Sfintii din catacombele Rusiei (XIII)

SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (XIII)

Episoadele anterioare

Episcopul schimnic Macarie

Episcopul rătăcitor din catacombe

Tot ceea ce ştim despre episcopul schimnic Macarie este conţinut în cele două mărturii care urmează; dar puţinul acesta este deja suficient pentru a prezenta o imagine a unui om sfânt, un nou mucenic al catacombelor secolului XX care sunt descrise aici. Ambele mărturii sunt ale ruşilor ortodocşi care ei înşişi au trăit jugul comunist şi au fugit în occident în timpul celui de-al doilea război mondial şi au scris despre experienţa lor. Ambele relatări sunt la prima mână; detaliile despre viaţa din catacombe a episcopului Macarie din cea de-a doua relatare au fost auzite de părintele Gherasim chiar din gura episcopului.

În apropiere de Petrograd, la începutul anilor ‘1930, rămăsese încă o mică mânăstire, unde mulţi veneau în pelerinaj – Sihăstria Sfântul Macarie Romanul.

Într-o dimineaţă devreme ne-am urcat într-un tren şi am călătorit spre gara Liuban. Eram 30 care mergeam în pelerinaj. Ne-am oprit să bem nişte ceai la metocul mânăstirii din oraş, şi apoi am pornit pe jos spre mânăstire.

La început, drumul era printre lanuri. În jurul nostru, spice de secară se legănau la unison, apoi am traversat lanuri de ovăz care foşneau, apoi lanuri roz de hrişcă, în care vântul făcea valuri colorate violet. Fiind orăşeni, ne-am bucurat de spaţiul deschis, de soare, de natură.

După ce ne-am odihnit într-un sat, am intrat în pădure. Părintele P., care ne conducea, a început să spună pe dinafară acatistul Maicii Domnului Bucuria tuturor scârbiţilor. Toţi preluam refrenul şi apoi icoasele canonului. Rugăciunea a durat mult timp; în cele din urmă, ultima notă s-a stins, dar pădurea continua să se întindă înainte, la fel de deasă şi de nesfârşită ca întotdeauna. Toţi eram obosiţi şi am devenit tăcuţi. Picioarele au început să ne doară şi să se umfle. Pantofii ne-au ros până când au început să ne doară călcâiele. Trupurile ne dureau.

Am tot mers – nu era capăt la pădurea verde şi deasă. Deja se însera, şi noi încă nu ştiam cât de departe trebuia să mergem. De pe o parte a pădurii a apărut luna; razele ei se amestecau cu amurgul, în timp ce noi continuam să mergem. În cele din urmă am ajuns la un luminiş din pădure. De pe deal curgea un pârâiaş, şi mai departe de acolo a apărut o biserică lungă. Pe cer se profila o clopotniţă, sub care era acoperişul de culoare închisă al clădirilor mânăstirii. Şi apoi de la distanţă a venit spre noi sunetul slab al clopotului mânăstirii. Nu mai auziserăm clopotul unei mânăstiri de atât de multă vreme, şi toţi am înviat şi aproape în fugă am coborât panta, nădăjduind să ajungem la timp pentru slujba de priveghere.

Aici, cu mult timp în urmă, pe o mică insulă de pământ ferm, înconjurată din toate părţile de mlaştini de nestrăbătut, s-a aşezat şi a dus o viaţă de pustnic Sfântul Macarie Romanul. Mormântul închis cu sfintele sale moaşte se afla în biserica mânăstirii. Pe locul chiliei sale s-a construit un mic paraclis. Călugării au asanat un spaţiu mare din mlaştină pentru biserică şi clădirile mânăstirii, au amenajat cărări, au asanat şi au cultivat bucăţi de pământ pentru lanuri şi grădini de legume. Bolşevicii au confiscat terenurile, lipsindu-i pe monahi de mijloacele de trai. Credincioşii aduceau din oraş saci de pâine uscată, şi monahii îi utilizau şi coceau pâine pentru masa comună a monahilor şi pelerinilor.

Mulţi săraci şi nebuni pentru Hristos îşi găsiseră refugiu în mânăstire. Unul dintre aceştia era Mişa, care era binecunoscut tuturor din Lavra Alexandru Nevski din Petrograd. Vocea sa puternică ne era familiară, şi noi îl respectam pe acest bătrân cu părul alb şi cu ochi negri plini de tinereţe. Îmi amintesc că odată medicul făcuse o treabă proastă extrăgându-mi unul din dinţi, şi maxilarul mi-a fost umflat câteva luni şi mă durea tare. Trebuia să port un bandaj. Mişa a venit la mine odată în timpul liturghiei şi mi-a şoptit la ureche: „Du-te la Mânăstirea Novodevici, ia ulei din candela din faţa icoanei Mucenicului Antipa şi unge-ţi obrazul cu el. Uită-te la tine – crezi că eşti deştept, ducându-te să capeţi vindecare de la un medic”. M-am întors, dar el plecase deja. Aşadar m-am dus la liturghie la Mânăstirea Novodevici, dar maicile care vindeau lumânări nici măcar nu ştiau unde aveau o icoană a Mucenicului Antipa. Cu greu am reuşit să găsim o icoană mică. Am făcut aşa cum îmi spusese Mişa: mi-am uns obrazul cu ulei şi am luat ulei din candelă cu mine. Şi curând totul a trecut: inflamaţia a dispărut şi maxilarul a încetat să mă mai doară. Acest Mişa fusese mai înainte un intelectual ateu, inginer. Dar când Domnul i-a atins inima, acest lucru l-a şocat atât de mult, încât a luat asupra sa un mod de viaţă strict ascetic şi a devenit nebun pentru Hristos. După întâlnirea mea cu el în mânăstire a dispărut. Noi am auzit că el fusese arestat şi împuşcat din capriciul unui anchetator.

Era o perioadă foarte dificilă şi înfricoşătoare atunci când am vizitat mânăstirea. „Roagă-te la Sfântul Macarie şi la icoana Maicii Domnului din Iviron !”, m-a mângâiat părintele N.. Icoana Maicii Domnului din Iviron de la mânăstire era una deosebită. Sfânta Fecioară era pictată în veşmânt monahal complet cu mantie şi cu o aţă de metanii în mâinile ei.

Întâistătătorul mânăstirii, episcopul Macarie, luase schima mare, cu greu părăsea vreodată chilia sa, şi rareori vorbea cu pelerinii, cu excepţia câtorva dintre fiii săi duhovniceşti. De câteva ori noi ne-am întâlnit cu el pe coridor şi în biserică. Dar, în cele din urmă, am avut ocazia de a-l vizita şi a vorbi cu el. Închis în sine, serios, trist, el făcea o impresie profundă asupra pelerinilor; şi dacă cineva se purta zgomotos sau în general nepotrivit, sau lipsea de la slujbele bisericii, vlădica, prin ucenicul său de chilie, cerea unei astfel de persoane să părăsească mânăstirea. Tinerilor le era mai degrabă frică de el şi încercau din răsputeri să nu încalce rânduielile monahale stricte.

Slujba de dimineaţă începea la 4 dimineaţa, urmată de prima liturghie. Apoi urmau, la ora 9, o altă liturghie şi un acatist care se terminau între prânz şi ora 13. Apoi era masa. La ora 16 era vecernia sau slujba de priveghere, un acatist şi după el un parastas. Slujbele se terminau între orele 20-21. După aceasta era cina şi pe la miezul nopţii slujba de noapte.

După ce am stat ceva vreme, în sfârşit a trebuit să mă întorc în oraş. În oraş, în biserica metocului, am luat parte la privegherea de toată noaptea. Am stat mult timp în genunchi în faţa icoanei Sfântului Macarie. Părea că mă încuraja cu privirea sa. Şi, într-adevăr, totul a decurs bine şi m-am întors fără să fiu arestată.

Am vizitat sihăstria încă de câteva ori. Pe un ger cumplit, la sfârşitul postului Naşterii Domnului, noi am venit la mânăstire pentru a fi împreună cu monahii la prăznuirea Sfântului Macarie. Părintele P. vroia să primească taina sfântului maslu de la vlădica. Clericii noştri făceau sfântul maslu nu numai pentru cei grav bolnavi; în acele vremuri înfricoşătoare, toţi trăiau sub ameninţarea constantă cu o moarte violentă neaşteptată, sau în condiţii în care era cu neputinţă să primească sfintele taine. Monahii şi câţiva dintre credincioşii mireni se adunau de obicei în postul Naşterii Domnului sau în postul mare pentru a primi sfântul maslu.

În acea zi, părintele P. slujea liturghia într-o mică biserică ridicată pe locul chiliei din sălbăticie a sfântului. Vlădica Macarie a venit să se roage împreună cu noi. La sfatul părintelui P., am venit la vlădica pentru binecuvântare şi am spus cererea părintelui P. pentru sfântul maslu.

„De ce doreşte atât de mult părintele P. sfântul maslu ?”, a întrebat episcopul. „El are o mare greutate pe suflet”, am răspuns eu. Vlădica s-a uitat la mine cu asprime şi dintr-odată i-au ţâşnit lacrimi din ochi. A început să suspine necontrolat. „Numai dacă ai şti ce încercări grele ne aşteaptă, cât de multă suferinţă şi chin ! Mânăstirea noastră va fi devastată, lucrurile noastre sfinte pângărite !”

El a continuat să suspine. Un frate înspăimântat vroia să se îndrepte spre vlădica, dar părintele P. l-a reţinut. Ei au plecat cu toţii în mod discret.

Eu stăteam înaintea ierarhului mâhnit, profund zguduită, cuprinsă de un presentiment al unei furtuni care se apropie. El vorbea ca pentru sine, uitând de mine. Apoi treptat şi-a venit în sine, a mers la icoana sfântului, a sărutat-o, a plecat din biserică, şi a pornit pe drumul spre mânăstire. Silueta sa înaltă, întunecată ieşea în relief în mod distinct pe albul pur al întinderii de zăpadă, care sclipea sub razele strălucitoare ale soarelui de iarnă.

În decurs de un an, profeţia lui s-a împlinit. Au avut loc arestările din „Noaptea Sfântă” (când mii de clerici şi credincioşi au fost arestaţi într-o singură noapte) şi au fost rase de pe faţa pământului toată mânăstirile şi comunităţile monahale şi laice care mai rămăseseră. În acea noapte am fost şi eu arestată.

Vlădica a fost trimis într-un lagăr de concentrare din Siberia şi a fost paznic de noapte acolo.

Maica Veronica Kotliarevskaia

[Memorii, Editura ,,Viaţa Rusă”, San Francisco, c. 1954]