Sfintii nr. 16
Mărturii inedite despre Sfântul Ioan de Kronstadt
I. Părintele Alexandru Hotoviţki II. W.J. Birkbeck III. Isabel Hapgood IV. Rusia de dinainte de Revoluţia din 1917 ‘Argonauţi’, renovaţionişti, atei, amăgitori şi … Sfântul Ioan de Kronstadt V. Sfântul bărbat din Kronstadt Ivan Ilici Serghiev, viaţa sa şi nenumăratele sale tămăduiri. Un personaj din Evul Mediu VI. O altă relatare, scurtă, a lui W.J. Birkbeck VII. Sfântul Ioan şi societatea rusă VIII. Despre raiul şi iadul sufletului rus de arhimandrit Iustin Popovici IX. Sfântul Ioan de Kronstadt şi duşmanii lui Hristos O mărturie a lui I.K. Surski X. Sfântul Ioan de Kronstadt: un prooroc care învia morţii de Eugene Rose [ieromonah Serafim Rose] XI. Sfântul Ioan de Kronstadt: Piatra de încercare a adevăratei Ortodoxii de Arhiepiscop Averchie de Jordanville († 1976) XII. Arhiepiscopul Ioan Maximovici şi canonizarea Sfântului Ioan de Kronstadt XIII. Serghie Nilus XIV. Soţia Sfântului Ioan de Kronstadt: Elisabeta Constantinovna Serghiev Din amintirile lui R.G. Şemiakina
* * *
Mărturiile pe care le vom prezenta în continuare sunt inedite fiindcă sunt mărturii ale neortodocşilor despre cum l-au văzut ei pe Sfântul Ioan de Kronstadt şi, odată cu el, credinţa ortodoxă trăită. Unele observaţii vădesc neînţelegerea şi chiar necunoaşterea creştinismului autentic, a adevăratei moşteniri lăsate nouă de Mântuitorul nostru şi Apostolii Săi. Altele vorbesc despre confundarea unor noţiuni cu altele, confuzii cauzate de cele mai multe ori de lipsa unei înţelegeri profunde şi reale a cuvintelor şi faptelor sfântului.
Era Sfântul Ioan mistic şi avea o cugetare monahală ? Neîndoios. Orice creştin care îşi trăieşte profund credinţa este mistic, fiindcă el începe să vadă cu ochii minţii, ca şi cu ochii sufleteşti care i se deschid, tainele lui Dumnezeu. Şi, precum ne învaţă Arhiepiscopul Averchie de Jordanville, tot creştinul trebuie să aibă o cugetare monahală, fie că se retrage din lume fie că nu; creştinismul în sine este o credinţă ascetică, fiindcă el este o învăţătură a luptei neîncetate cu patimile, a mijloacelor şi condiţiilor pentru dobândirea treptată a virtuţilor[1].
Dar a fi mistic şi a avea o cugetare monahală nu înseamnă a fi bătut în cap sau lipsit de viziune, iar despre acest lucru ne vorbesc cei mai mari asceţi creştini precum Sfântul Antonie cel Mare, care-i îndemna pe cei din preajma lui să ştie să dea răgaz sufletului omenesc după luptele duhovniceşti îndelungate şi să-i odihnească pe cei osteniţi. A şti să glumeşti sau să râzi, a fi flexibil în fond, ţine de a fi bine ancorat în realitate, de a cunoaşte acest univers care este omul şi a-l înţelege în profunzime.
A adus Sfântul Ioan religia la nivelul oamenilor ? Fără îndoială. Poate că L-a adus, prin sfinţenia şi exemplul său, pe Însuşi Mântuitorul printre noi. Urmându-L în toate pe Hristos, el s-a făcut asemenea Lui, precum ne învaţă apostolul[2]. El pare pur şi simplu coborât din paginile vieţilor sfinţilor, şi Dumnezeu ne-a dat acest mare dar – pe sfântul Său printre noi, oamenii de rând – pentru a ne aduce aminte cum să fim, cum să trăim. Deoarece creştinismul nu este o învăţătură abstractă, închisă între uşile altarului sau ferecată între paginile cărţilor de teologie, ci o învăţătură ce trebuie trăită de oameni.
A întors Sfântul Ioan spatele monahismului, atunci când a ales să rămână în viaţa laică ? A desconsiderat lucrarea şi influenţa pe care acesta o putea avea în societatea rusă ? Nicidecum. El a năzuit un respect deosebit pentru viaţa monahală şi a întemeiat mai multe mânăstiri de maici pe care le-a păstorit cu multă dragoste şi devotament, îngrijindu-se de tot ceea ce era necesar unei vieţuiri monahiceşti[3].
Avea Sfântul Ioan un spirit larg, privind cu multă bunăvoinţă orice început de a păşi pe calea mântuirii ? Neîndoios, fiindcă el socotea că dacă omul doreşte cu adevărat să se apropie de Dumnezeu, Sfântul Duh îl va povăţui încetul cu încetul pe singura cale a mântuirii, cea a credinţei ortodoxe, deoarece învăţătura creştină are putere doar în Biserică[4], iar cine vrea acea putere care-l schimbă din temelii, care-l face să devină moştenitor al Împărăţiei Cerurilor, trebuie să se unească cu Biserica lui Hristos.
* * *
Părintele Alexandru Hotoviţki a fost parohul Bisericii (apoi Catedralei) Sfântul Nicolae din New York, de la hirotonia sa în 1896 până la întoarcerea sa în Rusia în 1914. În aproape toată această perioadă, el a fost preotul cu rangul cel mai înalt din Misiunea Rusă. Bineînţeles, el era parohul catedralei eparhiale, dar a călătorit mult, păstorindu-i pe ortodocşii din toată regiunea de nord-est a SUA. El a fost de asemenea redactorul publicaţiei Vestnik, revista eparhială oficială.
În orice caz, părintele Alexandru a călătorit în Rusia în 1903 şi, în timp ce se afla acolo, i-a făcut o vizită părintelui Ioan Serghiev, cunoscut încă de atunci ca făcătorul de minuni Ioan de Kronstadt. După întoarcerea sa în America, părintele Alexandru a vorbit cu un reporter de la Wilkes-Barre Times. Articolul care s-a născut în urma discuţiei a apărut pe 7 aprilie 1904:
,,În biroul părintelui Alexandru Hotoviţki, arhipreotul Bisericii Sfântul Nicolae, podoaba principală este o fotografie mare a părintelui Ioan care poartă semnătura sa. Aceasta i-a fost dăruită părintelui Alexandru vara trecută când, în timpul unei călătorii în Rusia, l-a vizitat pe părintele Ioan pentru a-i mulţumi pentru atenţia acordată micii sale turme. O parte din fondurile necesare pentru ridicarea noii biserici frumoase a fost strânsă în Rusia, şi părintele Ioan atât prin donaţii personale, cât şi prin câştigarea interesului altora pentru cauză a devenit un contribuitor substanţial.
Vizita părintelui Alexandru la Kronstadt a avut loc pe 19 iulie (stil vechi). S-a întâmplat să fie ziua de naştere a părintelui Ioan. Fidel unui obicei de mulţi ani, clericul rus a săvârşit în acea zi o liturghie solemnă în catedrală şi apoi a stat de vorbă în timpul prânzului cu numeroşii prieteni care veniseră să-i aducă urările lor de bine. Părintele Hotoviţki a 
fost unul din oaspeţi.
Părintele Alexandru Hotoviţki
,,Vice-amiralul Marakov a fost cel care prezida dineul”, a spus ieri părintele Hotoviţki. ,,Era firesc ca el să fie, deoarece el şi părintele Ioan sunt legaţi prin legăturile prieteniei calde. La acel dineu au fost prezenţi mulţi demnitari bisericeşti şi de stat, dar, cu toate acestea, a fost un eveniment extrem de deschis. Părintele Ioan are unele concepţii originale şi idei abundente în ce priveşte egalitatea, chiar într-o ţară cu o distincţie atât de marcată între clase precum Rusia. A fost un prânz bogat, cu băuturi bune, deoarece părintele Ioan, deşi în mod obişnuit trăieşte tot atât de cumpătat şi înfrânat ca un monah, crede că Dumnezeu a lăsat lucrurile bune ale vieţii pe pământ spre bucuria omului, şi lui îi place să-i vadă pe alţii bucurându-se.
În unele privinţe, părintele Ioan este cel mai remarcabil om din Rusia de astăzi şi cu siguranţă este omul despre care se vorbeşte cel mai mult. El reprezintă un model doar prin el însuşi în Biserica Rusă, şi nimeni nu a adus atât de intens în casele oamenilor puterea şi posibilităţile ei [Bisericii] lăsând deoparte pe deplin orice ostentaţie, fast şi grandoare cu care a încântat şi a copleşit odinioară oamenii.
Aceia care obişnuiau să-l considere pe părintele Ioan a fi un mistic sau un om cu un gen de cugetare monahală au greşit. El este opusul. El şi-a luat soţie şi se amestecă liber în viaţa cotidiană a oamenilor, şi se bucură de o glumă bună. El a adus religia la nivelul oamenilor şi atât prin viaţă cât şi prin învăţătură el s-a străduit neîncetat să ridice viaţa cotidiană la nivelul religiei. El este un susţinător puternic al ajutorului activ, şi el nu a intrat în monahism pentru că a simţit că era nevoie de el şi putea avea o influenţă puternică spre bine rămânând în viaţa laică unde aceia care aveau nevoie de el puteau să-i asedieze tot timpul uşile simplei sale locuinţe din Kronstadt când el este acasă, iar mulţimile care se adună în gări în cursul multelor sale călătorii prin Rusia care ocupă mare parte din timpul său au arătat că el avea dreptate.
Influenţa sa se întinde de la tronul ţarului până la cea mai sărăcăcioasă cocioabă din Rusia. El ia din belşugul celor bogaţi cu ambele mâini şi îl împarte nestingherit celor care au nevoie. Doar prin darurile semnificative pe care le primeşte el a putut să întreţină circa 25 de aziluri şi instituţii din diferite părţi ale Rusiei, pe care le-a înfiinţat.
Unul din lucrurile prin care atrage părintele Ioan este spiritul său larg. Pe câtă vreme este ortodox în sensul esenţial al acestui cuvânt, el nu face nici o deosebire între cei care sunt de o credinţă cu el şi cei de alte credinţe. El dă binecuvântarea sa tuturor deopotrivă, fiindcă el recunoaşte ca dumnezeiesc orice canal prin care se poate revărsa în sufletul omenesc un duh de evlavie şi o împlinire a celei mai înalte vieţi [creştineşti].
În biroul său veţi găsi o masă de lucru, un pat şi câteva icoane. Este la fel de simplu precum chilia unui monah. Însă el petrece puţin timp acolo deoarece cea mai mare parte a timpului său este ocupată cu alinarea suferinţei în rândul săracilor, mângâierea celor aflaţi în pragul morţii, şi cu călătorii misionare. Dacă, în toiul nopţii, ar ajunge la părintele Ioan chemarea de a fi prezent la căpătâiul unui muribund aflat la celălalt capăt al imperiului, el s-ar scula şi ar lua primul tren.
Sunt mulţi oameni în Rusia care-i atribuie părintelui Ioan puteri mai presus de fire. El nu pretinde că are vreuna, cu excepţia puterii rugăciunii. El crede cu tărie în rugăciune, şi cel mai remarcabil lucru este că rugăciunile lui sunt foarte scurte. Dar cineva nu poate privi în minunaţii lui ochi violeţi fără a simţi că privirea din ei nu este din această 
lume. Ei par să privească o clipă dincolo de hotarul vieţii, şi alteori par să pătrundă chiar în sufletul cuiva. De asemenea, în mod bizar, cei care l-au văzut în ultimii 25 de ani din viaţa lui – el are acum peste 70 ani – spun că vârsta pare să nu fi produs nici o schimbare în înfăţişarea lui”.
Schiţă din 1903 a Sfântului Ioan de Kronstadt, din Chicago Tribune
Mai departe în articol, autorul (care nu este părintele Alexandru Hotoviţki) relatează următoarea istorie: în cursul vieţii răposatului ţar Alexandru al III-lea (1845-1894, ţar între anii 1881-1894), părintele Ioan era adeseori chemat la palatul împărătesc. Odată a fost chemat pentru prinţesa Elisabeta, soţia ducelui Serghie şi o soră a actualei ţarine. Prinţesa era bolnavă şi erau dorite rugăciunile lui. Se spune că părintele Ioan l-a întrebat pe ţar dacă prinţesa a intrat în Biserica Greacă din convingere sau doar ca o chestiune de politică – ea era germană şi iniţial luterană.
Uluit de sfinţenia sa, suveranul tuturor ruşilor i-a spus tăios preotului să-şi vadă de treaba lui. Părintele Ioan s-a îndreptat de spate, a fixat o privire străpungătoare pe stăpânul său împărătesc şi a răspuns: ,,Exact asta fac, maiestatea voastră. Dumnezeu, al cărui slujitor smerit sunt, cere să se răspundă la această întrebare”.
Dacă ţarul i-a răspuns nu se ştie, dar când el era pe moarte în Crimeea, părintele Ioan a primit un apel urgent şi el a gonit dintr-o parte în cealaltă a Rusiei într-un tren special împărătesc pentru a se afla la căpătâiul monarhului.
Astăzi este greu de imaginat că am putea întâlni un astfel de articol în ziare, dar în timpul vieţii Sfântului Ioan de Kronstadt, presa americană era fascinată de el. Începând cu anii ’1890, Sfântul Ioan apărea destul de regulat în ziarele americane, împreună cu relatări ale minunilor (inclusiv chiar scularea unei persoane din morţi).
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 110/ianuarie-februarie 2018
Mărturiile pe care le vom prezenta în continuare sunt inedite fiindcă sunt mărturii ale neortodocşilor despre cum l-au văzut ei pe Sfântul Ioan de Kronstadt şi, odată cu el, credinţa ortodoxă trăită. Unele observaţii vădesc neînţelegerea şi chiar necunoaşterea creştinismului autentic, a adevăratei moşteniri lăsate nouă de Mântuitorul nostru şi Apostolii Săi. Altele vorbesc despre confundarea unor noţiuni cu altele, confuzii cauzate de cele mai multe ori de lipsa unei înţelegeri profunde şi reale a cuvintelor şi faptelor sfântului.
A fost Sfântul Ioan ecumenist ? Îi simpatiza pe anglicani şi credea că ar fi posibilă o unire între Ortodoxie şi anglicanism ? Orice creştin autentic doreşte să-i vadă pe toţi creştinii din lume uniţi într-o singură Biserică, cea adevărată; ca să fie una, precum noi una suntem (Ioan 17, 22). Orice creştin autentic este ecumenist în sensul real al cuvântului.
Sfântul Ioan nu făcea excepţie; şi el dorea unirea tuturor creştinilor şi nădăjduia mai întâi că vor exista relaţii de amiciţie, ca mai apoi cei care-L iubesc cu adevărat pe Hristos dintre heterodocşi să se întoarcă în sânul Bisericii Ortodoxe. Manifestările sale de prietenie faţă de anglicani sunt, prin urmare, fireşti. În plus, vremurile pe care le trăia el erau în mod special străbătute de un sentiment pe care-l încerca lumea creştină, că a venit vremea împăcării. Aceste lucruri le putem surprinde şi în scrierile arhiepiscopului Ilarion Troiţki (1886-1929), contemporan cu el, mai cu seamă în scrisoarea lui către Robert Gardiner, Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine din 1916, ca şi în Scrisoarea pastorală a Episcopului Rafail [Hawaweeny] de Brooklyn (1860-1915) din 1912. Dar în ultimele două întâlnim deja poziţia ortodoxă manifestă faţă de heterodocşii care nu dădeau semne că ar dori cu adevărat să se întoarcă la Biserica Sobornicească, ci doar să-i amăgească pe ierarhii ei că ei înşişi ar fi dreptcredincioşi …
* * *
W.J. Birkbeck a fost o punte vie între Ortodoxie şi anglicanism la începutul secolului trecut. Englez fiind, el s-a îndrăgostit de Rusia şi a petrecut foarte multă vreme acolo, dezvoltând relaţii cu aproape toate persoanele însemnate din Biserica Ortodoxă Rusă. El a vizitat mânăstiri şi biserici săteşti, stareţi, episcopi, pe ţarul Nicolae al II-lea însuşi. Era convins că Ortodoxia şi anglicanismul ar trebui să se unească, şi această convingere se baza pe dragostea sa profundă pentru Ortodoxie. Dacă ar fi trăit în vremurile moderne, pur şi simplu el s-ar fi convertit. Dar în zilele îmbătătoare ale sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX, dacă erai un anglican care iubea Ortodoxia, nu te-ai fi convertit; ai fi încercat să înfăptuieşti unirea.
Birkbeck a fost foarte prolific, scriind articole pro-Rusia şi pro-ortodoxe pentru ziarele englezeşti, ţinând conferinţe despre Ortodoxie şi întreţinând o corespondenţă care uluieşte dar care era firească pentru o persoană educată din vremea sa. Şi el a scris foarte puţine care să nu fie legate de Ortodoxie. În această cantitate vastă de scrieri, există câteva relatări fascinante despre Sfântul Ioan de Kronstadt, cel mai faimos preot 
ortodox din lume.
Prima întâlnire a lui Birkbeck cu Sfântul Ioan a avut loc în 1889. El o istoriseşte într-o scrisoare datată 9 august 1889:
Sfântul Ioan de Kronstadt în 1894
,,Vezi dumneata, noi am ajuns la Marea Albă în cele din urmă, cu toate că este foarte ascunsă vederii în josul râului două sau trei mile. … Închipuieşte-ţi cât de norocoşi ! Există un anume părinte Ioan la Kronstadt, pe care am dorit în mod special să-l văd, dar am auzit că nu era acasă. Ieri dimineaţă la Poveneţ cine a apărut pe vapor în drumul său de întoarcere la Sankt Petersburg decât chiar acest părinte Ioan. Cu siguranţă el m-a impresionat foarte tare. Are cel mai minunat chip pe care ţi l-ai putea imagina şi, deşi nu există nici o făţărnicie în el – fiindcă el râde şi vorbeşte în mod firesc ca oricine altcineva –, ai sentimentul că el ar fi o persoană întrucâtva diferită de oricine altcineva pe care ai întâlnit vreodată. Nu pot să înţeleg de ce, dar aşa este.
El este un simplu preot de parohie, dar oamenii au o evlavie extraordinară faţă de el şi spun că săvârşeşte minuni, deşi părintele Ioan tăgăduieşte aceasta, şi spune că doar credinţa lor îi tămăduieşte. Nu am reuşit să port o discuţie foarte lungă cu el, deoarece curând s-a aflat în oraş că era acolo, şi locul a fost complet înconjurat de oameni sărmani care au venit să-i ceară să se roage pentru un lucru sau altul pentru ei, sau să-i ceară sfatul”.
(Viaţa şi scrisorile lui W.J. Birkbeck, p. 32-33)
În 1897, arhiepiscopul de York a vizitat Rusia, şi Birkbeck a fost practic ghidul său. Această vizită a inclus următoarea întâlnire cu Sfântul Ioan:
,,Cea mai mare parte a zilei de vineri a fost ocupată cu luarea de rămas bun înainte de plecarea noastră la Moscova. Dar încă un episod al vizitei arhiepiscopului la Sankt Petersburg rămâne să fie relatat – anume, o vizită făcută lui de binecunoscutul preot părintele Ioan de Kronstadt, a cărui reputaţie de viaţă sfântă şi influenţă extraordinară pentru bine în toate părţile Rusiei a ajuns deja în această ţară, unde cartea sa Viaţa mea în Hristos a fost publicată de curând într-o traducere excelentă a domnului Gulaev, precedată de o scrisoare cu dedicaţie pentru graţiosul nostru suveran.
La întoarcerea dintr-o vizită la galeria de artă Hermitage, noi am găsit o telegramă care spunea că părintele Ioan ne va vizita în cursul după-amiezei, şi, după grupurile de lucrători de la hotel care deja îl aşteptau pe holurile din apropierea camerelor noastre, era evident că ştirile despre plănuita sa vizită erau mai mult sau mai puţin proprietate publică.
În cele din urmă am auzit un fel de năvală pe hol, şi unul dintre slujitori s-a uitat în grabă în salonul nostru şi ne-a spus că părintele Ioan a venit. Am ieşit în hol şi l-am întâmpinat pe cinstitul preot, faţa sa era liniştită ca de obicei şi luminată de zâmbete în timp ce-şi făcea drum cu greutate prin mulţimile de lucrători la hotel care se înghesuiau în jurul lui pentru a-i săruta mâna sau a primi binecuvântarea sa. În Rusia, influenţa sa se întinde mult în afara populaţiei ortodoxe, şi eu am observat că nu numai câţiva dintre slujitorii germani luterani de la hotel se înghesuiau în jurul lui, ci chiar doi dintre ospătarii tătari mahomedani de la restaurant au cerut şi au primit binecuvântarea sa.
Părintele Ioan a stat cu noi mai mult de o oră, şi el şi arhiepiscopul au purtat o discuţie interesantă şi remarcabilă despre condiţia religioasă a săracilor din Anglia şi respectiv Rusia, şi mai ales din marile oraşe, fenomen în care fiecare dintre ei avea o experienţă atât de mare. Plecarea sa a fost însoţită de o demonstraţie similară celei care avusese loc la sosirea sa, şi cu mare dificultate el şi-a croit drum până la lift, doar pentru a se întâlni cu o mulţime şi mai densă de oameni în stradă în timp ce se străduia să-şi facă drum de la hotel către trăsura lui”.
(Athelstan Riley, ed., Birkbeck şi Biserica Rusă, 1917, p. 123-124)
În 1903, binecunoscutul episcop episcopalian Charles Grafton a vizitat Rusia. El a făcut aceasta încurajat de prietenul său, patriarhul Tihon, care era la acea vreme episcopul rus din America de Nord. Ca în cazul arhiepiscopului de York, Birkbeck a fost însoţitorul lui Grafton. Şi din nou, ei l-au întâlnit pe Sfântul Ioan de Kronstadt. Iată descrierea lui Birkbeck într-o scrisoare către lordul Halifax, datată 30 septembrie 1903:
,,Luni după-amiază, noi am primit o vizită lungă a părintelui Ioan de Kronstadt. El şi episcopul s-au înţeles minunat unul cu altul şi au discutat foarte mult despre unire. Am descoperit că amândoi aveau 73 de ani şi că amândoi au fost hirotoniţi în 1855 ! I-am spus părintelui Ioan că nu arăta deloc mai bătrân ca atunci când l-am întâlnit pentru prima oară, în urmă cu 14 ani, în nordul Lacului Onega. El a spus: ‘Vedeţi dumneavoastră, eu săvârşesc liturghia în fiecare zi, şi aceasta îmi reînnoieşte viaţa’. Atunci eu i-am spus că episcopul făcea la fel, şi noi i-am arătat micul său altar portabil şi i-am spus că episcopul slujise în fiecare zi la bordul vaporului cu care venisem din America, ca şi aici. Atunci el a îngenuncheat, a desfăcut antimisul şi a sărutat locul unde stau sfintele vase şi apoi imaginea răstignirii de dedesubt şi s-a rugat acolo. Totul a fost minunat.
În momentul plecării sale, toţi lucrătorii de la hotel s-au adunat în hol şi pe casa scării şi oamenii de afară au invadat locul, iar o mare mulţime era pe străzi. Am coborât cu el şi am auzit o sărmană fată venind şi spunându-i că sora ei era foarte, foarte bolnavă şi i-a cerut să se roage pentru ea. ‘Care este numele ei ?’ a spus părintele Ioan. ‘Ana’, a spus fata. ‘Da, mă voi ruga’, a spus părintele Ioan şi şi-a pus mâinile în jurul capului ei. … La intrare se afla o bătrână hotărâtă să ajungă la el. Unul dintre portari a împins-o, şi ea s-a învârtit în jurul cupeului părintelui Ioan şi ca fulgerul a deschis uşa de pe cealaltă parte, şi când părintele Ioan a intrat în cupeu ea îngenunchea înăuntrul vehiculului cu capul pe podea.
Ieri am mers la Mânăstirea Ivanovski la Kapnofka şi am ajuns la 9 dimineaţa. Părintele Ioan slujea. Am mers în ‘altar’. Ca de obicei, el slujea cu mare libertate, dar extrem de evlavios. La cuvintele ‘Acesta este Trupul’, s-a întors către oameni care sunt bineînţeles de cealaltă parte a uşilor împărăteşti, ţinând mâna dreaptă în afară în timp ce spunea restul: şi la fel cu potirul. În timp ce se ruga pentru vii şi pentru morţi el ţinea marginea sfântului disc lipită de frunte, şi apoi îşi punea fruntea pe marginea exterioară a sfântului potir în timpul restului marii rugăciuni de sfinţire.
După aceea, noi am făcut cunoştinţă cu căpitanul Ţerviţki şi am băut ceaiul cu părintele Ioan. Ni s-au arătat dormitorul şi biroul lui, iar pe masa din biroul lui era jurnalul său, care se pare că este proprietate publică de vreme ce Ţerviţki ne-a citit o notă despre ziua de ieri care începea astfel: ,,’Îl binecuvântez pe Domnul’ pentru că mi-a îngăduit să-l vizitez pe episcopul american Grafton şi să vorbesc cu el despre rugăciunea pentru reunirea Bisericilor”.
Din nefericire, nota sa nu era terminată.
(Viaţa şi scrisorile lui W.J. Birkbeck, 1922, p. 248-249)
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 111/martie-aprilie 2018
Mărturiile pe care le vom prezenta în continuare sunt inedite fiindcă sunt mărturii ale neortodocşilor despre cum l-au văzut ei pe Sfântul Ioan de Kronstadt şi, odată cu el, credinţa ortodoxă trăită. Unele observaţii vădesc neînţelegerea şi chiar necunoaşterea creştinismului autentic, a adevăratei moşteniri lăsate nouă de Mântuitorul nostru şi Apostolii Săi. Altele vorbesc despre confundarea unor noţiuni cu altele, confuzii cauzate de cele mai multe ori de lipsa unei înţelegeri profunde şi reale a cuvintelor şi faptelor sfântului.
Iată o nouă relatare foarte interesantă, având în vedere că este a unei credincioase episcopaliene. Ea cântăreşte tot ceea ce aude şi vede în călătoria ei în Rusia într-un mod pur raţionalist, comentează gesturile şi atitudinile sfântului ca un om neîncrezător, bănuitor, în realitate necredincios. Nu cunoaşte câtuşi de puţin credinţa şi evlavia ortodoxe, mai ales specifice spaţiului ortodox rus, nici încrederea în pronia dumnezeiască.
Sfântul Ioan va lăsa o impresie profundă asupra ei, dar nu va reuşi să treacă dincolo de carapacea ei de om a cărui mentalitate este deja descreştinată. A-l compara pe Sfântul Ioan de Kronstadt cu oracolul din Delphi – iată ceva ce spune totul despre credinţa ta … păgână !
Din nefericire, Isabel Hapgood nu pare un personaj desprins din lumea de acum un veac, ci chiar din cea în care trăim noi astăzi. Comentariile şi reacţiile ei par să fie astăzi ‘norma’ pentru cei care se socotesc civilizaţi, evoluaţi, învăţaţi, care au ştiut să lase în urmă ,,prejudecăţile” şi ,,înapoierea” de care dau dovadă cei credincioşi …
* * *
Mathew Namee, director asociat al Societăţii pentru Istoria creştinilor ortodocşi din Americi, scrie:
V-aţi putea întreba de ce retipăresc aceste articole despre Sfântul Ioan de Kronstadt – care la urma urmei nu a părăsit niciodată Rusia – pe un site dedicat istoriei Ortodoxiei în Americi ?
Este greu de înţeles după un secol faima Sfântului Ioan. El a fost cel mai faimos preot ortodox din lume, şi în occident este posibil ca el să fi fost cel mai faimos cleric ortodox – mai faimos decât patriarhii. Cum să exemplifici aceasta … Bineînţeles, el a fost prezentat de toate ziarele mari – New York Times, Chicago Tribune, Washington Post. Dar a fost mai mult de atât. În 1891, Idaho Avalanche a dedicat aproape o coloană întreagă pe prima sa pagină unei descrieri a Sfântului Ioan. Cotidiene din Wisconsin, Oregon, Ohio şi Georgia au scris despre minunile lui. Iowa City Citizen a relatat că un om orb şi-a recăpătat vederea la înmormântarea Sfântului Ioan. Boston Globe l-a numit ,,papa neîncoronat” al Rusiei. Jurnalul lui, Viaţa mea în Hristos, a fost tradus în engleză şi distribuit în America. Pentru mulţi americani, părintele Ioan, sau Ivan, era pur şi simplu Ortodoxia. Astăzi nu există nici o figură comparabilă; poate, nu ar putea exista o figură comparabilă. Presa americană a relatat despre Sfântul Ioan aşa cum te-ai aştepta să relateze despre un super-erou. Nu vom vedea niciodată din nou ceva asemănător.
Şi apoi există, bineînţeles, legături evidente între Sfântul Ioan şi Ortodoxia americană. Părintele Alexandru Hotoviţki, preotul principal din Misiunea Rusă, a avut o audienţă personală la el. Şi chiar înainte să-l fi cunoscut pe viitorul Patriarh Tihon al Moscovei şi întregii Rusii, Isabel Hapgood l-a cunoscut pe Sfântul Ioan. Marele preot era un subiect regulat în periodicul oficial al Misiunii Ruse. Şi Sfântul Ioan însuşi a arătat un interes personal faţă de Ortodoxia americană, trimiţând bani pentru a sprijini construirea Catedralei Sfântul Nicolae din New York. Dacă o vizitaţi astăzi, veţi vedea în ea o icoană mare a sfinţilor catedralei – ctitorii Tihon şi Alexandru; cei care au slujit acolo: Rafail, Ioan de Chicago şi Alexie Toth; şi binefăcătorii lor ţarul Nicolae al II-lea şi Sfântul Ioan de Kronstadt.
Deşi nu a călcat niciodată pe pământ american, Sfântul Ioan ar putea fi enumerat pe drept printre sfinţii Americii de Nord. Şi datorită importanţei sale, va trebui să revenim mult mai mult asupra vieţii lui, dintr-o perspectivă americană.
În 1895, episcopaliana Isabel Hapgood (1851-1928), născută în Boston, traducător de literatură franceză şi rusă şi al slujbelor Bisericii Ortodoxe[5], care a călătorit mult în Rusia, a scris propria sa descriere a Sfântului Ioan – pe atunci cunoscut ca părintele Ioan Serghiev, păstorul Bisericii Sfântul Andrei din Kronstadt. Articolul a apărut pe 8 august 1895 în The Independent, un ziar american publicat între anii 1848-1921, şi este reprodus aici:
,,Părintele Ioan de Kronstadt, care s-a rugat cu răposatul ţar al Rusiei pe patul său de moarte şi a mângâiat familia sa îndurerată, este unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din Rusia, într-un mod blând şi particular. El este atât de faimos, încât sunt puţine şanse ca numele Oteţ Ioann – părintele Ioan – să fie folosit pentru a indica orice alt preot Ioan din mulţimile care poartă acest nume, şi nici omul însuşi, după ce-l priveşti o dată, nu mai poate fi confundat cu nici un alt preot. În ultimii 10 ani, cel puţin, el a deţinut un loc unic în societatea rusă şi în inimile ruşilor. Am avut o experienţă cu el tocmai într-una din direcţiile care l-au făcut faimos şi iubit.
Mărturisesc că nu ştiu încă ce să cred despre aceasta. Într-o zi, într-o staţiune imperială de vară aflată la circa 16 mile de Sankt Petersburg, am văzut o mare mulţime adunată în faţa unei case care privea ţintă cu o nerăbdare fascinată la uşa acelei case şi la o trăsură trasă înaintea ei. Mulţimi care să privească astfel nu sunt obişnuite în Rusia, decât atunci când este aşteptat vreun membru al familiei ţarului. Dar eu ştiam că acea casă aparţinea unui negustor şi că era puţin probabil ca familia ţarului să fie invitată acolo; mai mult, trăsura luxoasă, arătoasă, nu purta nici măcar însemnele celei mai mărunte tovărăşii imperiale.
Întrebând, am aflat că ,,părintele Ioan, din Kronstadt” vizita o persoană bolnavă din casă, şi că oamenii aşteptau răbdători să-l zărească. Ei erau prea dornici să-mi spună mai multe, şi eu eram prea ocupată să aştept ,,un preot de rând”, aşa cum mi-am spus în sine. Cu toate acestea, am început să pun întrebări. Am auzit foarte multe lucruri, dar am fost încurcată de încercarea de a face ca măcar o mică parte din ele să se potrivească cu fotografiile omului pe care îl vedeam pretutindeni şi căruia nu-i acordasem nici o atenţie până acum. Fotografiile înfăţişau un om după câte se pare de circa 40 ani, cu păr lung, lins, şi fără o barbă cârlionţată, frumoasă, care să fluture, şi fără pitorescul pe care-l au mulţi preoţi ruşi. Ochii lui îmi reţinuseră atenţia; păreau a fi deschişi la culoare şi aparte ca expresie. Asta era tot.
Ce am auzit despre el ? Ce nu am auzit ! Şi de la oameni de toate rangurile şi gradele de inteligenţă. Prinţese şi contese m-au asigurat că el săvârşea minuni de tămăduire numai printr-o simplă atingere, că el citea trecutul unei persoane dintr-o privire şi prezicea viitorul. Prinţi şi conţi – menţionez titlurile ca un fel de etichetare a rangurilor şi prejudecăţilor în linii mari – declarau că el avea un fel de a deosebi tinerii sceptici şi împietriţi dintr-o mulţime mare, pe care o vedea pentru prima oară, şi nu numai că le câştiga inimile cu câteva cuvinte blânde, ci îi trimitea acasă plini de căinţă şi îndreptaţi. Cei din clasa artistică şi literară ezitau să-l condamne, chiar atunci când credeau prea puţin în altceva. Surorile de caritate, persoanele parţial religioase, slujitorii, ţăranii, toţi credeau cu evlavie în orice putere care putea fi atribuită omului; şi multe persoane din toate aceste clase avuseseră experienţe personale cu el care să le confirme convingerile lor, sau vindecările parţiale sau depline, la care fuseseră martori.
Era privit ca o cinste uriaşă ca Sfântul Ioan să te aleagă dintr-o mulţime şi să ţi se adreseze; şi o prietenă de-a mea mi-a spus, cu un triumf evident, că o dată el a mers către ea şi a sărutat-o cu o sărutare sfântă. Însemna un fel de binecuvântare, dar ea nu stabilise cu precizie. Nici un alt preot din Rusia nu ar fi putut săruta o femeie din înalta societate într-o companie ca aceea şi să scape de consecinţele fireşti, cu atât mai puţin să i se mulţumească pentru o asemenea încălcare flagrantă a bunelor maniere în general, şi în particular a bunelor maniere care privesc întreaga clasă preoţească ca inferioară, ca un lucru separat, nu să fie invitată la masă cu cei mai de seamă prieteni ai cuiva şi cele asemenea.
Lucrurile clare, aşa cum le-am descoperit în cele din urmă, erau acestea: părintele Ioan este un om cu aproape 20 ani mai bătrân decât arată. El este un preot de parohie în Kronstadt, insula fortificată aflată la circa 20 mile de Sankt Petersburg, unde Râul Neva intră în Golful Finlandei şi aproape vizavi de staţiunea imperială de vară, Peterhof. Nu ştiu dacă soţia lui (toţi preoţii de parohie trebuie să fie căsătoriţi înainte de a fi hirotoniţi), obosită de excentricităţile sale şi lipsa lui de grijă pentru latura materială, s-a despărţit cu adevărat de el, precum susţin zvonurile[6].
Modul lui de a proceda cu banii era – şi probabil continuă să fie – îndeajuns pentru a vexa un sfânt. Orice îi dă oricine ,,în numele lui Hristos, pentru săraci”, el ia şi bagă în buzunarul lui fără a se uita. Tot fără a se uita, el dă ce i s-a dat – fie el un fişic mare de bilete de bancă, fie doar câteva monede de argint – următoarei persoane care îi cere ajutorul; şi propria lui leafă mică se duce la fel. Consecinţa – un neisprăvit poate, care nu merită, poate primi o mie de ruble de la părintele Ioan şi un pătimitor vrednic poate primi mai nimic. Acest lucru este privit de admiratorii părintelui Ioan ca un lucru sfânt; dar puţină matematică şi discernământ nu ar stânjeni calitatea esenţială a nimbului său, precum m-am aventurat să remarc uneori, atrăgându-mi o mulţime de grimase pentru asprimea inimii mele.
La câteva săptămâni după prima informaţie despre părintele Ioan care mi-a captat atenţia, precum scriam, mergeam de la Palatul Oranienbaum către debarcader pentru a lua vaporul spre Kronstadt, când am întâlnit soţia unui negustor arătând extrem de banal într-o trăsură cu un preot, de asemenea obişnuit, credeam eu, până în clipa în care m-a privit. Am tresărit, de ce, nu aş putea să spun. Pe vapor am întrebat dacă părintele Ioan tocmai traversase, şi am aflat că straniul preot era cu adevărat omul în căutarea căruia întreprinsesem în mare parte călătoria mea către Kronstadt, deoarece forturile [Kronstadt-ului] sunt inaccesibile vizitatorilor, docurile se văd imediat şi oraşul în sine este neinteresant.
Absenţa sa a fost însă scurtă şi eu am mers la liturghie dis-de-dimineaţă pentru a-l vedea slujind. Acest lucru este considerat o privelişte rară şi un privilegiu, şi întotdeauna atrage mari mulţimi de oameni. El era foarte liniştit, foarte impresionant, foarte ‘intens’. Ochii săi stranii şi modul de a pluti mai degrabă decât de a merge mi-ar fi ţintuit atenţia dacă nu aş fi auzit niciodată despre el. Mulţimile care aşteptau să audă un cuvânt de la el, şi obiceiul său de a se strecura pentru a evita oamenii, mi-au sugerat oportunitatea de a-l căuta la spitalul lui. Este potrivit ca părintele Ioan să spună că spitalul lui Faith Cure a fost înfiinţat de admiratorii lui, nu de el, deoarece el nu susţine că are puteri miraculoase.
La spital am fost primită de un preot tânăr, care a declarat că nu erau pacienţi; că părintele Ioan nu venea niciodată acolo decât dacă cineva avea nevoie de el; dar că se putea întâmpla să vină în orice minut dacă eram bolnavă, şi că el mergea la Sankt Petersburg cu următorul vapor. Am omis să menţionez că, deşi legat oficial de parohia din Kronstadt, părintele Ioan este atât de căutat încât, în general, este mai greu de găsit acolo decât oriunde altundeva; şi că atunci când sosirea lui este aşteptată, el poate alege dintre trăsurile aristocratice ale căror proprietari se îmbulzesc pe chei, în speranţa că ei s-ar putea simţi astfel onoraţi.
În mod categoric tânărul preot era impertinent, şi eu băteam în retragere în mare îndoială şi nemulţumire când a intrat o călugăriţă să ceară de pomană pentru mânăstirea ei. Era una dintre surorile mirence, cu fusta ,,reformată” aproape la nivelul genunchilor, şi ghete solide, masculine, care mişună peste tot în biserici, magazine, pieţe şi locuri unde abundă banii. Tânărul preot a terminat rapid cu scâncetele ei insistente şi mi-a dat o frântură încântătoare din caracterul său.
,,Ia ascultă, tu – a spus el – nu cumva tu ai mai venit aici să ceri bani ? Te cunosc. Ieşi afară !” Ea s-a tânguit; dar el, curăţându-şi între timp unghiile, a ridicat din sprâncene cu un aer superior şi a repetat: ,,Ieşi afară în această clipă, îţi zic”. ,,Şi nu-mi vei da nici măcar binecuvântarea ta ?” El a aruncat către ea o binecuvântare, şi-a împins mâna în buzele ei pentru sărutul obişnuit de mulţumire, şi-a smuls-o repede, şi a continuat cu unghiile. Purtarea lui m-a încredinţat că părintele Ioan nu era într-adevăr în spital, nici nu era aşteptat să vină curând, pentru a fi martorul unor asemenea atitudini; şi am plecat fără să ezit, deşi puternic dezamăgită.
Nu l-am mai căutat pe părintele Ioan. Părea imposibil de găsit. Dar multe luni după aceea l-am întâlnit într-un mod destul de neaşteptat într-un vagon şi l-am recunoscut de îndată. Ochii lui strălucitor de albaştri, limpezi erau foarte scrutători, dar blânzi, şi nicidecum periculoşi văzuţi de la aşa apropiere. El a privit o clipă prin mine, apoi mi-a prins cu fermitate una din mâini cu a sa şi m-a bătut uşor pe umăr cu cealaltă, într-un mod neconvenţional care trebuie să fi stârnit invidia tuturor ruşilor care priveau scena. După ce am stat astfel sub cercetarea acelor ochi pentru o perioadă care mie mi s-a părut lungă, el m-a strâns mai tare de mână şi mi-a spus: ,,Vei avea tărie; da, vei avea tărie !” Apoi m-a binecuvântat – o binecuvântare din partea lui fără să fie cerută este privită ca o onoare şi prevestitoare de fericire – a refuzat cu blândeţe să-i sărut mâna şi în schimb mi-a strâns ambele mâini.
Acesta este un exemplu corect şi caracteristic pentru o întrevedere favorabilă cu părintele Ioan şi pentru proorociile sale. Precum proorociile oracolului din Delphi, cineva trebuie să trăiască acele evenimente înainte de a putea să-l interpreteze. Acum, în ceea ce mă priveşte, eu pot crede că proorocia lui s-a împlinit dacă eu aleg să cred astfel. De atunci au avut loc evenimente în care mi s-a cerut multă tărie, şi în care am avut, fără îndoială, tot ceea ce părintele Ioan sau oracolul delfic ar fi putut să ceară. Dar, pentru a spune adevărul, înainte de a depune chezăşie pentru puterile prooroceşti ale părintelui Ioan, ar trebui să cer vreun fel de dovadă că el a prevăzut exact acel set complicat de circumstanţe, şi a prevestit tăria întocmai legată de aceasta şi nu de altceva. Bineînţeles, tocmai acesta este lucrul care nu poate fi dovedit niciodată; dar sunt mulţumită că am avut o asemenea privelişte asupra acestei persoane unice”.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 112/mai-iunie 2018
Rusia de dinainte de Revoluţia din 1917
‘Argonauţi’, renovaţionişti, atei, amăgitori şi … Sfântul Ioan de Kronstadt
Reazemul tradiţional al Rusiei ţariste a fost dintotdeauna ţărănimea şi Biserica. Şi Biserica, la rândul ei, a avut mult de câştigat din sprijinul acordat de stat. Cu toate acestea, la mijlocul secolului XIX, se admitea tot mai mult că în timp ce Biserica ar trebui să fie susţinută de stat, ea nu ar trebui să depindă de el, nici financiar, nici administrativ, în gradul impus ei de Regulamentul Duhovnicesc al lui Petru cel Mare, care desfiinţase Patriarhia şi transformase Biserica aproape într-un departament al statului. Această concepţie devenise un articol de credinţă în rândul intelectualilor din sânul Bisericii sau apropiaţi de Biserică; ei susţineau că relaţiile dintre Biserică şi stat aveau nevoie de o revizuire minuţioasă pentru a le aduce mai aproape de idealul ,,simfonic” moştenit de la Bizanţ.
Acestei tendinţe i se opunea Constantin Pobedonosţev[7], care se temea că o reformă a relaţiilor dintre Biserică şi stat, chiar dacă era dorită în sine dintr-un punct de vedere canonic, putea conduce la o separare a Bisericii de stat şi la descreştinarea treptată a societăţii. Serghie Firsov scrie: ,,Pobedonosţev a văzut şi a înţeles mai bine ca mulţi alţii că distrugerea sistemului sinodal creat de Petru cel Mare în condiţiile din Rusia nu va conduce la re-crearea unor relaţii reciproce corecte între Biserică şi stat, ci numai va întări forţele anti-guvernamentale. A reprezenta Biserica şi împărăţia ca existând izolate una de alta era imposibil din punct de vedere psihologic, în timp ce orice schimbări în structura ecleziastică puteau fi înţelese de ‘oamenii simpli’ doar ca desfiinţarea relaţiei anterioare dintre Biserică şi stat (pentru că ‘pentru ţăranul nostru forma este totul’). Nu întâmplător, în timp ce vorbea cu generalul A.A. Kireev despre problemele Bisericii şi ‘despre învăţare’, Pobedonosţev declara că el se temea – mai presus de orice – de o nouă schismă: ‘Este bine pentru dvs., dar unde vom merge cu ignoranţa noastră, cu ţăranul. Mă tem de o schismă, de aceasta mă tem !’”[8]
Nu este limpede dacă el se gândea la o schismă în Biserică sau la o dezbinare între ţărani şi stat. În orice caz, revoltele ţăranilor din 1905 au arătat că cinstitul bătrân avusese dreptate … Cu toate acestea, exista o contradicţie în poziţia lui Pobedonosţev. Pe de o parte, el credea sincer că Biserica era sufletul statului şi al poporului, şi ea trebuia să fie cea care îi învaţă, îndreaptă şi inspiră. Pe de altă parte, el acţiona ca şi cum nu credea aceasta, ci mai degrabă că Biserica trebuia tutelată şi disciplinată de stat, şi că el însuşi, ca reprezentant al statului, trebuia să acţioneze ca supraveghetorul ierarhiei Bisericii …
Ţarul Nicolae, cu dragostea sa profundă pentru Rusia de dinainte de Petru cel Mare, arăta un interes deosebit pentru această chestiune. El credea că trebuie să dea Bisericii mai multă libertate şi că eliberând Biserica de mâna moartă a statului va fi în cele din urmă în folosul atât al Bisericii, cât şi al statului. Dar, poate sub influenţa fostului său profesor, Pobedonosţev, el a acţionat cu precauţie. Totuşi, una dintre cele mai importante măsuri ale domniei sale a fost îndepărtarea din Constituţia din 1901 a frazei care îl numea pe el ,,Judecător suprem” al Bisericii. Şi, precum vom vedea, dacă nu ar fi avut loc evenimente politice de mare anvergură, probabil că acesta ar fi fost doar primul pas dintr-o reformă mult mai extinsă a relaţiilor dintre Biserică şi stat, care să le aducă înapoi la adevărata ,,simfonie”.
Mişcarea pentru reforma Bisericii s-a manifestat pentru prima oară public în 1901, când, întrucâtva şovăitor, Pobedonosţev a permis organizarea unei serii de întruniri religioso-filozofice între intelectualitatea ,,care Îl căuta pe Dumnezeu” şi clerul din Sankt Petersburg. Aceste întruniri – ideea lui D.S. Merejkovski, V.V. Rozanov şi a unui oficial sinodal, V.A. Ternavţev – erau o încercare de a răspunde la o întoarcere categorică a unei părţi a intelectualităţii de la pozitivismul din anii ’1860 către un fel de religie. Din nefericire însă, convertirea era adeseori nu la Ortodoxie, ci la un soi ambiguu de misticism sau teosofie. Căci Rusia acelei vremi era plină de falşi învăţători şi prooroci: revoluţionari ca Lenin şi Troţki, liber-cugetători şi eretici ca romancierul Lev Tolstoi sau filozoful Vladimir Soloviov, teosofi ca Blavatski şi poeţi ai ,,epocii de argint”, şi o armată uriaşă de masoni, liberali, nihilişti, anti-monarhişti şi ecumenişti care erau ocupaţi să submineze temeliile Bisericii şi statului[9].
Chiar şi atunci când intelectualii s-au convertit la Ortodoxie, precum este cazul filozofilor Bulgakov, Berdiaev, Frank şi Struve, care s-au convertit de la marxism, ei nu au făcut-o la o Ortodoxie curată, patristică, precum dovedesc ideile renovaţioniste ale lui Bulgakov şi Berdiaev de după Revoluţia din 1917.
Astfel, Mihail Rodzianko scrie că ,,în rândul intelectualilor, mai ales din Sankt Petersburg, au început să se înfiinţeze toate felurile de grupări, adesea contaminate de sectarism. În acelaşi timp, entuziasmul pentru învăţătura lui Redstock[10], pasiunea pentru teosofie, ocultism, spiritism şi alte învăţături condamnate de Biserică era considerabil. În perioada de după 1901, s-a înfiinţat societatea ‘argonauţilor’, care se întrunea în casa lui Andrew Bely, un autor din acea epocă. Iată cum descrie el acele vremuri: ‘Printre cei ‘nevăzători’, au apărut ‘văzători’, care se recunoşteau unii pe alţii; ei erau atraşi să-şi împărtăşească reciproc cunoştinţe de nepătruns; interesul lor faţă de orice le părea nou, înconjurat de raze de importanţă cosmică şi istorică. ‘Văzătorii’ se deosebeau între ei prin ipotezele [de la care plecau]: unul era ateu, altul teosof, altul era atras către evlavie, altul se îndepărta de ea, dar toţi erau de acord în ce priveşte iminenţa unor zori: ‘ceva străluceşte până departe’ şi din acest ‘ceva’ viitorul îşi va dezvălui destinele’ (Epopee, vol. I, p. 136-137).
Aceste zori au fost dezvăluite ca fiind zeiţa Sofia şi de fapt acesta a devenit începutul, ‘dezvăluirea’ de către societatea progresistă rusă a obiectului închinării sale, smulgând-o de Ortodoxie, adică de Biserică, pentru a începe o luptă ‘filozofică’ cu ea. Printre ‘argonauţi’ întâlnim următoarele personaje extrem de cunoscute: poetul Balmont, Valerie Briusov, Baltuşaytis, S.I. Taneiev, N.A. Berdiaev, S.N. Bulgakov, ulterior preot, D.V. Filosofov, profesorul Kadlukov, D.N. Merejkovski, Igor Kistiakovski, Z.N. Hippius, A.V. Kartaşev, Teodor Sologub şi alţii (Epopee, vol. I, II, III; p. 179, 191, 181, 144). Intenţionat sau nu, intelectualitatea rusă a acelei epoci submina temeliile străvechi ale Bisericii Ortodoxe Ruse. Centrul călăuzitor era ‘Societatea Filozofico-Religioasă’, înfiinţată în această perioadă (1901). Din această societate făceau parte: V. Ivanov, D.V. Filosofov, S. Kablukov, Merejkovski, Rozanov, Kartaşev, Bulgakov, Berdiaev şi alţii (Epopee, vol. I, p. 61, 130, 156). Această societate organiza întruniri tainice dar şi cu acces liber, având drept scop al său propaganda largă a spiritului revoluţiei, reformării şi sofianismului”[11].
Cu toate acestea, dacă aceşti ,,căutători de Dumnezeu” ar fi fost să ajungă vreodată la adevărata Ortodoxie, ei aveau nevoie să întâlnească Biserica în cei mai învăţaţi reprezentanţi ai ei. De aici reiese semnificaţia întrunirilor religioso-filozofice, care erau prezidate de o stea în ascensiune a Bisericii Ruse, episcopul Serghie Stragorodski, viitorul patriarh al Patriarhiei Moscovei sovietizate.
,,Serghie – scrie G.M. Soldatov – era popular în cercurile care aşteptau introducerea de reforme ‘democratice’ în stat. În predicile şi cuvântările sale, el critica relaţia dintre autorităţile bisericeşti şi cele de stat din Imperiul Rus”[12]. Acesta ar fi fost un subiect riscant de abordat doar cu 10 ani mai devreme; dar vremurile se schimbau cu repeziciune şi episcopul Serghie, aşa cum a dovedit întreaga sa carieră ecleziastică, a luat aminte întotdeauna cum se schimbau vremurile şi el însuşi se dădea după ele în consecinţă.
Totodată, el a demonstrat un lucru corect în cea de-a opta dintre întrunirile religioso-filozofice, argumentând că doar dacă statul înceta să folosească instituţia Bisericii ca pe o armă, ar fi devenit posibil ,,a ridica chestiunea libertăţii de conştiinţă. Altminteri, doar în virtutea indiferentismului statul poate da libertate sectelor alături de Biserică”. Dar ,,puterea statului rus nu poate fi indiferentă sau atee dacă nu vrea să renunţe la ea însăşi”[13]. Cu alte cuvinte, dacă statul era cu adevărat apărătorul Ortodoxiei, precum pretindea, trebuia să elibereze Biserica de îndatoririle şi vasalitatea politice care erau străine naturii ei. Altfel, libertatea pur şi simplu i-ar ajuta pe sectanţi şi atei să lupte împotriva Bisericii, în timp ce ea rămânea incapabilă să se apere nestingherit. Astfel chestiunile reformei Bisericii şi libertăţii de conştiinţă erau legate una de alta în mod inevitabil.
Nu numai liberalii ca episcopul Serghie sprijineau reforma Bisericii. Fostul revoluţionar transformat în monarhist L.A. Tikhomirov a publicat un articol în care susţinea că statul ar trebui ,,să dea Bisericii independenţă şi posibilitatea de a fi tipul de organizaţie care trebuie să fie potrivit cu propriile ei legi, în timp ce rămâne în unire cu ea”[14]. Problema era că atât conservatorii, cât şi liberalii ar fi putut pleda pentru reforma Bisericii, dar din motive cu totul diferite. Tikhomirov scria ca unul care văzuse revoluţia dinăuntru şi se îndepărtase de ea cu toată inima sa, admiţând că singura apărare adevărată împotriva ei ar fi întărirea conştiinţei bisericeşti în rândul oamenilor[15]. Liberalii, pe de altă parte, erau motivaţi nu de o dorinţă de a vedea Biserica liberă şi prin urmare capabilă să exercite o influenţă mai puternică asupra societăţii, ci mai degrabă contrariul: o dorinţă de a umili statul şi de a distruge influenţa Bisericii odată pentru totdeauna. În ce-i priveşte pe episcopii liberali precum Serghie, ei s-au dat de partea celor puternici în ce priveşte reforma relaţiilor dintre Biserică şi stat şi a ceea ce mai târziu a ajuns să fie numit renovaţionism, pentru a-şi promova propriile cariere.
Altă cauză liberalo-renovaţionistă pe care a sprijinit-o episcopul Serghie în cursul întrunirilor religioso-filozofice a fost cea a romancierului Lev Tolstoi[16]. Tolstoi era în esenţă un protestant radical, care susţinea un creştinism redus la moralitate ,,pură” fără Biserică, dogme, minuni sau sfinte taine. Învăţătura lui a ajuns extrem de populară atât în ţară, cât şi în străinătate (în special în Anglia), atât în rândul oamenilor educaţi cât şi al ţăranilor. Curând adepţii săi, deşi nu erau organizaţi în nici o ,,Biserică”, rivalizau cu alte secte ca baptiştii, stundiştii, molocanii şi duhoborii ca număr şi influenţă.
L. Solonevici subliniază că vreme de secole Imperiul Rus trăise din necesitate în condiţiile unei tabere militare. Asemenea condiţii cereau supunere şi disciplină, dar ,,această supunere şi această disciplină nu erau în mod special plăcute. În ultima sută de ani, Rusia trăise, ca să spunem aşa, o revoluţie permanentă. O revoltă neîncetată împotriva autorităţilor şi împotriva disciplinei. Această rebeliune a luat cele mai variate forme – de la Pugachevschina la tolstoism. Şi dacă îl luăm pe cel mai mare scriitor al nostru ca exemplu, putem acum, după ‘marea şi nesângeroasa’ noastră [revoluţie din 1917], să evaluăm faptele lui mai mult sau mai puţin potrivit cu meritele lor. Revolta tolstoiană a făcut foarte mult atât pentru subminarea monarhiei ruse (Eu nu pot păstra tăcerea), cât şi pentru subminarea Ortodoxiei ruse (Evanghelia lui Tolstoi) şi a familiei ruse (Sonata Kreutzer), şi chiar pentru subminarea tribunalelor ruse, care în romanul Învierea sunt descrise ca o maşinărie lipsită de talent şi de sentimente – în timp ce tribunalele ruse erau cele mai milostive şi mai scrupuloase din lume”[17].
Într-adevăr, publicarea romanului Învierea în 1899 a fost picătura care a umplut paharul ierarhilor ruşi. Romanul, din care s-au vândut mai multe exemplare decât oricare din cărţile sale anterioare, zugrăvea o societate atât de coruptă şi despotică încât revoluţia era inevitabilă. De asemenea, erau batjocorite învăţătura şi sfintele taine ale Bisericii Ortodoxe. Dacă guvernul a simţit că nu ar fi putut să-l cenzureze pe Tolstoi şi prin aceasta să facă din el un martir politic, Biserica, îndemnată de Pobedonosţev, a considerat altfel.
Pe 24 februarie 1901, Sfântul Sinod l-a anatematisit, declarând: ,,Binecunoscut lumii ca scriitor, rus prin naştere, ortodox prin botez şi educaţie, contele Lev Nicolaevici Tolstoi, ademenit de mândria intelectuală, s-a ridicat cu aroganţă împotriva Domnului şi a Hristosului Său şi a sfintei Sale moşteniri, şi deschis în văzul tuturor a repudiat Biserica Ortodoxă mama sa care l-a crescut şi l-a educat şi şi-a dedicat activitatea sa literară şi talentul dat lui de Dumnezeu răspândirii în popor de învăţături potrivnice lui Hristos şi Bisericii şi distrugerii în minţile şi inimile oamenilor a credinţei lor naţionale, acea credinţă ortodoxă care a fost adeverită de lume şi în care înaintaşii noştri au trăit şi s-au mântuit, şi de care s-a ţinut Sfânta Rusie până acum şi în care a fost puternică. […]
În scrierile sale, contele Lev Tolstoi a hulit împotriva sfintelor taine, tăgăduind caracterul lor plin de har, nu a cinstit Biserica Ortodoxă ca Biserica sa, a vorbit rău de cler, a spus că el consideră că a-L cinsti pe Hristos şi a te închina Lui ca lui Dumnezeu este blasfemie, pe câtă vreme spunea despre sine însuşi, în comparaţie: ‘Eu sunt în Dumnezeu şi Dumnezeu în mine’. Nu Biserica l-a respins, izgonindu-l din sânul ei, ci el însuşi a respins Biserica: Lev însuşi de bunăvoie s-a despărţit de Biserică şi nu mai este un fiu al Bisericii, ci este duşmănos faţă de ea. Toate încercările clerului de a-l mustra pe fiul risipitor nu au reuşit să dea roadele dorite: în mândria lui el s-a socotit mai deştept decât toţi, mai puţin supus greşelii decât toţi şi judecătorul tuturor, şi Biserica a făcut o declaraţie despre despărţirea contelui Lev Tolstoi de Biserica Ortodoxă Rusă”.
Împotriva lui Tolstoi lupta îndeosebi Sfântul Ioan de Kronstadt († 1908), care a dovedit prin întreaga sa viaţă că creştinismul nu este întru înţelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 5). El scria despre Tolstoi că ,,s-a transformat într-o fiară totală faţă de credinţă şi Biserică”. El l-a numit nu numai eretic, ci şi un antihrist, şi a refuzat să primească un titlu onorific din partea Universităţii Yuriev dacă Tolstoi ar fi primit aceeaşi onoare[18]. Sfântul Ioan se plângea că ,,Biserica lui Dumnezeu de pe pământ, preaiubita mireasă, este sărăcită, ea suferă de pe urma atacurilor sălbatice asupra ei ale ateului Lev Tolstoi”.
Contele Tolstoi denunţat
Părintele Ioan de Kronstadt se referă la scriitor ca la ,,cel mai groaznic eretic al zilelor noastre întunecate
[Un articol apărut în The New York Times, pe 5 aprilie 1903]
St. Petersburg, 8 aprilie. Părintele Ioan de Kronstadt a refuzat să primească să fie membru onorific în Consiliul Universităţii din Dorpat, în care a fost ales cu scopul de a domoli mânia taberei clericale faţă de alegerea în acelaşi Consiliu a contelui Tolstoi.
Într-o scrisoare adresată universităţii, părintele Ioan refuză ,,onoarea degradantă de a fi pus pe picior de egalitate cu acel om ateu, contele Lev Tolstoi, cel mai groaznic eretic al zilelor noastre întunecate, şi care îi covârşeşte în mândrie intelectuală pe toţi ereticii de dinainte de el. Nu vreau să fiu asociat cu antihrist. Mai mult, sunt uluit că Consiliul i se închină ca unui idol unui scriitor care este întruchiparea lui satan”.
Numele părintelui Ioan de Kronstadt (Ioan Serghiev) este cunoscut de aproape orice om din Imperiul Rus. Când este aşteptat într-o gară sau o casă, mii de oameni se adună să-l vadă, şi cuvintele: ,,Părintele Ioan va trece pe aici” sunt suficiente pentru a face să se adune oriunde o mulţime uriaşă de oameni. El s-a născut din părinţi săraci, şi din fragedă pruncie a arătat că deţinea puteri remarcabile. El a mers la un seminar teologic din Arhanghelsk când avea doar 9 ani, şi promitea atât de mult, încât clericii din Arhanghelsk l-au trimis la Sankt Petersburg. Ca absolvent al facultăţii de teologie, el a lucrat printre săracii din capitala rusă şi în 1833 a fost numit protonotar la Catedrala Sfântul Andrei din Kronstadt, aceeaşi poziţie având-o până astăzi.
O nouă sectă religioasă, întemeiată pe venerarea părintelui Ioan, a apărut în Rusia anul trecut. Adepţii ei se autointitulează enohiţi şi afirmă că părintele Ioan este o reîncarnare a Sfântului Prooroc Ilie. Ei cred că sfârşitul lumii va veni în doi ani de zile.
Pentru Tolstoi, scria Sfântul Ioan, ,,nu există nici o desăvârşire duhovnicească supremă în sensul dobândirii virtuţilor creştine – simplitate, smerenie, curăţia inimii, curăţenie trupească, pocăinţă, credinţă, nădejde, dragoste în sensul creştin; el nu recunoaşte strădaniile creştine; el râde de sfinţenie şi de lucrurile sfinte –, el se adoră pe sine şi se închină înaintea lui însuşi, ca înaintea unui idol, a unui supraom; eu, şi nimeni altcineva decât mine, cugetă Tolstoi. Voi toţi greşiţi; eu am dezvăluit adevărul şi învăţ pe toţi adevărul ! Evanghelia după Tolstoi este o invenţie şi un basm. Aşadar, popor ortodox, cine este Lev Tolstoi ? El este un leu [de la numele său, Lev/Leon] răcnind, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Şi cât de mulţi oameni a înghiţit cu paginile sale linguşitoare ! Fiţi atenţi la el”[19].
Sfântul Ioan era un monarhist înflăcărat. ,,Cu toată inima noastră – spunea el – trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că El ne-a dat şi până astăzi ne dă încă ţari autocraţi şi monarhici după inima Sa, păstrând succesiunea dinastiei Romanov şi duhul ortodox în ei, pentru mărirea credinţei şi Bisericii Ortodoxiei şi statului rus. Ţarul nostru [Nicolae al II-lea] este un om virtuos cu o viaţă evlavioasă. Dumnezeu i-a dat o cruce grea de pătimiri ca alesului şi iubitului Său fiu. Ţineţi minte: dacă nu va mai fi monarhie, nu va mai fi Rusia. Numai rânduiala monarhică dă stabilitate Rusiei; sub o constituţie ea se va fărâmiţa toată în bucăţi”.
Şi el a proorocit conducători cruzi şi pătimiri teribile pentru popor dacă autocraţia ar fi fost răsturnată.
Sfântul Ioan se împotrivea nu numai lui Tolstoi, ci şi întregului curent ,,proto-renovaţionist” din Biserică condus de episcopul Serghie. ,,Aceşti oameni – scria el – resping Biserica, sfintele taine, autoritatea clerului şi ei chiar au conceput o revistă Calea Nouă (care publica expozeuri despre întrunirile religioso-filozofice din Sankt Petersburg). Această revistă luase asupra sa sarcina de a-L căuta pe Dumnezeu, ca şi cum Domnul nu S-ar fi arătat oamenilor şi nu ar fi revelat adevărata cale. Ei nu vor găsi altă cale decât în Hristos Iisus, Domnul nostru. […] Satana este cel care dezvăluie toate aceste căi noi şi oamenii proşti care nu înţeleg ce fac şi se conduc pe ei înşişi şi naţiunea lor către ruină răspândind ideile lor satanice în rândul poporului”[20].
Sfântul Ioan deplângea în special influenţa lui Tolstoi asupra tineretului: ,,Tinerii noştri intelectuali au răsturnat rânduiala socială şi educaţională, au luat asupra lor politica şi tribunalele fără ca cineva să le ceară aceasta; ei şi-au asumat să-i judece pe stăpânii lor, pe învăţătorii lor, guvernul, pe toţi cu excepţia împăraţilor; împreună cu conducătorul lor Lev Tolstoi, ei au judecat şi au condamnat pe Însuşi groaznicul Judecător al tuturor … Cu siguranţă, ziua înfricoşatei Judecăţi este aproape, căci abaterea de la Dumnezeu care a fost proorocită s-a petrecut deja şi înaintemergătorul lui antihrist s-a dezvăluit pe sine deja, fiul pieirii, potrivnicul şi care se va înălţa mai presus de tot cel ce se zice Dumnezeu, sau închinăciune (II Tesalonicheni 2, 3-4)”[21].
Părintele Ioan era susţinut de clerul îmbunătăţit, ca viitorul mitropolit şi sfinţit mucenic [şi adversar al episcopului Serghie Stragorodski] Iosif Petrovici, care scria: ,,Lipsa de credinţă, lipsa de evlavie şi toate soiurile de tendinţe vătămătoare se revarsă acum asupra Sfintei Rusii într-un râu tot mai învolburat. Ele au fost stăvilite de această personalitate puternică [Sfântul Ioan de Kronstadt], care a fost pusă înainte de pronia lui Dumnezeu pentru a se opune ereticului Tolstoi”[22]. Sfântul Ioan avea o mare influenţă asupra familiei regale şi ţarul îl vizita în taină. Această influenţă a fost remarcată şi de ea s-a temut un nou jucător apărut în cercurile bisericeşti şi de la curte – falsul stareţ[23] Grigorie Rasputin. Aşa cum mărturisea arhiepiscopul Teofan Bistrov, la acea vreme inspector la Academia Teologică din Sankt Petersburg: ,,Rasputin a arătat cu o neobişnuită iscusinţă că el avea reţineri [faţă de părintele Ioan] … Rasputin … a spus despre părintele Ioan de Kronstadt … că el era un sfânt dar, fiind ca un copil, îi lipsea experienţa şi judecata … Drept urmare, influenţa părintelui Ioan la curte a început să scadă”. Judecăţile lui Dumnezeu …
Sfântul Ioan de Kronstadt a continuat să vorbească deschis cu îndrăzneală împotriva liberalilor, ,,acei monştri de cruzime, acei oameni al căror scop este de a trăi pentru ei înşişi şi pentru propria lor plăcere, nu pentru cauză – acei egoişti care nu îi înţeleg pe fraţii lor … Mintea lucrează în ei fără inimă. Inimile lor nu sunt încălzite de dragostea pentru Dumnezeu şi om, şi ei tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu, temeliile şi bazele vieţii noastre sfinte de obşte, regulile moralităţii. Iată educaţia voastră, studenţilor ! Aceasta se întâmplă din cauza educaţiei voastre proaste, domnilor pedagogi !”[24]
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 113/iulie-august 2018
Ivan Ilici Serghiev, viaţa sa şi nenumăratele sale tămăduiri. Un personaj din Evul Mediu
Mărturiile pe care le vom prezenta în continuare sunt inedite fiindcă sunt mărturii ale neortodocşilor despre cum l-au văzut ei pe Sfântul Ioan de Kronstadt şi, odată cu el, credinţa ortodoxă trăită. Unele observaţii vădesc neînţelegerea şi chiar necunoaşterea creştinismului autentic, a adevăratei moşteniri lăsate nouă de Mântuitorul nostru şi Apostolii Săi. Altele vorbesc despre confundarea unor noţiuni cu altele, confuzii cauzate de cele mai multe ori de lipsa unei înţelegeri profunde şi reale a cuvintelor şi faptelor sfântului.
Încă un protestant schiţează portretul Sfântului Ioan, portret care spune foarte multe despre prefacerile care aveau loc deja în societatea sfârşitului de secol XIX. Cucerit deja de ideea de progres, autorul îl consideră pe Sfântul Ioan un personaj din Evul Mediu, aşa cum priveşte de altfel întreg Imperiul Rus. Mai mult decât atât, tributar pe deplin mentalităţii protestante – extrem de trupească, ancorată în plan material şi raţionalistă –, recunoaşte că nici nu poate ‘digera’ o astfel de atmosferă ca cea care domnea în Rusia acelor vremuri.
Dar articolul său, în ansamblu, vorbeşte despre o încercare de a înţelege ceea ce i se pare cu totul de neînţeles. Dincolo de diferenţa dintre lumea aşa-zis civilizată şi în pas cu progresul şi Imperiul Rus, considerat înapoiat, nici unul din fenomenele din lumea catolică sau protestantă, din domeniul misticismului apusean, sau chiar din cuceririle raţiunii umane şi ale ştiinţei, nu reuşeşte să-l ‘explice’, să-l cuprindă, să-l categorisească pe Sfântul Ioan.
Astfel, fără să fi vrut, autorul aduce o nouă mărturie că Sfântul Ioan, asemenea oricărui alt ucenic al Mântuitorului, nu este din această lume şi nu poate fi cuprins sau înţeles cu mintea omenească, ci doar cu o inimă străbătută de credinţă. Iar credinţa lui nu a mişcat un munte, ci întreaga lume …
* * *
Tema neîncetată a slujirii sale a fost că dragostea şi rugăciunea împreună biruiesc toate
de Harold Frederic, Illustrated London News
[The New York Times, 9 decembrie 1894]
În drama imperială care a avut drept scenă superbul ţărm sudic al Crimeei[25], bărbatul sfânt cunoscut în toată stăpânirea rusă ca Ioan de Kronstadt, care a fost adus cu trenul expres special traversând imperiul pentru a se ruga pentru ţar, nu a fost cea mai neînsemnată figură.
Sunt atât de multe de spus despre acest personaj straniu, încât dificultatea constă în a decide ce anume este de lăsat deoparte. Ar putea fi scrisă o carte de mari dimensiuni despre el şi poziţia neobişnuită pe care o are în Rusia. Cineva obţine cel mai bun indiciu pentru această poziţie imaginându-şi că Imperiul Rus este încă în perioada medievală. Este medievalism, desigur, dar cu o diferenţă. Moscova, de exemplu, are probabil 10 telefoane pentru fiecare telefon din Londra. Mi s-a spus de către specialişti că în numeroase domenii ale ştiinţei aplicate, şi mai cu seamă în cea a ştiinţei celei mai moderne, electricitatea, Rusia poate da lecţii altor popoare. Dar fundalul pe care strălucesc aceste semne izolate şi sporadice ale progresului este, în realitate, foarte asemănător fundalului pe care noi vedem în închipuire pe acel geniu multilateral remarcabil, Leonardo da Vinci.
Privind în ansamblu, Rusia se mişcă, gândeşte, crede şi trăieşte cam cum făcea Europa Apuseană în ceea ce noi numim Evul Mediu. Termenul acoperă o perioadă largă. Clasele superioare mici din punct de vedere numeric au progresat către o etapă asemănătoare în mare cu ceea ce noi asociem cu cei din urmă Plantageneţi[26] şi Medici[27]. Majoritatea covârşitoare a poporului este foarte aproape de momentul în care se afla Europa Apuseană când Petru Pustnicul[28] a zguduit-o cu entuziasmul fanatic, sălbatic pentru prima cruciadă.
Luxul şi scepticismul sus, sărăcia şi evlavia oarbă jos, delimitează păturile sociale acolo într-un mod foarte medieval, dar de sus până jos totul este străbătut de un simţ religios emoţional puternic, pe care noi îl putem numi superstiţie dacă vrem, sau misticism, sau prin orice alt epitet vag, dar pe care noi nu-l putem înţelege pentru motivul că s-a dus de la noi de secole. Noi putem înţelege un Manning[29] sau un Spurgeon[30], dar noi am depăşit de multă vreme condiţiile în care un Francisc de Assisi este inteligibil sau practicabil.
Spre deosebire de cele mai multe din marile sale modele din epoca noastră de altădată a credinţei, Ivan Ilici Serghiev era fiul unor părinţi săraci. Tatăl său era slujitorul general – ceva asemănător cu paracliserul nostru – într-o biserică mică din cătunul Sursk, districtul Pinega, guvernământul Arhanghelsk, şi acolo exista o droaie de fraţi şi surori, dintre care Ioan era uşor văzut ca fiul făgăduinţei. Din copilărie atmosfera pe care a respirat-o a fost strict bisericească. La vârsta de 5 ani, el putea citi cu uşurinţă în vechea slavonă bisericească, o sarcină asemănătoare cu cea a băieţilor noştri care stăpânesc literele şi ortografia tipografiei lui Caxton[31].
La vârsta de 9 ani, el a mers la seminarul teologic din Arhanghelsk. În pofida precocităţii sale infantile, el s-a descoperit pe sine aici a fi mai prostănac şi mai lent în a înţelege decât colegii săi. Reproşul de a fi fost prostănac s-a fixat asupra lui, şi ameninţa să-l trimită acasă din nou ruşinat. Deznădăjduit de perspectivă, micul băiat s-a agăţat de ideea de a se salva prin rugăciune. El istoriseşte cum a stăruit asupra acestei idei, punând din ce în ce mai multă credinţă în eficacitatea sa, până când, în cele din urmă, într-un moment culminant de încredere, el şi-a petrecut întreaga noapte în genunchi rugând fierbinte cerul pentru o minte mai bună.
Odată cu răsăritul soarelui din dimineaţa următoare, a căzut asupra lui deodată o iluminare mintală uimitoare. Pe neaşteptate el a văzut limpede acolo unde înainte totul era întunecat şi fără speranţă. El a ajuns să fie în studiile sale o nouă făptură, iute la a pricepe, pasionat de sarcini grele, şi în câteva săptămâni el a devenit nu numai conducătorul clasei sale, ci şi mândria şi speranţa seminarului. Ioan de Kronstadt raportează toată cariera sa ulterioară la această mare deşteptare, rodul unui extaz al rugăciunii, pe când avea 10 ani. Este piatra pe care el şi-a întemeiat crezul rugăciunii care l-a făcut atât de vestit, şi care este o putere spirituală vitală, mult mai importantă astăzi în Rusia decât orice altceva, fie înlăuntrul, fie în afara Bisericii Ortodoxe.
El promitea acum atât de mult, încât clericii din Arhanghelsk l-au trimis mai departe la Sankt Petersburg, şi la seminarul de acolo el a muncit ca student până când, la vârsta de 26 ani, a devenit candidat, sau licenţiat în teologie. În această perioadă, el câştiga cam 10 şilingi pe lună scriind scrisori pentru oamenii neînvăţaţi, trimiţând banii mamei sale acum văduvă. În ce-l priveşte, viaţa sa cumpătată şi frugală era tot atât de mult o sursă de mirare pe cât era marea sa evlavie şi darurile mintale remarcabile. Visul său timpuriu fusese de a se alătura clerului negru (monahal) şi de a fi misionar în Asia. Viaţa în capitală i-a deschis ochii către tărâmul unei lucrări mai nobile, îmbrăcat în alb (cler de mir), pentru culesul tuturor. El a hotărât să fie preot de mir, şi i-a fost oferită parohia importantă a Kronstadtului. Potrivit obiceiului neobişnuit al Bisericii, el s-a căsătorit cu fiica protopopului retras; şi apoi, în 1855, a devenit protoiereu al Catedralei Sfântul Andrei din Kronstadt. El deţine încă acest post.
Se aminteşte că prima sa predică a fost despre dragostea creştină, şi subiectul principal al acestei omilii era că dragostea şi rugăciunea împreună biruiesc toate. Aceasta a fost singura temă stăruitoare a întregii lui slujiri. El i-a dat forma practică în marea colonie de azile, secţii de spital sezoniere, spitale etc, pe care el le-a fondat în şi în jurul Kronstadtului, şi în devotamentul cu care el personal administrează folosirea marilor sume de bani trimise acum lui anual de oamenii milostivi din întreaga Rusie.
Am fost asigurat în Sankt Petersburg că probabil nici un alt om din lume nu are la dispoziţia sa, pentru scopuri generoase sau umanitare, ceva asemănător sumelor imense pe care le administrează [Sfântul] Ioan de Kronstadt. Dar acesta, la urma urmei, este doar unul din temeiurile minore ale faimei sale.
La omul în sine se gândeşte Rusia.
Nici o sugestie de tendinţe schismatice nu s-a lipit vreodată de el. Cu toate că cele mai puţine vioaie spirite pot găsi nenumărate ocazii pentru reformă şi înnoire în starea Bisericii Ortodoxe Greceşti, părintele Ioan nu s-a dat nicicând drept un critic al organizaţiei. Nu ar putea exista un păstrător mai riguros al literei legii clericale. El personal este prezent, când este acasă, la toate cele 7 laude din zi din catedrală, începând după miezul nopţii, şi el însuşi este întotdeauna la dispoziţia celor bolnavi în timpul nopţii, asemenea celui mai smerit preot de ţară. Dar aceste însuşiri, de asemenea, sunt însă secundare pentru distincţia reală a omului. Ele slujesc doar la a o completa şi desăvârşi.
Înainte de a fi fost de multă vreme în Kronstadt, au început să fie povestite istorii despre tămăduiri remarcabile săvârşite prin rugăciunile sale. Emanciparea iobagilor a avut loc când el se afla acolo de 8 ani, şi în marea frământare care s-a răspândit în lumea mujicilor[32] la acea vreme existau deja istorisiri neobişnuite despre un nou om sfânt apărut din nord, asemenea unui al doilea Sfânt Vasilie. Într-o ţară primitivă ca Rusia, unde sute de mii de pelerini cutreieră an de an de la un loc sfânt la altul, şi bresle de meşteşugari, studenţi, cerşetori, vânzători ambulanţi şi alţii sunt continuu în mişcare, undeoamenii de rând nu ştiu nimic din ziare sau evenimentele curente, şi călătorul pe jos este încă principala sursă de informaţie şi bârfă – aşa cum era aici în zilele lui Franklin şi Palmer –, reputaţiile de acest fel cresc de la sine. Puţin câte puţin faima lui Ioan de Kronstadt s-a răspândit, până când a atins cele mai îndepărtate hotare ale lumii slave. Catedrala sa a devenit centrul unui mare pelerinaj din toate părţile imperiului, şi acum este cea de-a doua doar după Mânăstirea Pecerska din Kiev ca loc de adunare a pelerinilor evlavioşi.
Tămăduirile sale – mă refer la cazurile autentice în care alinarea sau însănătoşirea este legată de toţi cei interesaţi, fără rezerve, de mijlocirea sa – sunt nenumărate. Auzi despre ele în fiecare district, de departe şi de aproape, în întreaga Rusie. Nu numai pentru boli fizice sunt invocate puterile sale, ci şi beţivi incorigibili, criminali declaraţi, pierde-vară depravaţi care şi-au pierdut toată puterea şi /stăpânirea de sine, sunt aduşi la el şi îndreptaţi din nou. În psihologia lucrului nu mă pricep să intru. În cazul infirmilor, el însuşi tăgăduieşte orice noţiune de putere sau capacităţi personale, dar spune că el crede cu tărie în puterea rugăciunii, şi dacă cel care pătimeşte crede de asemenea în ea, şi se alătură cu tot sufletul în rugăciune fierbinte, se poate face ceva.
Formulat în acest mod, devine o versiune a ceea ce este cunoscut în America drept ştiinţa creştină[33], care înfăptuieşte fără îndoială vindecări remarcabile, şi este socotită a fi strâns legată de toate fenomenele de vindecare prin credinţă şi de lucrarea hipnotică a lui Charcot[34] şi a altora. Evul Mediu, aşa cum ştie toată lumea, a fost plin de acest soi de credinţă. Tablourile votive de la sanctuarul Sfântului Martin, în afara oraşului Tours, şi grămezile de cârje abandonate din capela canadiană a Sfintei Ana de Beaupre sunt exemplele supravieţuirii acestei credinţe din timpurile trecute. Marele prestigiu al sanctuarului de la Lourdes îl arată renăscut în condiţiile moderne. Dar nici în vremurile de odinioară, nici în cele noi nu a existat vreun individ în ale cărui puteri suprafireşti de tămăduire să fi crezut atât de mulţi tovarăşi muritori ai săi ca în cele ale lui Ioan de Kronstadt. Oricând apare în public mulţimi vaste de oameni îl urmează, şi nu este greu a crede afirmaţiile că prezenţa sa în Crimeea este privită de locuitori ca un eveniment istoric.
Se presupune că deopotrivă sfinţenia sa personală şi atracţia tainică pentru relaţiile sale cu forţele înfiorătoare şi oculte i-au atras atenţia ţarului Alexandru al III-lea. Nu am auzit nimic ca el să fi dobândit atenţie în timpul domniei anterioare; într-adevăr ţarului eliberator nu-i prea plăceau nici preoţii, nici misticismul. Succesorul său, cu opiniile sale serioase privind responsabilitatea sa în calitate de conducător al Bisericii, şi respectul său pentru toate felurile de zel, inspiraţie şi autoritate religioasă, a pus mare preţ pe făcătorul de minuni. Prin poruncă împărătească directă, în 1891, el a fost adus din Kronstadt la Moscova pentru a se ruga pe patul de moarte al tânărului mare duce Pavel. Mi s-a spus la acea vreme că el l-a mâniat pe ţar atunci întrebând răstit pe marea ducesă Elisabeta – soţia lui Serghie şi sora acum mult-discutatei prinţese Alix – dacă convertirea sa la credinţa ortodoxă greacă a fost autentică, sau doar o chestiune de politică de stat. Se spune că ţarul i-a zis să-şi vadă de treaba lui, şi aceasta, la fel de direct. Dar, dacă istoria este adevărată, cu siguranţă ea nu a micşorat cu nimic autoritatea părintelui Ioan de Kronstadt asupra imaginaţiei populare, sau, pentru acea chestiune, asupra încrederii ţarului însuşi.
Portretul oferit datează din 1890, când făcătorul de minuni avea 60 ani. Nu dă nici o impresie despre vârstă, şi cei care l-au văzut mult mai recent spun că el arată în continuare ca şi cum ar avea 40 ani. Chipul nu-i va interesa pe cititorii englezi, cu atât mai puţin pentru faptul că, dincolo de ochi, sugerează o asemănare izbitoare cu dl. W.T. Stead[35]. Găsesc în el, de asemenea, o asemănare curioasă cu un tip de înfăţişare comună în părţile mai îndepărtate şi deplin catolice ale Bavariei.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 114/septembrie-octombrie 2018
O altă relatare, scurtă, a lui W.J. Birkbeck
În scrierile sale, W.J. Birkbeck, un anglican îndrăgostit de Ortodoxie, a încercat să explice lumii heterodoxe lucruri de neînţeles pentru ea, precum comuniunea de rugăciune dintre cei vii şi cei plecaţi la Domnul sau invocarea sfinţilor:
,,Limbajul utilizat în modul de adresare poetic către sfinţi din cărţile de slujbă răsăritene pot la început să-i uimească pe apusenii care nu sunt obişnuiţi cu acesta, dar când te gândeşti mai bine, descoperi că este doar o expresie a credinţei în eficacitatea rugăciunii celui drept, şi ea nu diferă în mod de cererile de acelaşi fel către cei vii. Dacă noi întâlnim în cărţile de slujbă: ,,Toată nădejdea noastră o punem către tine, o, Maica lui Dumnezeu”, acelaşi soi de lucru l-am auzit spus către părintele Ioan de Kronstadt de către oameni care-i cereau să mijlocească pentru ei.
Aceasta s-a întâmplat în multe ocazii când am avut privilegiul de a fi cu părintele Ioan, fie în cele două capitale ruse şi împrejurimile lor, fie printre ţăranii din gubernia Oloneţ. Am făcut cunoştinţă cu el pe ţărmurile Lacului Onega, unde l-am întâlnit din întâmplare, când el se întorcea dintr-o vizită la vechea sa casă [natală], şi am avut fericirea de a petrece o zi întreagă, una dintre cele mai minunate zile din viaţa mea în compania lui, când, urmând pilda Stăpânului său dumnezeiesc ‘a umblat’ toată ziua printre ţăranii din împrejurimi, ‘făcând bine, şi tămăduind pe toţi cei care erau chinuiţi de diavol’.
La urma urmei, nici unul dintre noi nu ar crede că omul care a spus doctorului său, chemat pentru a-l vindeca pe el sau pe cineva drag lui de o boală periculoasă, ,,Îmi pun toată nădejdea în tine”, a încălcat prin aceasta prerogativele supreme ale dumnezeirii. Dacă în cazul multor englezi, ar fi mai firesc să folosească astfel de cuvinte faţă de un medic decât faţă de un sfânt (în viaţă sau plecat la Domnul), aceasta înseamnă doar că englezii obişnuiţi au mai multă credinţă în iscusinţa unui medic decât în eficacitatea rugăciunilor unui om drept, şi că în realitate perspectiva sa generală asupra lucrurilor nu este atât de apropiată de cea a fiului lui Sirah (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 38, 12-15) precum este cea a rusului ortodox de rând.
În ce-i priveşte pe sfinţi, am descoperit adeseori că este dificil pentru ruşi să înţeleagă mentalitatea acelor clerici englezi care, în strădania lor de a reduce lumea spirituală la condiţiile materiale obişnuite ale spaţiului şi timpului, după ce i-au invitat pe enoriaşii lor să cânte imne despre a avea ,,comuniune mistică plăcută cu cei a căror odihnă este dobândită”, urcă la amvon şi declară că, orice ar putea simţi faţă de sfinţi, ei nu trebuie cu nici un chip să vorbească cu ei.
Pentru a cita încă o dată din Homiakov: ,,Noi ştim că atunci când careva dintre noi cade, el cade singur; dar nimeni nu este mântuit singur. Cel care este mântuit este mântuit în Biserică, ca membru al ei, şi în unitate cu toţi ceilalţi membri ai ei. Dacă cineva crede, el este în comuniunea de credinţă; dacă cineva iubeşte, el este în comuniunea de dragoste; dacă cineva se roagă, el este în comuniunea de rugăciune. Prin urmare, nimeni nu-şi poate pune nădejdea în propriile rugăciuni, şi fiecare care se roagă cere întregii Biserici să mijlocească pentru el, nu ca şi cum el ar avea îndoieli cu privire la mijlocirea lui Hristos, Unul Mijlocitor, ci fiindcă este încredinţat că întreaga Biserică se roagă întotdeauna pentru toţi membrii ei”.”
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 115/noiembrie-decembrie 2018
Sfântul Ioan şi societatea rusă
Autorul rândurilor de mai jos, episcopul Alexandru Semionov-Tian-Şanski, ne este aproape necunoscut. În afara faptului că el s-a numărat printre refugiaţii din Rusia din pricina comunismului, nu ştim nimic despre el. Dar cele scrise de el ne vor face să-l simţim aproape de cugetul nostru şi ni-l vor ‘tâlcui’ pe Sfântul Ioan de Kronstadt.
El ne pune cuvintele sfântului în context istoric şi ni le face mai uşor de înţeles; ne face totodată să înţelegem cât de tulburată era societatea rusă la sfârşitului secolului XIX şi începutul secolului XX. În timpul vieţii sale, sfântul a fost martorul războiului ruso-turc din 1877-1878, panslavismului, tulburărilor anarhiştilor din cea de-a doua jumătate a secolului XIX, asasinării ţarului Alexandru al II-lea în 1881, războiului ruso-japonez din 1904-1905, revoluţiei din 1905 şi tulburărilor din 1907 din Kronstadt, oraşul în care îşi avea parohia – tulburările acestea sfârşind prin a-i aduce moartea. El a încercat în permanenţă să-i trezească la pocăinţă – asemenea lui Iona – pe credincioşii ruşi, fie din păturile de jos ale societăţii, fie din cele înalte.
* * *
Când predica, Sfântul Ioan era preocupat în primul rând să trezească în păstoriţii săi dorinţa de a avea o viaţă duhovnicească activă: aspiraţia către Dumnezeu, setea de simţăminte binecuvântate şi îndepărtarea de tot ce ar putea să le tulbure. Cu aceeaşi perseverenţă, părintele Ioan arăta însemnătatea Bisericii şi necesitatea de a face parte organică din ea. În legătură cu aceasta, el nu înceta să vorbească cu ardoare despre cea mai importantă taină a Bisericii – euharistia. Desigur, vorbea şi despre alte chestiuni dogmatice, ca şi despre viaţa morală, condamnând nu arareori viciile şi neajunsurile caracteristice omului în general, dar şi anumitor pături şi categorii sociale ale timpului. Îi incrimina mai ales pe oamenii învăţaţi şi bogaţi, acuzându-i de trândăvie,
lux, împătimire, plăceri vremelnice, insensibilitate faţă de săraci; condamna şi poporul de rând pentru beţie, promiscuitate, trivialitate.
Opiniile sale asupra vieţii sociale, a vieţii poporului şi statului rus sunt reflectate bine în predicile sale. Asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, el spunea că bogăţiile şi proprietăţile le sunt date oamenilor de la Dumnezeu pentru a fi folosite spre binele aproapelui: ,,Să folosim bogăţiile spre binele nostru, dar şi al semenilor, să considerăm că nu ne aparţin, că sunt ale lui Dumnezeu şi că nu ne-au fost date în dar doar nouă”[36].
Rolul de ,,slujitor al aproapelui” este atribuit şi puterii pământeşti, ca şi Bisericii şi lui Dumnezeu. În vremea sa, onomasticile şi aniversările ţarului, ţarinei şi ţareviciului nu erau doar sărbători civile, ci şi bisericeşti. Atunci se obişnuia să se ţină predici pe marginea evenimentului respectiv, ceea ce oferea preoţilor posibilitatea de a aborda unele probleme de ordin naţional şi social.
Cu aceste ocazii, Sfântul Ioan spunea scurte cuvinte la adresa ţarului, în timp ce preocuparea sa principală rămânea tratarea problemelor religioase şi morale ale poporului. La asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, ,,ţarul eliberator”[37], el a rostit un cuvânt de mângâiere turmei sale duhovniceşti: ,,Suveranul, prin moartea sa, s-a făcut următor Domnului Însuşi”. Totodată, făcând abstracţie de panica ce-i cuprinsese pe toţi, nu ezita să tragă concluzii morale: ,,Nu vom putea uita că sfârşitul său a însemnat pentru noi toţi un moment când s-a făcut auzită vocea tunătoare a Părintelui ceresc. Ne-am arătat nevrednici de un asemenea suveran. Trebuie să ne îndreptăm ! L-am mâniat prea mult pe Dumnezeu cu răutăţile noastre. Avem nevoie de o curăţenie morală, de o adâncă pocăinţă, la scara întregului popor, să ne schimbăm moravurile păgâne cu o viaţă creştinească”.
În predicile Sfântului Ioan, ideea că tot răul şi tot binele din viaţa socială se repercutează asupra stării poporului răsună ca un laitmotiv. El are premoniţii ale nenorocirilor ce nu vor întârzia să vină: ,,Dacă nu ne vom război cu patimile ce colcăie în noi, dezmăţul şi fărădelegea vor stârni dreapta mânie a lui Dumnezeu, care va da poruncă teribilei Sale spade să ne lovească … Va pune în mişcare cele mai ucigătoare arme de luptă … Mii de guri de foc vor semăna moarte ! Să ţină minte imperiile şi noroadele, împăraţii şi supuşii lor că n-a existat şi nu va exista niciodată împărat care să nu poată fi înfrânt. Cu cât mai mult vor bântui în lume necredinţa şi desfrâul, cu atât mai repede vor cădea imperiile şi popoarele”.
Dacă în ultimul fragment părintele Ioan are premoniţia unor posibile catastrofe, ca urmare a păcatelor lumii, într-un alt fragment apare sentimentul iminenţei acestora: ,,Cât credeţi că va mai dăinui această lume păcătoasă, pe acest pământ, pe acest sălaş al păcatului, stropit de sângele unor victime nevinovate, acest cuib al tuturor ticăloşiilor ? Nu cumva a şi venit vremea ca lumea să fie trecută şi curăţită prin foc ? Da ! Vremea este aproape ! Dacă încă apostolii spuneau că se apropie, noi putem vorbi cu şi mai mult temei că sfârşitul veacurilor este aproape !”
O asemenea percepere duhovnicească a istoriei i-a permis părintelui Ioan să se situeze deasupra multor pasiuni politice şi să se arate deosebit de lucid atunci când patimile care frământau societatea rusă păreau să ajungă la paroxism. Astfel, în timpul războiului cu turcii[38], avea să ridice, de la înălţimea amvonului, glas de avertizare împotriva tendinţelor acaparatoare ale imperiului, ca şi împotriva şovinismului slav, îndreptat împotriva altor popoare. Nefiind de acord cu formarea unei alianţe agresive, el afirma că ,,Rusia, iubitoare de pace, nu a pus la cale nicicând asemenea alianţe între popoare. Vrem numai să se statornicească între noi pace, unire în cugete, ca între fraţi, să ajungem prin eforturi şi preocupări comune să dezvoltăm cultura, ştiinţa, artele … Să transpunem în viaţă dorinţa arzătoare a dumnezeiescului nostru Mântuitor, ca neamurile şi popoarele să alcătuiască o singură turmă cuvântătoare, singura şi adevărata Sa Biserică”.
Totodată, ,,dacă tindem să ne unim cu neamuri de care ne leagă o obârşie comună[39], să nu cultivăm în suflet ura faţă de popoarele de altă origine, în special faţă de cele care se află în număr mare pe întinsul patriei naostre. Aceasta contravine duhului Evangheliei … Să nu ne dorim despărţiţi cu tot dinadinsul de alţii, fiindcă şi aceştia sunt fraţii noştri”.
Cu altă ocazie, sfântul spunea: ,,Rusia va fi puternică la ea acasă şi în afara hotarelor numai prin adevărul său, printr-o coeziune interioară, prin înţelegere reciprocă până la unanimitate a tuturor păturilor societăţii, prin devotament neţărmurit faţă de Biserică, de tron, de patrie”.
Modul său de a înţelege patriotismul era condiţionat de considerente de ordin religios. Părintele socotea că o ţară ortodoxă precum Rusia trebuia să fie pe măsura primelor comunităţi creştine: ,,Primele comunităţi creştine erau exemplare prin spiritul lor; noi, creştinii de astăzi, ar trebui să le imităm”.
Sfântul Ioan era convins că monarhia, în speţă cea absolută, a fost şi a rămas instituită de Dumnezeu pentru veşnicie, cu un scop pedagogic pentru poporul lui Dumnezeu şi ca imagine a unei realităţi dumnezeieşti: ,,Împăratul este imaginea Împăratului ceresc; Dumnezeu este unul, ţarul este unul”, notează părintele, făcând trimitere la o altă analogie: ,,Întocmai cum raţiunea umană ajunge să generalizeze toate fenomenele lumii, căutând să tragă din ele o concluzie unică, acelaşi rol unificator îi revine şi ţarului”. Cu toate acestea, o asemenea concepţie nu l-a împiedicat pe părintele Ioan să creadă, aşa cum am arătat mai înainte, că statele şi suveranii nu sunt veşnici şi că din voinţa lui Dumnezeu pot să se înalţe, dar să se şi prăbuşească.
Începând cu războiul ruso-japonez[40], starea de nelinişte pentru soarta Rusiei pe care Sfântul Ioan începuse s-o resimtă de ceva vreme, de când apăruse şi luase amploare nihilismul[41], în timpul celor câteva atentate la viaţa ţarului Alexandru al II-lea, în timpul războiului ruso-turc şi în special după asasinarea ţarului eliberator, sporea din ce în ce mai mult. Atât războiul ruso-turc şi într-o mai mare măsură războiul ruso-japonez treceau în ochii părintelui Ioan drept manifestări ale dreptăţii dumnezeieşti. ,,De-abia a început războiul – spunea îngrijorat într-una din predicile sale – şi nu ştim ce va fi mai departe. Unul Dumnezeu ştie. Rusia are nevoie de pocăinţă în toate păturile sociale, de îndreptarea moravurilor, de îndepărtare de nebunia ateismului, de respectarea cu smerenie şi evlavie a poruncilor dumnezeieşti, de milă şi compasiune faţă de cei obidiţi şi sărmani”.
În altă parte spunea: ,,La rădăcina actualului război ruso-japonez stau grelele păcate ale Rusiei”, În 1905, vocea sa capătă accente mai ferme: ,,Trebuie să vedem în actualul război cu păgânii, care face să curgă atâta sânge, dreapta judecată a lui Dumnezeu. Ascultaţi sau citiţi voi, intelectualii din zilele noastre, care nu mai credeţi în Dumnezeu, cuvântul Domnului: Iată vin degrabă; şi plata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia precum va fi fapta lui (Apocalipsa 22, 12)”.
Când încep să apară agitaţii în Rusia, iar apoi mişcări revoluţionare sub diferite forme, părintele Ioan nu va înceta să demaşte dezmăţul ,,păgân” al vieţii ruseşti, în special al înaltei societăţi, şi în acelaşi timp să atragă atenţia asupra stării de spirit antireligioase şi împotriva Bisericii a intelectualităţii. Iată un fragment dintr-o predică în care răsună cu forţă ambele teme: ,,Pentru mântuirea sufletului nu este de ajuns să mărturisim o dreaptă credinţă, să cinstim sfintele icoane, să participăm la slujbe şi celelalte; trebuie să ducem o viaţă creştină dreaptă şi corectă, cu simplitate şi cu inimă curată”. Este o aluzie caustică la cei ce se considerau creştini ortodocşi. Dar iată şi o trimitere directă la necredincioşi şi la intelectualitatea revoluţionară: ,,Oare din ce cauză mulţi intelectuali ruşi urăsc astăzi Rusia, îi doresc răul, se bucură de eşecurile ei ? Pentru că s-au îndepărtat de la învăţătura Bisericii mamă”.
În alt cuvânt, rostit de praznicul Bunei Vestiri, Sfântul Ioan şi-a expus mai amănunţit convingerile: ,,Numai în Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ găsim o pace perpetuă, una care va rămâne până la sfârşitul veacurilor, iar lumea robită patimilor şi păcatelor, care s-a îndepărtat de Dumnezeu şi de poruncile Sale drepte, se va zvârcoli până la capăt şi se va tulbura, în rătăcirile sale, de luptele fratricide, de războiul cel dintre noi şi de nebunia ei”.
,,Pomul se cunoaşte după roade; uitaţi-vă la roadele civilizaţiei actuale, care sunt şi în folosul cui ? De ce se află astăzi Rusia într-o asemenea tulburare ? De ce tineretul studios nu mai are frică de Dumnezeu, de ce a întors spatele obligaţiilor sale elementare şi aproape că a renunţat la învăţătură ? De ce oare trufaşii noştri intelectuali ţin cu tot dinadinsul să devină tutori şi mentori ai poporului, deşi nu înţeleg ce vrea poporul, care îi sunt doleanţele reale şi nici nu iubesc poporul. De ce le-a scăzut tuturor credinţa în Dumnezeu, în cuvântul Său drept, fără de moarte ? Pentru că s-au îndepărtat de Biserică, unica îndrumătoare către o viaţă sfântă, creştină”.
Ar mai trebui adăugat că, întocmai ca Dostoievski, Sfântul Ioan de Kronstadt vedea în violenţele teroriştilor, care se lepădaseră de Dumnezeu, manifestarea făţişă a forţelor demonice[42]. Începând cu predicile ţinute pe timpul domniei ţarului Alexandru al II-lea, el vorbea despre ei ca despre nişte ,,nihilişti demonizaţi”, unii dintre ei ,,atât de răi”, încât ,,şi-au pus în gând să dărâme tronul imperial, să prefacă pământul în iad, într-un loc de plânsete şi suspine”. În altă parte spune: ,,Dracii au intrat în turma de porci; ce-ar fi dacă li s-ar îngădui să intre şi în oameni ? Domnul a hotărât ca porcii să piară pentru a ne arăta cât de cruzi şi de răi sunt demonii”.
Nu trebuie trecut cu vederea faptul că părintele Ioan vedea lucrarea duhurilor rele în orice patimă şi că situa ,,demonizarea nihiliştilor” în rândul altor multe forme de posedare diavolească: ,,Există o demonizare a zgârciţilor, a celor ce umblă cu limba scoasă după bani; există şi o turbare a celor împătimiţi de pofte trupeşti; există şi o mânie sau o patimă a celor ce se dau în vânt după spectacole. Poate că aici ar putea fi trecută şi îndrăcirea nihiliştilor. Există şi o demonizare a celor ce proferează trivialităţi”.
Cele două torente de incriminări lansate de Sfântul Ioan, unul împotriva modului de viaţă ,,păgân”, desfrânat, altul împotriva necredinţei şi radicalismului de orice fel, se regăsesc ori de câte ori se va referi la Tolstoi, pe care nu înceta să-l supună unor atacuri necruţătoare. Vedea în Tolstoi nu numai un anticlericalist, ci şi un ateu, profanator de cele sfinte şi în acelaşi timp un răsfăţat al mediilor boiereşti care ignorau Biserica, trăind în afara ei. L-a demascat pe Tolstoi nu numai în predici, ci şi într-o broşură specială.
* * *
Intelighenţia radicală, revoluţionară, care ajunsese într-adevăr să se asocieze cu radicalismul politic, tăgăduind creştinismul, şi în special ortodoxia, nu i-a rămas datoare. Împotriva Sfântului Ioan s-a dezlănţuit o campanie furibundă a presei de stânga. El avea să devină şi ‘eroul’ unor scheciuri şi al unei piese într-un act, intitulată Ciorile negre.
Piesa de teatru Ciorile negre
S-au făcut insinuări caustice pe seama faptului că părintele Ioan nu se afla în Kronstadt în 1906, când au avut loc acolo mari incidente cu caracter revoluţionar, cu participarea marinarilor flotei maritime militare. Mai târziu, într-un necrolog apărut la moartea părintelui Ioan, un anume B.G., justificând absenţa acestuia din oraş în acele zile agitate, avea să scrie că dacă părintele şi-ar fi pierdut viaţa în vălmăşagul acelor dezordini, fie şi din cauza vreunui glonţ rătăcit, pentru sângele său s-ar fi ridicat gloatele, iar intelectualii radicali ar fi plătit cu sângele lor, şi poate tocmai de aceea părintele se va fi decis să părăsească oraşul pentru o vreme.
Atacurile împotriva sa nu l-au determinat pe Sfântul Ioan să curme acuzele pe care le aducea curentelor revoluţionare; dimpotrivă, ele au devenit tot mai acerbe. Astfel, într-o predică din 1907 spunea: ,,Împărăţia rusească se clatină, scârţâie din toate încheieturile, stă gata-gata să se prăbuşească. … Dacă se va ajunge în Rusia ca ateii şi anarhiştii, aceşti smintiţi, să nu fie supuşi rigorilor legii, dacă Rusia nu va reuşi să se cureţe de această pleavă, ea se va pustii, întocmai ca cetăţile din antichitate, rase de pe suprafaţa pământului de mânia lui Dumnezeu pentru necredinţa şi fărădelegile lor”.
În opinia părintelui Ioan, vinovate pentru continuarea dezordinilor erau organele administraţiei de stat centrale: ,,În Rusia, încălcarea legii este la modă, toată lumea se face că nu vede. De aceea se întâmplă şi atâtea accidente precum avariile de pe vasele flotei imperiale. Trădarea este pretutindeni un pericol la adresa vieţii şi a patrimoniului statului. Aşa se va întâmpla şi de acum încolo, în lipsa unei autorităţi puternice. Sărmana noastră patrie, oare când va începe să-ţi meargă mai bine ?”
În alte pagini de Jurnal, datând din ultimii ani ai vieţii şi editate postum cu titlul Spice vii din secerişul duhovnicesc, găsim notiţe din care rezultă, o dată în plus, că demascând ‘stânga’, părintele nu închidea ochii asupra celorlalte laturi negative ale vieţii din Rusia timpului său. De pildă, el cunoştea situaţia precară a ţărănimii din multe părţi ale ţării: ,,Am umblat prin sate, am văzut cum trăiesc ţăranii. Peste tot sărăcie lucie, oameni în zdrenţe, petice peste petice ! Şi ce feţe chinuite, triste ! Oameni care fac foamete. Ce sunt ăştia: robi sau poporul lui Dumnezeu ? Bogaţii nici nu se uită la ei. Aşa este sufletul bogatului ! Vrăjmaşul lui Dumnezeu cel de oameni iubitor”.
Sfântul Ioan chema mereu la organizarea societăţii pe baza principiilor Bisericii; el nega revoluţia, criticând chiar formele timide de liberalism care apăruseră în timpul ţarului Nicolai al II-lea, în special pentru caracterul lor anticreştin[43]: ,,Ştiţi voi oare, toţi cei ce s-ar cuveni să ştiţi, că ‘revoluţia’ voastră de astăzi este rezultatul lepădării de credinţă, de iubitoarea de Dumnezeu, sfânta, dătătoarea de viaţă Ortodoxie a noastră care cuprinde în sine tot ce-i lipseşte sufletului unui credincios, precum şi modul de a-şi orândui lumea lăuntrică şi pe cea din afară, familia, societatea, viaţa economică ?!”
Suferea pentru patria sa, suferea pentru că se afla în situaţia de a-i condamna metehnele. Unul din ultimele sale strigăte înălţate către Dumnezeu a fost o rugăciune plină de durere pentru Rusia: ,,Scapă-ne, Doamne ! Poporul rus, Biserica pravoslavnică se îndreaptă spre pieire ! Oriunde îmi întorc privirea, numai desfrâu, necredinţă, lipsă de respect faţă de Dumnezeu şi faţă de orice autoritate ! Suntem în mâinile Tale, Atotputernicule !”
În privinţa problemelor de stat, cu greu l-am putea considera pe Sfântul Ioan ca fiind de dreapta. Am putea spune mai curând că el era un tradiţionalist, şi ne-ar fi greu să cădem de acord cu B.G., autorul necrologului amintit, că ,,părintele Ioan, pe urmele marilor noştri oameni ai Bisericii, s-a aflat mână în mână cu puterea seculară, văzând în ea adevărata putere care a edificat Rusia, şi de aici acele fragmente din predicile sale care condamnă orice răzvrătire ca pe nişte manifestări menite să zdruncine Rusia din temelii … fără să vrea să obţină din această atitudine un profit personal”.
Iată însă ce spunea părintele Serghie Cetverikov despre atitudinea politică a Sfântului Ioan de Kronstadt: ,,Ura şi răutatea faţă de părintele Ioan, care ajunseseră până la grave jigniri şi chiar la ameninţări cu moartea, se năpustiseră asupra lui în anii primei revoluţii [1905], din cauza faptului că adoptase o atitudine critică făţişă împotriva mişcării revoluţionare, îndepărtându-se de societatea rusă progresistă. Dar toate acestea ‘păcate’ ale părintelui Ioan, chiar dacă nu pot fi ignorate, nu reuşesc să-i umbrească defel chipul duhovnicesc atât de original, care se conturează din Jurnalul său şi din activitatea pastorală. Aprecierea pe care i-o dăm părintelui Ioan trebuie să se situeze mult deasupra acelei laturi exterioare sau incidentale apărute în viaţa sa, dincolo de orice sentimente şi resentimente meschine care se iscă de obicei sub influenţa divergenţelor şi deosebirilor de ordin politic”.
* * *
Ultimii ani din viaţa Sfântului Ioan de Kronstadt au fost umbriţi nu numai de atacurile cu caracter politic la adresa sa, ci şi de comportamentul necuviincios al unora dintre admiratorii săi, care de fapt n-au făcut decât să atenteze la sentimentele sale cele mai alese. Este vorba de aşa-numiţii ioaniţi.
Aceştia erau o variantă a sectei hlaştilor, la baza căreia stătea credinţa în noi şi neîncetate întrupări ale lui Iisus Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Secta hlaştilor are rădăcini adânci probabil chiar în păgânism, suferind de-a lungul istoriei diverse influenţe. Se caracteriza şi prin faptul că avea momente în care ardoarea mistică, ajunsă la paroxism, se transforma în orgie sexuală. Hlaştii se recrutau de obicei din rândul păturilor subdezvoltate, inculte ale populaţiei, îndeosebi ale celei rurale. Ioaniţii, în ale căror rânduri femeile reprezentau majoritatea, îl venerau pe Sfântul Ioan de Kronstadt ca pe o nouă întrupare a lui Hristos.
Primii ioaniţi şi-au făcut simţită prezenţa încă din anii ‘1880. Părintele Ioan s-a aflat în situaţia de a se deplasa în locurile unde apăruse secta, pentru a-i combate personal pe adepţii acesteia. Prima deplasare a făcut-o în raionul Gdovsk din gubernia Sankt Petersburg, în anul 1892, la sugestia mitropolitului Isidor. Ţăranul Vladimir Kondraţiev din satul Lugovo susţinea că părintele Ioan este Hristos, revenit a doua oară pe pământ. În ciuda încercărilor clerului local de a le demonstra adepţilor că este o erezie, secta a început să se răspândească. În aceste condiţii, Sfântul Ioan fusese trimis să intervină personal. În darea de seamă făcută ulterior informa că după o primă intervenţie publică sectanţii îi promiseseră ,,să nu mai spună asemenea inepţii despre mine”. În realitate însă, ei au continuat să agite aceeaşi idee, încât părintele a încercat din nou să-i convingă să renunţe. Şi cea de-a doua promisiune a adepţilor sectei că vor renunţa la rătăcirea lor s-a dovedit a fi o vorbă goală.
Părintelui Ioan i s-a cerut să intervină, în acelaşi scop, şi în 1902, în gubernia Kostroma, raionul Soligalinsk, pentru a-l lămuri pe un alt protagonist al sectei, ţăranul Ponomariov. Acesta amenajase în propria sa izbă un simulacru de biserică. Tot el era autorul unui acatist intitulat ,,al părintelui nostru Ioan de Kronstadt Cel în Treime preaslăvit”. Părintele Ioan i-a trimis mai întâi lui Ponomariov o scrisoare acuzatoare concepută în termeni drastici, scrisoare în care îl demasca pe acesta şi care se încheia cu următoarele cuvinte: ,,Ai uitat lucrul cel mai important: că eşti analfabet, prostănac şi smintit. Afurisit să fie acatistul tău ! Spune-le acestea şi celor ce te ascultă şi te urmează”. Întrucât Ponomariov se încăpăţânase să persiste în erezia sa, la recomandarea Sinodului, părintele Ioan s-a deplasat personal în satul Horosevo, unde a luat cuvântul în biserică, adresându-se poporului în aceşti termeni: ,,Ponomariov este un eretic înrăit. Nu-i daţi ascultare ! Evitaţi să intraţi în relaţie cu el în chestiuni de credinţă. Ce vă spune nu este de la el, ci de la satana”. Ponomariov a încercat să se disculpe, iar apoi să dea semne de pocăinţă. A doua zi, la sfânta liturghie, Ponomariov şi adepţii săi au început să strige: ,,Împărtăşeşte-ne, părinţelul nostru drag !” Părintele Ioan a refuzat să-i împărtăşească, vorbind din nou poporului din amvon şi ameninţându-l pe Ponomariov cu excluderea din Biserică dacă nu se leapădă pentru totdeauna de ,,învăţătura” sa hulitoare de Dumnezeu. Ponomariov a promis că se leapădă şi a fost de acord cu propunerea sfântului de a da jos crucea de pe acoperişul aşa-zisei sale biserici.
Sfântul Ioan l-a crezut pe Ponomariov şi s-a lăsat înduioşat de lacrimile lui, acceptând chiar să-i facă o vizită acasă. Dar îndată după plecarea lui, Ponomariov a reînceput să-şi propovăduiască ,,învăţătura”, afirmând că părintele Ioan îl osândise în biserică doar de formă. Povestea avea să se prelungească multă vreme de atunci încolo.
Sfântul Ioan de Kronstadt împreună cu conducătorii sectei ioaniţilor, la dreapta lui Matriona Kiseleva (Porfiria), iar la stânga Nazarie Dimitriev (stareţul Nazarie). Din cartea lui Nicolai Bolşakov, Izvorul de apă vie, Sankt Petersburg, 1910.
Ioaniţii de mai târziu, constituiţi într-o comunitate organizată, aveau să fie mult mai zeloşi şi mai perseverenţi în eroare. Ajunseseră să scoată şi o revistă, Farul din Kronstadt (Kronstadtskii maiak), în care îl identificau făţiş pe părintele Ioan cu Hristos, iar pe o anume femeie ignorantă, Matriona Kiseleva, cu Maica Domnului. Ea însă se numea pe sine Porfiria. În afara revistei au publicat şi câteva broşuri şi chiar cărţi.
Figurile centrale ale sectei, în afară de Kiseleva, erau un anume Mihail Ivanovici Petrov, care se dădea drept ,,Arhanghelul Mihail”, fiind tratat cu cinstea cuvenită acestuia, şi un altul, V. Pustoskin. Ioaniţii săvârşeau slujbe în faţa portretului părintelui Ioan şi nu încetau să spună că sfârşitul lumii şi înfricoşătoarea judecată sunt aproape. În 1908, Congresul Misionarilor din Rusia a adoptat o rezoluţie în chestiunea ioaniţilor şi, în acelaşi an, cu puţin timp înainte de moartea părintelui Ioan, Sfântul Sinod a declarat oficial mişcarea drept sectă. Dar nici această măsură, nici repetatele anatematisiri făcute de Sfântul Ioan, nici refuzul său de a-i împărtăşi nu au ajutat cu nimic. Au încercat mereu, fie cu tenacitate, fie cu o râvnă isterică, fie prin vicleşuguri subtile să se apropie de el. După moartea părintelui Ioan ioaniţii au început să predice despre apropiata sa înviere, pentru a lua parte la Înfricoşata Judecată.
Mitropolitul Evloghie relatează, în memoriile sale, că ,,secta se răspândise în Rusia încă din timpul vieţii părintelui Ioan. Chiar în satul Holmovo, pierdut în imensitatea Rusiei, fusese adusă de băştinaşii care îşi făcuseră stagiul militar. S-a vădit asta când unul dintre ei i-a spus preotului: ‘Avem un nou Hristos, nu mai avem nevoie de popi …’ Am avut ocazia să-l trimit pe preotul din sat la părintele Ioan. S-a întors din Kronstadt cu o scrisoare olografă a părintelui, în care îi acuza drastic pe cei fanatici”.
* * *
Dacă privim ultimii ani de viaţă ai Sfântului Ioan de Kronstadt dintr-o perspectivă exterioară, se poate spune că au fost ani buni şi de succes. Făcând abstracţie de ioaniţi şi de atacurile unei părţi a societăţii ruse, părintele a continuat să se bucure de respectul unei importante părţi a societăţii şi să se afle în atenţia multor personalităţi din elita statului. Deşi cea mai mare parte a donaţiilor în bani mergea către aşezămintele de binefacere, nu a dus niciodată lipsă de nimic, iar grija publicării scrierilor sale a încredinţat-o unei persoane de încredere, nepotului său, Fidelin. Pentru a nu răni unele persoane evlavioase, care-l copleşeau cu cadouri luxuriante, părintele purta reverendele şi dulamele scumpe, de 
mătase, primite în dar de la acestea. La ocazii solemne purta şi decoraţiile ce-i fuseseră conferite. Le avea pe toate, îi mai lipseau doar două, cele mai înalte existente atunci în statul rus. Fusese ales membru de onoare în diverse societăţi şi organizaţii, iar în 1907 fusese numit membru al Sinodului, fără să fi uzat vreodată de dreptul de a participa la lucrările acestuia[44].
Ordinele şi medaliile, reverendele luxoase, vagoanele speciale, ambarcaţiile proprii, caretele bogătaşilor cu care era purtat dintr-un loc în altul, precum şi faptul că era găzduit în reşedinţele lor – toate acestea începuseră să-i fie vehement imputate. Cei care au înţeles ce fel de om era părintele Ioan au răspuns la astfel de acuze. Dacă învinuirile nu au reuşit să-l doboare pe părintele Ioan, ele s-au adăugat cu siguranţă în rândul încercărilor inevitabile prin care trecea, ca orice om care intră în contact zilnic cu viaţa civilă.
Erau momente când nu reuşea să se roage într-un asemenea mediu: ,,Când ne rugăm între mai mulţi oameni – scrisese cândva părintele – ajungem uneori să dărâmăm cu rugăciunea noastră ceva asemănător unor ziduri puternice de suflete omeneşti, încremenite în patimi, să străbatem bezna ‘Egiptului’, bezna patimilor şi a relelor deprinderi. Ne vine mult mai uşor să ne rugăm când ne aflăm printre oamenii simpli”. Dar părintele Ioan erau oarecum obligat să intre în contact cu mai marii lumii acesteia, oameni bogaţi şi cu vază, nu numai pentru că aceştia i-o cereau şi că ar fi avut nevoie de mai mult ajutor duhovnicesc decât oamenii de rând, ci şi fiindcă prin intermediul lor părintele îi putea ajuta pe săraci.
,,Îţi mulţumesc, Doamne, pentru neîncetata grijă proniatoare pe care mi-o porţi mie şi săracilor Tăi, pentru nesecata Ta dărnicie revărsată asupra mea, astfel încât să pot împărţi văzutele Tale daruri oriunde este nevoie”.
Vieţuind şi ostenindu-se în lume, Sfântul Ioan de Kronstadt se simţea obosit şi stingher pentru că, în general, lumea stătea sub puterea răului, după cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul, iar cultura contemporană şi mai cu seamă arta mărturiseau acelaşi lucru. Sfântul s-a exprimat nu o dată împotriva acestei arte contemporane.
Dacă, pe tărâm bisericesc, el aprecia orice formă de artă, pornind de la concepţia simbolistică despre lume şi tendinţa firească a fiinţei umane de a percepe lumea prin simboluri, în privinţa artei laice avea cu totul alte idei. Doar faţă de muzică se arăta mai îngăduitor, cu toate că în Jurnalul său îşi exprimă uimirea că muzica este atât de mult luată în seamă, încât studierea ei a devenit o întreagă ştiinţă. El aprecia muzica pornind de la acest criteriu: ,,Dacă sunetele ajung să-ţi trezească în suflet un sentiment de linişte, echilibru, sfinţenie, ascultă-le; hrăneşte-ţi sufletul cu ele; iar dacă prin ele ţi se transmit în suflet patimi, nu le asculta, îndepărtează-te şi de trupul şi de duhul unei asemenea muzici”.
În privinţa picturii, şi mai ales a sculpturii, Sfântul Ioan are cuvinte de incriminare, vizând în special reprezentarea trupurilor omeneşti goale, în care vede o întoarcere la păgânism. Foarte rar vom găsi la el aprecieri referitoare la literatură, proză sau versuri. Totuşi nu există nici un scriitor care să-i fi stârnit în mod special nemulţumirea şi pe care să-l trateze critic, în afară de Lev Tolstoi şi conceptele sale vădit blasfemiatoare. În câteva locuri găsim plasate oarecum întâmplător citate din poeţi, de pildă din Lermontov, iar un memorialist afirmă undeva despre el, bazându-se chiar pe spusele sfântului, că-l citea cu plăcere pe Leskov, deşi acesta scrisese un text satiric la adresa lui.
În schimb, de multe ori şi într-o manieră categorică, s-a ‘năpustit’ asupra teatrului, neadmiţând cu nici un chip ideea că în anumite condiţii teatrul ar putea să nu fie vătămător. ,,Teatrul amorţeşte viaţa creştinului, o poate reduce la nimic, în măsura în care induce în ea un mod de existenţă păgân. Teatrul este o şcoală a lumii acesteia şi a stăpânului ei, diavolul; uneori el se preschimbă în înger de lumină, pentru a-i momi mai lesne pe miopi, alteori strecoară şi puţină morală, pentru ca să se poată spune că este un mijloc de educaţie şi că trebuie frecventat, cel puţin tot atât de asiduu ca biserica, ba chiar mai mult, fiindcă pasămite în biserică auzi aceleaşi lucruri, iar în teatru programul se schimbă”. În alt loc scrie: ,,Teatrul şi Biserica se află într-o opoziţie ireconciliabilă. Teatrul este templul lumii, Biserica este Templul lui Dumnezeu”.
Cum ar putea fi înţeleasă atitudinea de sever rigorism manifestată de Sfântul Ioan faţă de arta laică ? Pentru a răspunde în mod adecvat, trebuie să ne aducem aminte în primul rând de concepţia părintelui Ioan despre frumos. Părintele nu era nicidecum un om rigid, insensibil la orice emoţie artistică, un moralist înăcrit; persoanele care l-au cunoscut şi care au lăsat mărturii în privinţa acestui subiect adeveresc şi ele acest lucru. Sfântul Ioan de Kronstadt trăia cu intensitate frumosul, dar în conştiinţa sa îl raporta nemijlocit la esenţa dumnezeirii, întemeindu-şi concepţia despre lume pe aceasta. Frumosul din lumea creată nu este decât o reflectare, un ‘semn’ sau o imagine (şi aceea perceptibilă doar cu inima şi cu ajutorul harului dumnezeiesc) a desăvârşirii dumnezeieşti. Arta are menirea să ne arate prin imagini şi semne prezenţa acestei supreme realităţi mistice. Ea ne cheamă să ne apropiem de această realitate, iar uneori, pe măsura posibilităţilor sale, ne şi apropie de ea, dar, oricât de meşteşugită ar fi, prin jocul imaginilor şi simbolurilor sale, ea nu se poate substitui acelei lumi spre care nu poate decât să ne cheme, aşa cum afirmă unul dintre cei mai de seamă filozofi ruşi[45].
Rezultă că nici frumuseţea lumii create, nici frumuseţea menită să o slujească (arta), deşi ambele pot avea o valoare apreciabilă, nu vor deveni niciodată valori supreme. Un ideal pur estetic nu poate fi luat drept principiu călăuzitor în viaţă. În măsura în care tinde să se constituie în aşa ceva duce la idolatrie, cea care se instituie pretutindeni acolo unde o valoare relativă – oricât de semnificativă ar fi – începe să fie considerată valoare supremă. Am mai putea spune că frumosul este o oglindă a raiului însuşi sau că frumosul poate fi considerat ‘pridvorul’ templului ori, în cel mai bun caz, chiar un templu, dar niciodată un altar … Din toate acestea trebuie trasă concluzia că suprema duhovnicie nu are nevoie de o frumuseţe exterioară sau de o artă exterioară. Acolo unde, prin darul lui Dumnezeu, începe să se dezvolte într-o anumită măsură frumuseţea cea nefăcută de mână omenească, ca o realitate duhovnicească autentică, simbolurile, imaginile, reflexele frumosului devin inutile.
Ne este greu să credem că părintelui Ioan nu i se va fi deschis posibilitatea de a contempla cu inima acele frumoase tărâmuri duhovniceşti, astfel încât reflectarea lor în arta lumească să nu-l intereseze. Ar fi stupid să cadă cineva în admiraţia unei fotografii în condiţiile în care cel înfăţişat în ea este de faţă !
Poate că aşa s-ar putea explica faptul că părintele Ioan era indiferent faţă de arta laică. Când simţea nevoie să se delecteze cu anumite expresii materiale ale frumosului le căuta în natură sau în domeniul artei religioase.
* * *
Dacă ceea ce am spus ar putea să explice indiferenţa Sfântului Ioan de Kronstadt faţă de arta profană, consideraţiile sale negative pe acest subiect se pot explica şi prin faptul că în acea epocă, în special în lumea mondenă, arta şi în special teatrul începuseră să fie situate printre valorile spirituale supreme. Cu alte cuvinte, putem spune că teatrul devenise pentru foarte multă lume o veritabilă patimă. Era un templu într-o măsură mult mai mare decât putea fi biserica. Este posibil ca pasiunea pentru teatru să fi avut în Rusia un caracter mult mai pronunţat patetic decât în alte ţări ale Europei.
La aceasta trebuie să adăugăm că teatrul, mai mult decât alte forme de artă, abate atenţia omului de la propria sa viaţă lăuntrică, făcându-l să trăiască în lumea unor iluzii. Mai cu seamă la tinereţe apare foarte marcată tendinţa de a nu-ţi trăi propria viaţă, ci de a trăi într-o existenţă imaginară, de a ‘juca roluri’. Persoanele superficiale reuşesc s-o facă lesne, iar cele mai interiorizate, negăsind în ele însele date şi sentimente care să se potrivească pentru a intra în rolul eroilor favoriţi, cad în disperare, devenind captive ale complexului de inferioritate. Teatrul poate facilita considerabil apariţia unor astfel de predispoziţii. Artiştii înşişi, mai mult decât spectatorii, îşi pierd treptat integritatea şi simplitatea sufletească, devenind ‘teatrali’ şi în viaţa de toate zilele. Ceea ce nu-i face câtuşi de puţin fericiţi. Chiar dacă nu toate consideraţiile expuse mai sus erau caracteristice părintelui Ioan, ele au darul de a ne îndemna să medităm mai adânc asupra ideilor sale privind teatrul.
De altfel, nu numai Sfântul Ioan de Kronstadt considera teatrul nociv din punct de vedere duhovnicesc. În însemnările părintelui Elceaninov, deosebit de valoroase pentru aprecierea vieţii duhovniceşti lăuntrice, găsim următoarele rânduri: ,,De aceea preoţii nu se duc la teatru, pentru că Biserica nu acceptă ab initio măştile, deghizările, purtatul hainelor sexului opus, fiindcă toate acestea sunt contrafaceri, falsuri. Chiar şi numai privindu-le, înseamnă că într-o anumită măsură iei parte la ele. Iar în ceea ce-i priveşte pe actori, cu cât joacă mai abitir, cu atât mai mult îşi deformează sufletul, umplându-l de confuzie şi falsitate”[46].
Muzica în accepţia ei legitimă nu reprezintă un pericol pentru viaţa duhovnicească. Chiar dacă poate trezi anumite pasiuni, ea nu este capabilă să-l constrângă pe om să ‘joace’ un anumit rol. Dacă se poate vorbi totuşi, în cazul muzicii, de un pericol pentru suflet, acela ar putea fi cultivarea sentimentalismului în dauna trezviei duhovniceşti.
Celelalte forme de artă nu sunt nocive prin ele însele din punct de vedere duhovnicesc, ci numai prin conţinutul lor. Sfântul Ioan de Kronstadt se temea pare-se cel mai mult ca nu cumva arta, în special teatrul, să-l abată pe om de la viaţa duhovnicească lăuntrică şi în acelaşi timp să-l îndepărteze de Biserică, de slujbele bisericeşti, în care vedea hrana duhovnicească a creştinului. Din această perspectivă, el punea pe acelaşi plan arta cu diversele forme de divertisment. ,,Ce înseamnă să umbli după distracţii ? Să-ţi umpli timpul cu ceva, un vid sufletesc, bolnăvicios, de vreme ce sufletul a fost creat să lucreze, nu să rămână inert”.
Referindu-se tot la artă ca îndepărtare de Biserică, îşi începe pledoaria cu un citat din Sfântul Apostol Pavel: După poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători, gâdilându-i la urechi (II Timotei 4, 3). Oare nu aşa fac oamenii din lume, dar şi nu puţine feţe bisericeşti ? Nu învaţă doar de la unicul Învăţător, Hristos, de la Evanghelia Sa, de la Biserica Sa, ci de la tot felul de oameni de lume, jurnalişti, foiletonişti, romancieri, poeţi, actori, care, chiar dacă nu o spun direct, o spun pe ocolite: ‘Nu avem nevoie de Evanghelie, nu avem nevoie de Biserică’”.
* * *
Tot ce am spus până acum duce la concluzia că, exceptând teatrul, Sfântul Ioan nu s-a ‘războit’ cu arta profană, ci doar considera că ea reprezintă un pericol potenţial. Chiar în privinţa distracţiilor nu s-a manifestat întotdeauna ca un rigorist.
În general, oamenii de statura duhovnicească a Sfântului Ioan, bine ancoraţi în viaţa lăuntrică a Bisericii, au avut o delicateţe şi o fineţe cu care au tratat unele chestiuni omeneşti. De exemplu, Mitropolitul Filaret al Moscovei – din respect faţă de om în general, dar şi faţă de haina şi credinţa sa –, după ce a citit o poezie pătrunsă de scepticism a lui Puşkin, în care poetul vorbea despre viaţă ca despre un ‘dar’ inutil şi întâmplător, a preferat să nu-i dea o replică incisivă, ci i-a răspuns marelui poet cu o poezie proprie, de o rară frumuseţe şi profunzime despre viaţă ca ‘dar’ suprem de la Dumnezeu. Dintre ierarhii mai apropiaţi de timpul nostru i-am putea aminti pe mitropolitul Antonie Hrapoviţki, care a scris despre Dostoievski, şi mitropolitul Anastasie Gribanovski despre Puşkin, apreciind la superlativ drama Boris Godunov.
Sfântul Ioan de Kronstadt credea că sensul vieţii consta într-o stare de contemplare a lucrării lui Dumnezeu şi într-o laudă neîncetată adusă Creatorului, arătând că acestui scop este chemată să-i slujească orice artă adevărată: ,,După cum ştim, omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, creat pentru a fi stăpân peste toată făptura, pentru a contempla lucrarea lui Dumnezeu, pentru a-L lăuda în cântări pe Dumnezeu, pentru a-I da tribut de iubire, de recunoştinţă pentru faptul de a fi adus omul şi toate vieţuitoarele pământului de la nefiinţă la fiinţă, ca să-şi găsească întru toate fericire, iar la capătul vieţii pământeşti să moştenească viaţa veşnică în comuniune cu Dumnezeu”.
În pragul morţii, părintele Ioan vorbea despre Dumnezeu ca despre un mare Artist şi se bucura că în această privinţă omul se aseamănă cu Creatorul său: ,,Natura toată este plină de viaţă, pământul, apa, aerul. Ce armonie, ce ordine, ce splendoare pretutindeni ! Ochiul nu se mai satură privind, mintea nu încetează a se minuna”. După încă o pagină, adaugă: ,,Totul pare a fi într-un triumf perpetuu: lumea animală, lumea organică şi cea anorganică, toată vegetaţia, florile, arbuştii, copacii mai mari sau mai mici … şi în sfârşit oamenii, copiii care se zbenguiesc veseli … Cine le-a făcut pe toate ? Artistul şi Izvorul vieţii şi bucuriei întregii făpturi, Domnul în Trei Ipostasuri. Cât de fericit poate fi El Însuşi dacă creatura Sa se bucură de viaţă şi este atât de fericită; cât de frumos poate fi El Însuşi, dacă creatura Sa este atât de frumoasă, de plină de viaţă şi de pricepută, omul fiind capabil să facă atâtea lucruri meşteşugite şi de mare folos. Mintea nu poate să nu cadă în uimire că Dumnezeul nostru este atât de bun, Dătător de viaţă, Atotputernic şi Artist”.
Este uluitor că rândurile de mai sus, atât de inspirate şi de proaspete şi în acelaşi timp pătrunse de har, au fost scrise de un bătrân aproape octogenar. În candoarea acestor însemnări începe parcă să se simtă suflul vieţii veşnice, respiraţia Iubirii care biruie totul. În literatura duhovnicească mondială cu greu s-ar mai putea găsi rânduri străbătute de un asemenea elan vital precum acestea: ,,În orice făptură văd înţelepciunea, bunătatea, atotputernicia, suprema Frumuseţe a lui Dumnezeu; sărut mâna care a creat, a trezit la viaţă, a dat formă şi vlagă, a pus gust şi miros în orice plantă, i-a dat viaţă şi splendoare şi în acelaşi timp ard de dorinţa de a-L vedea pe Artist. Când Îl voi vedea pe Doritul, Preabunul, Minunatul, Atotfericitorul Stăpân şi Creator mă voi închina Lui mulţumindu-I pentru tot, pentru tot …”.
,,Te sărut şi îmi caut mângâiere la Tine, Părintele, Creatorul şi Cel ce nu încetezi a-mi da hrană; Te afli în orice fruct, în orice boabă de strugure, în orice grăunte de grâu … Când gust o fărâmă de pâine, simt dragostea pe care mi-o poartă Creatorul, dorinţa Lui de a mă face să mă simt bine, de a mă mângâia, încuraja, hrăni, întări, de a-mi da putere şi vigoare. Ştiu însă că îmi pregăteşti pentru veacul ce va să fie comori şi desfătări neasemuit mai mari, încântări şi îndurări ale negrăitei Tale bunătăţi şi ale frumuseţii Feţei Tale, de care se fericesc acum sfinţii şi soboarele îngereşti”.
În ultimele sale luni de viaţă, părintele Ioan a continuat să se înalţe cu gândul, ca în timpul întregii sale vieţi, către Dumnezeu în liturghie şi în săvârşirea de viaţă făcătoarelor sfinte taine, să le preaslăvească puterea în însemnările sale zilnice, suferind pentru cei atât de mulţi care n-au învăţat să preţuiască aceste izvoare de viaţă. ,,O, tu, negrăită minune a minunilor, liturghie sfântă”, scrie într-un loc. Iar în altul, cu durere: ,,Luaţi, mâncaţi … Beţi dintru acesta toţi … (Matei 26, 26-27). Dar oare câţi sunt cei ce mănâncă Trupul Domnului şi beau Sângele Domnului, după porunca sfântă ? La noi, în lumea celor ce ne numim ortodocşi, sunt locuri şi biserici în care poţi căuta cu lumânarea, ziua în amiaza mare, şi nu vei găsi pe nimeni care să vină la împărtăşanie”.
Ca mai înainte, în însemnările din ultimii ani se aud suspine de pocăinţă: ,,M-am străduit să-mi fac lucrul meu aşa cum am putut şi cum m-am priceput, dar am şi greşit mult, am căzut în neputinţă, vrăjmaşul m-a ţinut tot într-un război. Acoperă-mi, Doamne, păcatele cu mare mila Ta !”
Dar dincolo de acest geamăt de pocăinţă se simte tot mai puternic aşteptarea plină de bucurie a sfârşitului, dincolo de care mijesc zorile altei vieţi. ,,La anii mei, 79 la număr – scrie părintele Ioan –, iau fiecare ceas şi fiecare clipă de care încă mă bucur drept un gest de mare milostivire a lui Dumnezeu faţă de mine; deşi istovit cu trupul, duhul mi-e teafăr şi vioi, înflăcărat de dragoste pentru Iisus Hristos Domnul. Dacă iau seama câte mărturii de milostivire mi-a arătat Dumnezeu în această viaţă, nădăjduiesc a mi le arăta şi după moarte, în viaţa viitoare. Fiindcă moartea înseamnă naştere din nou pentru viaţa cea veşnică, din mila şi din iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.
* * *
Iată cu ce simţăminte duhovniceşti îşi aştepta sfârşitul Sfântul Ioan de Kronstadt, sfârşit care nu a întârziat să vină. Părintele s-a îmbolnăvit de o boală grea: o congestie a vezicii urinare. Timp de aproape 3 ani a încercat să nu cedeze bolii, a continuat să slujească, dar cu tot mai multă greutate. În ultimele luni nu-şi mai găsea liniştea de durere, nici ziua, nici noaptea; în timpul unei zile şi unei nopţi i se mai alina oarecum suferinţa 15-20 minute, niciodată mai mult. Rezista totuşi ca prin minune în timpul sfintei liturghii până la 2 ore. Părintele renunţase să mai mănânce de dulce, neluând în consideraţie recomandarea medicilor.
A săvârşit ultima sa liturghie pe 10 decembrie 1908, după alţii, pe 9 decembrie.
,,Nu poate fi uitată – scrie o persoană aflată de faţă – impresia pe care o produceau apariţiile părintelui, vocea sa care de-abia mai putea fi desluşită; păstoriţii îşi dădeau seama că părintele îi va părăsi pentru totdeauna; răsunau strigăte, vaiete, plânsete … O privelişte care-i făcea rău şi părintelui; plângea şi el, ca un copil … După ce a slujit liturghia, a ieşit din altar şi a cerut să i se aducă un scaun pe solee şi aşa, şezând pe scaun, a învăţat poporul, îndemnându-l să-i ţină minte poveţele, să se roage, să-L iubească pe Dumnezeu”[47]. După aceea părintele a primit zilnic acasă sfânta împărtăşanie. Singurul său medicament rămăsese apa sfinţită din izvorul prea cuviosului Serafim de Sarov.
Mitropolitul Vladimir al Moscovei, cel ce avea să devină primul episcop mucenic al revoluţiei bolşevice, care l-a vizitat în timpul bolii pe părintele Ioan, a reţinut aceste cuvinte, printre ultimele: ,,Îi mulţumesc Domnului meu că mi-a dat putere să-mi curăţesc păcătosul meu suflet, că îmi mai dă viaţă prin sfânta împărtăşanie”.
Pe 18 decembrie, părintele Ioan a întrebat-o pe maica egumenă Anghelina: ,,Ce dată este astăzi ?” Căpătând răspuns, a zis: ,,Slavă Domnului, în 2 zile voi reuşi să fac ce mi-a mai rămas de făcut”.
Pe 19 decembrie intrase deja într-o stare de semi-conştienţă, dar spre seară şi-a revenit şi a început să se plângă că-i arde tot trupul. Cei aflaţi la căpătâiul lui şi-au dat seama că moare. Pentru a-l mai împărtăşi cu sfântul sânge – fiindcă nu mai putea înghiţi nimic în stare solidă – s-a slujit sfânta liturghie în noaptea de 19 spre 20 decembrie, începând cu ora 3 dimineaţa. Toţi cei prezenţi, începând cu sfinţiţii slujitori, plângeau în timpul slujbei. Apoi au mers să-l împărtăşească. Era semi-conştient … ,,Mă înăbuş …”. A fost împărtăşit cu dificultate. La ora 6 dimineaţa, preoţii au început să citească rugăciunile de ieşire a sufletului.
Pe 20 decembrie 1908, ora 7,40 dimineaţa, părintele Ioan şi-a încredinţat duhul în mâinile Domnului, în al 80-lea an al vieţii sale.
Funeraliile părintelui Ioan s-au desfăşurat cu o solemnitate fără egal. După ce trupul neînsufleţit a fost depus un timp în catedrala din Kronstadt, a fost transportat pentru slujba de înmormântare şi înhumare la Sankt Petersburg. Dar până atunci, o imensă mulţime a invadat Kronstadtul. Din Oranienbaum au început să se scurgă pe gheaţă spre Kronstadt căruţe cu coviltir, sănii ţărăneşti şi sănii boiereşti, într-un convoi cernit, fără de sfârşit, ziua întreagă. Oraşul gemea de lume, pe străzi şi chiar pe acoperişurile caselor.
În noaptea de 21 spre 22 decembrie s-a ţinut o lungă utrenie de înmormântare. Coloane nesfârşite de oameni care au venit să-şi ia rămas bun de la păstorul lor iubit s-au perindat prin faţa sicriului. Dimineaţa s-a săvârşit sfânta liturghie. În momentul când sicriul a fost aşezat pe carul mortuar, fanfara militară a intonat ,,Cât de mărit este Domnul din Sion”. La Kronstadt, cortegiul a fost însoţit de o mulţime de 20.000 oameni. În dreptul bisericilor întâlnite în cale se săvârşeau slujbe. S-au tras clopotele tuturor bisericilor ortodoxe din oraş şi de la biserica luterană. Pe marginea drumului urmat de procesiune se întindeau şiruri de soldaţi.
Până la Oranienbaum drumul a durat 3 ore. Pe întregul traseu fuseseră instalate puncte de prim-ajutor. Parcurgând în continuare drumul pe calea ferată, la ora 5 după-amiază sicriul a ajuns în Gara Baltiiskaia din Sankt Petersburg, iar de acolo, traversând întregul oraş, a fost transportat până în strada Karpovka. Potrivit spuselor monahiei Anastasia, în momentul în care cortegiul a ajuns în dreptul Palatului de Iarnă, întreaga familie imperială a ieşit la balcon. Peste tot, mulţimi imense de oameni înlăcrimaţi. Slujba înmormântării a fost săvârşită de Mitropolitul Antonie de Sankt Petersburg şi Ladoga, primatul Bisericii Ruse, de un sobor de arhierei, 60 preoţi şi 20 diaconi.
După liturghie, înainte de slujba prohodului, discursul funebru a fost ţinut de protoiereul Ornadski, cunoscutul filozof, care în 1918, în urma asasinării comisarului bolşevic Uriţki, avea să cadă răpus de moarte martirică, împreună cu fiul său, tânăr ofiţer.
Luând în consideraţie Gramata emisă de Mitropolitul Antonie de Sankt Petersburg şi Ladoga, guvernul a dispus ca, în fiecare an, în ziua morţii părintelui Ioan să se facă slujbe de pomenire în toate bisericile din imperiu. Pe baza acelei gramate, Sfântul Sinod a întreprins şi alte măsuri, printre care introducerea în programa seminarelor teologice a unor cursuri de iniţiere în opera părintelui Ioan.
Mormântul părintelui Ioan, aflat în biserica de la subsolul mânăstirii de maici Sfântul Ioan de Rila de pe râul Karpovka, a devenit din primul moment un loc de pelerinaj pentru o imensă mulţime de oameni. Era împodobit mereu cu flori, se aprindeau lumânări, se făceau parastase pentru răposatul păstor de suflete.
Mormântul părintelui Ioan, 1909
Exista obiceiul ca lângă mormânt să se pună scrisori în plicuri închise (care erau arse ulterior), cu rugăciuni şi cu cereri de ajutor către părintele Ioan. Au rămas numeroase dovezi că unele dorinţe exprimate pe această cale s-au împlinit. Există mărturii că s-au petrecut şi tămăduiri de diferite boli. Dincolo de aceasta, multă lume era convinsă şi crede până astăzi că adresându-se părintelui Ioan cu o cerere sau alta, şi făcând rugăciuni către Dumnezeu, cererile le erau ascultate.
Credinţa în ajutorul sfinţilor şi al drepţilor se întemeiază pe convingerea, prin excelenţă ortodoxă, a unităţii întru Hristos a tuturor membrilor Bisericii. Celui ce împărtăşeşte această credinţă i-ar veni greu să o despartă de convingerea crescândă în puterea rugăciunilor Sfântului Ioan, care lucrează şi de dincolo de mormânt. Fiindcă el însuşi a trăit cea mai mare parte a existenţei sale rugându-se pentru alţii şi cu credinţa fierbinte în sfânta unitate a Bisericii.
Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 117-120/2019
Despre raiul şi iadul sufletului rus
de arhimandrit Iustin Popovici
Omul este singura fiinţă din toate lumile, care se întinde din rai până în iad. Urmăriţi-l pe om de-a lungul tuturor drumurilor lui şi veţi vedea că toate drumurile duc fie în rai, fie în iad. Nu există nimic în om care să nu se sfârşească fie cu raiul, fie cu iadul. Întreaga succesiune a gândurilor, a simţirilor, a năzuinţelor umane este deopotrivă mai mare şi decât cea îngerească, şi decât cea demonică. Decât cea îngerească, pentru că omul poate să ajungă până jos şi să se identifice cu diavolul; decât cea demonică, pentru că poate ajunge până sus, la Dumnezeu. Şi aceasta înseamnă că răul sau binele omului este infinit, veşnic, fiindcă binele îl duce în împărăţia veşnică a binelui – în rai, iar răul în împărăţia veşnică a răului – în iad.
Omul este întotdeauna o fiinţă veşnică, fie că vrea, fie că nu. Prin tot ceea ce îi aparţine curge o anumită veşnicie tainică. Atunci când face binele, oricare bine, omul este veşnic, fiindcă fiecare bine, prin cel mai intim nerv al său, este legat de Binele dumnezeiesc veşnic. Iar când săvârşeşte răul, omul este şi atunci veşnic, fiindcă fiecare rău, prin intermediul substanţei sale tainice, este legat de răul demonic veşnic.
Niciodată omul nu a putut accepta că este o fiinţă limitată, trecătoare, muritoare. Oricât ar voi, omul nu poate să se sinucidă cu totul, de vreme ce fapta sinuciderii este prin sine rea şi ca atare duce sufletul sinucigaşului în împărăţia cea veşnică a răului. Ontologic, sentimentul şi cunoaşterea de sine a omului sunt nemuritoare, netrecătoare, veşnice. Prin însăşi fiinţa sa, omul este condamnat la veşnicie şi nemurire. Cu toate acestea, nemurirea – veşnicia aceasta poate să fie de două feluri: bună şi rea, dumnezeiască sau demonică. Omului îi sunt lăsate libertatea şi dreptul de a alege între aceste două nemuriri, între aceste două veşnicii. Poate să o aleagă pe prima sau pe a doua; dar nu poate nega nemurirea şi veşnicia, atâta timp cât fiinţa sa este hărăzită nemuririi şi veşniciei. El nu dispune nici de organul interior, nici de o modalitate exterioară prin care ar putea să şteargă sau să distrugă înăuntrul său nemuritorul şi veşnicul. Pentru o asemenea tentativă ar trebui să aibă ceva mai nemuritor decât nemurirea şi mai veşnic decât veşnicia, dar nu are.
Unde începe nemurirea omului ? Începe odată cu zămislirea în pântecele maicii sale. Şi când încep raiul şi iadul său ? Încep cu alegerea liberă în favoarea Binelui dumnezeiesc sau a răului satanic, în favoarea lui Dumnezeu sau a diavolului. Atât raiul, cât şi iadul omului încep de pe pământ, pentru a se prelungi veşnic în viaţa ce va să vie, de pe cealaltă lume. Din acest motiv, Mântuitorul vorbea pe faţă şi lămurit despre viaţa veşnică, fie a drepţilor, fie a păcătoşilor, a drepţilor în rai, sau a păcătoşilor în iad.
Omului îi este dată o forţă creatoare incomensurabilă – forţa de a crea veşnicia în sinea sa, după propria lui vrere. În aceasta constă înfricoşătoarea măreţie a fiinţei umane. Aici se află blestemul şi binecuvântarea. Este sublim şi totodată terifiant să fie cineva om, pentru că omul este întru toate nemuritor şi veşnic. Veşnic şi după trup, de vreme ce şi acesta din urmă va învia la Ziua Judecăţii.
Ce este raiul ? Raiul este simţirea lui Dumnezeu. Dacă omul Îl simte pe Dumnezeu în sine se află deja în rai. Acolo unde este Dumnezeu, acolo este şi împărăţia Lui, acolo este şi raiul. De când Dumnezeu-Cuvântul S-a pogorât pe pământ şi S-a făcut om, raiul a devenit cea mai imediată realitate terestră şi umană, pentru că acolo unde este Domnul Hristos, acolo este şi raiul. Dacă omul îşi doreşte să ajungă să simtă şi să înveţe ce este raiul, atunci să se umple sufletul său cu binele evanghelic, cu iubirea, cu dreptatea, cu adevărul, cu rugăciunea şi cu celelalte virtuţi evanghelice. Împlinind virtuţile evanghelice, omul aduce în fiinţa sa adevărul, binele dumnezeiesc, dobândind astfel experienţa raiului încă de aici, de pe pământ.
Ce este iadul ? Iadul este simţirea diavolului. Dacă omul îl simte pe diavol în isnea sa, se află deja în iad, pentru că unde este diavolul, acolo este şi iadul. În faţa diavolului merg întotdeauna păcatele şi în spatele lui, iadul. Fiecare păcat secretă în sufletul omului puţin rău, care de îndată îşi alcătuieşte micul lui iad. Dacă omul îşi înmulţeşte păcatele în sinea sa, dacă se deprinde cu ele, micul lui iad se transformă treptat într-unul din ce în ce mai mare, până ce, în cele din urmă, va ajunge să pună stăpânire asupra întregului suflet. Ce este iadul, dacă nu este împărăţia păcatului, a răului, a diavolului ? Acolo unde împărăţeşte păcatul, acolo iadul deja a început. Păcatul este de la diavolul, de aceea îl şi conduce pe om la împărăţia veşnică a păcatului, a răului, a iadului.
Şi raiul şi iadul sunt, în primul rând, realităţi sufleteşti, experienţe sufleteşti, subiective şi individuale, şi numai după aceea realităţi metafizice obiective, în lumea de dincolo. Am putea spune că pe pământ şi raiul şi iadul sunt relative şi limitate, însă ambele îl introduc pe om după moarte în împărăţiile lor veşnice, în împărăţia lui Dumnezeu şi în împărăţia diavolului. Ori binele, ori răul omului sunt numai un preambul şi o pregătire pentru viaţa veşnică a omului, fie în împărăţia Binelui dumnezeiesc veşnic – în rai, fie în împărăţia răului satanic veşnic – în iad.
* * *
Sufletul rus are raiul şi iadul său. Nicăieri nu există un iad mai înfricoşător şi nicăieri un rai mai minunat decât înlăuntrul sufletului rus. Nici un om nu cade atât de adânc, până la răul cel mai de pe urmă, precum rusul; şi, de asemenea, nici un om nu ajunge atât de sus, până pe culmea tuturor culmilor, precum rusul. Istoria dă mărturie pentru faptul că sufletul rus se mişcă între iadul cel mai întunecat şi raiul cel mai luminos. Îmi pare că dintre toate sufletele de pe pământ sufletul rus are [parte de] cel mai înspăimântător iad şi de cel mai fermecător rai. La tragedia sufletului rus participă nu doar toţi îngerii cerului, ci şi toţi diavolii iadului. Sufletul rus este cel mai dramatic câmp de luptă, unde se înfruntă nemilos îngerii şi diavolii. Pentru sufletul rus se clatină, pline de pizmă, universuri, se ciocnesc veşnicii, se luptă Dumnezeu Însuşi şi însuşi diavolul.
În ce constă acel lucru care alcătuieşte raiul sufletului rus ? Raiul sufletului rus îl formează sfinţii de Dumnezeu şi de Hristos purtători ai ţării ruse, de la Sfântul Vladimir până la patriarhul Tihon Mărturisitorul. Raiul sufletului rus este uriaş, minunat, nemărginit, pentru că este uriaşă, minunată, nemărginită sfinţenia slăviţilor sfinţi ai ţării ruse. Fiecare sfânt nu este nimic altceva decât raiul întors [printre noi]. Şi aceasta înseamnă că este sufletul răpit din ghearele păcatului, ale morţii şi ale diavolului, şi unit cu Dumnezeu, cu sfinţenia şi veşnicia Sa.
Unde se află raiul sufletului rus ? Iată-l, în Sfântul Serghie de Radonej şi în Sfântul Mitrofan de Voronej, în Sfântul Filip al Moscovei şi Vladimir al Kievului, în Sfântul Serafim de Sarov şi Ioan de Kronstadt, în fiecare ascet, în fiecare mucenic, în fiecare mărturisitor, în fiecare drept din ţara rusă, acolo se află raiul. Dumnezeu este minunat în sfinţii ruşi. Iată cum este nemaipomenit de minunat în părintele Ioan de Kronstadt ! Atât de minunat, încât Sfântul părinte Ioan este, într-adevăr, sfântul ţării ruse.
În epoca modernă, sufletul rus a dobândit ultimul rai în persoana fericitului părinte Ioan de Kronstadt. Neîndoielnic, el a devenit un rai pentru sărmanul suflet rus. În ce fel ? Prin mijlocirea virtuţilor evanghelice L-a sălăşluit în sine pe Domnul Hristos şi, dimpreună cu El, întreg raiul şi toate minunăţiile paradisiace.
Soboarele de sfinţi ale Rusiei
Aceasta este mărturia lui: fiecare adevăr evanghelic statorniceşte, puţin câte puţin, raiul în sufletul omului; şi când se adună în om toate laolaltă, atunci se descoperă acolo raiul întreg, cu toate desăvârşirile sale nepieritoare. Acolo virtuţile evanghelice sunt atât de vii, de lucrătoare, de nemuritoare, pe cât sunt în purtătorii de Hristos. Pentru aceea, ei sunt raiul lui Hristos pe pământ.
Şi iarăşi întreb: ce este raiul ? Nimic altceva decât Evanghelia pusă în lucrare, trăirea Evangheliei. Şi, mai mult decât atât, raiul este trăirea de către om a lui Hristos în deplinătatea ipostasului Său dumnezeiesco-uman, asemenea trăirii apostolice: Iar viez, nu de acum eu, ci viază întru mine Hristos (Galateni 2, 20). Şi Hristos viază în om prin virtuţile Sale dumnezeiesco-umane. Aceste virtuţi pătrund treptat în suflet şi încetul cu încetul subjugă păcatul, răul, moartea şi diavolul, şi încununează ca împărat binele, iubirea, adevărul, nemurirea şi pe Dumnezeu.
Supuneţi cercetării afirmaţia mea, anume că Sfântul Ioan de Kronstadt este rai pentru sufletul rus. Uniţi-vă gândul vostru cu gândul său sfânt. Dar oare acesta nu este raiul pentru gândul vostru ? Adânciţi-vă simţirea în sfânta lui simţire. Dar oare aceasta nu este raiul pentru simţirea voastră ? Atingeţi uşor cu inima voastră inima lui. Dar oare aceasta nu este raiul pentru inima voastră ? Milostenia, buna cuviinţă, iubirea sa evanghelice, nu sunt oare într-adevăr fie rai, fie bucurie veşnică pentru sufletele voastre ?
Nu trebuie să rătăcim: unde Hristos domneşte, acolo se află raiul. Dacă stăpâneşte în cugetele tale, iată, eşti în rai. Dacă domneşte în simţirile, în dorinţele, în faptele tale, iată, eşti în rai. Raiul este numit şi Împărăţia lui Dumnezeu. Sfântul ascet din Kronstadt spune: ,,Atunci când Dumnezeu este prezent în toate gândurile, dorinţele, alegerile, cuvintele şi faptele omului înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu a venit în el. Atunci Îl vede pe Dumnezeu în toate, în lumea gândurilor, în lumea faptelor şi în lumea materială”[48].
Frica ne cuprinde inimile: iadul este înlăuntrul nostru, iadul este împrejurul nostru. Cum vom preface iadul nostru în rai ? Doar dacă vom izgoni din el toate păcatele, toate obişnuinţele rele, toţi demonii şi vom aşeza bunurile, nevoinţele, puterile evanghelice. Cu cât mai mult vom aduce Evanghelia în viaţa noastră, cu atât viaţa va deveni din ce în ce mai mult rai. Această lume a fost cândva rai; oamenii au transformat-o cu voia lor în iad. Cu toate acestea, sfinţii sălăşluiesc raiul cu puterea sfinţeniei lor de minuni făcătoare. Sfântul ascet din Kronstadt, în toată viaţa lui, aceasta a făcut: mai întâi a sălăşluit în sufletul său raiul şi apoi, prin viaţă sfântă, l-a sălăşluit în oamenii dimprejurul lui. Acolo unde a păşit purtătorul de Hristos din Kronstadt, pământul s-a preschimbat în rai. Acolo unde intra, de acolo răul fugea şi în locul lui se statornicea binele.
Prin virtuţile sale evanghelice a sălăşluit pretutindeni raiul în sufletul rus. Oare nu a sălăşluit raiul în sufletul rus atunci când îi vindeca pe îndrăciţi, scoţând din ei diavolii ? Amintiţi-vă că l-a vindecat pe îndrăcitul care semăna întru toate cu îndrăcitul din ţinutul gadarenilor. A vindecat o femeie îndrăcită cu cuvinte poruncitoare, evanghelice, dumnezeiesc de puternice: ,,Ieşi afară !” Şi, mai mult, l-a vindecat pe omul în care în chip vădit se sălăşluise diavolul[49].
Nebunia este cel mai cumplit blestem pe care păcatul l-a aruncat asupra firii umane. Sfântul din Kronstadt îi vindecă pe oameni şi de nebunie. I.K. Surski ne-a descris în cartea sa câteva exemple tulburătoare ale unor astfel de vindecări. Era de ajuns ca sfântul să se roage lui Dumnezeu şi fiara nebuniei îl părăsea pe om. Oare vindecarea de nebunie nu înseamnă restaurarea omului într-o stare desfătătoare, paradisiacă ? Însă puterea taumaturgică a rugătorului din Kronstadt este aceeaşi cu cea apostolică, pentru că nu numai atunci când era de faţă vindeca de felurite boli, ci şi în absenţa lui veşmintele sale făceau minuni. Iată, la Belgrad, cu puţini ani în urmă, eşarfa pe care o purta la gât a vindecat o femeie de nebunie. Martorii oculari sunt lângă noi, printre noi[50]. Nu vă aminteşte aceasta de Faptele Apostolilor, unde se face referire la minunile săvârşite cu eşarfele (mahramele[51]) Sfântului Apostol Pavel ?
Nenumărate sunt minunile taumaturgului din Kronstadt. Cine ar putea să le înşire ? El vindecă [pe oameni] de tot felul de boli. Minunile evanghelice se arată în faţa noastră din ce în ce mai mari. Dar să zăbovim un pic, referindu-ne numai la două [dintre minuni], care sunt ca şi cum ar fi aduse din Evanghelie în vremurile noastre. În prima dintre acestea, sfântul făcător de minuni l-a tămăduit de la distanţă pe fiul bolnav de moarte al unui părinte căruia i-a spus următoarele cuvinte: ,,Du-te, fiul tău este sănătos !” A doua minune se referă la o fată pe care sfântul a vindecat-o de la distanţă într-un chip evanghelic, zicându-i tatălui ei, care a luat parte la minune şi care trăieşte aici, printre noi: ,,După credinţa voastră fie vouă !”[52]
În multe privinţe, taumaturgul din Kronstadt se aseamănă cu Sfântul Nicolae făcătorul de minuni, fiindcă s-a arătat vindecând chiar şi de la distanţă, încă din timpul vieţii sale pământeşti, bolnavi de diferite suferinţe, de nebunie, de difterie, de alte neputinţe.
Pentru noi, ortodocşii, nu este nevoie să ne întoarcem cu 2.000 ani în urmă ca să vedem minuni evanghelice. Iată, printre noi, apostolul din Kronstadt săvârşeşte minuni evanghelice în faţa ochilor noştri. El a înviat un copil mort. Oare această [minune] nu este asemenea celor din Evanghelie ? Dar oare nu se înfăţişează înmulţit sub ochii noştri puterea dumnezeiască pe care Mântuitorul a dat-o şi o dă celor care Îl urmează apostoliceşte, poruncindu-le: Pre cei bolnavi vindecaţi, pre cei leproşi curăţiţi, pre cei morţi înviaţi, dracii scoateţi (Matei 10, 8) ?
Prin viaţa şi faptele sale evanghelice, Apostolul din Kronstadt ne apare ca şi cum ar scrie o a cincea Evanghelie. De altfel, avea darul proorociei. Cunoştea gândurile oamenilor, vedea în sufletul omului ceea ce numai Dumnezeu, Văzătorul a toate, poate să vadă.
În ce constă taina acestei puteri şi faceri de minuni evanghelice ? În trăirea Evangheliei, în împlinirea poruncilor ei. Ascetul din Kronstadt s-a făcut milosârd pe sine prin milostenia evanghelică, s-a smerit cu ajutorul bunei cuviinţe evanghelice, s-a făcut pe sine rugăciune prin mijlocirea rugăciunii evanghelice, s-a făcut pe sine iubire prin iubirea evanghelică, s-a sfinţit pe sine prin sfinţenia evanghelică. Şi astfel s-a umplut pe sine de minunata putere dumnezeiască cea făcătoare de minuni şi negrăită, căreia nimic nu îi poate sta împotrivă, nici păcatul, nici moartea, nici diavolul.
Dacă vom pătrunde în esenţa personalităţii sfântului, vom putea remarca la el că toate se petrec sub semnul Dumnezeieştii Treimi: de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Iată ce a spus el însuşi despre acestea: ,,Noi toţi trăim, respirăm, gândim fără încetare prin Sfânta Treime. Şi la Aceasta – voi vorbi în ceea ce mă priveşte – mă gândesc necontenit; pe Aceasta o contemplu, încontinuu o chem şi o slăvesc; prin Aceasta mă curăţesc, mă luminez, mă sfinţesc de toate relele; prin Ea sunt lăudat şi mă bucur; prin Ea dobândesc biruinţa împotriva tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi; prin Ea sunt îndumnezeit, pentru că Treimea este îndumnezeirea mea, unirea mea, atunci când devin în chip sincer părtaş sfintelor taine ale lui Hristos şi stau neclintit în marea dreptate”[53].
În fericitul părinte Ioan de Kronstadt este înfăptuit idealul creştinului, îndumnezeirea, pentru că în îndumnezeire se află mântuirea. Omul nu poate să admire îndeajuns măreţia acestui ascet al ţării ruse. El este Evanghelia umblătoare. Prin mijlocirea lui călătoreşte acea sfântă minune dumnezeiască, ce a intrat în lumea aceasta în ziua sfintei Cincizecimi şi iat-o, umblă printre noi, însoţindu-i persoana sfântă. Sfinţenia este chemarea noastră. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, chemarea creştinilor este să devină sfinţi. Dacă suntem creştini, înseamnă că suntem candidaţi la sfinţenie. Între noi şi sfinţi nu există nici o diferenţă în ceea ce priveşte firea, ci cât priveşte voinţa şi dârzenia.
Creştinismul are drept apologetică proprie sfinţenia, având şi propriii săi apologeţi. Aceştia sunt sfinţii. Ortodoxia se prezintă pe sine cu sorţi de izbândă prin sfinţenie, deoarece prin sfinţenia sfinţilor Domnul Hristos Se vădeşte pe Sine, Se propovăduieşte pe Sine, Se tâlcuieşte pe Sine. Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi ! Se arată a fi sublim şi minunat în sfântul Său rob, părintele Ioan de Kronstadt, atât de minunat, încât atrage irezistibil de îmbietor la Sine toate inimile vii şi conştiinţele treze. Oare mai trebuie ca după [mărturia adusă de] ascetul din Kronstadt să căutăm noi dovezi ale atotadevărului şi atotmântuirii Ortodoxiei ? Cel care are ochi de văzut poată să vadă în apostolul din Kronstadt toată forţa şi atotputernicia Ortodoxiei. Cine are urechi de auzit poate să audă în ce chip Dumnezeu şi astăzi, prin mijlocirea noului [Său] apostol, propovăduieşte Evanghelia Sa veşnică.
Pe mine personal mă mişcă milostenia Sfântului Apostol din Kronstadt. Lui îi este milă de toţi şi de toate. Stăpânit de mila evanghelică, dădea săracilor toate bunurile pe care le avea. Uneori îşi dăruia şi rasa şi încălţămintea, astfel încât se întorcea acasă aproape gol şi desculţ[54]. Însă milostenia lui se manifesta faţă de toate fiinţele. Avea acea ,,inimă mângâietoare”, despre a cărei milostivire vorbea atât de mişcător Sfântul Isaac Sirul. Faţă de fiecare om trebuie să ne apropiem cu îngăduinţă, cu discreţie şi cu dragoste. Iată principiul pe care l-a rânduit sfântul din Kronstadt: atunci când întâlneşti un om, să-ţi spui în sinea ta: ,,Dumnezeu Însuşi era asemenea acestui om în toate privinţele, în afară de păcat”[55].
Această bunăvoinţă şi înţelegere curată veneau asupra sfântului din rugăciunea sa. Cu certitudine putem susţine că trăia şi respira cu rugăciunea. De aceea vorbea mult despre rugăciune ca despre respiraţia sufletului. La întrebarea cum îşi petrece timpul liber, a răspuns: ,,Mă rog, nestrămutat mă rog. Eu încă nu înţeleg cum îşi poate petrece cineva timpul fără rugăciune. Într-adevăr, rugăciunea este respiraţia sufletului”[56].
* * *
Fericitul părinte Ioan de Kronstadt este pentru sufletul rus leacul paradisiac al oricărei stări. Şi nu doar pentru sufletul rus, ci şi pentru sufletul sârb şi pentru fiecare suflet în general. Care este problema, rusă, sârbă, umană, la care să nu găsească soluţia sa paradisiacă, totală, veşnică ? Care este acel gând supărător şi tragic ce nu-şi găseşte în el prelungirea, adâncirea, înveşnicirea de rai ? Care este acea trăire întristată şi mâhnită, ce nu-şi află în el metamorfoza, luminarea, împrospătarea paradisiacă ?
Problema este – problema amară a epocii noastre contemporane haotice – în ce chip sufletul rus poate să se întoarcă în raiul său pierdut. Numai aşa, dacă sufletul rus, cu toate durerile sale, cu toate problemele sale, cu toate rănile sale, se va încredinţa şi se va preda pe sine în mâinile apostolului din Kronstadt, ale părintelui Ioan, pentru ca el să-l conducă prin haosul vieţii cotidiene şi să-l scoată la veşnicia adevărului şi a dreptăţii lui Hristos.
Ceea ce este valabil pentru sufletul rus este adevărat şi pentru cel sârb: numai conduse de către sfinţi toate acestea au posibilitatea de a se mântui de iad şi a intra în raiul vieţii veşnice a lui Hristos. De fapt, sufletul face să sălăşluiască înlăuntrul lui raiul prin părtăşia cu sfinţii şi prin vieţuirea într-o comuniune rugătoare cu ei. Aceasta se petrece întrucât sfinţii alungă din el păcatele, obişnuinţele rele şi patimile – care fac din el un iad – şi-l umplu de adevărul dumnezeiesc, de iubire şi dreptate, şi astfel îl transformă în rai.
Toată viaţa şi lucrarea sfântului ascet din Kronstadt ne arată şi ne învaţă în ce fel omul creează raiul înlăuntrul său şi în lumea din jurul său. Dacă vrem să rezumăm ,,evanghelia” Sfântului Ioan de Kronstadt la un singur gând, acesta ar fi [următorul]: prin păcate şi deprinderi rele omul îşi creează iadul veşnic, iar prin virtuţi evanghelice – raiul veşnic.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 121/septembrie-octombrie 2019
Sfântul Ioan de Kronstadt şi duşmanii lui Hristos
O mărturie a lui I.K. Surski
Începând cu Sfântul Chiprian al Cartaginei, majoritatea preoţilor şi monahilor creştini martirizaţi şi-au câştigat cununile muceniceşti tocmai din luptele pe care le-au dus cu dracii pe care îi alungau din făpturile lui Dumnezeu. O astfel de soartă a avut şi Sfântul Ioan, care a lucrat cu râvnă pe acest tărâm şi aşa şi-a agonisit ura dracilor şi necontenitele curse pe care i le-au întins. Deoarece oamenilor sfinţi ca Sfântul Ioan nu le mai este teamă de arătarea făţişă a dracilor, având puterea de la Dumnezeu de a-i alunga, ei au lucrat împotriva Sfântului Ioan prin preoţii necredincioşi şi prin tot felul de oameni care le slujesc, atei sau de alte credinţe, care l-au defăimat în presa lor şi au folosit orice oportunitate pentru a-i face rău fizic.
Haideţi să aruncăm mai întâi o privire asupra falşilor prieteni ai Sfântului Ioan, care s-au dovedit ulterior a fi duşmanii săi reali, pentru că ei au încercat să asocieze afacerile lor nelegiuite cu numele său sfânt. În realitate, călăuzit de principiul că pentru Dumnezeu nu este nici elen, nici iudeu, Sfântul Ioan a dat cu mărinimie milostenie tuturor celor care-i cereau ajutorul, inclusiv celor de alte credinţe. Este cunoscut în mod cert că în 1900 el a donat un rând de clopote unei biserici catolice şi a dat contribuţii semnificative organizaţiilor de binefacere evreieşti, tătare şi chineze.
Însă, când a fost publicată, în septembrie 1905, o proclamaţie imperială cu privire la participarea partidelor politice la lucrarea Dumei Naţionale, cei mai de seamă lideri ai partidului naţionalist Sutele Negre[57] s-au îndreptat către Sfântul Ioan cu o cerere de a le binecuvânta activitatea ca o ,,Alianţă a Poporului Rus”, astfel încât stânga organizată să nu fie singurul partid reprezentat în Dumă. Sfântul le-a dat binecuvântarea sa pentru a păstra unitatea Bisericii şi a sluji cu loialitate şi întru adevăr poruncile lui Dumnezeu şi pe ţarul ortodox.
Mai târziu, în orice caz, Sutele Negre nu au împlinit nici una din cererile sale. Ei s-au fărâmiţat de îndată în mici grupuri, în conflict unele cu altele, care erau foarte îndepărtate de interesele guvernului, dar nesăbuit de iubitoare de demagogie. Influenţa păgânilor ruşi era considerabilă printre ei, de exemplu vrăjitorul demascat Iliodor, care purta rangul de ieromonah, încă semăna confuzie printre oameni cu diatribele sale anti-guvernamentale. În Dumă, Sutele Negre au adoptat numaidecât rolul opoziţiei de dreapta faţă de guvernul ţarist şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a obstrucţiona reformele lui Stolipin[58].
Sfântul Ioan ar putea fi acuzat în egală măsură de a fi încurajat personal secta ioanită care s-a născut în jurul lui. Esenţa chestiunii consta în aceea că minunile sale uluitoare au avut un efect covârşitor asupra unor ruşi şi tătari păgâni: ei l-au proclamat Dumnezeul cel Viu şi l-au venerat ca atare. Ioaniţii sunt mereu în aşteptarea lui şi l-au urmărit pentru a-i fura o parte din veşmânt care să servească drept talisman, şi o dată un sectant deosebit de fanatic l-a atacat pe Sfântul Ioan 
însuşi, încercând să-i reteze unul din degete. Sfântul le-a explicat în mod repetat acestor sectanţi că el a săvârşit minuni prin puterea Sfintei Treimi, pe câtă vreme el însuşi este ca oricare alt om – o persoană păcătoasă şi nevrednică, care nu are nici un merit fără darul lui Dumnezeu. Dar ei nu au vrut să-l creadă şi au continuat în înşelarea lor.
Exact ca în vremurile noastre de astăzi, tot aşa în vremea slujirii Sfântului Ioan de Kronstadt, pretutindeni în Rusia şi în lume, Biserica Ortodoxă cuprindea un număr foarte mare de clerici cu credinţă călduţă. Sfântul păstor spunea despre acest fapt: ,,Decăderea teribilă actuală în credinţă şi morală este legată de răceala pe care mulţi ierarhi şi clerici o arată faţă de turmele lor”. El însuşi a fost prigonit şi hărţuit neîncetat de ei în timpul vieţii. Chiar Mitropolitul Isidor de Sankt Petersburg nu înţelegea adeseori situaţia Sfântului Ioan, oprindu-l să poarte sfintele veşminte pe care le primea în dar şi încercând să-i interzică să slujească în incintele altor parohii. Rectorii acestor parohii, fiind oameni cu puţină credinţă, nu credeau în puterea lui Dumnezeu care se manifesta prin sfânt, invidiau popularitatea sa, şi prin intermediul defăimărilor încercau să-l împiedice pe Sfântul Ioan să slujească în bisericile lor.
Ţinta primară a învinuirilor Sfântului Ioan era intelighenţia necredincioasă. Într-o predică din 1900, sfântul se referea la ea astfel: ,,Mai mult ca oricând, vestitorii falsei luminări au apărut acum în Rusia, crescând pe pământ rus; unii dintre oamenii de ştiinţă şi scriitorii noştri doresc să-i reeduce pe cei tineri în propriul mod, nu având ca temelie adevăratul creştinism, ci pe baza falsei credinţe şi a falsei libere cugetări; ei întunecă şi pângăresc minţile şi inimile celor tineri cu concepte şi perspective false asupra lumii; ei creează propriile legi ale vieţii, ca să spunem aşa, ei scriu propria evanghelie în locul celei a lui Hristos, şi cu lipsa lor de moralitate corup cu totul moravurile tinerilor noştri”.
Sfântul a aruncat o mănuşă ateismului crescând în Rusia şi apologeţilor lui, declarând: ,,Sunt mulţi care se numesc pe ei înşişi educatori şi îi învaţă pe cei tineri că Hristos a fost un personaj mitic, că El nu a existat câtuşi de puţin. Nu sunt un prooroc, dar vă avertizez că voi toţi veţi fi şterşi de pe faţa pământului prin judecata lui Dumnezeu. Păziţi-vă de ziua în care Hristos, acel ,,personaj mitic”, va porunci îngerilor Săi cu privire la voi, fiindcă El a spus într-o pildă din Evanghelia după Luca: Însă pre vrăjmaşii mei aceia care nu au voit să împărăţesc preste dânşii, aduceţi-i încoace şi îi tăiaţi înaintea mea (Luca 19, 27)”.
Cercetând motivele înfrângerii armatei ruse în războiul ruso-japonez, Sfântul Ioan spunea: ,,În zilele noastre, membrii intelighenţiei din armata rusă sunt infectaţi cu idei apusene, lipsă de credinţă şi învăţăturile lui Tolstoi, le este ruşine să cheme numele lui Dumnezeu şi să se închine icoanelor Domnului şi Maicii lui Dumnezeu, nu cred în Dumnezeu, în pronia Sa, în puterea de nebiruit a Domnului Atotputernic care este puternic în război, şi din această pricină ei suferă înfrângere după înfrângere de la duşmanii din afară şi dinlăuntru – trădători şi revoluţionari. Întoarce-te, Rusie, la credinţa ta sfântă, curată, mântuitoare şi biruitoare şi la Sfânta ta Mamă Biserica, şi vei fi din nou victorioasă şi măreaţă ca în vremurile de odinioară ale credinţei. Leapădă-te de încrederea în mintea ta îngâmfată, întunecată şi în sfatul nebunesc al idolului tău pământesc – lipsa de opoziţie faţă de rău – şi luptă cu orice rău, nimiceşte-l numaidecât, luptă-te cu el cu armele sfintei credinţe pe care ţi le-a dat Dumnezeu: înţelepciunea dumnezeiască şi adevărul, rugăciunea, dreptatea, crucea, curajul, loialitatea şi credincioşia fiilor tăi”.
Demascând ulcerul distrugător de suflet al învăţăturii lui Tolstoi, într-o predică din 1902, sfântul păstor spunea: ,,Lumea preacurvară şi păcătoasă şi-a ridicat mândră capul împotriva Bisericii în persoana scriitorilor ce filozofează în mod pervers, conduşi de contele Tolstoi şi admiratorii şi susţinătorii săi, şi învaţă poporul nostru botezat să nu creadă în învăţătura lui Hristos, să nu creadă în existenţa şi nemurirea sufletului, în învierea din morţi, în Judecata Înfricoşătoare a lui Hristos, ci să trăiască potrivit voinţei pământeşti – nerespectând sfintele legături ale căsătoriei, nerespectând părinţii şi bătrânii, angajându-se în adulter şi beţie, minciună, furt, crimă şi luându-şi viaţa de bunăvoie”.
Condamnându-i pe politicienii din parlament, Sfântul Ioan exclama în 1907: ,,Păstraţi tăcerea, voi, constituţionalişti şi parlamentari iluzorii ! Depărtaţi-vă toţi cei ce vă opuneţi voinţei lui Dumnezeu ! Nu vi se cuvine a ocârmui tronurile împăraţilor pământeşti. Depărtaţi-vă, cei obraznici, care nu sunteţi capabili să vă stăpâniţi nici pe voi înşivă, dar care discutaţi aprins între voi şi nu faceţi nimic bun pentru Rusia”.
În ce priveşte activitatea Dumei Naţionale, sfântul spunea în 1906: ,,Noi dorim să ne conducem pe noi înşine fără Dumnezeu, doar cu raţiunea noastră mândră; iată de ce noi nu avem un guvern real, plăcut lui Dumnezeu, ferm şi raţional, ne clătinăm încoace şi încolo, nu avem pace, ci pretutindeni doar crime, hoţii, jafuri, incendieri, pretutindeni doar nedreptate, imoralitate şi nesupunere. Ce va urma ? Dacă cei necredincioşi dintre noi, pe care-i avem în toate clasele din popor, nu se smeresc şi nu se întorc către Dumnezeu în pocăinţă, recunoscând slăbiciunea şi zădărnicia lor fără El, şi că doar în El şi cu El stă puterea noastră şi bunăstarea noastră, atunci noi nu putem aştepta nimic bun, ci fără îndoială doar ce-i mai rău”.
Şi iată cuvintele părintelui cu privire la anul 1907: ,,Noi nu trăim vremuri paşnice, ci într-un timp al conflictului şi rebeliunii, un timp al fărădelegii şi necredinţei, un timp al batjocoririi arogante a legilor dumnezeieşti şi pământeşti, un timp al rătăcirii nebuneşti a minţilor care au gustat ceva înţelepciune omenească şi au devenit înfumurate, deoarece, potrivit cuvântului lui Dumnezeu, cunoaşterea face pe om nefolositor, pe când dragostea învaţă. Este limpede oricui că împărăţia rusă se cutremură şi se clatină şi este gata să se prăbuşească. De ce împărăţia rusă, odinioară atât de măreaţă, atât de puternică, şi atât de glorioasă, devine acum atât de slabă, umilită, agitată ? Pentru că ea s-a abătut de la temelia sa fermă şi de neclintit – adevărata credinţă, deoarece majoritatea intelighenţiei s-a îndepărtat de Dumnezeu, care Singur este o putere veşnică şi de neclătit, prin care atât cerul cât şi pământul sunt ţinute într-o armonie minunată de-a lungul atâtor milenii. Felurite împărăţii au dispărut de pe scena lumii pentru necredinţa şi fărădelegea lor. Şi cu cât această lume preacurvară şi păcătoasă există un timp mai îndelungat şi izbuteşte în nedreptăţile ei, cu atât devine mai slabă şi mai şubredă, cu atât mai mult se clatină, astfel că până la sfârşitul lumii se va transforma într-un cadavru autentic sau cenuşă”.
Şi mai departe: ,,Haideţi să luăm aminte la situaţia noastră religioasă şi politică contemporană. Acum este un timp teribil al necredinţei şi apostaziei, un timp al tuturor soiurilor de nedreptăţi distrugătoare de suflete; mulţi oameni s-au transformat din punct de vedere moral în fiare sălbatice sau duhuri rele. Nu există nimic sfânt pentru ei, nu există suflet nemuritor, nu există Dumnezeu, nu există înviere şi răsplată, nu există judecată imparţială, exactă şi strictă pentru toate cuvintele şi faptele, şi de aceea ei spun: distrugeţi, ucideţi, ardeţi, furaţi, siluiţi pe alţii, minţiţi, înşelaţi, nu vă supuneţi superiorilor, fiţi propriii voştri stăpâni – nu veţi fi socotiţi răspunzători pentru nimic. Un scriitor rus necredincios binecunoscut (Tolstoi) este în mod special vinovat pentru stricarea şi necredinţa poporului rus; în principal intelighenţia, şi în general toţi ziariştii rău-intenţionaţi sunt vinovaţi; scrierile lor nelegiuite, răspândite în întreaga Rusie în milioane de exemplare, au inundat pământul rus şi au îndepărtat tineretul de temeliile credinţei religioase şi pământeşti pe care le avea.
Fie ca satan cel nedrept, rău şi mândru să fie condamnat pentru trufia sa faţă de Ziditorul său şi pentru a fi fost primul care a zămislit ideea arogantă de a te simţi egal cu Dumnezeu şi a-I declara război Lui şi adevărului Său veşnic, sfinţeniei, nemărginitei înţelepciuni, frumuseţii şi puterii de nebiruit. Această forţă rea răspândită pretutindeni a tulburat întreaga Rusie, a creat şi continuă să creeze în ea tot felul de necazuri, răzvrătiri, necredinţă, blasfemie, nesupunere, infamie. Întoarce-te la Dumnezeu, o Rusie, tu care ai păcătuit înaintea Lui mai mult decât toate popoarele de pe pământ; întoarce-te la El cu lacrimi şi pocăinţă, cu credinţă şi virtute. Tu ai păcătuit mai presus de toţi ceilalţi, fiindcă tu ai avut şi ai încă cea mai mare comoară, fără de preţ – credinţa ortodoxă cu Biserica sa mântuitoare, pe care tu ai călcat-o în picioare şi ai scuipat-o în persoana fiilor şi fiicelor tale nerodnice şi arogante, care se cred educaţi, dar adevărata educaţie după chipul lui Dumnezeu este cu neputinţă fără Biserică”.
În cartea sa, Spicul de grâu viu, Sfântul Ioan exprima opinia că cei mai mari duşmani ai Ortodoxiei erau Lev Tolstoi şi catolicii. În ce priveşte papalitatea, el scria: ,,Catolicii au venit cu un nou cap al Bisericii, umilindu-L pe singurul Cap adevărat al Bisericii – Hristos. Cel mai vătămător lucru în creştinism, în această religie revelată dumnezeieşte şi cerească, este primatul omului în Biserică, de exemplu al papei, şi infailibilitatea sa imaginară. Tocmai dogma infailibilităţii conţine cea mai mare eroare, de vreme ce papa este un om păcătos, şi ar fi o mare nenorocire pentru el să-şi închipuie că este infailibil. Cât de multe erori grave, vătămătoare pentru sufletele oamenilor, au fost elaborate de Biserica Catolică Papistă – în dogme, în obiceiuri, în reguli canonice, în slujbă, în atitudinea înăbuşitor de vătămătoare a catolicilor faţă de ortodocşi, în hula şi defăimarea Bisericii Ortodoxe, în abuzurile îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe şi ortodocşilor !
Şi pentru toate acestea este vinovat papa cel pretins infailibil, laolaltă cu învăţătura iezuiţilor lui, plină de duhul lor de înşelăciune şi ipocrizie. Domnul Însuşi este prezent întotdeauna în Biserica Sa; ce nevoie este de un locţiitor – papa ? Şi poate fi un om păcătos locţiitorul Domnului ? Nu poate. Poate exista locţiitorul unui împărat, locţiitorul unui patriarh, dar nimeni nu poate ţine locul Domnului, Împăratul veşnic şi Capul Bisericii. Papa a încătuşat libertatea duhovnicească şi conştiinţa catolicilor. Catolicii sunt preocupaţi de papă şi nu de Hristos, ei luptă pentru papă şi nu pentru Hristos, şi râvna lor în credinţă se transformă adeseori în fanatism pătimaş, urâtor de oameni, frenetic, un fanatism al sângelui şi sabiei, al focului, al intoleranţei, ipocriziei, înşelăciunii şi vicleniei”.
Despre protestanţi şi eretici în general, sfântul păstor spunea: ,,Fără Hristos drept Cap, Biserica nu este biserică, ci o mulţime care se conduce singură. Aşa sunt luteranii, disidenţii ruşi, urmaşii lui Tolstoi. Şubrezenia umană, orbirea, patimile omeneşti au ieşit acum la suprafaţă în bisericile care s-au depărtat [de adevăr]. Luteranii nu se roagă pentru cei adormiţi, nici anglicanii. Protestanţii au o concepţie cu totul deformată despre Biserică, deoarece ei nu posedă harul clerului legitim, ei nu au taine, cu excepţia botezului, şi ei nu au cel mai important lucru: împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos; ei nu au ramura cerească – Biserica cerească, deoarece ei nu-i recunosc pe sfinţi; nici ramura de dedesubt nu o au, de vreme ce nu recunosc sufletele plecate şi nu se roagă pentru ele, crezând că nu este necesar.
Anglicanii şi luteranii nu vor să aibă nici un fel de icoane, nici să le cinstească ! Aceasta este totodată bizar şi absurd. Sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu, mădularele Sale în care El sălăşluieşte. De ce să nu cinstim chipurile lor ? Luteranii s-au îndepărtat de Biserică şi au rămas fără Capul ei, anglicanii la fel: ei nu au Biserică, unirea lor cu Capul ei a fost tăiată, ei nu au ajutor atotputernic, în timp ce diavolul luptă cu toată puterea şi viclenia sa, şi îi ţine pe toţi în ademenirea şi pierzarea sa. Sunt mulţi care sunt distruşi de necredinţă şi desfrâu”.
În ce priveşte relaţiile Sfântului Ioan cu evreii, ar trebui notat că el credea că politica ţarilor ruşi cu privire la evreii nebotezaţi, de izolare a lor de mulţimea poporului rus în Zona de Aşezare[59], era o decizie foarte înţeleaptă, deoarece el credea că doar o astfel de politică ar salva poporul rus de subjugarea inevitabilă de către evrei, care a avut loc ulterior în Rusia. Din acest motiv, în 1890, părintele nu şi-a dat binecuvântarea pentru proiectul lui Vladimir Soloviov de a extinde drepturile evreilor în Rusia, proiect care mai târziu a fost respins de asemenea de ţarul însuşi.
Între timp, o confruntare directă între Sfântul Ioan şi evrei a avut loc însă în timpul revoluţiei din 1905. Detractorii Sfântului Ioan afirmau că activităţile sale erau îndreptate numai spre a face bani, că toate rugăciunile şi binecuvântările sale erau făcute strict pentru bani. Defăimare cruntă ! El nu a cerut niciodată nimic. El a luat doar ceea ce i s-a dat, şi chiar aceea numai pentru a da celor săraci. El nu era mai niciodată acasă, iar mobila casei sale era extrem de modestă, chiar dacă prin mâinile lui treceau mai mult de un milion de ruble pe an. Doar fariseii şi făţarnicii reuşesc să nu aibă duşmani şi să fie respectaţi de toţi. Hristos şi apostolii Săi au avut mulţi duşmani şi au murit din cauza răutăţii lor teribile. Bărbatul drept din Kronstadt nu ar fi putut decât să aibă duşmani.
Cel mai ticălos şi mârşav duşman al marelui păstor era presa evreiască. Timp de 3 ani (1905-1908), ea l-a batjocorit zi de zi pe evlaviosul păstor, a batjocorit minunile sale, milostenia sa, dragostea pe care i-o purtau cei care-l urmau. Se născoceau istorii scandaloase, se calomnia cinstirea lui de către partea femeiască, era călcată în picioare râvna populară faţă de el. Sfântul Ioan a vorbit deschis şi cu curaj împotriva revoluţiei şi, în omiliile sale, el a amintit autorităţilor datoria lor de a înăbuşi rebeliunea. Conducerea rusă a aflat uluită de la el că Apostolul Pavel însuşi constrânge la utilizarea sabiei. Evreii nu l-au putut ierta pe Sfântul Ioan pentru aceasta. Devenind susţinătorii lui Lev Tolstoi, care a respins Biserica şi statul, evreii au revărsat un întreg potop de murdărie asupra Sfântului Ioan, care a stat drept în apărarea Bisericii Ortodoxe şi a statului rus.
Odată, în timp ce ieşea cu sfintele daruri din altar, un student evreu s-a apropiat de sfânt şi l-a lovit în ureche cu toată puterea sa, şi în urma acestei lovituri Sfântul Ioan şi-a pierdut auzul cu acea ureche şi a răsturnat sfintele taine. Ceva mai târziu, în Kronstadt a avut loc o rebeliune armată a marinarilor, instigaţi de evreii revoluţionari. Aceştia din urmă au hotărât să utilizeze evenimentul pentru a scăpa rapid de Sfântul Ioan. Cu toate acestea, sfântul a intuit şiretlicul lor şi nu şi-a permis să fie convins să meargă şi i-a făcut pe rebeli să depună armele. După eşecul planului lor, revoluţionarii au decis să-l ademenească pe Sfântul Ioan într-o capcană şi, profitând de neîncetata lui grijă pentru cei bolnavi, au trimis anturajului său un mesaj că o persoană bolnavă avea nevoie de rugăciunile sfântului. Sfântul a avut o presimţire că va fi întâmpinat de duşmani pe drum şi şi-a avertizat anturajul de câteva ori, dar femeile care-l însoţeau au continuat să stăruie pe lângă el pentru aşa-zisa persoană bolnavă.
Sfântul a fost condus într-o casă foarte bogată şi a fost dus la persoana suferindă în camera alăturată. Când Sfântul Ioan a intrat acolo, camera a fost închisă pe dinăuntru şi se putea auzi zgomotul unei lupte. Atunci femeile care-l însoţeau pe părinte şi-au adus aminte numaidecât de presimţirea lui de nenorocire, au încercat să intre în cameră, şi în cele din urmă au trebuit să trimită după vizitiu, care a spart uşa. Până atunci, atacatorii criminali ai Sfântului Ioan reuşiseră să-i dea câteva lovituri de cuţit şi aproape îl sufocaseră. Vizitiul l-a scăpat pe Sfântul Ioan de atacatorii săi şi l-a dus acasă. De îndată ce sfântul şi-a recăpătat cunoştinţa, el i-a pus pe martori să facă un jurământ teribil că nu vor spune nimănui ce s-a întâmplat până la moartea sa, pentru a evita un pogrom.
În ultimii 3 ani şi jumătate ai vieţii sale, sfântul mucenic a avut nişte dureri atât de cumplite de la acele lovituri de cuţit, încât nu putea dormi deloc. Numai dumnezeiasca liturghie îi îngăduia să aibă câteva ceasuri de uşurare de durerea insuportabilă, şi aşa, în pofida slăbiciunii sale, el a continuat să slujească zilnic chiar până la moartea sa, şi când el nu mai putea merge deloc, stătea în altar şi se împărtăşea.
Astfel, în timpul dumnezeieştii liturghii din 20 decembrie 1908, la care sfântul a fost prezent împreună cu toţi credincioşii care se rugau pentru el, el a trecut liniştit la Domnul. A fost îngropat în cripta Mânăstirii Sfântul Ioan.
Mânăstirea Sfântul Ioan de Kronstadt, Sankt Petersburg
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 122/noiembrie-decembrie 2019
Recent canonizatul sfânt al lui Dumnezeu, Ioan de Kronstadt (1829-1908), al cărui praznic îl ţinem pe 19 octombrie/1 noiembrie, este cu siguranţă unul din cei mai mari sfinţi ortodocşi. Chiar în timpul vieţii sale el a săvârşit, prin puterea lui Dumnezeu, nenumărate minuni. Pentru creştinii credincioşi era un mijlocitor fierbinte, şi el a tămăduit mii de oameni suferinzi, ale căror scrisori şi telegrame ajungeau la el în fiecare zi. El a fost de asemenea prooroc şi a profeţit pedeapsa dumnezeiască care va veni asupra poporului rus pentru păcatele lor. El a proorocit risipirea poporului rus ortodox în toate colţurile pământului, unde, prin prezenţa lor, ei vor face cunoscută Ortodoxia lumii necredincioase,
ca şi întoarcerea lor în patria mamă înainte de sfârşitul lumii. Şi precum Proorocul Elisei în Vechiul Testament (IV Împăraţi 4, 32-37), el a săvârşit chiar cele mai imposibile minuni – a înviat morţi, mărturisind astfel puterea întru nimic micşorată a lui Dumnezeu, care lucrează până în zilele noastre prin oameni cu credinţă şi viaţă sfântă. Următoarea minune este relatată de Eugene Vadimov în cartea lui I.K. Surski, Părintele Ioan de Kronstadt:
Soţia lui O., în timp ce era însărcinată cu cel de-al patrulea sau al cincilea copil, s-a îmbolnăvit grav. Medicii ei au stabilit că pruncul murise şi că era necesară o operaţie cezariană pentru scoaterea lui. Dar mai întâi familia a trimis o telegramă părintelui Ioan de Kronstadt, pe care îl cunoşteau. Părintele Ioan a răspuns: ,,Plec numaidecât, mă rog lui Dumnezeu. Ioan Serghiev”.
În ziua următoare, pe la amiază, el a intrat în apartamentul lui O., unde până atunci se adunase o mulţime mare de rude şi prieteni. ,,Unde este Liza ?” a întrebat părintele Ioan, intrând în salon cu mersul său rapid obişnuit. ,,Duceţi-mă la ea, şi voi toţi rămâneţi aici liniştiţi”.
Părintele Ioan a intrat în dormitorul alăturat şi a închis uşile masive în urma lui. Au trecut minute care păreau jumătăţi de oră. În salon era linişte ca într-un cavou. Şi deodată uşile dormitorului au zburat în lături cu un zgomot puternic. În uşă stătea un bătrân cu părul cărunt într-o dulamă preoţească, peste care avea pus un patrafir vechi, cu o barbă căruntă, mică, zburlită, cu o faţă neobişnuită care era roşie de la efortul intens pe care îl depusese la rugăciune şi acoperită cu picături mari de transpiraţie. Şi pe neaşteptate, aproape au tunat de la părintele Ioan teribile cuvinte grozave, cuvinte care veneau din altă lume. ,,Domnului Dumnezeu I-a bineplăcut să săvârşească o minune ! Lui I-a bineplăcut să învie un copil mort în pântecele mamei lui ! Liza va avea un băiat !”
,,Este de neînţeles !” a spus unul dintre medicii care venise pentru operaţie la doar două ore după ce plecase părintele Ioan. ,,Pruncul este viu … nu înţeleg deloc, deloc … Am afirmat şi afirm acum că pruncul era mort şi că începuse de multă vreme otrăvirea sângelui”. Nici ceilalţi doctori nu au înţeles mai multe.
În aceeaşi noapte, doamna O. a născut rapid şi fără probleme un băiat perfect sănătos.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 124/ianuarie-februarie 2020
În timpul nostru rău, când slujitorii antihristului ce va să vină depun toate eforturile pentru a submina şi înlocui Ortodoxia autentică cu o falsă Ortodoxie, o Ortodoxie numai cu numele, au apărut nu puţini ,,păstori” care de asemenea poartă numai numele de ortodocşi, dar tăgăduiesc puterea şi duhul autentice ale adevăratei Ortodoxii. Tocmai asemenea păstori falşi au umplut rândurile clerului Bisericii Vii şi Bisericii Renovate din Rusia noastră.
Dar Biserica Vie şi renovaţionismul nu au fost recunoscute de poporul rus credincios, care a simţit în inima sa întreaga lor falsitate; şi ei s-au prăbuşit în chip strălucit pe pământul rusesc, încetându-şi existenţa lor oficială. Cu toate acestea, duhul Bisericii Vii şi al renovaţionismului nu a murit, ci a continuat şi continuă până acum să existe printre noi atât în patria mamă Rusia, care a fost înrobită de cei fără de Dumnezeu, cât şi în străinătate prin toate Bisericile Ortodoxe locale care s-au infectat cu acest duh nimicitor, bineînţeles nu fără colaborarea cea mai înverşunată a aceloraşi slujitori ai apropiatului antihrist.
Aceşti pseudo-păstori, modernişti şi ecumenişti, în locul adevăratei Ortodoxii, propovăduiesc şi fac propagandă cu insistenţă pentru Ortodoxia falsă, linguşind toate patimile şi viciile păcătoase ale omului căzut, străduindu-se în toate să meargă în pas cu vremurile şi să adapteze pe creştini la lumea toată [care] întru cel rău zace (I Ioan 5, 19), sub toate pretextele posibile viclene, care sună bine la auz. Pretutindeni acum ei pun mâna pe poziţiile de conducere în Bisericile Ortodoxe locale contemporane. Ei se străduiesc să joace pretutindeni rolul conducător călăuzitor şi adesea au succes, deoarece se prefac în mod iscusit şi înşelător că sunt râvnitori pentru Ortodoxie.
Dar scopul lor real este de a compromite adevărata Ortodoxie cu o Ortodoxie falsă pentru a face să se întâmple, după expresia lui Hristos Mântuitorul, ca sarea să se strice (potrivit Matei 5, 13), ca ea să-şi poată pierde capacitatea de a săra, ca ea să-şi poată pierde duhul şi puterea. Acesta este un fel special de luptă împotriva Bisericii.
Iată că noi suntem martori vii şi imediaţi ai acestei acţiuni înfricoşătoare ! Prin toate mijloacele se duce în lume o luptă groaznică împotriva credinţei lui Hristos, pe o cale a falsificării şi imitaţiilor.
Şi pe fondul acestui fenomen cu adevărat cumplit şi de coşmar, unul mai înfricoşător decât ateismul deschis şi lupta împotriva lui Dumnezeu pe faţă, care ameninţă să distrugă sfânta noastră Ortodoxie din rădăcini, corupând-o dinlăuntru – împotriva acestui fond strălucesc îndeosebi luminos adevăraţii noştri păstori ai Bisericii lui Hristos care nu şi-au vândut sufletele duşmanilor sfintei noastre credinţe. Şi printre ei, bineînţeles, în primul rând, se află marele păstor a toată Rusia, Sfântul şi Dreptul Ioan, făcătorul de minuni al Kronstadt-ului, de la a cărui canonizare sărbătorim 10 ani (1974).
Şi cât de caracteristic este faptul că numai Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora l-a proslăvit. Această proslăvire a fost recunoscută numai de câţiva indivizi din toate celelalte Biserici Ortodoxe locale ! Şi nimeni din cei care nu recunosc această canonizare drept corectă şi legitimă să nu se justifice prin vreun fel de scuze pur formale. Latura oficială aici este pe deplin pe alăturea. Întreaga esenţă a atitudinii diferite faţă de proslăvirea marelui nostru drept stă în faptul că atitudinea faţă de el în vremea noastră a devenit, ca să spunem aşa, o piatră de poticnire a relaţiei cu adevărata Ortodoxie, criteriul ,,ortodoxităţii” unei sau altei persoane[60].
Actualul patriarh al Rusiei, Chiril, venind la cripta Sfântului Ioan
Cel care nu-l iubeşte pe dreptul nostru rus şi nu doreşte să recunoască proslăvirea lui în ceata sfinţilor Bisericii Ortodoxe Ruse, prin însuşi acest fapt adevereşte că nu iubeşte Ortodoxia; deoarece Sfântul şi Dreptul Ioan este un păstor ortodox autentic. El este o personificare vie a Ortodoxiei în puterea şi acţiunea ei.
Şi nu degeaba, nu în van, dreptului nostru îi plăcea să exclame: ,,O minunată, de viaţă dătătoare, dumnezeiască Ortodoxie ! Văd chipul tău strălucit !” La urma urmei, el a purtat în sine şi a simţit neîncetat sfintele puteri neasemuite şi tăria duhovnicească a minunatei, de viaţă dătătoarei, dumnezeieştii Ortodoxii, Ortodoxia autentică, adevărata Ortodoxie, în distincţie precisă de toată acea falsitate vicleană care chiar şi în zilele lui trecea drept Ortodoxie, fără a fi deloc în realitate aşa ceva.
Şi aceasta este foarte adevărat. Indiferent cât de mult ar putea să-l blasfemieze pe marele nostru drept acei oameni care au aruncat nefericita noastră patrie mamă în prăpastia sângeroasă a ateismului sălbatic, şi după aceea, chiar când au venit în străinătate, ei nu au devenit mai sobri, măreţia lui duhovnicească şi pe deplin meritata slavă sunt de necontestat şi evidente de la sine pentru orice om imparţial şi sensibil. Dar din ce izvor vine această măreţie şi slavă a minunatului nostru păstor care a câştigat recunoaştere în toată lumea ? Din ce izvor vine ?
Din sfânta Ortodoxie.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 125/martie-aprilie 2020
Arhiepiscopul Ioan Maximovici şi canonizarea Sfântului Ioan de Kronstadt
În 1952, Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, după ce a primit o cerere oficială din partea episcopului Nicolae Velimirovici din Biserica Serbiei, l-a însărcinat pe arhiepiscopul Ioan să adune material referitor la posibila proslăvire a părintelui Ioan de Kronstadt. Soborul Episcopilor a analizat chestiunea în 1956 şi a aprobat canonizarea, dar a considerat că nu venise încă vremea pentru aceasta.
La Soborul Episcopilor din 1964, arhiepiscopul Ioan a ridicat din nou chestiunea, şi Soborul a ales o comisie, condusă de el, pentru a analiza încă o dată chestiunea. După raportul acestei comisii, Soborul a aprobat în mod unanim canonizarea, care a avut loc în octombrie acelaşi an. Condacul slujbei sfântului a fost alcătuit de arhiepiscopul Ioan însuşi.
Arhiepiscopul Ioan l-a iubit şi l-a cinstit profund pe Sfântul Ioan de Kronstadt, al cărui duh pastoral l-a reflectat în multe feluri. Astfel, din prima zi a preoţiei sale, el l-a urmat pe Sfântul Ioan în săvârşirea, fără greş, a liturghiei zi de zi; şi în general el era asemenea Sfântului Ioan îmbinând o viaţă isihastă de rugăciune neîncetată, întemeiată profund în învăţătura Sfinţilor Părinţi, cu o activitate pastorală constantă în mijlocul unui oraş aglomerat.
O pildă a activităţii arhiepiscopului Ioan în duhul Sfântului Ioan de Kronstadt poate fi văzută în următorul incident din viaţa ortodoxă a unui mare oraş american.
,,Cam în 1964, după ce a fost eliberat dintr-un spital, T. a mers la New York. Acolo a fost jefuit şi neavând nici un ban şi fiind foarte tulburat, a mers într-o dimineaţă la Biserica Sfântul Serghie din clădirea Sinodului pentru a se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului din Kursk pentru ajutor, spunându-şi în sine că se va ruga cerând Preasfintei Maici a lui Dumnezeu să-i dea cumva 5 dolari ca să treacă peste necaz. Slujba nu începuse încă şi părea că nu este nimeni în biserică. Când T. a început să bată metanii în faţa icoanei, chiar înainte de a începe să se roage, el a simţit o lovitură uşoară pe umăr şi a tresărit văzându-l pe arhiepiscopul Ioan stând lângă el. Primul gând al lui T. a fost că trebuie să fi greşit cu ceva şi va fi mustrat pentru aceasta. Mare i-a fost însă surpriza când arhiepiscopul Ioan i-a întins 5 dolari, apoi a mers în strană pentru a cânta slujba.
Doi ani mai târziu, într-o dimineaţă T. avea un somn uşor înainte de a se trezi. O imagine – un vis sau un gând, nu ar putea să spună, i-a trecut prin minte: arhiepiscopul Ioan slujea liturghia într-o catedrală mare împreună cu Sfântul Ioan de Kronstadt. Gândul l-a mâhnit şi a încercat un presentiment care l-a neliniştit. Câteva zile mai târziu a aflat că arhiepiscopul Ioan adormise întru Domnul”.
Preotul Romano Lukianov
The Orthodox Word, noiembrie-decembrie 1976, p. 181-182
* * *
Un nou mijlocitor şi solitor pentru cei păcătoşi s-a arătat în ceruri. Nu de astăzi a devenit el sfânt. Din ziua mutării sale la Împărăţia Cerurilor el a intrat în corul sfinţilor, şi împreună cu ei mijloceşte pentru cei care se îndreaptă către el pentru ajutor. Împreună cu ei Îl slăveşte pe Făcătorul şi se desfată cu bucurie de negrăit. Deja de multă vreme, chiar din timpul vieţii sale, mulţi l-au venerat ca pe un plăcut al lui Dumnezeu. Minunile săvârşite de el dau mărturie pentru aceasta. Dar aceasta era doar încredinţarea simţămintelor unor persoane individuale, şi panihide se săvârşeau pentru el, ca pentru oamenii obişnuiti. Acum însă, Biserica afirmă:
,,Cu adevărat acesta este unul din aleşii lui Dumnezeu. Cu adevărat acesta este un om drept şi mijlocitor pentru noi înaintea lui Dumnezeu”. Biserica pământească prăznuieşte, şi toţi sfinţii îngeri şi plăcuţii lui Dumnezeu se bucură cu ea. Printre ei nu există invidie sau dezbinare. Când unul din ei este proslăvit, toţi se bucură împreună cu el. Şi ei se bucură nu atât pentru cinstea dată lui, cât pentru faptul că prin el oamenii se întorc către Dumnezeu. Ei se bucură pentru faptul că oamenii din lumea păcătoasă îşi întorc privirea minţii către cer. Haideţi să ridicăm ochii noştri duhovniceşti şi îl vom zări pe Ioan în slava cerească.
Cine este el ? El este un bărbat mare şi drept. Întreaga sa viaţă el a încercat să păzească poruncile lui Dumnezeu şi să facă totul aşa cum a poruncit Dumnezeu. El este un slujitor sfinţit cuviincios al Bisericii. Nu prin moştenire a ajuns preot, cum erau preoţii Vechiului Testament, ci prin străduinţa sinceră de a-L sluji pe Dumnezeu. El a înălţat cu râvnă rugăciuni către Dumnezeu, a păzit cu perseverenţă rânduielile bisericeşti, a fost cu adevărat o pildă şi un exemplu pentru toţi slujitorii sfinţiţi. Iată de ce rugăciunea sa era eficace. El era întruparea milei, îi era milă de oricine, ajuta pe oricine. Nu numai că el răspundea cererilor de ajutor, ci el însuşi căuta pe cei nevoiaşi. El era binevoitor faţă de oricine, se străduia să ajute pe oricine, dând milostenii materiale, lumeşti unora,
ridicându-i pe alţii dintr-o cădere păcătoasă şi îmbogăţindu-i pe ei cu daruri duhovniceşti. El era de asemenea un critic aspru al păcatelor omeneşti, asemenea Proorocului Ilie şi lui Ioan Botezătorul, netemându-se să grăiască adevărul deschis înaintea cuiva. Blând faţă de cei care se pocăiau, indiferent cât de mari erau păcatele lor, el nu putea suferi persistenţa în păcat.
Sfântul Ioan de Kronstadt
20 septembrie 1884
Mare făcător de minuni, el a umplut întreaga lume cu minunile sale, ca Sfântul Nicolae făcătorul de minuni, pe câtă vreme prin învăţăturile sale sfătuieşte pe oricine merge pe calea lui Dumnezeu. Un înainte-văzător, care vedea ce era înlăuntrul celor care veneau la el, care era viaţa lor, şi care dădea sfaturi mântuitoare fiecăruia, la sfârşitul vieţii sale pământeşti el devenise deja un prooroc, care a prevăzut calamităţile ce aveau să vină, dacă oamenii nu se pocăiau şi nu-şi îndreptau vieţile. Haideţi deci să strigăm către el acum, când el s-a arătat înaintea tuturor în cerul duhovnicesc: ,,Roagă-te pentru noi, drepte părinte Ioan; îndreaptă-ne pe noi toţi spre calea mântuirii, şi izbăveşte patria ta şi a noastră mamă de năpastele care au venit asupra ei potrivit proorociei tale, ca noi să putem striga cu bucurie către tine: Bucură-te, o drepte părinte Ioan, cel mai minunat făcător de minuni şi mijlocitor pentru noi înaintea lui Dumnezeu ! Sfinte drepte părinte Ioan, miluieşte-ne cu rugăciunile tale !”
Condac, glasul al 4-lea [alcătuit de arhiepiscopul Ioan Maximovici de San Francisco]
O, făcătorule de minuni ce vieţuieşti întru Hristos pururi, cu dragoste ai milă de cei în primejdii; ascultă pe fiii tăi care te cheamă pe tine cu credinţă; fii milostiv către cei care nădăjduiesc spre tine pentru ajutor, o părinte Ioan de Kronstadt, preaiubitul nostru păstor.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 126/mai-iunie 2020
Iată mai jos mărturia unui nobil rus, proprietar de pământuri, care, umbrit de darul Sfântului Duh, a regăsit calea înapoi la Ortodoxie. Peripeţiile sale pe drumul înapoi spre sânul Bisericii nu au fost puţine, iar întâlnirea cu Sfântul Ioan de Kronstadt a constituit un ajutor nepreţuit pentru el …
* * *
[…] Situaţia financiară a gospodăriei mele m-a tras, împotriva voinţei mele, la Petersburg: am fost nevoit să mă prezint la ministrul căilor de comunicaţie şi să cer protecţie pentru o întreprindere agricolă şi pentru o firmă comercială care, visam, să-mi ofere noi mijloace pentru a lupta şi a mă apăra pe mine şi pe mulţi alţii ca mine din satul Şipka, care mai înainte purta denumirea de ,,cuibul nobilimii”.
Era în februarie, iar în acel an au fost geruri şi furtuni cumplite. A venit a treia săptămână a Postului Mare. Cu câteva zile înainte să plec, am simţit o uscăciune stranie în gât, pe care nu o mai încercasem niciodată. […] Uscăciunea din gât, simţită acasă, însemna răceală şi pierderea vocii. Pentru că înainte nu îmi pierdusem niciodată vocea, nu am dat o atenţie specială răguşelii mele. […]
În tren dorm foarte rău şi de aceea îmi cumpăr un loc la cuşetă, ca să mă pot odihni cât de cât. […] A venit un părinte care a ocupat locul său. Fără să vreau, am făcut o plecăciune, iar aerul său tineresc mi-a făcut o impresie înălţătoare. Plecăciunea mea, atât de neobişnuită în vremurile noastre pentru o faţă bisericească, sau simpatia reciprocă neaşteptată au făcut ca să intrăm în vorbă şi să discutăm ca nişte vechi şi buni cunoscuţi.
Părintele era monah casier la una dintre mânăstirile Rusiei Centrale. Mergea la Petersburg în calitate de întâistătător, constructor şi frate mai în vârstă al unui metoc construit nu de multă vreme la Lesnoe. În timpul împăratului Alexandru al III-lea, mânăstirea era atât de săracă încât în Sfântul Sinod se pusese problema desfiinţării sale. Dar adormitul împărat, aflând de vechimea mânăstirii, care a fost martoră a jugului mongol, a poruncit ca mânăstirea să fie susţinută cu mijloace băneşti din trezoreria statului şi lucrurile ei sfinte să fie păstrate. […]
– Totul ne-a costat 40.000 de ruble – mi-a povestit părintele casier – şi aveam la început doar 25 de ruble, pe care mi le dăduse egumenul pentru drum, bani primiţi de la părintele Ioan din Kronstadt cu binecuvântare pentru lucrările începute ! Şi acum nu avem nici o copeică datorie !
De unde o aşa forţă la un monah de provincie, dintr-o mânăstire care abia a curmat sărăcia ?! De unde această putere care, prin 25 de ruble de la părintele Ioan din Kronstadt, să te ajute să realizezi lucruri în valoare de zeci de mii ?
Părintele Ioan ! Un nume măreţ pentru Rusia. Dar câte cuvinte rele nu am auzit puse pe seama acestui nume … Oare aceste cuvinte sunt doar cleveteală ? Cum să mă împărtăşesc de această credinţă care dă o asemenea putere, cum să înlătur acea slăbiciune sufletească, să umplu acel gol care îmi oboseşte inima ? Cum îmi poate da un om ceea ce eu nu pot să dobândesc ? De la un om poţi să aştepţi doar ceea ce este omeneşte … Ce îmi poate da părintele Ioan, dacă m-aş gândi să merg la dânsul ? Dar cum să ajungi la dânsul, când el este înconjurat şi îmbulzit de mii şi mii de oameni, care au sufletele mai îndurerate decât mine şi caută la el cuvinte de mângâiere, de susţinere morală ?
* * *
Acea noapte, pe drumul de la Moscova la Petersburg, am petrecut-o destul de rău. Tot mai multe probleme, una mai alarmantă decât alta, se ridicau şi roiau în sufletul meu: exact ca scânteia stârnită cândva şi nestinsă, care arde înăbuşit şi se aprinde tot mai puternic, tot mai strălucitor şi mai strălucitor.
Cu câteva staţii înainte de Liubani, convorbirea noastră, întreruptă de somn, s-a reluat. Ceva nu-l lăsa să doarmă nici pe binecuvântatul meu însoţitor.
Părintele mi-a mărturisit ceva din trecutul său. A fost ucenicul de chilie al părintelui Ambrozie, în ultimii 5 ani din viaţa sa. Au curs neîncetat povestiri despre viaţa acestui luminător al Ortodoxiei ruse. De la părintele Ambrozie, discuţia a trecut iarăşi la părintele Ioan. Şi setea mea de a-l vedea a devenit nepotolită. Chiar lângă Petersburg, când tot sufletul meu s-a topit în iubire faţă de conlocutorul meu, mi-am exprimat dorinţa să merg la Kronstadt, dar în acelaşi timp mi-am exprimat îndoiala în posibilitatea de a-l vedea pe marele păstor.
– Dacă dorinţa dvs. izvorăşte din inimă şi aveţi credinţă cât de cât, dacă nu sunteţi mişcat doar de o curiozitate deşartă, vă încredinţez că îl veţi vedea pe părintele Ioan ca pe preotul dvs. din parohie – aşa mi-a spus însoţitorul meu. Când m-am dus pentru prima dată să cer binecuvântarea părintelui pentru construirea metocului nostru, am avut o încredere nestrămutată că-l voi vedea fără să fiu împiedicat şi că voi primi de la dânsul tot ceea ce cu binecuvântarea lui s-a săvârşit mai apoi: aşa a şi fost ! Împreună cu mine a mers la părintele şi un student de la o academie teologică, dar a mers din curiozitate, fără smerenie. Părintele a intrat în cameră la mine, iar la dânsul nu, cu toate că stăteam în camere învecinate.
Părintele a cutreierat prin toate camerele, a intrat în fiecare, dar la acest student nu a intrat. Să mergi, scumpule, să mergi, porumbelule ! Veţi primi de la părintele tot ceea ce este de folos sufletului dvs. Întâlnirea noastră nu este întâmplătoare, ocrotitorul dvs., Sfântul Cuvios Serghie, vă va trimite la dânsul. Priviţi, eu am în buzunar un bilet de tren pentru Lavra Sfintei Treimi a lui Serghie. În seara când am plecat cu dvs. de la Moscova, mă pregăteam să merg spre Lavră. Îmi luasem bilet, dar când să mă urc în tren, ceva parcă m-a îndemnat: să nu mergi spre Lavră, mergi la Petersburg ! Aşa că am rămas cu biletul şi ne bucurăm împreună de lucrurile minunate din convorbirea noastră.
Văd că sufletul dvs. stă la o răscruce de drumuri şi Sfântul Cuvios Serghie a făcut să ne întâlnim la această răscruce. Vă implor, dragul meu, să mergeţi la părintele Ioan. Eu, un monah neputincios, nu pot să slujesc sufletului dvs., însă părintele Ioan are putere de la Dumnezeu să tămăduiască rănile sufletului. Să vă opriţi la Casa Hărniciei, să-i spuneţi citeţului părintelui, care este responsabil în această casă, că v-a trimis la dânsul părintele Ambrozie de la Mânăstirea Liutikov. El mă ştie şi cred că vă va fi de folos. Mergeţi, mergeţi, să nu zăboviţi !
Trenul nostru a tras la platforma gării din Petersburg, iar noi ne-am îmbrăţişat şi ne-am luat rămas bun cu lacrimi în ochi. De atunci nu l-am mai întâlnit pe părintele casier.
Fie binecuvântată întâlnirea noastră !
* * *
Ziua în care am ajuns la Petersburg a fost aceeaşi în care am fost primit la ministrul comunicaţiilor. De la ora 12 până la ora primirii, adică până la ora 16, am avut timp exact cât să-mi găsesc o cameră la hotel, să mă spăl, să mă aranjez pentru a fi gata de primire. Spre marea mea groază, cu cât se apropia ora de primire, vocea mea devenea tot mai slabă. Răguşeala care abia se observa în discuţia cu părintele Ambrozie, devenea supărător de evidentă; vocea mea cădea cu fiecare clipă. Frisoane uşoare au început să-mi alerge pe spate, capul mi s-a îngreuiat – am simţit o indispoziţie care s-a accentuat constant. Pe la ora 16 mă simţeam atât de rău, încât cu mare greutate m-am mişcat şi am luat o trăsură până la minister. La ora 17, ministrul, trecând pe la petiţionari, a venit şi la mine, iar eu am vorbit cu o voce funestă, pe jumătate şoptită, încât m-am scuzat înainte de a-i raporta problemele mele.
M-am întors la hotel bolnav cu totul, cu frisoane puternice şi temperatură ridicată, din cauza căreia mi se părea că mi se frânge capul în două părţi. După logica omenească, ar fi trebuit să stau în pat şi să trimit după un doctor, lucru pe care mă pregăteam să-l fac, dar o putere mai presus de boală, mai presus de orice logică, m-a trimis în aceeaşi seară, pe un ger cumplit, la Kronstadt.
Abia am reuşit să mă schimb, să vâr prin buzunare câteva batiste şi am alergat la Gara Baltica, într-un palton uşor, de oraş, încât numai gulerul de blană amintea de gerurile din februarie. Am recunoscut că fac ceva iraţional şi că în felul acesta pot să mă nenorocesc.
În vagonul trenului Oranienbaum, stând lângă o sobă încinsă, tremuram în paltonul meu cu gulerul ridicat, ca şi cum în vagon era un ger cumplit şi sufla un vânt puternic, dar o încredere luată nu ştiu de unde îmi spunea că nu se va întâmpla nimic rău cu mine, că în ciuda călătoriei mele nebuneşti mă voi însănătoşi. Dar mă simţeam tot mai rău şi mai rău …
Am închiriat o chibitcă cu un cal, mai mult mimând decât vorbind, la Gara Oranienbaum şi, cum eram cu paltonul meu uşor, m-am pornit la un drum de 12 verste, pe un ger de minus 18 grade, pe litoralul îngheţat, spre Kronstadt. Am poruncit să fiu dus la Casa Hărniciei.
* * *
Străzile oraşului erau pustii când prin hopurile lui se scutura trupul meu sărman şi bolnav, dar cu cât mă apropiam mai mult de Catedrala Sfântul Andrei, oraşul devenea tot mai însufleţit, iar lângă catedrală m-a întâmpinat un val de oameni, mai mult de o mie, care se scurgea tăcut şi maiestuos pe toate străzile şi fundăturile învecinate.
– Toţi vin de la spovedania părintelui, a îngăimat vizitiul meu, scoţându-şi căciula şi făcându-şi cu osârdie semnul crucii de trei ori în dreptul uşilor deschise ale bisericii.
În Casa Hărniciei am fost nevoit să urc până la etajul 4, unde locuia citeţul recomandat mie de părintele Ambrozie. Am urcat scara, făcând un efort peste puterile mele, am bătut la uşă şi mi-a deschis soţia citeţului:
– Ce doriţi ?
– Aveţi o cameră ?
– Toate camerele sunt ocupate de cei care postesc.
– Dar ce să fac ?! Vin de departe şi mai sunt şi bolnav; oraşul îmi este necunoscut, este târziu, unde să mă duc ?, am şoptit eu abia auzit.
– Aşteptaţi, totuşi ! Vine acuşica soţul meu, veţi vorbi cu dânsul. Intraţi, vă rog !
Peste câtva timp a venit şi citeţul. Abia am putut să-i explic pentru ce am venit.
– Ei, aţi venit la noi într-un moment tare nepotrivit; toate camerele sunt ocupate şi dvs. abia vă mai ţineţi pe picioare, iar părintele nostru s-a îmbolnăvit şi dânsul. Are un buboi la o mână, toată mâna s-a umflat, are frisoane, abia slujeşte … Aţi vorbi cu părintele dacă aţi reuşi să-l vedeţi, după cum doriţi … Însă abia vă aud şi vă înţeleg eu, iar părintele de multă vreme nu prea mai aude.
– Faceţi ce vreţi cu mine, în starea în care mă găsesc nu pot merge nicăieri !
Spre fericirea mea, în acelaşi tren cu mine trebuia să vină şi un general important, care îşi rezervase din timp o cameră, dar din pricini necunoscute nu venise. Bunul citeţ şi-a făcut milă şi mi-a dat mie camera pregătită pentru general şi care avea o inscripţie pe uşă: ,,Pentru vizitatori de onoare”. A poruncit să mi se dea un samovar şi ceai şi, urându-mi sănătate, m-a lăsat singur.
Am rugat femeia care mi-a adus samovarul să mă trezească la utrenie, nu mai târziu de ora 3 dimineaţa, iar apoi am încuiat uşa şi am început să mă rog. De unde a venit asupra mea această dispoziţie de rugăciune ? Lipsa de ajutor în singurătatea mea bolnavă, într-un oraş străin, într-un mediu necunoscut ? Frica de un viitor întunecat, plin de prevestiri funeste ? Mai bine spus, Dumnezeu mi-a trimis aceste clipe de rugăciune. Se părea că toată puterea de pocăinţă, îndelung ascunsă şi reţinută, a răbufnit afară şi s-a vărsat în cuvintele incoerente ale unei rugăciuni arzânde, în torentul de lacrimi ale unei dureri vechi, încă neînchise. Mi s-a părut că m-am căit, m-am spovedit Celui Atotprezent simţit de mine în singurătatea camerei încăpătoare şi abia luminate. Am uitat totul în acele clipe: spaţiul, timpul, care m-au împovărat cu dureri … Ardeam de acea dragoste, de acea pocăinţă amară şi dulce în acelaşi timp, pe care nici un fel de puteri duhovniceşti ale omului nu o pot da, dar care poate fi trimisă pe cale nevăzută şi neînţeleasă pentru omul necredincios …
Boala, care parcă mă părăsise pe timpul rugăciunii, a căzut asupra mea cu o deosebită mânie când, pe la ora 12 din noapte, m-am culcat ca să mă odihnesc până la utrenie. O putere vrăjmaşă, nevăzută mi-a frânt toate membrele şi mă arunca prin aşternut, mă dogorea cu o căldură insuportabilă şi îmi îngheţa sufletul cu frisoane pătrunzătoare. Simţeam că încep să delirez ca un grav bolnav.
Aşa m-am zvârcolit până dimineaţa. Într-o stare de semiconştienţă, am auzit bătând la uşă:
– Este ora 3 ! Aproape toţi s-au dus la utrenie, sculaţi-vă !
M-am sculat, am îmbrăcat paltonul şi am ieşit. În semiobscuritatea albă şi geroasă a iernii se răsuceau vârtejurile năprasnice ale unei furtuni de februarie; vântul se zvârcolea, se învârtea în rafale, măturând de pe acoperişuri şi de sub picioare nori întregi de zăpadă colboasă. Furtuna se înteţea ! Afundându-mă în nămeţii adunaţi peste noapte, abia m-am târât până la catedrală.
Oamenii stăteau deja lângă uşile închise. Am stat şi eu în mulţimea de oameni mult timp, iar oameni au tot venit şi au tot venit, crescând valul celor ce însetau după o mângâiere a lui Hristos. Am stat aşa până la ora 4 şi jumătate, dar nu am mai putut aştepta să se deschidă biserica. Fiind pe jumătate îngheţat, am luat o trăsură până la Casa Hărniciei. Abia m-am târât până la camera mea, dar era închisă. Nu era nici un servitor, nici un locatar, casa toată parcă era moartă. Epuizat, m-am aşezat pe scara de piatră şi am stat aşa destul de mult, până când un suflet milos m-a dus într-un dormitor comun care nu era închis, unde m-am cufundat într-un somn greu, bolnăvicios, pe un pat care nu fusese strâns.
Când m-am trezit, deja se făcuse ziuă. Era ora 9. Curând au început să vină şi închinătorii de la biserică. Somnul scurt m-a întărit într-atât încât am reuşit să mă duc până la locuinţa citeţului fără să fiu ajutat de cineva. Scumpa lui soţie m-a primit cu simpatie, m-a mângâiat, mi-a dat ceai şi m-a compătimit pentru neputinţele mele.
– Dar cum v-aţi hotărât, fiind aşa de bolnav, să veniţi aici, mai ales pe o vreme ca aceasta şi într-un oraş străin ?! Din păcate, cu părintele nu cred că veţi putea vorbi.
Pe la ora 10 a venit citeţul şi m-a buimăcit cu totul, spunându-mi că părintele Ioan se simte atât de rău, atât de tare îl doare mâna încât la întrebarea dacă va veni la Casa Hărniciei a răspuns: ,,Când voi veni, atunci vei vedea !”
– Se pare că ori veţi mai sta aici, ori veţi fi nevoit să veniţi altădată. Nu cred că este vreo nădejde să-l vedeţi pe părintele.
Aşa că parcă totul concura împotriva dorinţei mele înflăcărate de a-l vedea pe părintele Ioan. Şi chiar dacă m-aş vedea cu dânsul, ce aş putea scoate din această întâlnire ? Ceea ce îmi era de trebuinţă, ceea ce doream cu ardoare era o discuţie cu dânsul, ceva imposibil de realizat. În cel mai fericit caz doar să-l văd, dar şi pentru asta mi se părea că am pierdut ultima speranţă …
Dar, oricât ar părea de straniu, în adâncul sufletului nu aveam îndoieli. Chinuit de boală, nu îmi era frică de rezultat: pierzând, după cum se părea, orice speranţă să mă întâlnesc cu părintele Ioan, simţeam că voi primi de la dânsul toate cuvintele de care era însetat sufletul meu.
Catedrala Sfântul Andrei din Kronstadt, distrusă de bolşevici în 1930
* * *
Nu a trecut nici o oră de când venise citeţul de la biserică şi, de jos, a venit gâfâind una dintre servitoare:
– A venit părintele !
De unde a luat putere ?! Împreună cu citeţul am ajuns într-o clipă la parter. Nu ştiu cum mi s-a repartizat camera alăturată de cea în care intrase părintele. O fetiţă îmbrăcată modest s-a strecurat sfioasă din coridor.
– Îmi permiteţi să-l aştept pe părintele la dvs. în cameră ?
– Poftiţi !
Uşa camerei vecine s-a deschis, de asemenea. Câteva persoane curioase s-au strecurat cu grijă în camera mea, privind uşa care ducea din camera mea în cea în care se auzea vocea părintelui, discutând cu cineva.
Un sentiment neplăcut şi efemer s-a mişcat în sufletul meu: voi putea vorbi cu părintele ? S-a mişcat şi a dispărut. Fetiţa din camera mea plângea încetişor. Aşteptam cu încordare să se săvârşească cu mine ceva măreţ, care să mă facă alt om …
În camera unde se afla părintele s-a auzit mişcare, se mutau nişte scaune, vocile răsunau mai puternic … Îşi luau rămas bun.
Persoanele sosite la mine în cameră şopteau alarmate:
– Uşa ! Porunciţi să se deschidă uşa, este încuiată ! Părintele nu intră dacă uşa nu este deschisă … Ce aşteptaţi ?! Iată, vădit, nu va intra aici !
,,Fie voia lui Dumnezeu”, am gândit eu şi nu m-am mişcat din loc.
S-au auzit paşi în direcţia uşii mele … Cineva a tras de clanţă.
– De ce nu este uşa deschisă ? Deschideţi-o repejor ! a răsunat o voce autoritară.
Şi … cu un mers energic a intrat la mine părintele. În urma sa venea citeţul. Părintele Ioan m-a învăluit cu privirea … şi ce privire avea ! Pătrunzătoare, atotvăzătoare, sfredelitoare, şi ca un fulger tot trecutul meu şi rănile prezentului meu au fost descoperite, ba chiar şi viitorul ! Mi se părea că sunt atât de dezgolit încât m-am ruşinat de golătatea mea …
Fetiţa care intrase la mine a căzut plângând la picioarele părintelui şi îi spunea ceva cu suspinuri spasmodice. Părintele i-a răspuns, apoi a început să slujească un moleben. S-a terminat molebenul, m-am dus să sărut crucea. Citeţul s-a plecat înaintea părintelui şi a zis cu voce tare:
– Iată, părinte, domnul din gubernia Orlov (şi a pronunţat numele de familie) a venit la dvs. să-i daţi un sfat, s-a îmbolnăvit şi şi-a pierdut vocea.
– Îmi este cunoscută familia ! Cum de ţi-ai pierdut vocea ? Ai răcit ?
Nu am putut scoate nici un sunet ca să-i răspund, gâtul nu mă ajuta în nici un fel.
Neajutorat, pierdut, nu am putut decât să-l privesc cu deznădejde. Părintele Ioan mi-a dat crucea s-o sărut, a pus-o pe analog, apoi a trecut de 3 ori cu două degete ale mâinii drepte de la gulerul cămăşii pe tot gâtul. Într-o clipă m-a părăsit febra, iar vocea mi-a devenit mai clară şi mai curată decât de obicei … Este greu să redai în cuvinte ce s-a petrecut atunci în sufletul meu !
Mai mult de o jumătate de oră, stând în genunchi, am căzut la picioarele mângâietorului dorit, i-am vorbit despre necazurile mele, i-am deschis tot sufletul meu păcătos şi m-am pocăit pentru tot ceea ce stătea ca o piatră grea pe inima mea. Au fost primele şi adevăratele clipe de pocăinţă din viaţa mea. Pentru prima dată am înţeles cu toată fiinţa importanţa duhovnicului ca martor al acestei măreţe taine, a martorului care zdrobeşte din rădăcină, cu harul lui Dumnezeu, păcatul mândriei. Să descoperi rănile sufletului înaintea lui Dumnezeu cel Nevăzut şi Atoatevăzător nu este chiar aşa de greu pentru mândria omenească: conştiinţa trufaşă nu umileşte în taina spovedaniei înaintea Atotputernicului ceea ce nimicnicia omenească numeşte ,,vrednicia” sa. Este greu să-ţi dezgoleşti sinele înaintea lui Dumnezeu de faţă cu martori; să înfrunţi această greutate, să renunţi la mândria ta – aceasta este esenţa, puterea tainică a spovedaniei care vindecă omul cu ajutorul harului Lui dumnezeiesc. Mi-am însuşit pentru prima dată, cu tot sufletul meu, dulceaţa acestei pocăinţe … Pentru prima dată am simţit cu toată inima că Dumnezeu Însuşi, prin gura păstorului, mi-a dăruit iertare, când părintele Ioan mi-a zis:
– Dumnezeu are multă milostivire. Dumnezeu iartă !
Ce bucurie nespusă a fost aceasta, ce freamăt sfânt mi-a umplut sufletul la aceste cuvinte pline de iubire şi atotiertătoare ! Nu am înţeles cu mintea cele săvârşite, le-am primit cu toată fiinţa mea, cu toată înnoirea mea tainică, duhovnicească. Acea credinţă care nu mi se dădea cu împotrivire, cu toată convertirea simţită la moaştele Cuviosului Serghie, doar după această spovedanie făcută din inimă la părintele Ioan, m-a cuprins ca o flacără strălucitoare.
* * *
În aceeaşi zi, pe un viscol îngrozitor, cu toate insistenţele citeţului meu ocrotitor care se temea să nu păţesc ceva pe o asemenea vreme, am plecat de la Kronstadt. Era o aşa vreme încât nu am găsit decât un vizitiu plin de curaj, care, pentru un preţ întreit, s-a învoit să mă ducă până la Oranienbaum cu sania. Am parcurs 12 verste în 4 ore din cauză că pierdeam adesea drumul riscând să ajungem în mare şi să pierim. Din fericire, am reuşit să ajungem din urmă câteva sănii cu pelerini, care plecaseră mai devreme decât noi, şi cu forţe unite, dar şi datorită obişnuinţei cailor de a străbate aceste drumuri, am ajuns până la calea ferată pe jumătate îngheţaţi.
Aşa s-a împlinit dorinţa mea fierbinte, aşa s-a împlinit prezicerea părintelui Ambrozie: am ajuns la părintele Ioan, cu toate greutăţile care păreau de neînvins, am ajuns chiar foarte uşor – fără să aştept zile îndelungate, fără cheltuieli băneşti care să-ţi depăşească posibilităţile, aşa cum mă speriaseră detractorii păstorului de la Kronstadt. Toată călătoria mea a durat 24 de ore şi m-a costat mai puţin de 15 ruble. Pentru cameră nu am plătit nimic deoarece camerele pentru ,,musafiri de onoare” nu se taxează. Pentru samovar şi pentru ceai am plătit vreo 15-20 copeici. Cu toate protestele mele energice, citeţul părintelui a plătit el cheltuielile cu hrana, dintr-un sentiment al ospitalităţii.
Aceasta este oare inaccesibilitatea părintelui Ioan ? Aceasta este lăcomia celor din anturajul său ? Calea nemijlocită a credinţei este cea mai apropiată şi accesibilă tuturor ! Oare pe calea cea nemijlocită şi pentru care scopuri au mers la părintele Ioan cei care clevetesc personalitatea sa luminoasă şi rânduielile sale ?
Minunea săvârşită de părintele Ioan mi-a dat posibilitatea să-i spovedesc sufletul meu. Când am ajuns la Petersburg, iarăşi m-am simţit rău. Vocea mi-a dispărut. Luându-mi temperatura, am văzut că starea mea de sănătate nu este bună: termometrul arăta 40,20 C. Am trimis după un doctor. A descoperit că aveam o laringită, sau ceva de genul acesta, şi a făcut în mod delicat aluzie la o pneumonie … la boala mea serioasă pentru care trebuia un tratament îndelungat şi perseverent … Nu am luat nici un tratament şi, slavă lui Dumnezeu !, m-am vindecat foarte repede, cu toate că vocea nu mi s-a restabilit vreo 3 luni de zile … Harul lui Dumnezeu, care m-a umbrit pe neaşteptate, care vindecă pe cele neputincioase, mi-a dăruit sănătate atâta cât aveam nevoie şi era de folos sufletului meu.
De când m-am dus la Kronstadt, am conştientizat că m-am întors la Ortodoxie din acea păgânătate sufletească din timpurile noastre contaminate atât de profund, aproape din copilărie, de aşa numita ,,intelighenţie”, un strat al societăţii ruse. Doar acum am înţeles că în afara Bisericii, în afara harului ierarhiei sale şi a tainelor instituite de Hristos, nu poate exista o creştinătate ortodoxă şi nici mântuire. Viaţa aceasta atât de ridicolă şi jalnică, cu atâta lipsă de ţel, asemănătoare cu osteneala unei rozătoare în interiorul unei roţi, a căpătat pentru mine şi sens şi o importanţă profundă.
Comuniunea neîncetată cu Biserica, minunata taină a spovedaniei, primită cu credinţă şi cu sufletul înnoit, unirea cu Hristos în taina plină de har a împărtăşaniei – totul a devenit o necesitate fără de care însăşi viaţa nu pare a fi viaţă. Eu sunt atât de departe de starea de desăvârşire pe cât eram departe şi înainte, dar drumul este de acum deschis înaintea mea atât de clar, nădejdea mi-a devenit atât de limpede şi, cu timpul, s-a transformat într-o încredere nestrămutată, încât nu ştiu unde a dispărut indiferenţa mea !
Şi cu cât îmi era mai aproape Biserica atotcurăţitoare a lui Hristos, cu atât mai mult mă lipeam de sânul ei, cu atât ardea mai strălucitor înlăuntrul meu flacăra credinţei neţărmurite în făgăduinţele ei. Hristos Domnul şi Biserica Sa Ortodoxă – iată unicul adevăr care ne face pe noi liberi, iată unicul izvor al oricărui bine accesibil pe pământ şi mai presus de pământ, în înălţimea cerurilor nesfârşite, a fericirii adevărate şi netulburate. Cine pătrunde, cu mila lui Dumnezeu, acest adevăr, cine se dedică în întregime şi cu abnegaţie slujirii lui, pentru acela viaţa se va vedea cu claritate, va simţi amărăciune pentru omul contemporan fără de rânduială, care îndepărtează de la sine harul lui Dumnezeu în chip nebunesc şi inconştient, fără de care el este praf şi cenuşă …
Povara care istoveşte lumea apostată contemporană nu este oare o realitate groaznică şi înfricoşătoare ?! Ce ascunde în sine ameninţarea viitorului nu prea îndepărtat ?
Februarie 1900
Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 127-128 / 2020
Sfântul Ioan de Kronstadt este unul dintre cei mai populari şi mai vestiţi sfinţi ai Ortodoxiei. Cu toate acestea, mulţi oameni nu ştiu că el era un preot căsătorit. Printre numeroasele fotografii făcute lui, noi cunoaştem doar una – o fotografie de grup – care îl arată pe Sfântul Ioan alături de soţia sa, Elisabeta Constantinovna, şi nici măcar aici ea nu prea se distinge de ceilalţi oameni care-l înconjoară. Următoarea relatare, scrisă de nepoata ei, arată că ea însăşi a ales să rămână în umbră, tăinuită de lume de duhul ei blând şi smerit.
* * *
La începutul vieţii lor conjugale, Sfântul Ioan i-a spus miresei sale: ,,Liza, sunt destule familii fericite în lume fără noi. Hai ca noi împreună să ne dedicăm vieţile slujirii lui Dumnezeu”. Pentru a întări afierosirea lor, Sfântul Ioan i-a cerut ca ei să renunţe la relaţiile conjugale şi să trăiască ca frate şi soră. Elisabeta a fost de acord. O astfel de înţelegere – o formă rară de ascetism – nu ar fi putut fi uşoară, dar pentru următorii 53 ani Elisabeta a fost o tovarăşă credincioasă.
Dragostea ei creştină fierbinte şi devotamentul altruist, din toată inima faţă de soţul ei şi faţă de aproapele ei poate sluji drept model nu numai pentru soţiile preoţilor, ci pentru toate femeile ortodoxe de astăzi.
Pe 22 mai 1909, la 9,30 dimineaţa, după suferinţe prelungi, văduva părintelui Ioan de Kronstadt, Elisabeta Constantinovna Serghiev a părăsit în linişte această viaţă. Potrivit medicului ei, cauza morţii a fost infirmitatea generală cu slăbirea inimii. Domnul i-a dat ca ea să se pregătească îndelung şi fierbinte pentru mutarea ei în viaţa veşnică: în ultimii ani de viaţă, preoteasa Elisabeta, urmând sfaturile şi învăţăturile soţului ei, acest om de rugăciune, se împărtăşea adeseori fie la catedrală, fie acasă când picioarele ei erau prea slabe pentru a o duce afară din casă; în ultimul an ea se împărtăşea zilnic. Pe 21 mai, ea s-a împărtăşit aşa cum îi era obiceiul, pentru ultima oară. La 6 seara, ochii ei s-au închis şi după ora 10 ea nu a mai dat semne că este conştientă. Ultimul său cuvânt a fost ,,vreau”, spus ca răspuns la oferta de a bea puţină agheasmă. Dar ea nu mai putea înghiţi. Ea a murit liniştită în dimineaţa următoare în timp ce i se citea canonul pentru ieşirea sufletului. În Duminica Tomei, i se făcuse sfântul maslu la cererea ei, şi după aceea a spus de câteva ori: ,,Cât de fericită sunt că am primit sfântul maslu şi m-am pregătit”. Ea a fost înmormântată duminică, 24 mai, în Kronstadt, în partea stângă a curţii catedralei.
Elisabeta Constantinovna s-a născut pe 4 mai 1829, în Gdov, unde tatăl ei, protopopul Constantin Nesviţki, slujea la catedrala din oraş şi era parohul unei parohii din districtul Gdoyak. Mutat la Kronstadt la cererea paracliserului de la Catedrala Sfântul Andrei, sănătatea lui şubredă nu i-a permis să slujească acolo vreme îndelungată, şi în 1855 a dat postul său tânărului preot Ioan Ilici Serghiev, care s-a căsătorit cu fiica sa Elisabeta. Ca tânără mireasă, ea a trebuit să aibă grijă de un tată bătrân (care devenise văduv în acelaşi an), 3 fraţi şi 2 surori în creştere. Ei trăiau cu toţii împreună, şi Elisabeta – îndeplinind responsabilităţile de gospodină şi mamă – ducea pe umerii ei un jug greu. Câţiva ani mai târziu, fraţii ei s-au putut întreţine singuri şi s-au mutat la casa lor, în timp ce Elisabeta a aranjat ca surorile ei să se mărite cu profesori de la Seminarul din Sankt Petersburg, care apoi au devenit preoţi. Ea şi părintele Ioan au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să aşeze fetele la casele lor. Neavând posibilităţi financiare suficiente, în ambele cazuri părintele Ioan i-a întrebat pe unii enoriaşi bogaţi dacă nu ar contribui la zestrea cumnatelor lui. Mulţi au făcut aceasta bucuroşi, dar alţii au răspuns cu răceală tânărului preot, o atitudine care nu arareori este salutată printre noi aici.
După ce s-au căsătorit, surorile mergeau la Kronstadt în vizită. Cu o astfel de ocazie, în 1870, acolo, în apartamentul părintelui Ioan, sora mai tânără a dat naştere unei fete: aceea eram eu. În 1872, a murit tatăl meu, lăsând-o pe mama mea fără nici un sprijin financiar. Unchiul meu, văzând nevoia noastră, i-a spus soţiei sale: ,,Noi nu avem copiii noştri, hai s-o luăm pe ea şi s-o creştem ca pe o fiică”. Zis şi făcut. Şi aşa s-a făcut că, cu voia lui Dumnezeu, am ajuns în grija acestor neţărmurit de dragi mie unchi şi mătuşă, care mi-au purtat de grijă neîncetat aşa cum cei mai iubitori părinţi ar purta de grijă copilului preferat.
Exact aşa cum părintele Ioan nu a avut niciodată o viaţă a sa, dăruindu-se slujirii aproapelui său, tot aşa Elisabeta Constantinovna nu a trăit niciodată pentru ea însăşi; sfera activităţii ei era circumscrisă slujirii rudelor ei şi celor apropiaţi: ea se bucura de bucuriile lor şi se mâhnea pentru suferinţele lor. Ea avea trăsături plăcute, nobile, şi era foarte activă, agitându-se întotdeauna. Îi plăcea să răsfeţe oamenii, să-i încălzească şi să-i hrănească. Îi plăcea să gătească, să meargă la piaţă, să-i cerceteze pe toţi şi să fie sigură că totul era curat şi mâncarea gustoasă.
Ea avea inima fierbinte şi era întotdeauna bine dispusă, afectuoasă. Îi plăcea să primească musafiri; atunci ea întindea o masă abundentă, iar unchiul, văzând ospitalitatea şi sinceritatea ei, spunea despre ea că este o adevărată matuşca.
Cu toate sarcinile ei gospodăreşti, mătuşa nu mă trecea cu vederea. Ea îşi petrecea tot timpul ei liber cu mine, dormea în aceeaşi cameră cu mine, mă învăţa să citesc în rusă şi în franceză; mai târziu, când am intrat la şcoală, îmi pregătea micul dejun, zi de zi mă însoţea până la şcoală, mă lua apoi de la şcoală şi îmi punea întrebări despre lecţiile mele. Îmi amintesc că înainte ca mătuşa să înceapă să mă înveţe, părintele a slujit un moleben în Catedrala Sfântul Andrei către Sfinţii Cosma şi Damian şi Sfântul Prooroc Naum. El însuşi mă ducea la examenele de admitere, plătea pentru educaţia mea din salariul său insuficient şi îmi urmărea progresele cu un interes neştirbit, uitându-se săptămânal în carnetul meu de note şi semnându-l. Având în vedere aceste condiţii favorabile, nu este de mirare că am ajuns un elev strălucit. Aceasta a adus mare bucurie protectorilor mei, şi unchiul s-a grăbit să înştiinţeze multe cunoştinţe că am absolvit cu medalie de aur.
Încă din cele mai timpurii amintiri ale mele, îmi amintesc că mătuşa l-a tratat întotdeauna pe soţul ei cu o dragoste reverenţioasă şi cu respect. Când venea acasă obosit de la vizite făcute enoriaşilor sau de la slujbă, ea se grăbea să-i dea jos ghetele şi să-l ajute să se dezbrace, insistând ca el să se întindă pentru a se odihni. Apoi, în apartament domnea o tăcere de mormânt; mătuşa veghea cu grijă perioadele scurte de odihnă ale păstorului ei osârdnic.
Unchiul avea o constituţie mai degrabă plăpândă şi se îmbolnăvea frecvent. În aceste perioade, mătuşa se transforma într-o infirmieră neobosită: ea îşi petrecea nopţile întregi la căpătâiul pacientului. În 1879, părintele Ioan s-a îmbolnăvit grav de pneumonie. El a zăcut ore în şir cu ochii închişi, într-o stare semiconştientă. Când s-a însănătoşit, el spunea adeseori: ,,Mă doare capul insuportabil, ca şi cum cineva îl loveşte cu un ciocan”. Odată, mătuşa stătea lângă patul unchiului plângând. Deschizând ochii, părintele s-a uitat la ea şi i-a spus: ,,Nu plânge, Liza. Cu voia lui Dumnezeu, îmi voi reveni, iar de nu, Dumnezeu şi oamenii buni nu te vor părăsi”. Au trecut câteva zile şi, într-o dimineaţă, mătuşa a venit în fugă în camera mea, tremurând de emoţie: ,,Unchiul este mai bine, criza a trecut !” Ne-am uitat una la alta, ne-am îmbrăţişat strâns şi am izbucnit amândouă în plâns; erau lacrimi de bucurie …
Când părintele făcea călătoriile sale frecvente – şi mai târziu, zilnice – către Petersburg, mătuşa îl aştepta întotdeauna, chiar dacă era foarte târziu, în pofida faptului că sănătatea ei nu era cea mai bună; ea suferea constant de dureri de cap şi timp de câţiva ani a fost necăjită de insomnii. În timp, slăbiciunea fizică a silit-o să mai scurteze din slujirile ei; pentru ea, aceasta a fost privare severă.
Următorul incident îmi vine în minte: într-o iarnă, unchiul a ieşit afară după o baie purtând pantofi. Mătuşa s-a supărat foarte rău şi, nemaiputând merge repede ea însăşi, m-a trimis pe mine să-i spun părintelui că risca să răcească, ieşind afară îmbrăcat atât de subţire după o baie. Venind din vestibul, unchiul s-a dus direct la mătuşa în sufragerie şi i-a spus, bătând-o pe umăr: ,,Îţi mulţumesc, draga mea, pentru grijă, dar nu-ţi face griji, picioarele mele sunt calde”.
Unchiul aprecia profund această atenţie din partea ei, şi o răsplătea în acelaşi fel. Când era prea bolnav pentru a merge la Petersburg, şi mai târziu chiar în apropiere de Kronstadt, el nu se aşeza niciodată să mănânce fără a merge în sufragerie sau în camera mătuşii şi a o chema la masă cu el. ,,Când mănânc singur – spunea el – nu am poftă de mâncare”. Nu era seară în care unchiul să nu meargă la mătuşa să-i spună noapte bună şi s-o binecuvânteze înainte de a se culca. ,,Îţi urez noapte bună”, ,,Dormi în pace”, ,,Dumnezeu să fie cu tine”, ,,Dumnezeu să te apere” – obişnuia el să-i spună înainte de a se retrage în camera sa de lucru pentru a dormi.
Nu cu multă vreme înainte ca unchiul să treacă la Domnul, mătuşa s-a îmbolnăvit de gripă, şi acum grija lui faţă de ea era deosebit de evidentă. Era atât de mişcător să vezi cum bietul suferind, abia putând să meargă, venea s-o binecuvânteze de câteva ori pe zi şi seara, înainte de a merge să se odihnească, îi ridica capul şi îi spunea: ,,Draga mea, amândoi suntem suferinzi”. El stătea multă vreme lângă scaunul ei, clătinându-şi capul şi privind cu milostivire la soţia sa bolnavă; uneori el îşi întorcea privirea către icoana din colţ şi se ruga în tăcere pentru ea timp îndelungat. Când cineva îl întreba pe părintele despre sănătatea soţiei lui, el răspundea de obicei: ,,Amândoi suntem bolnavi”, sau ,,Amândoi ne pregătim de moarte”. Odată, când i s-a spus că mătuşa căzuse, el a venit la ea şi i-a spus: ,,Nu deznădăjdui; Domnul este milostiv, El îţi va da răbdare să înduri această suferinţă şi să te faci bine”.
În noiembrie, cinând împreună cu mătuşa şi doi musafiri, unchiul le-a spus că sănătatea lui era foarte precară. Vrând să-l încurajeze, mătuşa i-a spus: ,,Întotdeauna te simţi mai bine în primăvară; când vine primăvara, îţi vei reveni”. ,,În primăvară, zici tu ?”, i-a răspuns unchiul. ,,Tu vei trăi să vezi primăvara, dar eu nu”. Şi a avut dreptate: el a trecut la Domnul în decembrie, iar ea în mai. Începând de pe 6 decembrie, când părintele nu a mai avut puteri să slujească dumnezeiasca liturghie, dar s-a împărtăşit zilnic acasă, el venea în camera preotesei sale bolnave, cu potirul şi o împărtăşea, spunând: ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu !” ,,Cu frică de Dumnezeu şi cu credinţă să vă apropiaţi”, ,,Primeşte Trupul şi Sângele lui Hristos”, ,,Pace ţie, preoteasa mea, te felicit”. În dimineaţa zilei de 17 decembrie, el a împărtăşit-o pentru ultima oară. Din 18 decembrie el nu a mai părăsit biroul său.
După trecerea la Domnul a unchiului, sănătatea mătuşii a început să se deterioreze încă mai repede. Ea a devenit foarte slabă; picioarele şi mâinile ei abia mai funcţionau, inima ei a început să cedeze treptat. Îi lipsea teribil soţul ei de veşnică amintire şi nu putea nici să audă menţionându-se numele lui fără să plângă; ea nu a putut accepta gândul că unchiul nu mai era printre cei vii şi spunea oamenilor: ,,Mă tot gândesc că Ivan Ilici nu a murit, ci a plecat pur şi simplu într-o călătorie undeva, precum obişnuia să plece la Moscova, şi că el se va întoarce”. Nu cu mult timp înainte de a muri, ea a văzut o schiţă a părintelui în casa unei cunoştinţe şi a izbucnit în lacrimi: ,,Ivan Ilici, Ivan Ilici”, şi când ei au incercat s-o mângâie cu gândul că el era acum binecuvântat şi fericit, ea a răspuns: ,,Este minunat pentru el, dar este atât de greu pentru mine; la urma urmei, noi am fost împreună 53 ani”.
Simţindu-şi moartea iminentă, stând în scaunul ei, ea ridica des privirea către icoane şi spunea: ,,Trebuie să fiu gata, trebuie să-L rog pe Dumnezeu să-mi ierte toate păcatele”. Ea îşi aducea aminte adeseori şi era mângâiată de cuvintele părintelui ei de veşnică amintire, mijlocitorul nostru comun înaintea Domnului, pe care el le-a rostit pe 17 decembrie, când i s-a spus că preoteasa lui bolnavă era extrem de mâhnită că nu putea veni în biroul lui şi să aibă grijă de el: ,,Spune-i soţiei mele că ea este întotdeauna cu mine şi eu sunt întotdeauna cu ea”. Aceste cuvinte o încurajau foarte mult pe mătuşa în suferinţele ei prelungite, consolând-o cu nădejdea că nici după moartea lui părintele nu o părăsise şi curând o va lua să fie cu el, că el o va întâmpina în casa cerească şi prin mijlocirea lui o va duce la Tronul Celui Preaînalt. Noaptea, mătuşa îşi punea de obicei cămaşa pe care părintele o purta pe sub dulamă, sau se acoperea cu ea. De fiecare dată când mergeam la Mânăstirea Sfântul Ioan de Rila, ea îmi spunea: ,,Fă o metanie pentru mine înaintea mormântului unchiului”, şi plângea nemângâiată. Dacă mâinile sau picioarele începeau s-o doară rău, ea cerea numaidecât să-i fie unse locurile dureroase cu ulei din candela care ardea deasupra mormântului părintelui.
Profund religioasă, preoteasa îşi punea toată nădejdea în mila lui Dumnezeu şi s-a dedicat din toată inima mântuirii sufletului ei. ,,Ivan Ilici, binecuvântează-mă, roagă-te pentru mine”, repeta ea de câteva ori pe zi, mâhnită că ea supravieţuise marelui păstor, care era soţul ei. După trecerea lui la Domnul, ea se ruga sincer cu lacrimi, dar în marea ei smerenie mătuşa se temea că rugăciunile ei nu vor primi curând răspuns, şi cerea întotdeauna altora să se roage pentru ea. Când mă duceam acasă seara, după ce îi spuneam la revedere, ea îmi spunea invariabil: ,,Roagă-te pentru mine”. Dacă mergeam la vecernie sau la liturghie, auzeam întotdeauna aceeaşi cerere, venind din adâncul inimii ei: ,,Roagă-te pentru mine”, şi mă rugam pentru ea, pentru noi pe cât de bine ştiam s-o fac.
Într-o zi, înainte de a sosi, starea mătuşii a luat o întorsătură neplăcută şi ea s-a mângâiat doar cu gândul că ,,astăzi e sâmbătă, Ruth va merge la slujba vecerniei şi se va ruga pentru mine”. Atât de mare era credinţa ei în puterea rugăciunii, că până şi prin puţina mea rugăciune ea credea că va primi o alinare a suferinţelor ei.
În încheierea acestei scurte schiţe dedicate amintirii mătuşii mele de neuitat, nu pot neglija să menţionez două dintre caracteristicile ei cele mai remarcabile: o smerenie profundă şi blândeţe; în aceste două virtuţi era exprimată toată măreţia sufletului ei. Ea nu era niciodată mânioasă pe cineva, nu ţinea niciodată ranchiună pe cineva. Dacă cineva o supăra sau se purta urât, ea îndura aceasta fără să protesteze şi ierta persoana din adâncul inimii ei. Fiind ea însăşi iertătoare, ea îi învăţa pe alţii să facă asemenea; ea spunea: ,,Nu fi mânios; Dumnezeu Însuşi va arăta cine are dreptate, cine greşeşte, în timp ce noi trebuie să iertăm”.
Mătuşa nu-şi permitea niciodată să se amestece în treburile părintelui; ea nu a încercat niciodată să stea pe picior de egalitate cu el; rămânând întotdeauna în umbră, ea strălucea prin răsfrângerea slavei lui, faptelor lui creştine minunate; ca o soră gingaşă şi o mamă iubitoare, ea păzea comoara comună: bolnavă, slabă, realmente fără a-şi folosi picioarele, ea insista pe lângă oricine: ,,Fă linişte, părintele se odihneşte”, ,,Nu primesc pe nimeni acum, părintele nu este bine”. Părintele însuşi cunoştea sufletul ei, preţuia foarte mult curăţia, blândeţea şi smerenia ei, şi spunea despre ea: ,,Soţia mea este un înger”. Ştiau mulţi că în spatele marelui sfânt, părintele Ioan, stătea o apărătoare, gata să-şi dea viaţa pentru el ? Dacă oamenii nu au ştiut aceasta, atunci pot cunoaşte acum şi se pot ruga cu sinceritate pentru această preoteasă curată, blândă, slujitoarea lui Dumnezeu, Elisabeta !
Fie ca o recunoştinţă nemărginită faţă de tine – mamă şi educatoare minunată, jertfitoare de sine – şi veşnica pomenire – iubită fecioară-soţie, lumina pământului rus – să trăiască în inimile noastre, şi în cele ale copiilor şi nepoţilor noştri !
Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 129/noiembrie-decembrie 2020 şi 136 noiembrie-decembrie 2021
[1] A se vedea articolele Arhiepiscopului Averchie de Jordanville, Despre monahism – unde el calcă pe urmele înaintaşilor săi, Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov şi Sfântul Teofan Zăvorâtul, când spune că nu este nici o deosebire între monahi şi mireni în afară de modul lor de viaţă, şi Ar trebui să fie Biserica ,,în pas cu vremurile” ? – unde el afirmă cu tărie că creştinismul este o credinţă ascetică şi arată ce înseamnă abdicarea de la această idee.
[2] Că pre care mai înainte i-au cunoscut, mai înainte i-au şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului său, ca să fie el întâi născut între mulţi fraţi (Romani 8, 29).
[3] A se vedea serialul Pe urmele Sfântului Ioan de Kronstadt.
[4] Precum spune arhiepiscopul Ilarion Troiţki, ,,în afara Bisericii, învăţătura creştină singură rămâne ca o vorbă goală. […] Hristos ne-a dat porunca de a ne iubi unii pe alţii, dar porunca singură nu este de ajuns. Ca orice enunţ teoretic, nu poate crea nimic dacă nu este înzestrată cu puterea de a împlini. Dacă creştinismul s-ar mărgini la învăţătura teoretică despre dragoste, el nu ar avea nici o valoare. Dar lucrarea lui Hristos nu se mărgineşte la enunţuri teoretice şi în aceasta stă puterea şi însemnătatea lucrării Sale”. A se vedea Creştinism sau Biserica ?
[5] Cartea de slujbă Hapgood a Sfintei Biserici Ortodoxo-Soborniceşti (Greco-Rusă) a fost publicată pentru prima oară în 1906, cu o a doua ediţie în 1922, care ea spera că va fi revizuită şi corectată de patriarhul Tihon, un prieten apropiat din anii săi de slujire în America. Arestarea sa a împiedicat orice contact personal sau literar.
[6] Zvonurile erau false. Soţia lui, preoteasa Elisaveta Constantinovna, i-a fost alături până la moartea sa, veghind căminul lor şi orele de linişte ale părintelui Ioan, timp de 50 ani.
[7] Constantin Pobedonosţev (1827-1907), om de stat conservator, profesor şi şeful catedrei de drept civil la Universitatea din Moscova (1860-1865), senator, procurator şef al Sfântului Sinod între anii 1880-1905. Procuratorul şef era un fel de împuternicit al guvernului pe lângă Sinodul rus, care avea atribuţii asemănătoare ministrului cultelor. În 1861, remarcat de ţar pentru erudiţia şi reputaţia sa, el a fost numit profesor şi îndrumător al marelui duce Nicolai Alexandrovici (fratele mai mare al ţarului Alexandru al III-lea, care a murit în 1865), la acea vreme moştenitorul tronului; din 1865, profesor, îndrumător şi ulterior sfetnic al ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894); apoi, profesor şi îndrumător al ţarului Nicolai al II-lea (1868-1918).
[8] Serghie Firsov, Biserica Rusă în ajunul schimbărilor (sfârşitul anilor ’1890 până în 1918), Moscova, 2002, p. 47.
[9] Madame Blavatski scria că ,,ceea ce clerul din fiecare religie dogmatică – în mod special cel creştin – indică a fi satana, duşmanul lui Dumnezeu, în realitate este cel mai înalt spirit divin – (înţelepciunea ocultă pe pământ) – în caracterul său antagonist în mod firesc faţă de orice iluzie lumească, efemeră, în care sunt incluse religiile dogmatice sau ecleziastice” (Doctrina secretă [The Secret Doctrine], Londra, 1888, vol. 2, p. 377; citat în Maria Carlson, Nici o religie mai înaltă decât Adevărul [No Religion Higher than Truth], Princeton University Press, 1993, p. 124). Teosofia a influenţat mulţi intelectuali ruşi, aşa cum au recunoscut filozofi ca Vladimir Soloviov şi Nicolae Berdiaev (Liudmilla Perepiolkina, Ecumenismul: o cale către pierzare, Sankt Petersburg, 1999, cap. 9).
[10] Un predicator englez din secolul al XIX-lea, sub a cărui influenţă a luat naştere secta ,,paşcoviţilor” în Rusia.
[11] Mihail Rodzianko, Adevărul despre Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (The Truth about the Russian Church Abroad), Jordanville, 1975, p. 5-6.
[12] G.M. Soldatov, ,,Tolstoi şi Serghie: imagini ale lui Iuda”, Nasha Strana N 2786; Vernost’ N 32, 1/14 ianuarie 2006.
[13] Serghie Firsov, op. cit., p. 117.
[14] L.A. Tikhomirov, ,,Statalitate şi religie”, Moskovskie Vedomosti, martie 1903, p. 3.
[15] Aşa cum a luptat mitropolitul Galaction Cordun în anii ‘1920, în rândul ceferiştilor. A se vedea cartea Elenei Zodieriu, Mitropolitul Galaction Cordun, apărător al dreptei credinţe, şi broşurile scrise de el în acea vreme Poate creştinul adevărat să fie socialist (1919), Problema muncitorească (1923), Raport de activitate a Serviciului Religios şi al Propagandei Culturale CFR (1923), Etica creştină şi socialismul (1924).
[16] Despre Tolstoi, sau mai bine zis împotriva lui, au scris şi Sfântul Ierarh Serafim Sobolev (a se vedea Cugetarea rusă, partea a VIII-a) şi arhiepiscopul Ilarion Troiţki (a se vedea Sfânta Scriptură şi Biserica, Creştinism sau Biserica ?), zugrăvindu-l cam în aceleaşi culori … De asemenea, a se vedea Descreştinare în Sfânta Rusie ? Viaţa bisericească între anii 1900-1915, partea a VI-a. Să notăm şi faptul că Eusebiu Popovici numără, printre sectele raţionaliste din Rusia, pe tolstoiani sau tolstoievţi.
[17] L. Solonevici, ,,Studii în optimism”, în Rusia şi Revoluţia, Moscova, 2007, p. 59.
[18] V.F. Ivanov, Intelectualitatea şi masoneria rusă de la Petru I până în zilele noastre, Moscova, 1997, p. 379.
[19] Rosamund Bartlett, Tolstoi. O viaţă rusească (Tolstoy. A Russian Life), Boston şi New York: Houghton Mifflin Harcourt, 2011, p. 397.
[20] Robert Bird, ,,Mitropolitul Filaret şi cultura seculară a epocii sale”, în Vladimir Ţurikov (ed.), Mitropolitul Filaret al Moscovei 1782-1867 (Philaret, Metropolitan of Moscow 1782-1867), The Variable Press, SUA, 2003, p. 25.
[21] Soldatov, op. cit.; Nadiejda Kizenko, Un sfânt risipitor: Părintele Ioan de Kronstadt şi poporul rus (A Prodigal Saint: Father John of Kronstadt and the Russian People), Pennsylvania State University Press, 2000, p. 249.
[22] M.S. Saharov şi L.E. Sikorskaia, Sfântul Sfinţit Mucenic Iosif, Mitropolitul Petrogradului, Sankt Petersburg, 2006, p. 254.
[23] Stareţ, cu sensul de bătrân îmbunătăţit.
[24] Kizenko, op. cit., p. 88.
[25] Autorul vorbeşte despre moartea ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894).
[26] Plantagenet – familia regală britanică care a domnit între anii 1154-1485, sau această perioadă din istoria engleză.
[27] Medici – familie burgheză italiană care a domnit în Florenţa, şi mai târziu în Toscana, în cea mai mare parte a perioadei dintre anii 1434 -1737. Din familia Medici au provenit patru papi, ca şi reginele Caterina de Medici şi Maria de Medici ale Franţei.
[28] Petru Pustnicul (cca. 1050-1115) a fost un preot din Amiens şi o figură cheie în timpul primei cruciade.
[29] Henry Manning (1808–1892) a fost un cleric britanic care s-a convertit de la anglicanism la romano-catolicism în 1851 şi a fost făcut cardinal în 1875.
[30] Charles Spurgeon (1834-1892) a fost un predicator baptist particular englez, a cărui influenţă printre creştinii de diferite confesiuni l-a făcut vestit, fiind supranumit ,,prinţul predicatorilor”. El a înfiinţat o organizaţie de caritate care-i poartă numele şi este răspândită pretutindeni pe glob; a fondat de asemenea Colegiul Spurgeon.
[31] William Caxton (cca. 1422-1491) a fost un negustor, diplomat şi scriitor englez. Se crede că el a fost primul care a introdus o tipografie în Anglia, în 1476, şi ca tipograf a fost primul vânzător englez de cărţi tipărite.
[32] Nume dat ţăranilor ruşi înainte de Revoluţia bolşevică din 1917.
[33] Ştiinţa creştină este un set de credinţe şi practici aparţinând familiei metafizice a noilor mişcări religioase. A fost dezvoltată în secolul XIX de Mary Baker Eddy (1821–1910), care susţinea în cartea sa din 1875, Ştiinţa şi sănătatea, că boala este o iluzie care poate fi corectată doar prin rugăciune. Cartea a devenit textul central al ştiinţei creştine, împreună cu Biblia.
[34] Jean-Martin Charcot (1825-1893) a fost un neurolog şi profesor de anatomie patologică francez. El este cel mai bine cunoscut astăzi pentru lucrarea sa despre hipnoză şi isterie. Cunoscut de asemenea ca ,,fondatorul neurologiei moderne”, numele său a fost asociat cu cel puţin 15 eponime medicale, printre care boala Charcot-Marie-Tooth şi boala Charcot.
[35] W.T. Stead (1849-1912), renumit jurnalist englez, editor şef la Pall Mall Gazette.
[36] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt în duminica a V-a a Postului Mare.
[37] Alexandru al II-lea (1818-1881, ţar şi împărat al Rusiei între anii 1855-1881). Cea mai importantă reformă a sa ca împărat a fost emanciparea şerbilor din Rusia în 1861 – care a însemnat abolirea şerbiei pe proprietăţile private din întregul Imperiu Rus; drepturi depline pentru şerbi ca cetăţeni liberi, inclusiv dreptul de a se căsători fără a cere consimţământul, de a deţine proprietăţi şi de a deţine o afacere – pentru care el este cunoscut ca Alexandru eliberatorul.
[38] Războiul ruso-turc din 1877-1878.
[39] În aceste citate din predicile sale, sfântul face referire la panslavismul care circula în epocă şi la tendinţele expansioniste ale imperiului ţarist. A se vedea serialul Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX.
[40] Războiul ruso-japonez dintre anii 1904-1905, în principal pentru controlul asupra Coreei, s-a încheiat cu învingerea neaşteptată a Rusiei.
[41] A se vedea serialul NIHILISMUL. Rădăcina revoluţiei epocii moderne, de ieromonah Serafim Rose.
[42] A se vedea opinii asemănătoare şi chiar dovezi limpezi ale acestei manifestări demonice în Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos.
[43] În serialul NIHILISMUL. Rădăcina revoluţiei epocii moderne, părintele Serafim Rose ne dă explicaţii profunde şi complete cu privire la liberalism şi, în general, la revoluţie şi caracterul lor anticreştin.
[44] N.tr.: Nu este vorba de Sinodul arhieresc, ci de o altă instanţă ecleziastică existentă pe atunci în Rusia.
[45] S.L. Frank: ,,Frumosul este semnul armoniei potenţiale a existenţei, chezăşia, posibilitatea armoniei, nu însă armonia însăşi a existenţei”. De aceea, în opinia aceluiaşi, ,,frumosul nu mântuieşte, întrucât el însuşi duce lipsă de mântuire”.
[46] Preot Alexandru Elceaninov, Credinţa vine din iubire, Editura Sophia, 2006, p. 90-91.
[47] Monahia Anastasia Iakimah, Cele ce rămân veşnice, 1948.
[48] Viaţa mea în Hristos (My life in Christ), Londra, 1907, p. 69.
[49] I.K. Surski, Părintele Ioan de Kronstadt (în limba sârbă), Belgrad, 1938, p. 203, 240, 255-256.
[50] Ibid., p. 219-220.
[51] Faptele Apostolilor 19, 12.
[52] Ibid., p. 244-246.
[53] Ibid., p. 120.
[54] Ibid., p. 20.
[55] Viaţa mea în Hristos, p. 138.
[56] Părintele Ioan …, p. 174.
[57] Sutele Negre a constituit o mişcare monarhistă de extremă dreapta care a apărut în timpul Revoluţiei din 1905, într-un efort de a apăra autocraţia împotriva neliniştii civile crescânde. Unele grupări din Sutele Negre erau alcătuite din funcţionari din clasa dominantă şi nobili care erau preocupaţi să influenţeze pe ţar şi guvernul pentru a se opune cererilor de reforme liberale. Alte grupări erau alcătuite din orăşenii din clasa mijlocie şi de jos – precum proprietarii de magazine, negustorii şi muncitorii –, şi aveau o orientare mai radicală care a dus la organizarea de pogromuri împotriva evreilor şi atacuri ale celor consideraţi revoluţionari.
[58] Petru Arcadievici Stolipin (1862-1911), reformist, preşedinte al Consiliului de Miniştri între anii 1906-1911. Asasinat în septembrie 1911.
[59] Ca urmare a războaielor napoleonice şi a dobândirii provinciilor centrale şi estice ale Poloniei de către Imperiul Rus la sfârşitul secolului XVIII, regiunea care se întindea de la Marea Baltică până la Marea Neagră a devenit cunoscută sub numele de Zona de Aşezare. Întemeiată iniţial de Ecaterina cea Mare în 1791, Zona de Aşezare acoperea în final 740.700 km pătraţi de teritoriu şi crescuse pentru a include 25 provincii (15 ruse şi 10 poloneze), inclusiv Kiev, Grodno, Minsk, Lublin, Basarabia şi Moghilev. Aici, guvernul rus se confrunta cu o populaţie formată din grupuri etnice care veniseră din teritorii diferite. Cu toate că teritoriile constau din grupuri precum germani, armeni, tătari, scoţieni şi olandezi, marele număr de evrei (10% din populaţia poloneză) era cel mai problematic pentru ţari. În 1804, vrând să protejeze populaţia rusă de poporul evreu, ţarul Alexandru I a emis un decret în care le interzicea evreilor să trăiască în afara teritoriilor care alcătuiau Zona de Aşezare. Această zonă a fost desfiinţată odată cu răsturnarea regimului ţarist în 1917.
[60] Nota redacţiei: Astăzi, Sfântul Ioan de Kronstadt este recunoscut de întreaga lume ortodoxă ca sfânt. Pe atunci încă se mai deosebeau atitudinile, se mai vădeau lucrările; astăzi totul a atins un grad atât de mare de viclenie, minciună, înşelătorie, încât foarte greu se mai discern atitudinile cu adevărat duhovniceşti de mulţimea făţărniciilor care au năpădit relaţiile dintre ortodocşi la aproape orice nivel.
