Sfintii din catacombele Rusiei (XIV)
SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (XIV)
Episcopul schimnic Macarie
Episcopul rătăcitor din catacombe
Aceasta este povestea episcopului Macarie, o poveste despre pribegiile fără oprire la care a fost condamnat un ierarh mărturisitor din catacombe, a cărui singură crimă a fost aceea că era un succesor al apostolilor lui Hristos şi că inima lui aparţinea mai întâi de toate lui Hristos.
Episcopul-schimnic Macarie, pe numele său de mirean Cosma, a fost cel mai mare dintre numeroşii copii ai familiei Vasiliev. S-a născut în satul Guba, în provincia Tikhvin din Novgorod, în 1871, şi din copilărie a fost atras de slujbele bisericii şi de cântarea care părea nepământească. În adolescenţă a mers la Petersburg, unde a vizitat adesea Lavra Sfântul Alexandru Nevski şi asculta cu atenţie predicile inspirate ale ieromonahului
Arsenie, un misionar care lupta împotriva sectarilor şi schismaticilor. Acesta era destul de renumit şi numele său obişnuia să apară adesea în presă şi era cunoscut şi respectat de însuşi Pobedonosţev[1].
Episcopul schimnic Macarie
Vrând să vieţuiască într-o mânăstire de orientare misionară după tipicul Sfântului Munte, el a reînviat Sihăstria Sfântul Macarie Romanul, localizată în sălbăticia mlăştinoasă din regiunea Novgorod, nu prea departe de Petersburg. La cumpăna dintre secole, Mânăstirea Sfântul Macarie era deja bine aşezată, cu 200 monahi; avea o biserică din piatră şi patru clădiri principale din piatră, un metoc în oraşul din apropiere şi o casă de oaspeţi – toate acestea atrăgând şi oferind sprijin duhovnicesc multor vizitatori.
Când tânărul Cosma a ajuns pentru prima dată la mânăstire la vârsta de 23 ani, s-a găsit în mijlocul unui grup de tineri aspiranţi la viaţa monahală şi misionară. Ca frate, tăia lemne pentru foc şi făcea alte munci manuale ca ascultare, aşa cum îşi aminteşte unul din prietenii săi, părintele Conon, care a venit acolo împreună cu el. În 1897 a fost călugărit de către egumenul Arsenie şi i s-a dat numele Chiril. În 1900 era deja ieromonah şi conducător al metocului mânăstirii din Luban, unde a stat următorii 5 ani. În 1906, părintele Arsenie a plecat în Sfântul Munte pentru a combate învăţătura onomatolatrilor[2] şi părintele Chiril a fost numit succesorul său ca egumen. Părintele Arsenie a primit învăţătura pe care s-a dus să o combată şi nu s-a mai întors niciodată la mânăstirea sa. Cu toate acestea, mânăstirea a continuat să înflorească şi nici chiar revoluţia nu a atins-o, datorită mlaştinii de nestrăbătut din zonă, pentru că, într-adevăr, era lipsit de sens pentru bolşevici să organizeze ceva în acele locuri.
În 1923, potrivit decretului patriarhului Tihon, el a fost hirotonit episcop de ierarhii Serafim de Kolpinsk şi Miheea de Arhanghelsk, care i-au dat titlul de episcop de Luban, micul oraş unde se afla metocul mânăstirii cu arhondaricul. Din pricina arestărilor permanente, în acea vreme erau hirotoniţi mulţi episcopi noi, ca să rămână măcar câţiva care să conducă turma. În acelaşi an, episcopul Macarie a fost arestat. Bolşevicii, dând lovitura cu criza creată artificial de ei înşişi, când sute şi mii de oameni mureau de foame, forţau acum conducătorii Bisericii să renunţe la obiectele de valoare ale Bisericii: potire, cruci etc, sub pretextul ajutorării victimelor foametei.
În realitate, ei vindeau obiectele de valoare în străinătate, pentru a întări puterea sovietică. Şi mulţi oameni nevinovaţi au murit în această perioadă. Pentru presupusa ascundere a obiectelor bisericeşti de valoare ale Mânăstirii Sfântul Macarie, egumenul ei a fost arestat şi condamnat la 5 ani de închisoare. El a fost trimis la „Cruci” – infama închisoare din Leningrad, apoi în lagărul de concentrare de la Solovki şi în alte închisori, care erau construite după planul lui Lenin pur şi simplu pentru lichidarea elementului indezirabil al populaţiei obişnuite – „gândirea”. Apoi a fost trimis în colonii de exil forţat, unde avea grijă de animale şi făcea alte munci umilitoare. După 3 ani şi jumătate petrecuţi acolo, el a fost eliberat datorită unei amnistii şi s-a întors la mânăstirea sa. Pentru a se dedica pe deplin rugăciunii şi pentru a avea mai puţin contact cu lumea, el a primit marea schimă şi odată cu ea numele iubitului său Macarie, întemeietorul mânăstirii sale.
El locuia într-o chilie la etaj; ucenicul său de chilie era ierodiaconul Vucol, fost ţăran dintr-un sat vecin. Slujea zilnic liturghia în altarul lateral, nu ca un arhiereu, ci ca un simplu preot, doar cu omoforul mic peste felon. Participa la toate celelalte slujbe stând în strană, purtând întotdeauna gluga brodată de schimnic. El era întotdeauna profund absorbit în rugăciune şi părea că trăieşte în lumea sfinţilor. Dar, aşa cum era de aşteptat, nu a reuşit pentru mult timp să evite contactul cu autoritatea urâtoare de Dumnezeu a comuniştilor.
Pe 18 februarie 1932, în timpul „Nopţii Sfinte” a patimilor monahismului rus, a fost arestat din nou, de această dată împreună cu întreaga sa obşte, şi acesta a fost sfârşitul Mânăstirii Sfântul Macarie Romanul, care a existat timp de atâtea veacuri. În scurt timp, cea mai mare parte din aceşti monahi au pierit.
Episcopul Macarie a fost trimis din nou la „Cruci”, unde a petrecut 2 luni de detenţie preliminară şi după aceea a primit o sentinţă relativ scurtă de 3 ani de exil „voluntar” în oraşul Verni (Alma-Ata), pe care i-a petrecut în închisoarea oraşului şi abia apoi a fost trimis pentru o şedere „voluntară” în satul Gheorghe, lângă oraşul Frunze. Din cauza sănătăţii sale şubrede a fost scutit de muncă, dar în timpul nopţilor era obligat să păzească fânul. Într-o noapte, a mers la biserică pentru a se spovedi, întorcându-se nevătămat. Pentru aceasta a fost din nou arestat şi trimis în închisoare, unde a petrecut 8 luni în condiţii foarte grele.
În 1935, împlinindu-şi sentinţa de şedere „voluntară”, episcopul Macarie s-a întors acasă, pe locul mânăstirii sale care era în ruine. Ce putea face ? Ucenicul său de chilie, care avusese o experienţă de închisoare asemănătoare, era prin preajmă. Împreună s-au aşezat în Ciudovo, un oraş nu prea departe de Luban. Dar acum a apărut întrebarea cum aveau să trăiască. De unde puteau obţine cele necesare traiului ? În Uniunea Sovietică, celor care îşi ispăşiseră termenul de condamnare li se permitea, conform articolului 58, să-şi primească „autorizaţia de domiciliu” doar dacă îşi arătau „cardul de lucru” (un fel de card de identitate). Episcopul nu-l avea şi astfel, timp de mai mulţi ani a fost nevoit să trăiască fără acea „autorizaţie de domiciliu”. Dar Dumnezeu l-a ajutat şi a locuit ilegal la o familie de credincioşi.
În această perioadă, a slujit în taină ca ierarh în catacombe, săvârşind tainele oriunde era nevoie, botezând, hirotonind preoţi şi episcopi pentru catacombe. În 1937, arestările în masă ale clerului s-au înteţit din nou şi el, ascunzându-se de arestul inevitabil, a mers în Asia Centrală, unde a stat un an de zile. Apoi s-a întors în Ciudovo, unde, în cele din urmă, a reuşit să obţină „autorizaţia de domiciliu” necesară. Acolo a stat până la război şi venirea nemţilor, moment în care s-a aflat în mijlocul frontului.
Părintele Vucol i-a fost alături în toată această perioadă. Războiul se dezlănţuia. Înmulţirea trupelor de gherilă sovietice era extrem de periculoasă. Au reuşit să scape într-un sat vecin şi au căutat adăpost într-un mic bordei, la mila unor oameni. Şederea lor s-a prelungit; foametea era groaznică. Zona nici măcar în vreme de pace nu era bogată în hrană, deoarece solul din regiunea Novgorod este sărac. Într-o noapte, bătrâna casei în care stăteau a avut un vis ciudat: la locuinţa ei săracă a venit o trăsură de aur şi în ea era o împărăteasă maiestuoasă, care i-a spus: „Am un bătrân aici; el este foarte obosit. Trebuie să i se dea odihnă”. Aşa a mijlocit însăşi Împărăteasa cerurilor pentru bătrânul schimnic suferind. În ziua următoare, un preot catolic a venit şi i-a spus bătrânei: „Am auzit că un episcop ortodox şi ucenicul său de chilie locuiesc aici”. Auzind aceasta, episcopul a ieşit afară şi preotul i-a spus cum puteau scăpa în vest, la Mânăstirea Peşterilor din Pskov. Ei şi-au pus imediat rucsacurile în spate, şi-au luat toiege de călătorie şi au plecat spre mânăstire. Curând au ajuns cu bine la destinaţie, unde monahii i-au primit cu dragoste şi cinste. După Revoluţie, această mânăstire se afla pe teritoriul Estoniei libere şi astfel a scăpat de soarta comună a altor mii de mânăstiri ale suferindului pământ rus. Era într-o stare înfloritoare, plină de pace şi avea de toate din abundenţă.
Episcopul a început din nou să liturghisească zilnic în zorii zilei, precum era obişnuit să facă şi chiar a început să se gândească să se întoarcă acasă, la iubitul său Sfânt Macarie, şi să reconstruiască mânăstirea pentru a 
treia oară. Dar Domnul a văzut că acest adevărat mărturisitor al Său era pregătit pentru lăcaşurile veşnice.
Trapeza Mânăstirii Peşterilor Pskov, unde sfântul episcop a fost omorât într-o chilie de la parterul clădirii
În noaptea dinaintea lui 1 aprilie 1944, oraşul Peciori a fost grav bombardat de către sovietici. Ei au bombardat oraşul întreaga noapte, în 4 atacuri, la intervale de 40-50 minute. Din fericire pentru mânăstire, bombele imense de două tone au căzut în afara ei. În mânăstire au căzut câteva zeci de bombe de calibru mic. Una dintre acestea a căzut dincolo de trapeză şi a smuls din rădăcini un stejar bătrân. O bucată din bombă a pătruns prin fereastră în chilia episcopului schimnic Macarie şi l-a omorât instantaneu. Pe analogul din faţa sa erau deschise o Evanghelie şi o carte de rugăciuni: erau acoperite de sângele episcopului. Ceasul se oprise la 9:47 p.m. Toţi monahii se ascunseseră în adăposturi, dar episcopul Macarie refuzase să se ducă în pivniţă şi rămăsese în chilia sa, rugându-se. Bombardamentul a cauzat multe pagube mânăstirii şi multe victime în oraşul învecinat, Peciori.
Protopop Gherasim Şoreţ
Aşa s-a întâlnit cu Domnul acest mărturisitor sfânt – în ziua Învierii Domnului, 1 aprilie. Trupul episcopului Macarie a fost înmormântat în peşterile de la care îşi ia numele Mânăstirea Peşterilor Pskov.
[1] Ne-am mai ’întâlnit’ cu Constantin Pobedonosţev în Rusia de dinainte de Revoluţia din 1917. ‘Argonauţi’, renovaţionişti, atei, amăgitori şi … Sfântul Ioan de Kronstadt şi în Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol unde am vorbit despre funcţia de procurator şef pe care el a ocupat-o între anii 1880-1905. A se vedea şi Biserica şi statul, un eseu scris de Pobedonosţev în care el comentează pe larg modul în care s-a schimbat relaţia dintre Biserică şi stat în vremurile moderne.
[2] Onomatolatria (preaslăvirea numelui lui Dumnezeu, imyaslavie, imiaslavie sau onomatodoxie) este o erezie care a apărut în jurul anului 1900, când un monah rus pe nume Ilarion a scris o carte care intenţiona să popularizeze rugăciunea lui Iisus, dar în loc de a inspira evlavie, această carte a creat o erezie. În această carte, Ilarion vorbea despre trăirea sa duhovnicească cu rugăciunea lui Iisus şi a ajuns la concluzia că numele lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuşi şi poate face minuni. Această carte a devenit extrem de populară printre monahii ruşi din Muntele Athos.
În 1912, prin decizia Sfântului Sinod, cartea lui Ilarion a fost interzisă în Rusia. În septembrie 1912, erezia închinării la numele lui Dumnezeu a fost condamnată de Patriarhul Ioachim al III-lea a Constantinopolului, iar în februarie 1913 ea a fost declarată panteism de Patriarhul Ghermano al Constantinopolului. Erezia a fost de asemenea condamnată de Sfântul Sinod al Rusiei în 1913 şi de Patriarhul Grigorie al Antiohiei.
În octombrie 1918, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse nu le-a mai permis închinătorilor la numele lui Dumnezeu să participe la slujbele bisericeşti dacă nu se pocăiesc. Decizia a fost semnată de Patriarhul Tihon al Moscovei.
