şi a stat în închisoare până în 1925. Când s-a publicat Declaraţia din 1927, el a fost primul care şi-a înălţat vocea protestând, şi turma sa i s-a alăturat în separarea de mitropolitul Serghie, ceea ce a dus la arestarea şi întemniţarea sa în lagărul de concentrare de la Solovki, unde a stat între anii 1928-1930, lucrând pe post de contabil la fabrica de frânghii, la o milă de clădirea principală a fostei Mânăstiri Solovki. Casa mică în care locuia şi lucra era aşezată într-un luminiş al pădurii; în adâncul acestei păduri el săvârşea slujbe bisericeşti în taină cu alţi membri ai Bisericii din Catacombe.

În Solovki, în ciuda situaţiei tragice din Rusia sovietică, episcopul Victor şi-a păstrat o perspectivă optimistă asupra viitorului şi chiar a încercat să-l molipsească cu aceasta pe mai realistul Episcop Maxim de Serpuhov.

Dar după câţiva ani acest optimism a dispărut în mod evident, căci un martor care l-a văzut în primăvara lui 1931 în lagărul de concentrare Mai Guba din nordul îndepărtat l-a auzit spunând: „Înainte nu există nimic altceva decât suferinţă”. În vara aceluiaşi an, el a fost eliberat din acest lagăr şi exilat timp de 3 ani pe malul râului Onega în regiunea Arhanghelsk, unde, potrivit unor relatări, el a fost în contact cu ierarhii din catacombe, mitropolitul Iosif şi episcopul Damaschin. Târziu, în 1933, el a fost trimis într-un exil încă mai îndepărtat în Siberia, şi după aceasta nu s-a mai auzit niciodată nimic despre el.

Dar dacă se cunosc puţine despre viaţa şi pătimirile acestui nou mărturisitor, spiritul său curajos şi intransigent este arătat în documentele pe care le-a lăsat în urmă, care acuză serghianismul că este o eroare profundă care neagă însăşi natura Bisericii lui Hristos.

 

* * *

 

Epistolele episcopului Victor

Schisma serghianistă din 1927

9. Scrisoare către mitropolitul Serghie

Document din 16 decembrie 1927

 

Înalt prea sfinţite, milostiv arhipăstor, prea cinstit şi drag vlădică,

În octombrie, cu dragostea unui fiu, am avut îndrăzneala de a-mi exprima faţă de înalt prea sfinţia voastră mâhnirea cu privire la distrugerea dezastruoasă a Bisericii Ortodoxe care a început ,,ca un principiu de administrare”.

O astfel de distrugere a Bisericii lui Dumnezeu este consecinţa cu totul firească şi inevitabilă a căii pe care aţi aşezat-o prin ,,Declaraţia din 16 iulie” a înalt prea sfinţiei voastre, o ,,Declaraţie” care pentru noi cei smeriţi şi cu frică de Dumnezeu şi pentru toţi oamenii iubitori de Hristos este cu totul inacceptabilă.

De la început până la sfârşit este plină de neadevăr dureros, şi este o batjocură, tulburând profund sufletele credincioşilor împotriva Sfintei Biserici Ortodoxe şi împotriva poziţiei noastre în mărturisirea adevărului lui Dumnezeu. Şi printr-o trădare a Bisericii lui Hristos până la batjocorirea ,,profanului”, este cea mai dureroasă lepădare de propria mântuire, o lepădare de Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru.

Acest păcat, aşa cum adevereşte Cuvântul lui Dumnezeu, nu este mai mic decât nici o erezie sau schismă, ci este chiar incomparabil mai mare, deoarece îl aruncă pe om de îndată în prăpastia distrugerii, potrivit Cuvântului nemincinos: Cela ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor … (Matei 10, 33).

Atâta vreme cât a fost în puterea noastră, ne-am păzit pe noi înşine şi turma noastră ca să nu fim părtaşi la acest păcat, şi din acest motiv noi am trimis înapoi Declaraţia însăşi. Acceptarea Declaraţiei ar fi fost o mărturie înaintea lui Dumnezeu a dezinteresului şi indiferenţei noastre faţă de Preasfânta Biserică a lui Dumnezeu, Mireasa lui Hristos.

Din frică de Dumnezeu, eu găsesc acum inacceptabil de asemenea decretul înalt prea sfinţiei voastre cu privire la transferul meu: „Mă tem – aşa cum îmi scrie un ierarh – ca nu cumva o expresie a ascultării din partea noastră să fie considerată de către ‘ei’ (Sinodul) ca o aprobare a ceea ce ‘ei’ au făcut”. Şi, prin urmare, dacă mi s-ar acorda libertate totală de mişcare – ceea ce nu am, fiind exilat administrativ –, atunci m-aş întreba: nu va trebui oare să răspund înaintea lui Dumnezeu pentru această ascultare, pentru că în esenţă mă uneşte cu oameni care s-au despărţit de Dumnezeu ? Şi că Declaraţia de fapt este vrednică de multe lacrimi, şi că îl desparte pe om de Dumnezeu – cu privire la aceasta am expus gândurile mele separat, în forma unei scrisori către prieteni, care este anexată aici.

Şi ce se poate spune despre viitor ? Pentru viitor m-aş ruga lui Dumnezeu – şi nu numai eu, ci întreaga Biserică Ortodoxă de asemenea – ca El să nu vă împietrească inima, aşa cum a făcut odinioară cu inima lui Faraon, ci să vă dea harul de a recunoaşte păcatul pe care l-aţi comis şi de a vă pocăi toată viaţa. Atunci toţi credincioşii cu bucurie şi cu lacrimi de mulţumire către Dumnezeu vor veni din nou la înalt prea sfinţia voastră ca la un tată, păstorii ca la un conducător al păstorilor, şi întreaga Biserică Rusă ca la capul ei sfinţit. Duşmanul v-a ademenit şi v-a sedus a doua oară[1] cu ideea unei organizări a Bisericii. Dar dacă preţul plătit pentru această organizare este că Biserica lui Hristos însăşi nu mai este casa dătătoare de harul mântuirii pentru oameni, şi cel care a primit organizarea încetează să fie ceea ce a fost – pentru că este scris: Facă-se curtea lui pustie, şi să nu fie cine să locuiască întru ea; şi episcopia lui să o ia altul (Faptele Apostolilor 1, 20) –, atunci ar fi mai bine pentru noi ca niciodată să nu avem nici un fel de organizare.

Ce folos este dacă noi, devenind prin darul lui Dumnezeu temple ale Sfântului Duh, ajungem pe neaşteptate nevrednici, cu toate că în acelaşi timp primim o organizare pentru noi înşine ? Nici unul. Fie ca întreaga lume materială văzută să piară; fie ca mai important să fie în ochii noştri acea pierzare a sufletului la care va fi supus cel ce arată astfel de pretexte aparente pentru păcat.

Dar dacă împietrirea inimii înalt prea sfinţiei voastre a ajuns departe şi nu rămâne nici o nădejde de pocăinţă, şi pentru această situaţie avem cuvânt care să ne lumineze: Pentru aceea ieşiţi din mijlocul lor, şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de necurăţie să nu vă atingeţi; şi eu voiu primi pre voi. Şi voiu fi vouă Tată, şi voi veţi fi mie fii şi fete, zice Domnul Atotţiitorul (II Corinteni 6, 17-18).

Fratele întru Hristos al înalt prea sfinţiei voastre, prea cuvioase păstor, sincer devotatul

Episcopul Victor

 

* * *

 

10. O scrisoare către prieteni

Document din decembrie 1927

 

Căutaţi să nu vă amăgiţi

(Luca 21, 8)

Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi !

Prea iubiţi prieteni ! Cu mare mâhnire în inimă vă vorbesc despre o nouă înşelare, prin care duşmanul nostru diavolul doreşte să momească sufletele creştinilor pe calea pierzării, lipsindu-i pe ei de harul mântuirii veşnice. Şi această înşelare – vai nouă, păcătoşilor – este mult mai amară decât primele trei: cele ale Bisericii Vii, renovaţioniştilor şi grigorienilor, a căror nebunie a fost evidentă tuturor fără dificultate, pe câtă vreme nu oricine poate discerne caracterul distrugător a înşelării din urmă, şi acest lucru este în mod special dificil pentru cei ale căror minţi şi inimi sunt întoarse către lucrurile pământeşti, de dragul cărora oamenii obişnuiesc să se lepede de Domnul. Dar fie ca toată lumea să ştie că ultima Declaraţie din 16/29 iulie a acestui an a mitropolitului Serghie este o trădare clară a Adevărului (potrivit Ioan 14, 6).

Pe cine au trădat semnatarii Declaraţiei şi de cine s-au lepădat ei ? Ei s-au lepădat de Prea Sfânta Biserică Ortodoxă, care este întotdeauna şi în toate curată şi sfântă, neavând în sine întinăciune, nici prihană, sau altceva de acest fel (Efeseni 5, 27). Ei au dat naştere unei judecăţi deschise împotriva ei în faţa întregii lumi; ei au legat-o şi au lăsat-o în voia batjocurii ,,profanilor”, ca pe o răufăcătoare, ca pe o ucigaşă, ca pe o trădătoare a Prea Sfântului ei Mire, Hristos – Adevărul Veşnic, Dreptatea Veşnică. Ce lucru îngrozitor …

Sfânta Biserică, pe care Domnul o au câştigat cu sângele său (Faptele Apostolilor 20, 28) din lumea aceasta, şi care este Trupul Său (potrivit Coloseni 1, 24), şi este pentru noi toţi casa dătătoare de harul mântuirii veşnice din această viaţă a pierzării – acum această dumnezeiască şi sfântă Biserică a lui Hristos este adaptată pentru a sluji intereselor nu numai străine ei, ci chiar cu totul incompatibile cu dumnezeirea şi libertatea ei duhovnicească. Mulţi creştini umblă ca nişte vrăjmaşi ai Crucii lui Hristos, spune apostolul; ei cele pământeşti cugetă (politica), uitând că petrecerea noastră în ceruri este (Filippeni 3, 18-20) – că nu avem aici cetate stătătoare, ci pre aceea ce va să fie căutăm (Evrei 13, 14). Şi ce fel de unire poate exista între Biserica lui Dumnezeu şi autoritatea civilă, de orice fel ar fi ea, când scopurile activităţii celei din urmă sunt orientate exclusiv într-o direcţie material-economică, şi, în timp ce la suprafaţă aceste scopuri ar putea fi morale, în realitate sunt străine de credinţa în Dumnezeu şi chiar ostile lui Dumnezeu ? În acelaşi timp, ţelurile activităţii Bisericii sunt exclusiv duhovniceşti şi morale, şi prin credinţa în Dumnezeu ele îl duc pe om dincolo de hotarele vieţii pământeşti pentru dobândirea harului dumnezeiesc al bunurilor cereşti veşnice. Nu ştiţi că dragostea lumii acesteia vrajbă este către Dumnezeu ? Deci oricare va vrea să fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face (Iacov 4, 4).

Prin urmare, Biserica lui Hristos prin însăşi natura ei nu poate fi nicicând un soi de organizaţie politică, altminteri ea încetează să fie Biserica lui Hristos, Biserica lui Dumnezeu, Biserica mântuirii veşnice. Şi dacă acum prin Declaraţie Biserica este unită cu regimul civil, aceasta nu este o simplă manevră exterioară, ci, laolaltă cu o ofensă teribilă, o distrugere a Bisericii Ortodoxe, este de asemenea comis aici monstruosul păcat al lepădării Adevărului Bisericii, un păcat care nu poate fi justificat de dobândirea nici unui bun pământesc pentru Biserică. Să nu-mi spuneţi că în acest fel a fost formată o Administraţie Centrală şi sunt alcătuite administraţiile locale, şi este obţinut aspectul calmului exterior pentru Biserică, sau, aşa cum spune Declaraţia, „o existenţă legală a Bisericii” – toţi cei care mai înainte au fost prinşi de duşmanul nostru diavolul şi au căzut din Biserica Ortodoxă iubesc de asemenea să spună acestea şi lucruri asemănătoare. Dar care este folosul dacă noi înşine, fiind făcuţi şi fiind numiţi biserici ale lui Dumnezeu (potrivit II Corinteni 4, 16), am devenit nevrednici şi dezgustători în ochii lui Dumnezeu, în timp ce primim o administraţie exterioară pentru noi ? Mai degrabă, noi putem să nu avem niciodată nici un fel de administraţie, putem să rătăcim, chiar neavând unde să ne plecăm capul, după chipul celor despre care s-a spus odinioară: În cojoace au umblat şi în piei de capre; lipsiţi fiind, necăjiţi, de rău supăraţi; (cărora nu era lumea vrednică), în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evrei 11, 37-38). Dar cu ajutorul unor astfel de pătimiri pot fi păstrate sufletele ortodoxe în harul mântuirii, de care sunt lipsiţi toţi cei care sunt prinşi de diavolul cu astfel de pretexte exterioare. Vai lumii de sminteli ! Că nevoie este să vină smintelile; fiecare suflet trebuie să fie încercat şi fiecare loc trebuie cernut, astfel încât grâul să poată fi separat de paie, chiar dacă în cantitate mică, deoarece sunt puţini aleşi, a spus Domnul; dar vai omului aceluia prin care vine sminteala ! (Matei 18, 7). Dar haideţi, prieteni ai mei, să nu aducem nici o ofensă Bisericii lui Dumnezeu, ca să nu fim condamnaţi la Judecata Domnului.

Căutaţi să nu vă amăgiţi, că mulţi vor veni întru numele meu … şi pre mulţi vor înşela, ne avertizează Domnul (Luca 21, 8; Matei 24, 5). Şi sfântul apostol, arătându-şi grija faţă de noi, spune: Socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi. Răscumpărând vremea, că zilele rele sunt (Efeseni 5, 15-16).

Fie ca Domnul să nu împietrească inimile celor care au semnat Declaraţia, ci fie ca ei să se pocăiască şi să se întoarcă şi fie ca păcatele lor să fie curăţite. Dar dacă nu este aşa, atunci haideţi să ne îngrădim de comuniunea cu ei, ştiind că a fi în comuniune cu cei care au căzut este propria noastră lepădare de Hristos Domnul.

Prieteni ai mei, dacă noi credem cu adevărat că în afara Bisericii Ortodoxe omul nu are mântuire, atunci când adevărul ei este pervertit noi nu putem rămâne credincioşii ei indiferenţi în întuneric, ci trebuie să mărturisim înaintea tuturor adevărul Bisericii. Şi dacă alţii, chiar în număr nemăsurat, chiar ierarhi întâistătători, rămân indiferenţi şi pot chiar să-şi folosească interdicţiile împotriva noastră, nu este nimic surprinzător în aceasta. La urma urmei, aceasta s-a întâmplat nu arareori în trecut, şi aşa a fost acum 4 ani când cei care s-au îndepărtat de adevăr au alcătuit sinoade şi s-au numit pe sineşi Biserica lui Dumnezeu şi, pretinzând a fi preocupaţi de canoane, au pus interdicţii împotriva celor care nu s-au supus nesăbuinţei lor; dar ei au făcut toate acestea spre ruşinea lor şi spre pieirea lor veşnică[2].

Iar credincios este Domnul, care va întări pre voi, şi vă va păzi de cel viclean. … Iar Domnul să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu, şi răbdarea lui Hristos (II Tesaloniceni 3, 3, 5).

 

Episcopul Victor

 

[1] N.tr. din limba rusă: Mitropolitul Serghie s-a alăturat ‘Bisericii Vii’ şi apoi s-a ‘pocăit’. N.r.: Despre Biserica Vie, a se vedea Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920 şi O scurtă privire asupra raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi ,,Biserica Vie” sub jugul bolşevicilor.

[2] N.r.: Se referă la Sinodul convocat de renovaţionişti în 1923. A se vedea linkurile din nota anterioara.

Din aceeasi categorie...