Sfintii din catacombele Rusiei (XIII)

SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (XIII)

de profesor I.M. Andreev

Episoadele anterioare

 

Părinţii Ismail şi Mihail

Fraţii preoţi din catacombe

 

Această relatare a fost compilată din materialul oferit de dl. şi dna. A. Makuşinski, care locuiau în zona Petrogradului (Leningradului) până la cel de-al doilea război mondial, şi cele de mai jos sunt cuvintele lor. Dl. Makuşinski, acum în vârstă de 90 ani, a fost în copilăria sa membru al corului de băieţi al Sfântului Ioan de Kronstadt.

 

Ismail şi fratele său mai tânăr, Mihail Rojdestvenski, erau fiii unui preot din Novgorod şi şi-au petrecut anii copilăriei în acel oraş. Mai târziu, Ismail a absolvit Academia Teologică din Petersburg, s-a căsătorit şi a devenit preot la Biserica Schimbarea la Faţă a Domnului din apropiere de Petrograd, ducând o viaţă de preot foarte serioasă şi conştiincioasă. După Declaraţia din 1927 a mitropolitului Serghie, el a devenit un ,,iosifit”[1] de neclintit, opunându-se cu putere „legalizării” Bisericii şi mergând cu paşi fermi pe calea sfinţilor apostoli şi mărturisitori, ceea ce a condus desigur la persecutarea sa. Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oi. Noi l-am auzit odată spunând: „Eu merg pe Golgota; cine mă va urma ?!” Şi a mers departe, în nordul îndepărtat, în regiunea gheţurilor veşnice, de unde era aproape cu neputinţă pentru cel care era trimis acolo în acele vremuri să se mai întoarcă. Dar pentru sufletele celor care îl respectă şi îl iubesc el este viu şi, bineînţeles, în momente dificile i se cere ajutorul …

Cu privirea sa sinceră şi curată, părintele Ismail a atras mulţi credincioşi. Noi locuiam nu departe de locul unde era biserica lui, şi în jurul nostru se răspândeau zvonuri despre acest păstor deosebit de respectat, remarcabil. Noi am vizitat pentru prima oară biserica sa în 1926 şi după aceasta am luat o hotărâre definitivă de a veni la biserica sa în fiecare duminică şi zi de sărbătoare. Ascultându-i cu atenţie predicile şi văzând felul său pătrunzător, atent, conştiincios de a sluji, noi ne-am simţit din ce în ce mai bine acolo.

Părintele Ismail Rojdestvenski

Mulţi oameni veneau la liturghie şi la privegherea de toată noaptea. Uneori nu toţi puteau să intre în biserică, şi ei stăteau în grădină şi aşteptau negreşit până când părintele va ieşi şi îi va binecuvânta. De asemenea, erau câteva femei posedate de aproape şi de mai de departe. Ele îl iubeau pe părintele Ismail foarte mult, chiar dacă prezenţa lui provoca uneori adevărate drame în ele. Ele ţipau, ameninţau, scuipau, şi adeseori cădeau pe podea făcând spume la gură. Dar părintele Ismail trebuia doar să citească rugăciunile, apăsând sfânta cruce pe buzele lor, ca să oprească toate acestea, şi într-un minut ele deveneau normale, sculându-se în picioare şi privind în jur. Am fost martor la aceasta nu doar o dată. Femeile care pătimeau uneori tremurau chiar la vederea fiilor săi duhovniceşti devotaţi, ascultători.

Nu vom uita niciodată fenomenul extraordinar pe care l-am observat în timpul unei rugăciuni pe care părintele Ismail a săvârşit-o înaintea icoanei Maicii Domnului ,,Alinarea întristărilor noastre”. Pe când părintele Ismail citea Evanghelia, înaintea ochilor noştri a apărut un norişor trandafiriu înconjurând capul său ca o aureolă. Aceasta s-a întâmplat nu cu mult înainte de arestarea sa şi moartea sa mucenicească în 1937.

Nu mai puţin uluitor, nu numai pentru noi ci pentru mulţi alţii din biserică, a fost un caz de înainte-vedere a acestui preot remarcabil. Un om care locuia la 15 mile depărtare nu venise niciodată la biserica noastră, chiar dacă auzise despre acest preot excepţional care atrăgea oamenii la el. Într-o duminică s-a hotărât să verifice zvonurile, şi a venit. La sfârşitul liturghiei, stând în mulţimea de credincioşi, el l-a auzit pe părintele Ismail spunând: „Îţi mulţumesc, robule al lui Dumnezeu Petru, că te rogi pentru mine”, şi s-a uitat în direcţia lui. El era într-adevăr Petru, şi acest lucru l-a uimit atât de mult încât din acea zi a devenit un membru constant al bisericii şi un om apropiat de părintele Ismail.

Însă bietul nostru părinte Ismail cunoştea şi mâhnirea, venită chiar de la cei apropiaţi ai săi. După ce a început să săvârşească slujbe în taină în Biserica din catacombe, odată, la ora 23, el a bătut la uşa noastră, rugându-ne să-l găzduim peste noapte. În acea perioadă, el nu mai avea propria locuinţă lângă biserică, de vreme ce totul îi fusese luat. El mergea din casă în casă şi stătea oriunde oamenilor nu le era frică să-l primească. De data aceasta, după ce a mers pe drumul întunecat, neluminat, de la fiica lui duhovnicească până la noi, el ne-a spus printre altele că ea îl izgonise în mod neaşteptat. După ce a petrecut noaptea cu noi, el a plecat în drumul său; dar nu şi-a schimbat câtuşi de puţin atitudinea faţă de fiica lui duhovnicească, ştiind că a fost silită să facă astfel deoarece poliţia secretă îl căuta pentru a-l aresta, şi ea avea o familie pe care trebuia să o protejeze.

Odată, o femeie care nu îi era foarte cunoscută părintelui Ismail a venit să se mărturisească. Când s-a întors acasă, probabil pentru a-i face plăcere fiicei sale care era căsătorită cu un ateu, ea a declarat că preotul a lovit-o în timp ce o binecuvânta. Părintele Ismail avea obiceiul de a întipări, ca să spunem aşa, semnul crucii pe frunte şi pe umeri. A urmat un proces, iar el a fost condamnat la muncă silnică. Când s-a întors acasă după 3 ani, a fost arestat din nou şi trimis în exil pentru 10 ani, care s-au dovedit a fi fatali: nu s-a mai auzit niciodată de el. Avea doar 45 ani şi a lăsat în urmă o soţie şi un fiu de 3 ani. Când l-au văzut pentru ultima oară, oamenii au vrut să fugă după tren, dar loviturile de puşcă ale soldaţilor Armatei Roşii i-au îndepărtat. Ne vom aminti întotdeauna de ochii săi cenuşii strălucitori, tot atât de curaţi ca ai unui copil, şi puţin naivi; zâmbetul său şi binecuvântarea sa de la fereastră …

 

Profesorul I.M. Andreev, care participa la slujbele părintelui Ismail din Biserica din catacombă din regiunea Petrograd, ne-a înştiinţat că părintele Ismail a fost executat prin împuşcare în 1937, în timpul epurării din vremea lui Ejov.

Încă mai tragică a fost soarta fratelui părintelui Ismail, Mihail, care era cu 6 ani mai tânăr, care a fost hirotonit preot în 1927 sub influenţa fratelui său şi la început a slujit împreună cu el în biserica sa. Când părintele Ismail a fost arestat, el i-a încredinţat în întregime purtarea de grijă pentru turma sa părintelui Mihail.

Părintele Mihail după întoarcerea sa de la închisoare

Părintele Mihail şi fiica sa

Înţelegerea profundă a creştinismului pe care o avea părintele Mihail şi credinţa lui în viaţa viitoare, pentru care viaţa pământească vremelnică este doar o pregătire, uneori îi uimea pur şi simplu pe oameni. Şi astfel turma în continuă creştere era atrasă de părintele Mihail exact aşa cum fusese atrasă de fratele său arestat. El săvârşea sfintele slujbe, care la început se făceau încă în biserică, cu veneraţie, pătrundere şi atenţie. Predicile sale, pe care el le considera indispensabile, erau pătrunse de dorinţa de a-i învăţa pe oameni să-L iubească pe Dumnezeu deplin, cu o dragoste adevărată, jertfelnică de sine, pregătind sufletul pentru necazurile inevitabile şi probabil pentru moartea pentru El.

Agapele de neuitat de după liturghie erau o mare bucurie, în ciuda hranei sărace şi, în plus, a posturilor respectate cu stricteţe ! La masă stăteau oameni săraci şi nenorociţi. Faţă de toţi, părintele Mihail avea aceeaşi atitudine; el încuraja pe toată lumea. După ce un astfel de sărac era înmormântat fără cheltuială, văduva era tratată cu deosebită blândeţe şi i se cerea să mănânce la masa comună în toate cele 40 zile de după aceea. Aceasta era o familie apostolică; toţi erau rude şi apropiaţi, fiecare suferind pentru ceilalţi. Neavând aproape nici un venit, de vreme ce turma lor era foarte săracă, ambii fraţi trăiau cu un singur gând: să ajute, mai degrabă decât să primească.

În acele vremuri înfricoşătoare, când oamenii erau închişi şi exilaţi fără proces sau investigaţii, doar pentru credinţa în Dumnezeu, părintele Mihail mergea numaidecât oriunde era chemat, riscându-şi viaţa, susţinut doar de credinţa sa în atotprezenţa lui Dumnezeu. El mergea chiar la atei convinşi în orele dinaintea morţii lor, dacă prin inspiraţie de Sus nădăjduia să le trezească sufletele îngheţate. Şi un ateu muribund se uita la faţa care se apleca deasupra lui cu dragoste, se înmuia şi … se pocăia.

În 1934, părintele Mihail a fost arestat de asemenea împreună cu soţia lui şi trimişi în exil în diferite locuri; cei doi copii ai lor au fost luaţi de bunici. După 3 ani el a fost eliberat, şi atunci putea sluji doar în taină, neavând nici măcar dreptul la un loc unde să stea. Soţia lui nu a putut îndura o astfel de viaţă de suferinţă, şi fiind eliberată din închisoare nu s-a întors la el, ci şi-a găsit un alt bărbat. Cu toate acestea, părintele Mihail aştepta să o vadă când ea venea să-şi viziteze copiii. El nu avea o casă unde să-şi poată vedea soţia sau copiii, şi desigur nu se putea întâlni cu ei la slujbele din catacombe; astfel el se întâlnea cu soţia lui în diferite locuri din ţară, şi îi vedea pe copii adeseori la noi acasă. Odată, ea a vrut să-i ducă pe copii în vizită la casa ei din Alma Ata. Părintele Mihail ne-a rugat să venim cu el să-i vedem în staţia de tren. Biletele fuseseră deja cumpărate şi noi stăteam acolo aşteptând [să plece] trenul, când deodată fetiţa a declarat că ea nu vroia să meargă, ci vroia să rămână cu tatăl ei. Însă băiatul a mers, şi când s-a întors el era deja destul de schimbat.

După declaraţia serghianistă, părintele Mihail a devenit bineînţeles iosifit ca fratele său, şi el nu ne-a permis să avem nici o legătură cu Biserica serghianistă. Odată el s-a supărat foarte tare pe mine doar pentru că m-am întors să mă uit într-o biserică serghianistă în timp ce mergeam pe stradă.

După ce a izbucnit cel de-al doilea război mondial, viaţa a devenit încă mai înfricoşătoare. Atunci părintele nostru şi-a înmulţit rugăciunea şi a început să-i pregătească pe toţi să accepte o cruce şi mai grea. Toţi eram deja pregătiţi pentru moarte. Undeva într-un sătuc, într-o colibă situată departe de drumul principal, slujbele începeau la 5 dimineaţa. Când şi unde aveau să se ţină slujbele se transmitea prin viu grai, şi oamenii se adunau, dar încercau să vină separat, la momente diferite, pentru a nu atrage atenţia nimănui. După aceea, de asemenea, oamenii plecau separat, câte unul.

Erau puţini oameni la slujbe. Fiecare persoană era binecunoscută părintelui Mihail, toţi „oamenii noştri”. Nici o persoană nouă nu era acceptată în Biserica din catacombă până când ea, viaţa şi vederile ei nu erau cercetate. Dacă spuneai cuiva din afară, puteai să devii fără să vrei un trădător.

În locul unei mese de altar se afla o masă simplă; pe ea erau o Evanghelie, o cruce şi sfântul potir. Pe pereţi erau icoane. Cei care aveau să cânte se adunau la intrare. Erau multe candele, şi ele luminau încăperea. Se procurau lumânări din ceară de albine, evident de la cei care le făceau. Totul era liniştit, ordonat, smerit. La citire şi la cântare nu se îngăduia să fie adăugată sau eliminată nici o literă; slujbele erau absolut complete.

Până să înceapă proscomidia, toţi se adunau pentru liturghie. Nimeni nu poate uita aceasta niciodată ! O astfel de rugăciune nu poate fi trăită din nou în întreaga viaţă ! Părintele Mihail cu braţele întinse şi cu lacrimi curgându-i pe obraji … Toţi plângeam împreună, atât pentru noi, cât şi pentru el, care avea, în afară de orice altceva, încercări atât de mari în propria familie. El slujea încet, pătrunzător … Când lătrau câinii afară, inimile noastre îngheţau; dar pentru aceasta eram chemaţi, încercând să ne întărim.

Starea sufletească a cuiva la astfel de slujbe din catacombe este greu de exprimat în cuvinte omeneşti. Nu este deloc ca o slujbă în Biserica noastră rusă liberă din diasporă, cu toate că este aceeaşi ortodoxie. În primul rând, este curaj deplin, pace a sufletului, o bucurie cerească, nepământească, dorinţa de a nu pleca, de a nu înceta rugăciunea. Nu doreai decât să fii cu cei credincioşi; fie ca ei să ne ia pe toţi, să ne lipsească de viaţă !

Slujba de Paşti era cu totul cerească. Părintele Mihail era îmbrăcat în veşminte albe de in. Chipul lui era de neuitat; strălucea cu totul dinlăuntru, cu un zâmbet ceresc, îngeresc.

Părintele Mihail rămânea întotdeauna calm. În momente care puteau fi periculoase, când el, neavând un acoperiş pentru sine şi de dragul turmei sale nedorind să fie arestat, îşi petrecea noaptea cu noi, dintr-odată toată teama noastră dispărea şi eram gata să mergem cu el oriunde ar fi fost trimis. El era atât prieten, cât şi frate, şi tată, şi mamă. Dacă trebuia să slujească la noi în casă, venea în haine civile cu o valiză în mână care conţinea veşmintele, şi, la adăpostul zgomotului făcut de aragazul cu petrol din bucătăria comună, slujea în linişte şi pace. Şi Dumnezeu îl păzea !

Cuvintele pe care ni le-a spus părintele Mihail ultima dată când l-am văzut au fost remarcabile. Cel de-al doilea război mondial era în plină desfăşurare. Duşmanul care se apropia bombarda deja Leningradul, când părintele Mihail ne-a vizitat în taină noaptea, fiind în drum spre fiica sa duhovnicească din oraş pentru a-i da sfintele taine. Toate rugăminţile noastre de a nu merge din cauza pericolului, sau de a merge cu noi în teritoriul ocupat, au fost în zadar, şi nimic nu-l putea opri. Stătea la masa noastră, ne-a chemat aproape de el, şi a spus: „Ascultaţi cu atenţie. Acum toţi suntem pe punctul de a ne despărţi. Mulţi dintre noi nu vor rămâne în viaţă, vor fi omorâţi. Dar ţineţi minte: indiferent unde veţi fi, în ceasul morţii voastre eu voi veni la voi, vă voi mărturisi şi vă voi da sfânta împărtăşanie şi eu însumi vă voi conduce în împărăţia cerurilor la altarul lui Dumnezeu, dând mărturie pentru voi; pentru că fratele meu, părintele Ismail, v-a încredinţat mie, ca să am grijă de voi ca fii duhovniceşti, şi eu trebuie să dau răspuns pentru voi”.

Acestea au fost ultimele sale cuvinte către noi. S-a ridicat, ne-a binecuvântat şi a plecat în noaptea plină de arme, foc şi moarte.

Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu; dar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Marcu 13, 13).

 

[1] A se vedea Mitropolitul Iosif al Petrogradului şi începutul Bisericii din Catacombe.