Sfintii din catacombele Rusiei (XIV)
SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (XIV)
de profesor I.M. Andreev
Mitropolitul Chiril al Kazanului
Primul Locum tenens al patriarhului Tihon[1]
Înaintea morţii sale, patriarhul Tihon a lăsat un document cu privire la succesorul său temporar, Locum tenens, care avea să ocupe tronul patriarhal până când putea fi ales în mod liber un nou patriarh pentru Rusia. Programul comunist care era impus mult pătimitoarei Sfinte Rusii, şi care nu era de fapt ateist, ci mai degrabă anti-teist, făcuse deja extrem de puţin probabilă o astfel de alegere liberă. În alegerea sa a trei ierarhi succesori, patriarhul mucenic a indicat calea pe care trebuia să o urmeze Biserica: aceşti bărbaţi erau mai presus de orice cunoscuţi pentru ortodoxia strictă a credinţei şi pentru curajul de a o mărturisi, calităţi care îi pregăteau pentru a deveni mari mărturisitori ca cei pe care i-a avut Biserica în perioada timpurie a existenţei sale în catacombe. Primul dintre aceşti stâlpi ai neclintirii în Ortodoxia curată era Mitropolitul Chiril al Kazanului, o personalitate impozantă în Biserica Rusă şi un inspirator al Bisericii din catacombe.
Născut Constantin Smirnov pe 26 aprilie 1863, el a absolvit Academia Teologică din Sankt Petersburg în 1887. După căsătorie a fost hirotonit preot, dar curând a rămas văduv şi a fost tuns în monahism şi numit conducător al Misiunii Ortodoxe din Urmia. În 1904, el a fost hirotonit episcop de Gdov, vicar al eparhiei Petersburg, unde el a devenit foarte apropiat duhovniceşte de marele luminător al secolului al XX-lea, Sfântul Ioan de Kronstadt. Sfântul păstor era foarte ataşat de tânărul ierarh şi în ultimul său testament Sfântul Ioan a cerut ca înmormântarea lui să fie săvârşită şi ca el să fie îngropat de nimeni altul decât de tânărul episcop Chiril. Când sfântul a trecut la Domnul în 1908, episcopul Chiril i-a împlinit această cerere cu mare dragoste şi grijă, aşezându-i trupul în sicriu şi fiind protos la slujba de înmormântare care a urmat, chiar dacă erau prezenţi mulţi ierarhi mai în vârstă. Sfântul Ioan cunoştea bine şi respecta măsura duhovnicească înaltă a episcopului Chiril.
Mitropolitul Chiril pe când era episcop vicar al eparhiei Sankt Petersburg, în vremea înmormântării şi îngropării Sfântului Ioan de Kronstadt, prietenul său apropiat
În timpul prăznuirii Bobotezei în Petersburg în 1909, episcopul Chiril s-a arătat ca un luptător de seamă pentru adevărul şi tradiţia Bisericii. Sub influenţa elementelor „ştiinţifice” lumeşti, s-a decretat oficial că toată apa care avea să fie binecuvântată pentru sărbătoare în eparhia Petersburg trebuia să fie fiartă mai înainte, şi astfel agheasma mare trebuia să fie săvârşită peste oalele aburinde. Un organ bisericesc făţiş al vremii nota: „Mai multă credinţă s-a arătat în lemnele de foc necesare pentru a fierbe apa şi a omorî microbii decât în Dumnezeu. Însă din fericire, nu toţi s-au îndepărtat de ancora mântuirii noastre, şi în acelaşi Petersburg Domnul a păstrat pentru cei aleşi ai Săi un singur episcop care nu a fost de acord să-şi părăsească credinţa de dragul păcii cu duşmanii Bisericii lui Hristos. Dacă aceste rânduri vor vedea vreodată lumina tiparului, fie ca ele să păstreze numele acestui slujitor credincios al lui Dumnezeu şi arhipăstor, pentru întărirea credinţei şi evlaviei în fraţii mei împovăraţi peste măsură. Chiril al Gdovului este numele acestui episcop. Fie ca numele lui să fie binecuvântat în neam şi în neam”. Sfidând avertismentele poliţiei, episcopul Chiril a binecuvântat apele râului Neva la Lavra Sfântul Alexandru Nevski direct printr-o gaură în gheaţă. Cu toate acestea, poliţia locală a luat măsuri pentru a se asigura că nimănui nu i se va permite să ia apă din „Iordan”.
În acelaşi an 1909, în mod evident legat de acest incident, episcopul Chiril a fost transferat în eparhia Tambov. Aici el a fost în întregime responsabil cu pregătirile pentru canonizarea Sfântului Pitirim de Tambov, care a avut loc în 1914 cu mare solemnitate în catedrala sa. După aceasta, el a devenit arhiepiscop.
În timpul Revoluţiei, el a fost unul dintre ierarhii conducători ai întregii Biserici Ruse, având un rol important în Sinodul a toată Rusia din 1917-1918. Raportul său la acest Sinod despre „educaţia publică”, pe care l-a pregătit după ce a tratat cu guvernul provizoriu şi a vorbit personal cu Kerenski, dezvăluia adevăratele planuri anti-creştine ale celor care îl detronaseră pe ţar şi sperau să educe viitoarele generaţii fără influenţa Bisericii.
În timpul Sinodului a toată Rusia din 1917-1918 şi alegerii patriarhului Tihon. De la stânga la dreapta: mitropolitul Chiril, mitropolitul Antonie Hrapoviţki, patriarhul Tihon şi Mitropolitul Arsenie de Novgorod
Când a fost numit mitropolit de Kazan, a fost imediat arestat (în 1919), astfel încât el a ajuns pe scaunul său doar după ce a executat o sentinţă în închisoare în 1920. După câteva luni în Kazan, el a fost arestat din nou pentru implicarea sa cu Organizaţia Americană pentru Ajutorare care îi aproviziona cu mâncare pe cei care mureau din pricina foametei cauzate de Revoluţie. În această lucrare, mitropolitul Chiril avea multe ajutoare devotate, dintre care unul, viitoarea stareţă Iuliana (a cărei îndatorire particulară era de a furniza mâncare şi ajutor episcopilor întemniţaţi), ne-a lăsat o relatare care aduce lumină asupra circumstanţelor din catacombă în care adevăraţii arhipăstori ai lui Hristos trebuiau să-şi îndrume turmele lor în această perioadă:
„În 1919, episcopul Gurie a fost arestat; el era prorector [al Academiei] din Kazan când mitropolitul Chiril era rector. Prin urmare, mitropolitul [care era la Moscova] m-a chemat în legătură cu trimiterea câtorva lucruri episcopului Gurie. Aşa cum reieşea, se înţelesese cu el dinainte privind modul în care sfintele taine aveau să-i fie trimise în închisoare. Pentru aceasta, el mi-a dat o cutiuţă cu ceea ce părea să fie mici bucăţi de pâine albă, şi a spus că acestea trebuiau înregistrate printre celelalte alimente care aveau să fie trimise. Eram supărată că luam sfintele daruri cu mine, şi în general de ideea de a le purta, şi i-am spus aceasta vlădicăi. La aceasta el mi-a răspuns: ‘Ce treabă ai tu ? Eu te trimit’. Dar gândindu-se puţin, mi-a propus să iau sfintele taine de la el dis-de-dimineaţă în aceeaşi zi când mergeam cu pachetele pentru episcopul Gurie în închisoarea Butirka. Aşa am făcut. Curând am mers cu pachete la vlădica Chiril însuşi, dar nu pentru multă vreme. În 1920, mitropolitul Chiril se afla în închisoarea Taganka; în aceeaşi închisoare, în acea perioadă, poate chiar în aceeaşi celulă, se aflau episcopii Teodor şi Gurie.
În închisoarea Taganka, vechile reguli erau încă în uz: pentru bună purtare, deţinuţii erau numiţi sau treceau la categoria ‘reeducaţilor’ şi se bucurau de anumite privilegii. În închisoarea Taganka erau cinci deţinuţi în această categorie: mitropolitul Chiril, arhiepiscopul Teodor, episcopul Gurie, Alex. Dim. Samarin şi Vladimir Teodorovici Djunkovski. Pe lângă vizitele generale obişnuite, li se permitea o dată pe săptămână, într-o zi anume, să primească vizitatori cu gratiile ridicate. De obicei, la vizitele generale, când mulţi oameni vorbeau cu deţinuţii prin gratii duble, era aproape imposibil să vorbeşti din cauza zgomotului şi strigătelor. În afară de aceasta, aceste întâlniri durau doar 5 minute. Pe de altă parte, vizitele la cei ‘reeducaţi’ durau 15 minute, şi cineva putea da lucruri chiar în mâinile deţinuţilor. În aceste circumstanţe a trebuit de multe ori să vorbesc cu şi să-i dau lucruri mitropolitului Chiril. Când mitropolitul era în exil, noi puteam să-l ajutăm nu numai cu pachete, ci şi furnizându-i cărţi de slujbe bisericeşti”.
Protopresbiterul Mihail Polski spune câteva cuvinte despre soarta ulterioară a mitropolitului Chiril: „La interogatoriile GPU, discuţiile sunt conduse pe subiecte generale, iar disputele religioase sunt chiar plănuite. Dacă sunt descoperite modul tău de înţelegere şi cunoaştere, fără a mai pomeni de opiniile despre activităţile autorităţilor, devii un individ în mod categoric periculos. Norocos este doar cel care pretinde că este prost, incapabil de a răspunde ceva. În decursul anilor exilului său interminabil, Mitropolitul Chiril al Kazanului a avut două săptămâni de libertate chiar în Moscova. Agentul GPU i-a cerut ca el să exercite influenţă asupra patriarhului fie în chestiunea răspunsului către arhiepiscopul de Canterbury, fie în altă chestiune, nu-mi amintesc care.
De câteva ori, mitropolitul a suferit în tăcere sondajele meschine ale agentului, dar în cele din urmă i-a spus: ‘Oh, ce deştept eşti tu !’ Agentul scos din minţi i-a dat mitropolitului Chiril doar o oră ca să se pregătească. Mitropolitul a fost trimis mai întâi la Ust-Sisolsk, şi apoi, în primăvara anului 1925, într-o pădure deasă la care a ajuns abia după două săptămâni de călătorie într-o barcă pe un râu. Nu i s-a dat nimic de mâncare, a fost lăsat să doarmă în frig în afara cabanelor din pădure în care locuiau agenţii înşişi, a fost tras de barbă şi batjocorit în aşa fel încât a început să-şi ceară moartea. A petrecut un an sub supravegherea unui comunist într-o pădure unde erau doar două cabane de vânătoare” (Situaţia Bisericii în Rusia sovietică, p. 42-43).
În 1924, când mitropolitul Chiril refuzase să se alăture Bisericii Vii, şeful poliţiei secrete Tucikov i-a promis că „va putrezi în închisoare”; şi într-adevăr, pentru restul vieţii sale a mers din închisoare în exil şi în exil tot mai îndepărtat. Fiind în exil în 1925, când patriarhul Tihon a murit, nu a putut prelua responsabilităţile de locţiitor, şi această poziţie a revenit celui de-al treilea ales de patriarh, Mitropolitul Petru de Krutiţa. Când înlocuitorul celui din urmă, mitropolitul Serghie, a emis infama sa Declaraţie în 1927, mitropolitul Chiril se afla în exil într-un sat îndepărtat în Turukhan, în nordul îndepărtat, dincolo de cercul arctic, suferind de o boală de rinichi. De acolo a trimis scrisori deschise atât mitropolitului Serghie, cât şi Episcopului Damaschin de Glukhov (care se afla în exil în aceeaşi regiune), rupând comuniunea cu mitropolitul Serghie, declarând actele sale nule şi neavenite, şi afirmând că el îşi depăşise atribuţiile instituind o politică bisericească cu totul nouă fără ca nici măcar să se consulte cu Locum Tenens. Secretarul episcopului Damaschin din acea vreme, E. Lope, care a publicat recent o astfel de scrisoare, afirmă de asemenea că „în 1931 toţi episcopii din exil îl recunoşteau pe mitropolitul Chiril, iar nu pe mitropolitul Serghie, ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe” (Episcopi mărturisitori, p. 35).
Potrivit informaţiilor primite din Uniunea Sovietică în 1937, mitropolitul Chiril a fost omorât în exil în acea perioadă la ordine directe de la Moscova, la începutul epurărilor lui Ejov, ca ,,iniţiator principal” al Bisericii din catacombe.
[1] Surse în limba rusă: Preot Mihail Polski, Noii Mucenici ai Rusiei, vol. II, Jordanville, N.Y., 1957, şi Situaţia Bisericii în Rusia sovietică, Ierusalim, 1931; O cunună pastorală pentru părintele Ioan de Kronstadt, Sankt Petersburg, 1911; E. Lope, Episcopi mărturisitori, San Francisco, 1971; materiale în manuscris ale lui Alexie Rostov, stareţa Iuliana, profesor I.M. Andreev. În engleză: W. Fletcher, Biserica Ortodoxă Rusă din clandestinitate, 1917-1970, Oxford, 1970.