Sfintii nr. 08

Biserica ca Trup al lui Hristos

de Arhiepiscop Ioan Maximovici

,,El (Hristos) este capul trupului Bisericii” (Coloseni 1, 18),
,,carele este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 23)

 

În Sfânta Scriptură, Biserica este numită, în repetate rânduri, Trupul lui Hristos. ,,Mă bucur întru patimile mele pentru voi (…) în trupul meu pentru Trupul Lui, carele este Biserica” (Coloseni 1, 24), scrie Sfântul Apostol Pavel despre sine. Apostolii, proorocii, evangheliştii, păstorii şi dascălii – spune el – sunt daţi de Hristos ,,spre lucrul slujbei, spre zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4, 11-12). În acelaşi timp, pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele lui Hristos în timpul dumnezeieştii liturghii, iar credincioşii se împărtăşesc cu sfintele taine. Însuşi Mântuitorul a rânduit astfel, împărtăşindu-i pe apostoli la cina cea de taină, când a spus: ,,Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu … Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu al legii celei nouă” (Matei 26, 26-28).

Cum este posibil ca, în acelaşi timp, Trupul lui Hristos să fie şi Biserica şi sfintele taine ? Cum este posibil ca, în acelaşi timp, credincioşii să fie mădulare ale Trupului lui Hristos, Biserica, şi totodată să se împărtăşească cu Trupul lui Hristos în sfintele taine ? În nici una din situaţii, numele de ,,Trup al lui Hristos” nu este folosit în sens figurat, ci în sensul cel mai propriu al cuvântului. Noi credem că sfintele taine, care păstrează înfăţişarea pâinii şi a vinului, sunt adevăratul Trup şi adevăratul Sânge al lui Hristos. Credem, de asemenea, şi mărturisim că Hristos este Fiul Dumnezeului celui Viu, a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi, şi a fost om adevărat, cu trup şi suflet, născându-Se din Fecioara Maria, iar trupul Lui a fost trup omenesc adevărat. Hristos a fost om adevărat, în toate asemenea oamenilor afară de păcat, şi a rămas, în acelaşi timp, Dumnezeu adevărat. Firea dumnezeiască nu a fost nici micşorată, nici schimbată în Fiul lui Dumnezeu la întruparea Sa, şi tot aşa, nici firea omenească nu s-a schimbat la întrupare, ci şi-a păstrat pe deplin însuşirile omeneşti.

Dumnezeirea şi umanitatea s-au unit, pentru veşnicie, fără amestecare, fără schimbare, de nedespărţit, de neseparat în Persoana Domnului Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să-i facă pe oameni părtaşi firii dumnezeieşti (II Petru 1, 4), să-i elibereze din robia păcatului şi a morţii şi să-i facă nemuritori. Unindu-ne cu Hristos, noi primim harul dumnezeiesc care dă firii omeneşti putere pentru a birui păcatul şi moartea; prin învăţătura Sa, Domnul Iisus Hristos le-a arătat oamenilor calea biruinţei asupra păcatului şi le-a făgăduit viaţa veşnică, făcându-i, prin învierea Sa, părtaşi la Împărăţia Sa cerească. Ca să primim de la El acest har dumnezeiesc, trebuie să fim într-o relaţie cât mai apropiată cu El. Atrăgându-i la Sine pe toţi prin dragostea Sa dumnezeiască şi unindu-i cu Sine, Domnul i-a unit între ei pe cei ce L-au iubit şi au venit la El, reunindu-i într-o singură Biserică.

Biserica este unitatea în Hristos, unirea cea mai strânsă cu Hristos a tuturor celor ce cred cu adevărat în El şi Îl iubesc, şi întreagă unirea lor este prin Hristos. Biserica este alcătuită dintr-o parte pământească şi o parte cerească, pentru că Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ şi S-a întrupat ca să-l poată înălţa pe om la cer şi să-l facă iarăşi locuitor al raiului, redându-i starea de neprihănire şi deplinătate dintru început şi unindu-L cu El. Aceasta se înfăptuieşte prin lucrarea harului dumnezeiesc, dăruit prin Biserică, dar este nevoie şi de strădania omului. Dumnezeu Îşi mântuieşte creaţia căzută prin iubirea Lui faţă de ea, însă este nevoie şi de iubirea omului faţă de Ziditorul său, fără de care mântuirea nu este posibilă. Nădăjduind către Dumnezeu şi lipindu-se de Domnul prin dragostea sa smerită, sufletul omului dobândeşte puterea de a se curăţi de păcate şi de a se întări în lupta cu păcatul până la biruinţa deplină. La această luptă ia parte şi trupul, care astăzi este vehicul şi unealtă a păcatului, dar este menit să fie unealtă a dreptăţii şi vas al sfinţeniei.

Dumnezeu a creat omul, suflând suflare dumnezeiască în trupul însufleţit pe care l-a creat mai înainte din pământ. Trupul urma să fie o unealtă a duhului, supus lui Dumnezeu, ca prin el să se manifeste duhul omenesc în lumea materială. Prin trup şi părţile lui separate, duhul îşi dezvăluie însuşirile şi caracteristicile pe care Dumnezeu i le-a dat, ca fiind propriul Său chip – fapt pentru care trupul, ca manifestare a chipului lui Dumnezeu, este numit şi este, cu adevărat, ,,frumuseţea noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu” (stihire la înmormântare). Când primii oameni au căzut cu duhul de la Ziditorul lor, trupul, care până atunci era supus duhului şi îi asculta poruncile prin mijlocirea sufletului, a încetat să i se mai supună acestuia şi a început să lupte pentru a-l domina. În locul legii lui Dumnezeu, legea cărnii a început să împărăţească în om. Păcatul, care l-a îndepărtat pe om de Dumnezeu, izvorul vieţii, l-a sfâşiat pe om, a tulburat unitatea duhului, sufletului şi trupului din fiinţa lui şi moartea a pătruns în el. Sufletul, nemaiadăpându-se din râurile vieţii, n-a mai putut să adape din ele trupul care a devenit stricăcios, iar nepăsarea a devenit soarta sufletului.

Hristos a venit pe pământ ca să restaureze chipul căzut al omului şi să-L întoarcă la uniunea cu Acela al cărui chip este. Unindu-l cu Sine, Dumnezeu îi redă omului bunătatea sa originară, în plinătatea ei. Dăruind har şi sfinţenie duhului, Hristos curăţeşte, întăreşte, vindecă şi sfinţeşte, de asemenea, sufletul şi trupul. ,,Iar cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este” (I Corinteni 6, 17). Prin urmare, trupul omului care s-a unit cu Domnul trebuie să fie o unealtă a lui Dumnezeu, trebuie să slujească împlinirii voii Sale şi să devină parte a Trupului lui Hristos. Pentru deplina sfinţire a omului, trupul robului lui Dumnezeu trebuie să se unească cu Trupul lui Hristos, şi aceasta se împlineşte în taina euharistiei. Adevăratul Trup şi adevăratul Sânge al lui Hristos pe care le primim devin parte a marelui Trup al lui Hristos.

Desigur, pentru a ne uni cu Hristos nu este suficientă simpla unire a trupului nostru cu Trupul lui Hristos. Gustarea Trupului lui Hristos devine binefăcătoare când ne străduim în duh să-I urmăm şi să ne unim cu El. Primirea Trupului lui Hristos, în vreme ce cu duhul Îl respingem, este asemenea apropierii de Hristos a celor care L-au bătut, L-au batjocorit şi L-au răstignit. Apropierea lor de El nu le-a fost spre vindecare şi mântuire, ci spre osândă. Însă cei ce se împărtăşesc cu evlavie şi dragoste, fiind gata să se aducă pe sineşi spre a-I sluji, se unesc strâns cu El şi devin unelte ale voinţei Lui dumnezeieşti. ,,Cela ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu, întru mine petrece, şi eu întru el” (Ioan 6, 56), grăit-a Domnul. Unindu-se cu Domnul cel înviat şi, prin El, cu întreaga Treime cea pururea fiitoare, omul primeşte putere de la Ea pentru viaţa veşnică şi devine el însuşi nemuritor. ,,Precum m-au trimis pre mine Tatăl cel viu, şi eu viez prin Tatăl; şi cela ce mă mănâncă pre mine, şi acela va fi viu prin mine” (Ioan 6, 57). Toţi cei ce cred în Hristos şi sunt uniţi în El, căci s-au dat pe sineşi Lui şi au primit harul dumnezeiesc, formează laolaltă Biserica lui Hristos, al cărei Cap este Însuşi Hristos, iar cei care intră în ea sunt mădularele ei.

Nevăzut ochiului trupesc, Hristos Se arată în mod real pe pământ prin Biserica Sa, aşa cum duhul nevăzut al omului se arată prin trupul său. Biserica este Trupul lui Hristos atât pentru că mădularele ei sunt unite cu Hristos prin dumnezeieştile Lui taine, cât şi pentru că prin ea Hristos lucrează în lume. Noi ne împărtăşim de Trupul şi Sângele lui Hristos, în sfintele taine, pentru ca noi înşine să fim mădulare ale Trupului lui Hristos, Biserica. Aceasta nu se împlineşte dintr-odată. Necontenita petrecere în Biserică este deja biruinţă asupra păcatului şi deplină curăţire. Într-o oarecare măsură, tot ce este păcătos ne înstrăinează de Biserică şi ne îndepărtează de ea; iată de ce la rugăciunea care se citeşte la mărturisirea fiecărui om ce se căieşte se spune: ,,Împacă-l şi uneşte-l cu Sfânta Ta Biserică”. Prin pocăinţă, creştinul se curăţeşte şi se uneşte strâns cu Hristos în împărtăşirea cu sfintele taine, dar după aceasta praful păcatului se aşterne din nou peste sufletul lui şi-l înstrăinează de Hristos şi de Biserică, şi astfel este nevoie din nou de pocăinţă şi împărtăşanie.

Atâta vreme cât durează viaţa omului pe pământ, chiar până la ieşirea sufletului din trup, lupta dintre păcat şi dreptate nu se sfârşeşte în fiinţa lui. Oricât de înaltă este starea duhovnicească şi morală la care cineva poate ajunge, este întotdeauna posibilă o cădere treptată sau chiar fulgerătoare şi adâncă în abisul păcatului. De aceea, fiecăruia îi este de trebuinţă împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos, care întăreşte legătura noastră cu El şi ne revigorează cu râurile dătătoare de viaţă ale harului Sfântului Duh, ce curg prin Trupul Bisericii. Cât de importantă este împărtăşirea cu sfintele taine vedem din viaţa Sfântului Onufrie cel Mare căruia, ca şi altor pustnici ce vieţuiau în acea pustie, îngerii îi aduceau sfânta împărtăşanie; şi în viaţa Sfintei Maria Egipteanca citim că ultima sa dorinţă, după mulţi ani de viaţă în pustie, a fost primirea sfintelor taine. Viaţa Sfântului Savatie al Soloveţului, ca şi vieţile multor alţi sfinţi, ne spune lucruri asemănătoare. Căci nu în van a spus Domnul: ,,Amin, amin, grăiesc vouă. De nu veţi mânca trupul Fiului Omului, şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă întru voi” (Ioan 6, 53).

A ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos înseamnă a primi în noi pe Hristos cel înviat, biruitorul morţii, care dăruieşte celor ce sunt cu El biruinţă asupra păcatului şi a morţii. Păstrând în noi darul plin de har al împărtăşaniei, avem zălogul şi pregustarea vieţii binecuvântate, veşnice a sufletului şi a trupului. Pentru fiecare om în parte, ca şi pentru întreaga omenire, lupta dintre păcat şi dreptate va continua până în ,,Ziua Domnului”, A Doua Venire a Sa şi Judecata întregii lumi. Biserica pământească îi uneşte pe toţi cei renăscuţi prin botez, care şi-au luat în spate crucea luptei cu păcatul şi Îi urmează lui Hristos, Începătorul acestei lupte. Dumnezeiasca euharistie, aducerea jertfei nesângeroase şi împărtăşirea cu ea, îi sfinţeşte şi îi întăreşte pe cei ce participă la ea, făcându-i pe cei ce primesc Trupul şi Sângele lui Hristos mădulare adevărate ale Trupului Său, Biserica. Dar numai după moarte se vede dacă omul a rămas mădular adevărat al Trupului lui Hristos până la ultima lui suflare, sau dacă păcatul a triumfat în el şi a izgonit harul care-l lega de Hristos, pe care el l-a primit prin sfintele taine.

Cel care a adormit în har, ca mădular al Bisericii pământeşti, trece din Biserica pământească în cea cerească; însă cel care a căzut din Biserica pământească nu va intra în cea cerească, pentru că Biserica din această lume este calea către cea cerească. Cu cât omul se află mai mult sub lucrarea harului sfintei împărtăşanii şi cu cât se uneşte pe sine mai strâns cu Hristos, cu atât mai mult se va desfăta de părtăşia cu Hristos şi cu Împărăţia Lui ce va să vină. Prin urmare, este important să ne împărtăşim cu sfintele taine chiar înainte de moarte, când soarta omului este hotărâtă pentru veşnicie. Este de mare trebuinţă să încercăm să primim sfânta împărtăşanie înainte de a muri, dacă există chiar cea mai mică posibilitate pentru aceasta să-L implorăm pe Domnul să ne găsească vrednici de aceasta, şi să le dea şi altora prin gând, astfel ca ei să nu ne lipsească de împărtăşanie înainte de sfârşit.

În măsura în care păcatul continuă să lucreze în sufletul omului până la moarte, în aceeaşi măsură trupul este supus urmărilor păcatului şi poartă în sine seminţele bolii şi morţii, de care este eliberat numai când putrezeşte după moarte, iar apoi când se va ridica eliberat cu totul de ele la învierea cea de obşte. Cel care s-a unit pe sine în duh şi în trup cu Hristos în această viaţă va fi alături de El în duh şi în trup în viaţa viitoare. Râurile pline de har ale de-viaţă-dătătoarelor taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos sunt izvoarele bucuriei noastre veşnice în comuniunea cu Hristos cel înviat şi în vederea slavei Sale. Aceleaşi urmări ale păcatului, încă neizgonit definitiv din neamul omenesc, lucrează nu numai în fiecare om, ci, prin oameni, ele se fac simţite în lucrarea pământească a unor întregi părţi ale Bisericii. Tot timpul apar erezii, schisme, neorânduieli care îndepărtează o parte a credincioşilor. Neînţelegerile dintre Bisericile locale sau dintre unele părţi ale lor au tulburat Biserica încă din vechime, şi în slujbele dumnezeieşti auzim necontenit rugăciuni pentru încetarea lor.

,,Ne rugăm pentru unirea tuturor Bisericilor” (canonul treimic al Învierii, glasul al 8-lea), ,,curmă schismele Bisericii” (slujba arhanghelilor, 8 noiembrie, 26 martie, 13 iulie) şi alte rugăciuni asemenea acestora sunt înălţate de Biserica Ortodoxă în cursul veacurilor. Chiar în Sâmbăta Mare, în faţa sfântului epitaf, Biserica înalţă chemarea: ,,Ceea ce ne-ai născut, Preacurată Fecioară, viaţa, potoleşte dezbinarea în Biserică şi dă pace, ca o bună, tuturor” (Prohodul Domnului, starea a doua). Numai când Hristos Se va ivi pe nori ispititorul va fi nimicit şi toate tulburările şi ispitirile vor pieri. Atunci va înceta lupta dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, iar Biserica pământească se va contopi cu Biserica Luptătoare în care Dumnezeu va fi ,,toate întru toate” (I Corinteni 15, 28). În Împărăţia lui Hristos ce va să vină nu va mai fi nevoie de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, pentru că toţi cei care s-au învrednicit de acestea vor fi în cea mai strânsă comuniune cu El şi se vor desfăta de lumina veşnică a Vieţii ce izvorăşte din Treime, bucurându-se de acea binecuvântare pe care nici o limbă nu o poate spune şi este de necuprins cu mintea noastră slabă. De aceea, după împărtăşirea cu sfintele taine, la liturghie, în altar, se înalţă mereu rugăciunea pe care o cântăm în zilele de Paşti: ,,O, Hristoase, Paştile cele mari şi preasfinţite ! O, Înţelepciunea, Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu ! Dă-ne nouă mai cu râvnă să ne împărtăşim cu Tine şi în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale !” (Canonul Învierii Domnului, cântarea a 9-a)

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)