Sfintii nr. 17

SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI

de profesor I.M. Andreev

I. Episcopul Maxim al Serpuhovului († 1930)
II. Episcopul Ierotei de Nikolsk şi prietenul său, ieroschimonahul Serafim († 1928)
1. Separarea lui Ierotei, episcop de Nikolsk

III. Mitropolitul Iosif al Petrogradului († 1938) şi începutul Bisericii din Catacombe
Epistolele Mitropolitului Iosif al Petrogradului
3. Rezoluţie asupra raportului vicarilor Petrogradului
4. Apel către credincioşii din Petrograd
5. Epistolă către un arhimandrit din Petrograd (1928)

IV. Arhiepiscopul Dimitrie al Gdovului şi preotul său, Nicolae Prozorov
7. Separarea Episcopului Dimitrie de Gdov şi a credincioşilor din Petrograd
8. Epistola Episcopului Dimitrie de Gdov, conducătorul temporar al eparhiei Petrograd, către preoţii eparhiei

V. Delegaţia istorică din Petrograd din 1927
6. Un interviu cu mitropolitul Serghie

VI. Protoiereul Valentin Sventiţki († 1936)
2. Separarea protoiereului Valentin Sventiţki

VII. Episcopul Victor al Glazovului, vicar de Viatka
Epistolele episcopului Victor
9. Scrisoare către mitropolitul Serghie
10. O scrisoare către prieteni
11. Răspunsurile episcopului Victor la 15 întrebări ale GPU cu privire la Declaraţia mitropolitului Serghie
12. O scrisoare către păstori (fragmente)

VIII. Stareţul Anatolie cel Tânăr şi distrugerea Mânăstirii Optina

IX. Arhiepiscopul Pahomie al Cernigovului, fratele său, arhiepiscopul Averchie, şi epistola lor
Epistola fraţilor episcopi

X. Episcopul schimnic Macarie
Episcopul rătăcitor din catacombe

XI. Episcopul Andrei de Ufa
Ierarhul din catacombe al ,,Bisericii din sălbăticie”

XII. Părintele Nicolae Zagorovski
în monahism ieromonahul Serafim
* * *
 
Episcopul Maxim al Serpuhovului († 1930)
 
Chiar dacă toată lumea va intra în comuniune
cu patriarhul (eretic), eu nu voi intra
Sfântul Maxim Mărturisitorul
 

Episcopul Maxim al Serpuhovului, eparhia Moscovei, s-a numit în lume Mihail Alexandrovici Zizilenko şi s-a născut la 2 martie 1885. Părinţii săi locuiau atunci în Kalişa (Polonia), unde tatăl său era magistrat al Curţii de Circuit din Kalişa de 25 ani şi se bucura de mare respect printre oameni. Familia era numeroasă, patriarhală, armonioasă; toţi cei 9 copii au crescut şi au studiat în Kalişa. Mama i-a crescut pe toţi într-un duh religios, inspirându-le copiilor dragostea de Dumnezeu, de Biserică şi de aproapele.

El era fratele mai tânăr al binecunoscutului profesor de drept criminalistic de la Universitatea din Petersburg, Alexandru Alexandrovici Zizilenko, care în 1922 a apărut ca avocat al apărării în faimosul proces al mitropolitului Veniamin. După spusele Vlădicăi Maxim, fratele lui nu era un om religios şi, la apariţia sa la procesul „feţelor bisericeşti”, a declarat la începutul mărturiei sale că el apărea, fiind ateu, doar ca reprezentant al legii şi ca apărător al justiţiei. Cu toate acestea, atunci când a aflat despre tunderea în monahism în taină a fratelui său mai tânăr, Alexandru Alexandrovici, a venit la reşedinţa acestuia şi a primit binecuvântarea sa. Potrivit văduvei lui A.A. Zizilenko (el murind curând după tunderea fratelui său), aceste evenimente (tunderea şi hirotonia întru episcop) au produs o impresie puternică asupra lui şi, pe când murea, a spus în delir: „Ei spun că nu este nici un Dumnezeu, dar până la urmă El există”.

Episcopul Maxim al Serpuhovului

După ce a terminat şcoala pregătitoare, Mihail Alexandrovici a intrat la Universitatea din Moscova, la medicină. Rudele lui au fost surprinse, deoarece tatăl său şi trei dintre fraţii lui erau avocaţi. Acest lucru se întâmpla în anul 1908. În 1911, fiind student, el s-a căsătorit cu o colegă studentă, dar a trăit cu ea doar jumătate de an. Mergând la părinţii ei în oraşul Eysk, ea a murit acolo, neputând să poarte prima ei sarcină. Ei nu au dorit cu nici un chip ca această sarcină să fie dusă la termen în mod artificial, deşi amândoi ştiau că ea era în pericol de moarte. Vlădica şi-a numit soţia răposată „dreaptă”. El, de asemenea, era foarte bolnav şi, fiind supus unei operaţii de apendicită, se simţea atât de rău, încât celor din jur le era teamă să-i spună despre moartea soţiei sale.

Atunci când a început să-şi revină, mare i-a fost durerea şi disperarea pentru pierderea suferită. După cum a relatat sora lui, în acest moment, fratele ei a avut un vis care i-a afectat foarte mult viaţa de mai târziu. El a văzut-o pe mama sa răposată, care i-a spus să se roage Sfântului Pantelimon Tămăduitorul, pe care ea îl cinstise foarte mult în timpul vieţii. În ziua următoare, Mihail a mers la paraclisul Sfântului Pantelimon din Moscova, a cumpărat o icoană mică a sfântului şi niciodată nu a dat-o nimănui, iar rugăciunile către Sfântul Pantelimon Tămăduitorul l-au ajutat mai târziu în viaţă. El a devenit credincios, deosebit de bun, săritor la durerile celorlalţi şi ajutător al celor săraci.

Dumnezeu i-a dat un mare talent muzical. El cânta minunat la pian, compunea muzică, iar ca psihiatru folosea muzica în tratarea pacienţilor săi.

După ce a absolvit universitatea, Mihail era psihiatru în Sokolniki, districtul Moscova. Când a izbucnit războiul, în 1914, a devenit doctor în Batalionul Kuban Plastan şi a fost pe frontul austriac. Aici aproape că a murit de tifos, infectându-se de la prizonierii austrieci. Pentru o scurtă perioadă de timp, a fost profesor de psihiatrie la o universitate de provincie şi apoi a devenit medic practicant. În anii următori, a fost medic şef de secţie la Închisoarea Taganka din Moscova.

În 1921, sora lui din Belgrad a primit prima şi ultima scrisoare de la el. În această scrisoare, care începea cu semnul crucii, el spunea că toţi suntem păcătoşi în nenorocirile care au venit asupra noastră, că trebuie să ne rugăm Domnului şi să-I cerem iertarea şi ajutorul. Un an sau doi mai târziu a ajuns o altă scrisoare de la prieteni, în care, într-o manieră distinsă, se spunea că Mihail primise preoţia fără a-şi fi abandonat prima poziţie, adică cea de medic de închisoare. Astfel, el a devenit doctor atât trupesc, cât şi duhovnicesc; pentru moment, duşmanii nu aflaseră despre aceasta. Mai târziu, ea avea să fie înştiinţată că el fusese trimis pentru 3 ani „într-unul din centrele nordice” (adică, într-un lagăr de concentrare).

Doctorul spitalului închisorii era cunoscut de către toţi cei care erau închişi în acest loc înfricoşător, care era plin peste măsură în primul rând cu delincvenţi, dar într-o măsură considerabilă şi cu deţinuţi politici; toţi îl ştiau şi îşi aduceau aminte de cel care fusese socotit multă vreme îngerul păzitor al închisorii.

În acest post dificil, el nu era doar medic, ci şi un mare cunoscător al inimilor, un mângâietor şi un părinte. Înaintea lui, a medicului, nu mai puţin adesea ca înaintea unui preot, se mărturiseau cei mai vechi şi mai incorigibili delincvenţi, găsind pentru ei înşişi nu doar mângâiere, ci şi o întoarcere la o viaţă cinstită. Mulţi din Moscova ştiau că el dormea adeseori pe scânduri goale, mânca hrană de închisoare şi împărţea tot salariul său deţinuţilor. El se comporta astfel nu doar în vremea bolşevicilor, ci şi înainte, în vremea ţarului.

 

Fiind un om profund religios, pe când încă era laic, a făcut cunoştinţă cu patriarhul Tihon, pe care l-a preţuit profund. Patriarhul îl iubea mult pe doctorul Zizilenko şi adesea se folosea de sfatul lui. În timp, relaţia lor a luat forma celei mai calde prietenii. Potrivit vlădicăi Maxim, patriarhul îi încredinţa cele mai intime gânduri şi sentimente ale sale. Astfel, de exemplu, într-una din conversaţiile lor, patriarhul şi-a exprimat îndoielile dureroase cu privire la beneficiile unor viitoare concesii în faţa puterii sovietice. Făcând aceste concesii, el devenea din ce în ce mai convins, cu oroare, că graniţa cererilor politice ale puterii sovietice se găsea dincolo de limitele credinţei faţă de Hristos şi Biserică. Şi nu cu mult înainte de moartea sa, patriarhul şi-a exprimat gândul că, în mod evident, singura modalitate ca Biserica Ortodoxă Rusă să-şi păstreze credinţa faţă de Hristos ar fi ca, în viitorul apropiat, să meargă în catacombe.

Prin urmare, patriarhul Tihon l-a binecuvântat pe doctorul Zizilenko să accepte tunderea monahală în taină şi apoi, în caz că în viitorul apropiat înalta ierarhie bisericească avea să-L trădeze pe Hristos şi să cedeze puterii sovietice libertatea Bisericii, să devină episcop.

În timp ce ne spunea nouă, medicilor închişi la Solovki şi adevăraţi tihoniţi, despre refuzul patriarhului Tihon de a-l binecuvânta pe unul din participanţii la Mişcarea Albă, vlădica a relatat în detaliu despre grija extremă a întâistătătorului Bisericii, care nu arăta celor din preajma sa adevărata sa atitudine profundă faţă de chestiunile politice, dar descoperea aceasta în strictă confidenţialitate prietenului său nu mai puţin precaut, ca şi despre imensa bucurie pe care o avea cu privire la activitatea mitropolitului Antonie [Hrapoviţki] în străinătate. „Cum de ei înţeleg bine totul şi evident nu mă judecă ?”, s-a exprimat odată patriarhul lăcrimând, având în minte activitatea aşa-numitului Sinod de la Karloviţ[1].

Vlădica Maxim ne-a spus în detaliu despre numeroasele încercări de a-l ucide pe patriarhul Tihon. Odată, un presupus nebun s-a aruncat asupra patriarhului cu un cuţit, când acesta ieşea din altar. În mod neaşteptat, însă, în locul patriarhului Tihon a ieşit altcineva din altar, iar ‘nebunul’, fiind „surprins în mod raţional”, nu i-a făcut nici o rană celui care a ieşit. Altădată, când ucenicul de chilie al patriarhului a fost omorât, ucigaşul alerga prin camerele patriarhului fără să-l remarce pe patriarh care stătea într-un fotoliu. De asemenea, au fost făcute câteva încercări de a-l otrăvi cu ajutorul medicamentelor care i se trimiteau.

Vlădica Maxim ne-a vorbit şi despre unele neînţelegeri cu patriarhul Tihon. Cea mai importantă dintre acestea constă în faptul că întâistătătorul era înclinat spre optimism, crezând că toate terorile vieţii sovietice ar fi putut trece încă, şi că Rusia ar mai fi putut renaşte prin pocăinţă. Cu toate acestea, vlădica Maxim era înclinat către o perspectivă pesimistă asupra evenimentelor care aveau loc şi credea că noi intrasem deja în zilele de pe urmă ale epocii apocaliptice. „Evident – a concluzionat vlădica Maxim zâmbind (ceea ce se întâmpla rar) –, ne-am molipsit puţin unul pe celălalt cu atitudinile noastre: eu l-am molipsit de pesimism, şi el pe mine de optimism”.

Patriarhul Tihon a murit pe 25 martie 1925, fiind, potrivit vlădicăi Maxim, fără îndoială otrăvit. ‘Testamentul’ patriarhului, după afirmaţia categorică a vlădicăi Maxim, era contrafăcut. În acelaşi timp, el a citat opinia autorizată asupra acestei chestiuni a fratelui său, profesor de drept criminalistic.

Mihail Alexandrovici a împlinit voia patriarhului Tihon şi, în 1927, când mitropolitul Serghie a publicat binecunoscuta sa Declaraţie, el a primit tunderea în monahism în taină cu numele de Maxim şi a devenit primul episcop secret din catacombe.

Când noul episcop ilegal a apărut în secret în Serpuhov, fiind hirotonit în Petrograd de către „rebelul” şi „suspendatul din funcţie” Episcop Dimitrie de Gdov, care atunci, ca succesor al mitropolitului Iosif, conducea întreaga opoziţie faţă de mitropolitul Serghie, şi când credincioşii din Moscova au recunoscut în persoana noului episcop pe medicul din Taganka, acest eveniment a produs o impresie puternică. În Serpuhov, în foarte scurt timp, toate cele 18 parohii s-au supus noului episcop, adică opoziţiei. În Kolomna vecină s-a întâmplat acelaşi lucru. În Zvenigorod, Volokolamsk, Pereyaslav Zadesski şi în alte oraşe, un număr semnificativ de parohii au urmat exemplul din Serpuhov.

De mare interes este următorul document: o declaraţie trimisă mitropolitului Serghie de către clerul şi mirenii din Serpuhov pe 30 decembrie 1927, care cu certitudine a fost scrisă nu fără influenţa, editarea sau chiar paternitatea episcopului Maxim.

 

„În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.

Nemaigăsind cu putinţă a rămâne pe acea cale alunecoasă şi ambiguă pe care înalt prea sfinţia voastră, prin declaraţia şi hotărârile prea sfinţiei voastre, aţi aşezat întreaga Biserică Ortodoxă, şi supunându-ne glasului conştiinţei şi datoriei înaintea lui Dumnezeu şi a credincioşilor, noi, subsemnaţii, rupem comuniunea canonică şi de rugăciune cu prea sfinţia voastră şi cu aşa-numitul ‘Sinod patriarhal’ şi refuzăm să vă recunoaştem ca locţiitor al scaunului patriarhal, pentru următoarele motive:

  1. Declaraţia prea sfinţiei voastre din 16 iulie, ukazul din 20 octombrie şi tot ceea ce este cunoscut despre conducerea Bisericii de către prea sfinţia voastră vorbesc în mod manifest despre faptul că aţi aşezat Biserica în dependenţă de autoritatea civilă şi aţi privat-o de libertatea şi independenţa ei intrinsecă, prin aceasta încălcând de asemenea canoanele bisericeşti şi mergând împotriva decretelor autorităţii civile.
  2. Astfel, nu sunteţi altceva decât un continuator al aşa-numitei mişcări ‘renovaţioniste’ (Biserica Vie), doar într-o formă mai rafinată şi foarte periculoasă, deoarece, în timp ce vă declaraţi ataşamentul faţă de Ortodoxie şi menţinerea canonicităţii, înceţoşaţi minţile credincioşilor şi tăinuiţi în mod conştient de ochii lor prăpastia către care duc cu repeziciune Biserica toate decretele prea sfinţiei voastre.
  3. Rezultatele politicii prea sfinţiei voastre sunt înaintea noastră. Credincioşii oraşului Serpuhov, tulburaţi de hotărârile prea sfinţiei voastre, sunt stăpâniţi de o nelinişte foarte puternică şi de perplexitate cu privire la destinul Sfintei Biserici Ortodoxe. Noi, păstorii lor, puşi de prea sfinţia voastră pe un drum ambiguu, nu numai că nu le putem linişti minţile şi inimile, ci mai degrabă trezim de partea lor suspiciunea de trădare a lucrării Ortodoxiei şi trecerea în tabăra ‘renovaţionismului’.

Toate acestea ne silesc în mod imperios să ne ridicăm cu curaj glasurile şi să încetăm tăcerea noastră de acum deja criminală cu privire la greşelile şi acţiunile incorecte ale prea sfinţiei voastre şi, cu binecuvântarea Episcopului Dimitrie al Gdovului, să ne separăm de prea sfinţia voastră şi de cei care vă înconjoară. Părăsindu-vă, noi nu ne despărţim de locţiitorul legitim, mitropolitul Petru, şi ne vom supune judecăţii unui viitor sinod. Fie ca acest dorit sinod, singurul nostru judecător competent, să nu socotească curajul nostru drept vină. Fie ca el să nu ne judece a fi dispreţuitori ai sfintelor canoane ale Sfinţilor Părinţi, ci doar temători de a le încălca”.

 

Influenţa episcopului Maxim a crescut în mod constant şi s-a intensificat îndeosebi atunci când a fost introdusă în liturghia din Petrograd vestita „rugăciune pentru Sfânta Biserică”, care însă a primit printre credincioşi titlul de „rugăciune cu privire la bolşevici”. Zvonurile atribuiau calitatea de autor al acestei rugăciuni nimănui altuia decât episcopului Maxim. Soarta sa era pecetluită. Autorităţile sovietice îl cunoşteau ca medic, ca angajat sovietic. Apariţia lui în rasă neagră în fruntea unei Biserici mărturisitoare le părea cea mai mare obrăznicie.

În noua sa poziţie, vlădica nu a rămas multă vreme. El a fost arestat la jumătatea anului 1929 şi, prin urmare el a petrecut 2 ani întregi în închisoare înainte de a dobândi cununa de mucenic.

Episcopul secret s-a comportat deosebit de prudent, şi când a fost arestat ca urmare a raportului unui informator, a răspuns la interogatoriu atât de înţelept, încât autoritatea de investigaţie a Poliţiei Secrete nu l-a putut acuza de nimic, cu excepţia însuşi faptului că fusese tuns în monahism în taină în timp ce lucra totodată ca medic şef al închisorii Taganka, şi ei s-au limitat la o pedeapsă de „3 ani în lagărul de concentrare Solovki” (potrivit art. 58, pct. 10, adică pentru propagandă contra-revoluţionară).

 

La sfârşitul lui octombrie 1929, un medic nou a venit la secţia 4 a Lagărului de Distribuţie Specială Solovki, de pe Insula Solovki din Marea Albă, împreună cu unul din grupurile de noi deţinuţi. Comandantul lagărului l-a dus la compania 10, unde se erau amplasaţi lucrătorii diviziei sanitare, l-a condus în camera medicilor şi l-a prezentat: „Aveţi aici un nou medic pentru voi, profesorul doctor în medicină Mihail Alexandrovici Zizilenko”. Noi, medicii deţinuţi ai diviziei sanitare a lagărului, am mers la noul nostru camarad de închisoare şi ne-am prezentat. Colegul nostru nou venit era înalt de statură, cu o înfăţişare herculeană, o barbă gri deasă şi sprâncene gri care atârnau sever deasupra ochilor albaştri blânzi.

Cu o săptămână înainte de venirea doctorului Zizilenko, noi am fost informaţi de către prietenii noştri de la biroul diviziei sanitare că nou-aşteptatul medic nu era un om obişnuit, ci că a fost întemniţat cu un dosar ,,secret” special şi se afla într-o situaţie specială, sub supraveghere specială, şi că era posibil să nu i se permită nici măcar să lucreze ca medic, ci să fie transferat la compania 14 specială, aşa-numita companie a ,,celor interzişi”, cărora le este interzis să lucreze în specialitatea lor şi trebuie să petreacă întreaga perioadă de condamnare în aşa-numita muncă fizică grea ,,generală”. Motivul pentru o astfel de situaţie „specială” era acesta: doctorul Zizilenko, în timp ce era medic şef la închisoarea Taganka în Moscova, era în acelaşi timp episcop secret, având numele monahal de Maxim, episcop de Serpuhov.

După un schimb de opinii asupra unor chestiuni generale, toţi trei, care eram medici, i-am spus noului venit că îi cunoşteam trecutul, motivul arestării şi întemniţării la Solovki, şi am mers la el pentru binecuvântare. Chipul medicului-episcop a devenit concentrat, sprâncenele sale gri au devenit încă mai unite, şi el ne-a binecuvântat încet şi solemn. Ochii săi albaştri au devenit şi mai calzi, mai blânzi şi luminaţi de o lumină plină de bucurie.

O întreagă săptămână s-a scurs pentru noi într-o aşteptare apăsătoare, până când, în cele din urmă, situaţia noului medic a fost clarificată. El nu a fost transferat în compania ,,celor interzişi”. Conducătorul întregii divizii sanitare a Lagărelor Solovki, dr. V.I. Yakhontov (un fost deţinut criminal, care, după expirarea condamnării sale, a rămas să lucreze ca medic în Poliţia Politică), chiar a vrut să-l numească pe doctorul Zizilenko, ca medic experimentat, şeful diviziei sanitare de la secţia 4 (adică, pentru întreaga Insulă Solovki), dar această propunere a întâmpinat opoziţie din partea şefului secţiei de informare-interogare, cea mai teribilă secţie din lagăre, de care depindea în întregime soarta şi viaţa tuturor deţinuţilor. Poziţia de medic al infirmeriei centrale i-a fost de asemenea interzisă doctorului Zizilenko.

Mânăstirea Soloveţk, transformată în lagăr de concentrare

Şi astfel, acest medic experimentat, matur a fost numit să se ocupe de una din barăcile cu bolnavi de tifos şi a fost subordonat unui medic mai tânăr, care avea autoritate administrativă. Însă curând, au fost descoperite talentele şi experienţa excepţionale ale doctorului Zizilenko ca medic curant, şi ei au început să-l cheme pentru ae se consulta cu el în toate cazurile complicate. Până şi conducătorii mari ai lagărului, agenţi comunişti-GPU importanţi, au început să apeleze la el pentru ajutor medical pentru ei înşişi şi familiile lor. Aproape toţi medicii – atât cei tineri, cât şi cei în vârstă – au început să înveţe de la noul lor coleg, profitând de sfatul său şi studiind metoda lui de diagnosticare.

La sfârşitul anului 1929 a izbucnit o epidemie de febră tifoidă în Solovki, care a luat repede proporţii înspăimântătoare: din cei 18.000 de deţinuţi aflaţi pe insulă, la sfârşitul lui ianuarie 1930, 5.000 erau bolnavi. Rata mortalităţii era extrem de mare, de 20-30%. Şi doar în secţia care se afla în grija doctorului Zizilenko rata mortalităţii nu depăşea 8-10%. Medicul-episcop examina fiecare nou bolnav în mare amănunt, şi prima înregistrare din istoricul bolii sale era întotdeauna uriaşă. Pe lângă diagnosticul de bază al bolii principale, doctorul scria întotdeauna diagnosticele tuturor bolilor care însoţeau afecţiunea de bază şi oferea o concluzie detaliată asupra stării fiecărui organ în parte. Diagnosticele sale erau întotdeauna precise şi fără greşeală, aşa cum confirmau autopsiile celor morţi: nu s-a observat niciodată nici cea mai mică discrepanţă între diagnosticul său clinic şi raportul anatomo-patologic.

În general, prescripţiile sale medicale erau puţine, dar adeseori la medicaţia de bază ar fi adăugat unele medicamente suplimentare, al căror rol nu era întotdeauna clar nici măcar medicilor. În cazurile grave şi lipsite de speranţă din punct de vedere medical, el prescria uneori un tratament foarte complicat, pe care el cerea să fie urmat întocmai, fără abateri, în ciuda faptului că felurite medicamente trebuiau să fie administrate la fiecare oră timp de mai multe zile în acelaşi timp. Odată, a examinat cu atenţie un bărbat bolnav şi a dat o prescripţie medicală pentru el, iar la următoarea vizită doctorul Zizilenko, pare-se, i-a acordat acestuia puţină atenţie şi s-a oprit la patul său nu mai mult de un minut, luându-i pulsul şi uitându-se intens în ochii lui. Celor mai mulţi bolnavi nu le plăcea aceasta, şi existau multe plângeri privind „neglijenţa” doctorului.

Odată, doctorul Zizilenko a fost chiar chemat pentru această pricină ca să dea explicaţii şefului diviziei sanitare. În justificarea sa, medicul-episcop a indicat statisticile privind rata mortalităţii la secţia încredinţată lui (extrem de scăzută comparativ cu celelalte secţii şi cu toţi ceilalţi medici) şi exactitatea diagnosticelor sale. În timp ce îşi vizita cu „neglijenţă” bolnavii, el se oprea uneori înaintea unui pat şi cu atenţie, ca prima dată, examina pacientul din nou, schimbându-i tratamentul. Aceasta însemna întotdeauna că avusese loc o înrăutăţire gravă a condiţiei pacientului, de care pacientul însuşi nu se plânsese încă.

Bolnavii mureau întotdeauna în braţele lui. Părea că momentul apropierii morţii era întotdeauna ştiut cu exactitate de el. Până şi noaptea venea brusc în secţia lui la un muribund, cu câteva minute înainte de moartea acestuia. Închidea ochii fiecărui mort, îi îndoia mâinile pe piept în formă de cruce şi stătea în linişte, fără a se mişca, timp de câteva minute. În mod evident, el se ruga. În mai puţin de un an, noi, toţi colegii săi, am ajuns să înţelegem că el era nu numai un medic remarcabil, ci şi un mare om al rugăciunii.

În relaţiile personale, medicul-episcop, pe care noi toţi, în camera medicilor, îl numeam „vlădica”, era foarte rezervat, mai degrabă sec, uneori chiar sever, închis în sinea sa, taciturn, necomunicativ până la extrem. În ce-l privea, el prefera să nu spună nimic. Subiectele conversaţiei sale aveau legătură întotdeauna sau cu bolnavii, sau (în cercul acelor persoane care îi erau foarte apropiate duhovniceşte) cu situaţia Bisericii.

 

Sosirea Vlădicăi Maxim la Solovki a produs o mare schimbare în atitudinea clerului care era întemniţat. În această perioadă, în secţia 4 a lagărelor de la Solovki (adică, de pe întreaga Insulă Solovki), printre episcopii şi preoţii deţinuţi a fost observată aceeaşi schismă care avusese loc ,,în libertate” după binecunoscuta Declaraţie a mitropolitului Serghie. O parte din episcopat şi clerul de mir rupsese complet comuniunea cu mitropolitul Serghie, rămânând credincioşi poziţiei neclintite a mitropoliţilor Petru, Chiril, Agatanghel şi Iosif, Arhiepiscopului Serafim de Uglich şi multor altora care îşi mărturisiseră credinţa faţă de Hristos şi de Biserică prin mărturisire şi mucenicie.

Însă, alţii deveniseră „serghianişti”, care acceptau aşa-numita „politică bisericească nouă” a mitropolitului Serghie, care a întemeiat Biserica Sovietică şi a iscat o schismă neo-renovaţionistă. Dacă printre prizonierii care sosiseră la Solovki înainte de publicarea Declaraţiei mitropolitului Serghie, la început majoritatea erau ,,serghianişti”, printre noii prizonieri, care veniseră după Declaraţie, dimpotrivă, predominau aşa-numiţii „iosifiţi”, numiţi după mitropolitul Iosif, în jurul căruia se grupaseră cea mai mare parte a fiilor credincioşi şi neşovăitori ai Bisericii. Odată cu sosirea de noi deţinuţi, numărul celor din urmă a crescut tot mai mult.

Chiar înaintea sosirii vlădicăi Maxim, la Solovki erau următorii episcopi „iosifiţi”: episcopul Victor Glazovski (primul care a scris o epistolă acuzatoare împotriva Declaraţiei mitropolitului Serghie), episcopul Ilarion, vicar de Smolensk, şi episcopul Nectarie Trezvinski. De „serghianişti” aparţineau: Arhiepiscopul Antonie de Mariupol şi episcopul Ioasaf (prinţul Jevakov). Mai puţin violent, dar „serghianist” era arhiepiscopul Ilarion Troiţki, care condamnase Declaraţia mitropolitului Serghie, dar nu rupsese comuniunea cu el, ca întâistătătorul „corect din punct de vedere canonic” al Bisericii Ruse.

Sosirea vlădicăi Maxim a crescut în mod uluitor influenţa (care deja predominau înainte de aceasta) ,,iosifiţilor”.

Când, după interdicţiile extrem de severe impuse de mitropolitul Serghie asupra „celor neascultători”, aceştia din urmă au început să fie arestaţi şi executaţi, atunci adevărata Biserică Ortodoxă Rusă a început să intre în catacombe. Mitropolitul Serghie şi toţi „serghianiştii” au tăgăduit în mod categoric existenţa Bisericii din Catacombe. „Serghianiştii” de la Solovki, bineînţeles, nu credeau de asemenea în existenţa ei. Şi pe neaşteptate un martor viu: primul episcop din catacombe, Maxim de Serpuhov, a venit la Solovki.

Arhiepiscopul Ilarion Troiţki a fost dus curând undeva afară din Solovki, şi odată cu el a dispărut şi atitudinea „serghianistă” a multora. Doar arhiepiscopul Antonie şi, în special, episcopul Ioasaf (Jevakov) au rămas „serghianişti” persistenţi. Ei nu doreau nici măcar să se întâlnească şi să stea de vorbă cu episcopul Maxim. Pe de altă parte, episcopii Victor, Ilarion de Smolensk şi Nectarie au găsit foarte repede posibilitatea nu numai de a se întâlni, ci şi de a sluji împreună cu vlădica Maxim în taină slujbe în catacombe, în adâncurile pădurilor din Solovki. Cât despre „serghianişti”, ei se purtau cu extremă prudenţă şi nu organizau niciodată nici un fel de slujbe secrete. În schimb, autoritatea lagărului îi trata cu mai multă condescendenţă decât pe episcopii, preoţii şi laicii despre care se ştia că „nu l-au recunoscut” pe mitropolitul Serghie sau „Biserica Sovietică”.

Toţi cei arestaţi pentru probleme bisericeşti (şi, potrivit statisticilor secrete oficiale, în 1928-1929, la Solovki aşa erau nu mai puţin de 20% dintre ei) erau întrebaţi în mod invariabil la interogatorii care era atitudinea lor faţă de mitropolitul „nostru” Serghie, care conducea „Biserica Sovietică”. În acelaşi timp, anchetatorii GPU, jubilând, cu o bucurie răutăcioasă şi cu sarcasm, demonstrau „stricta canonicitate” a mitropolitului Serghie şi a Declaraţiei sale, care „nu încălca nici canoanele, nici dogmele”.

Negând Biserica din Catacombe, „serghianiştii” de la Solovki negau de asemenea „zvonurile” că s-ar fi scris epistole acuzatoare şi că delegaţii protestatare din eparhii ar fi mers la mitropolitul Serghie. Descoperind că eu, un laic, făcusem parte dintr-o astfel de delegaţie, o dată, Arhiepiscopul Antonie de Mariupol, fiind bolnav la infirmerie, şi-a exprimat dorinţa de a asculta relatarea mea despre vizita mea la mitropolitul Serghie împreună cu reprezentanţi ai episcopatului şi clerului de mir. Vlădicii Victor şi Maxim m-au binecuvântat să merg la infirmerie unde se afla arhiepiscopul Antonie şi să-i vorbesc despre această vizită. În caz că el, după relatarea mea, ar arăta solidaritate cu cei care au protestat împotriva „noii politici bisericeşti”, mi se permitea să primesc binecuvântarea lui. Dar dacă el persista în „serghianism”, nu trebuia să-i primesc binecuvântarea.

Conversaţia mea cu arhiepiscopul Antonie a durat mai mult de două ore. I-am povestit în detaliu despre delegaţia istorică a Eparhiei de Petrograd din 1927, după care a avut loc schisma bisericească. La sfârşitul relatării mele, arhiepiscopul Antonie mi-a cerut să-i vorbesc despre persoana şi activitatea vlădicăi Maxim. I-am răspuns foarte rezervat şi scurt, şi el a remarcat că nu aveam încredere deplină în el. El m-a întrebat de ce. I-am răspuns sincer că noi, cei din catacombe, ne temeam nu numai de agenţii GPU, ci şi de „serghianişti”, care de multe ori ne dăduseră pe mâinile agenţilor GPU. Arhiepiscopul Antonie a fost foarte supărat la auzul acestora şi s-a plimbat mult timp în camera medicilor în care eu îl chemasem ca pentru o examinare, fiind medic-consultant. Apoi brusc el a spus în mod decisiv: „Cu toate acestea, voi rămâne cu mitropolitul Serghie”. Eu m-am ridicat, m-am înclinat şi eram gata să plec. El şi-a ridicat mâna pentru binecuvântare, dar eu, amintindu-mi sfatul vlădicilor Victor şi Maxim, am evitat să primesc binecuvântarea şi am plecat.

Când i-am povestit vlădicăi Maxim ce se întâmplase, el a afirmat din nou că nu trebuie să iau niciodată binecuvântare de la „serghianiştii” îndârjiţi. „Biserica Sovietică şi cea din Catacombe sunt incompatibile”, a spus vlădica Maxim, cu emfază, în mod ferm şi cu convingere, şi după o tăcere a adăugat încet: „Biserica din Catacombe secretă, din pustietate, i-a anatematisit pe ‘serghianişti’ şi pe cei care sunt cu ei”.

 

În ciuda stricteţii extreme a disciplinei din lagărul Solovki, care însemna că ei riscau să fie torturaţi şi împuşcaţi, vlădicii Victor, Ilarion, Nectarie şi Maxim nu numai că slujeau adeseori împreună în taină în pădurile insulei, ci şi au săvârşit hirotonii de noi episcopi. Acestea erau săvârşite în cea mai mare taină chiar faţă de cei mai apropiaţi ai celor hirotoniţi, astfel încât, în caz de arest şi tortură, ei să nu poată da în mâinile GPU episcopi cu adevărat secreţi. Abia în ajunul plecării mele de la Solovki am aflat de la prietenul meu apropiat, un preot celibatar, că el nu mai era preot, ci episcop.

Părintele duhovnicesc comun al întregului episcopat din catacombe şi al clerului laic de pe Insula Solovki era remarcabilul mărturisitor, şi mai apoi mucenic, protoiereul Nicolae Piskanovski (din oraşul Voronej). Vlădica Maxim îl respecta profund şi îl numea „dreptar al Ortodoxiei”. Odată, vlădica Maxim, cu mare tulburare a sufletului şi cu lacrimi din inimă (el se găsea arareori într-o astfel de stare), mi-a arătat o carte poştală pe care părintele Nicolae o primise de la soţia şi tânărul său fiu. Pe această carte poştală erau scrise următoarele: „Ne bucurăm întotdeauna, gândindu-ne la suferinţele tale pentru Hristos şi pentru Biserica Lui, pătimite în lagărul de concentrare. Fie ca şi tu să te bucuri că şi noi am devenit vrednici încă o dată şi încă o dată să fim prigoniţi pentru Domnul”.

La Solovki aveam câteva „biserici” catacombe secrete, dar preferatele noastre erau două: Catedrala Sfânta Treime şi Biserica Sfântul Nicolae Făcătorul de minuni. Prima era un mic luminiş în mijlocul unei păduri dese, în direcţia Zonei de Repartiţie „Savvati”. Acoperişul acestei biserici era cerul. Pereţii erau pădurea de mesteacăn. Biserica Sfântul Nicolae era situată în pădurea adâncă către Zona de Repartiţie „Muksolm”. Era un desiş alcătuit în mod natural din şapte molizi mari. Cel mai adesea slujbele secrete se săvârşeau aici, în Biserica Sfântul Nicolae. În Catedrala Sfânta Treime, slujbele se săvârşeau doar vara, la marile praznice şi, cu deosebită solemnitate, în ziua Cincizecimii. Dar câteodată, în funcţie de circumstanţe, slujbe cu mult mai secrete se săvârşeau şi în alte locuri. Astfel, de exemplu, în Joia Mare din 1929, slujba celor 12 Evanghelii s-a ţinut în camera medicilor din compania 10. Vlădica Victor şi părintele Nicolae au venit la noi, ca pentru dezinfecţie. Apoi, în stilul specific catacombelor, ei au ţinut slujba cu uşa încuiată. În Vinerea Mare s-a citit un ordin în toate companiile prin care se înştiinţa că în următoarele 3 zile nu i se permitea nimănui să părăsească companiile după ora 8 p.m., cu excepţia unor circumstanţe excepţionale şi cu un permis special, scris de comandantul lagărului.

Vineri la 7 p.m., când noi, medicii, tocmai ne întorseserăm în celulele noastre după o zi de muncă de 12 ore, părintele Nicolae a venit la noi şi ne-a spus că un epitaf de mărimea unei palme fusese pictat de artistul R. Slujba – prohodul – urma să aibă loc şi avea să înceapă într-o oră. „Unde ?” – a întrebat vlădica Maxim. „În containerul pentru uscat peşte care este aproape de pădure, lângă tabăra N. Parola: trei ciocănituri şi apoi două. Este mai bine să vină câte unul o dată”.

Într-o jumătate de oră, vlădica Maxim şi cu mine am părăsit compania noastră şi am pornit spre ‘adresa’ indicată. De două ori patrulele ne-au cerut permisele. Noi, ca medici, le aveam. Dar ce aveau să facă ceilalţi ? Vlădica Victor, vlădica Ilarion, vlădica Nectarie şi părintele Nicolae ? Vlădica Victor era contabil la fabrica de funii. Vlădica Nectarie era pescar; şi ceilalţi ţeseau năvoade … Aici era marginea pădurii. Aici era containerul, de circa 8 metri lungime, fără ferestre, uşa abia vizibilă. Lumină de amurg, cerul acoperit cu nori negri. Ciocănim de trei ori şi apoi de două ori. Deschide părintele Nicolae. Vlădica Victor şi vlădica Ilarion sunt deja aici … În câteva minute vine şi vlădica Nectarie. Interiorul containerului a fost transformat în biserică. Pe podea, pe pereţi, crengi de molid. Câteva lumânări pâlpâiau. Mici icoane de hârtie. Micul epitaf este acoperit de crengi verzi. Zece oameni au venit să se roage. Mai târziu vin alţi patru sau cinci, dintre care doi sunt călugări. Slujba începe, în şoaptă. Părea că nu aveam trupuri, ci doar suflete. Nimic nu tulbura sau nu interfera cu rugăciunea … Nu îmi amintesc cum am ajuns „acasă”, adică la companiile noastre. Domnul ne-a acoperit !

Slujba luminoasă de Paşti a avut loc în camera noastră, a medicilor. Către miezul nopţii, sub felurite pretexte urgente aranjate de secţia medicală, fără nici un fel de permis scris, toţi cei care intenţionau să vină s-au adunat, aproximativ 15 persoane în total. După utrenie şi liturghie, ne-am aşezat [la masă] şi am lăsat postul. Pe masă erau cozonac pascal şi brânză, ouă vopsite, mâncare rece, vin (drojdie lichidă cu extract de merişor şi zahăr). Pe la ora 3 ne-am despărţit.

Turele de control ale companiei noastre erau făcute de comandantul lagărului înainte şi după slujbe, la 11 p.m. şi 4 a.m. Găsindu-ne pe noi, patru medici în frunte cu vlădica Maxim, la ultima sa tură, comandantul a spus: „Ce este, doctorilor, nu dormiţi ?” Şi îndată a adăugat: „Aşa noapte … şi să nu vrei să dormi !” Şi a plecat.

„Doamne Iisuse Hristoase ! Îţi mulţumim pentru minunea milostivirii şi puterii Tale”, a spus cu emoţie vlădica Maxim, exprimând sentimentele noastre comune.

Noaptea albă de la Solovki se apropia de sfârşit. Dimineaţa pascală, delicată şi trandafirie de la Solovki, soarele jucând de bucurie, dădeau bineţe mânăstirii prefăcute în lagăr de concentrare, transformându-l în oraşul invizibil Kitej şi umplând sufletele noastre libere cu o bucurie tihnită, nepământească. Mulţi ani au trecut de atunci, dar amintirea parfumată a acestei dimineţi pascale delicate este într-un mod de neuitat vie; parcă a fost ieri. Şi inima ştie că printre noi se afla atunci un sfânt.

Vlădica Maxim era prietenos îndeosebi cu vlădica Victor, care era total opusul episcopului-medic. Vlădica Victor era mic de statură, îndesat, plin de veselie, deschis, accesibil, prietenos cu toţi, vorbăreţ. „Trebuie să mângâi pe fiecare om cu ceva”, spunea el, şi pe fiecare om pe care îl întâlnea ştia cum să-l mângâie, cum să-l facă fericit, cum să-i smulgă un zâmbet. El venea adeseori şi vorbea îndelung cu vlădica Maxim despre destinul Bisericii Ortodoxe Ruse. Fiind un optimist, el încerca în mod constant să-l ‘infecteze’ pe vlădica Maxim cu credinţa sa în viitorul strălucitor al Rusiei; dar cel din urmă rămânea un pesimist sau, aşa cum se definea el însuşi în cuvintele lui Constantin Leontiev, „un pesimist optimist”. Sfârşitul tragic al istoriei lumii se apropie, şi prin urmare, potrivit cuvântului Domnului, omul trebuie „să-şi plece capul” în aşteptarea biruinţei certe a adevărului lui Hristos.

Pe 21 ianuarie/3 februarie 1930, de ziua Sfântului Maxim Mărturisitorul (ziua de nume a vlădicăi Maxim), noi, medicii, am strâns împreună [bani] şi am cumpărat de la magazinul din lagărul nostru o ceaşcă de ceai de porţelan „pontificală”, imensă, executată cu extrem de multă măiestrie, şi i-am înfăţişat-o solemn ca pe un dar iubitului nostru vlădică. Vlădica mânca puţin, dar îi plăcea să bea ceai. Darul a avut un mare succes. Această zi am petrecut-o în întregime din nou, ca de Paşti, în camera noastră, şi vlădica Victor ne-a spus multe amănunte interesante din procesul Sfântului Maxim Mărturisitorul. „Sunteţi binecuvântat, prea sfinţite, să purtaţi numele unui atât de mare protector ceresc şi mărturisitor în zilele noastre”, şi-a încheiat relatarea sa vlădica Victor cu sinceră bucurie.

Pe 5/18 iulie 1930, de praznicul Sfântului Serghie de Radonej, prietenii noştri din biroul diviziei sanitare m-au informat că voi fi arestat noaptea şi voi fi trimis cu un „convoi special” la Leningrad, pentru „noi afaceri”. Prevenit, m-am pregătit, mi-am luat rămas bun de la prieteni şi, fără a mă întinde ca să dorm, am început să-mi aştept arestarea. Auzind la 2 dimineaţa un zgomot şi paşi jos pe scări (celula noastră era la etajul doi), i-am făcut metanie vlădicăi Maxim (care de asemenea nu dormea) şi l-am rugat să mă binecuvânteze şi să se roage ca Domnul să-mi dea putere să îndur supărările, suferinţele care vor veni şi probabil tortura şi moartea. Vlădica s-a ridicat în picioare, s-a ridicat în toată statura sa herculeană (mi s-a părut că el crescuse şi devenise enorm), m-a binecuvântat încet, m-a sărutat de trei ori, şi a spus cu emoţie: „Vei avea multe supărări şi încercări grele, dar viaţa ta va fi cruţată, şi în cele din urmă vei ieşi din închisoare. Însă în ce mă priveşte, în câteva luni mă vor aresta şi pe mine şi … mă vor împuşca ! Şi tu să te rogi pentru mine, câtă vreme sunt în viaţă şi, îndeosebi după moartea mea”. 

Sfântul Nou Mucenic Maxim, episcopul Serpuhovului († 1930)

Proorocia vlădicăi Maxim s-a împlinit întocmai. În decembrie 1930, el a fost arestat şi dus la Moscova. Presa rusă din străinătate a publicat următoarea notă în 1931: „Vatican, 30 noiembrie. Abia astăzi Comisia ‘Pro-Rusia’ a Vaticanului a primit vestea morţii lui Maxim, episcop ortodox de Serpuhov. Episcopul Maxim a fost împuşcat pe 6 iulie de către bolşevici pentru că a refuzat să-l recunoască pe mitropolitul Serghie, care, după cum se ştie, s-a împăcat cu autoritatea sovietică”.

Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău Maxim, primul episcop din catacombe al mult-pătimitoarei Biserici Ortodoxe Ruse.

* * *

Nota editorului în limba engleză

Sfinţenia episcopului mucenic Maxim – nu numai prin mucenicie, ci şi prin viaţa sa – străluceşte limpede în această relatare la prima mână (tipărită iniţial în Calea Ortodoxă, Jordanville, 1951). O mărturie recentă a acesteia este adusă de nepoata sa, care locuieşte în New York. Chiar în acest an ea a fost salvată dintr-o situaţie aproape imposibilă printr-un ajutor neîndoios ceresc, şi scrie următoarele: „Cred cu tărie că aceasta s-a întâmplat deoarece unchiul meu s-a rugat pentru mine înaintea Domnului”.

Şi astfel noi putem crede că creştinul ortodox de astăzi are o mijlocire cerească aparte în necazuri şi în încercările credinţei, atât prin episcopul-mucenic Maxim, cât şi prin întregul sobor al milioanelor de noi mucenici ai jugului comunist ateu.

Sfinte Noule Mucenice Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Amin.

 

 

* * *

 
Episcopul Ierotei de Nikolsk şi prietenul său, ieroschimonahul Serafim († 1928)
 
Păstorul cel bun sufletul său îşi pune pentru oi
(Ioan 10, 11)
 

Primul mucenic al Bisericii din catacombe, care a murit exact pentru curăţia Bisericii lui Hristos chiar la începutul apariţiei nelegiuitului serghianism, a fost un ierarh tânăr şi râvnitor, binecunoscut patriarhului Tihon, Episcopul Ierotei [Athonik] de Nikolsk din eparhia Ustiug cel Mare, un vicariat al Vologdăi. Şi pământul muceniciei sale, câmpiile din nordul Rusiei, cândva bogat în sfinţi monahi slăviţi ai „Tebaidei de Nord”, a devenit încă mai plin de sfinţi, dar acum de mucenicii şi mărturisitorii Bisericii lui Hristos.

Episcopul Ierotei era foarte mult iubit şi foarte popular printre membrii turmei sale. Sinceritatea lui şi refuzul său de a se supune mitropolitului Serghie [Stragorodski] şi noii sale politici bisericeşti sau de a se ruga, în timpul slujbelor bisericeşti, pentru statul sovietic urâtor de Dumnezeu l-a condus la cununa mucenicească. În mai 1928, când autorităţile sovietice au venit să-l aresteze, oamenii s-au adunat în număr mare şi nu au permis ca el să fie arestat. Fără nici o formalitate, autorităţile l-au împuşcat în cap şi l-au omorât. Astfel, căzând mort în braţele turmei sale iubite, sfinţitul mucenic a împlinit cu totul cuvintele lui Hristos, pe care tocmai le citase în epistola sa către turmă: Păstorul cel bun sufletul său îşi pune pentru oi. Şi, ca o jertfă aleasă, el a mers direct la tronul lui Dumnezeu ca cel dintâi mijlocitor ceresc al Bisericii din catacombe, ai cărei membri, începând din acel moment, aveau să treacă prin cele mai groaznice suferinţe şi chinuri, însă prin aceasta sporind şi devenind singurii purtători ai curăţiei adevăratei Biserici Ortodoxe din Rusia.

Episcopul Ierotei avea un prieten tânăr, părintele Serafim. Următoarea descriere a vieţii lui este făcută de o rudă a sa, H. Konţevici.

Părintele Serafim, înainte de mucenicia sa

„Părintele Serafim s-a născut în 1897 şi a primit [la botez] numele de Serghie. El şi-a petrecut copilăria în Petersburg, unde tatăl său, Constantin Voenski, era custodele şef al Arhivelor Ministerului Educaţiei Publice şi istoric. Oricât ar părea de ciudat, exista ceva asemănător între familia Voenski şi Karamazovii din romanul lui Dostoievski. Tatăl familiei, ducând din copilărie o viaţă dezmăţată, era uşuratic şi soţia sa Olga, exasperată de comportamentul lui, era în permanenţă în război cu el, fapt care crea scene neplăcute, astfel că atmosfera căminului era foarte obositoare.

Acest lucru s-a reflectat în mod nefavorabil asupra băiatului plăpând şi sensibil. El a realizat timpuriu curând că tatăl său trăia la cheremul patimilor lui. Serghie nu vroia să fie aşa. De aceea, el a început să-şi dezvolte puterea voinţei. El a citit cărţi pe această temă, dormea pe podeaua goală şi chiar a fost pe punctul de a se apuca de yoga. Apoi, într-o zi a mers la Valaam. Grandoarea marii mânăstiri a lăsat o impresie adâncă asupra lui; acolo sufletul său s-a simţit ca acasă. El a început să meargă des în pelerinaj la Valaam; chiar a vorbit cu tatăl său să meargă acolo, unde cel din urmă printr-o minune s-a lăsat de fumat, ceea ce el nu fusese capabil niciodată să facă până atunci.

În 1917, Serghie a terminat Academia Militară. Vârtejul revoluţiei a împrăştiat membrii familiei: tatăl său a murit în Malta, iar Serghie şi mama sa s-au dus în oraşul Nikolsk, unde ei au locuit în casa unui preot şi au trăit în mare sărăcie.

Aici a avut loc cea mai semnificativă întâlnire a lui Serghie cu tânărul episcop Ierotei. Episcopul l-a hirotonit preot, şi el slujea într-o parohie. Între timp, revoluţia se dezlănţuia şi clerul era exterminat. Episcopul Ierotei l-a prezentat pe părintele Serghie patriarhului Tihon deja ca pe un candidat la rangul de episcop. Patriarhul l-a chemat la Moscova. El a mers, s-a întâlnit cu patriarhul şi la întoarcerea sa la Nikolsk a fost arestat. În închisoare a trecut prin torturile obişnuite care se aplicau membrilor clerului de către regimul ateu. A făcut tuberculoză. În cele din urmă, el a fost eliberat din închisoare pentru ,,a muri acasă”, ceea ce s-a şi întâmplat foarte curând, în anul 1923, când avea doar 26 ani. Pe patul de moarte, prietenul său, episcopul Ierotei, l-a tuns în schima mare cu numele de Serafim şi l-a înmormântat după rânduiala Bisericii.

Înmormântarea unui mucenic

Episcopul Ierotei săvârşeşte slujba de înmormântare a prietenului său. În timp de tânărul părinte Serafim zace în sicriul său, de nerecunoscut din cauza suferinţelor pătimite în timpul întemniţării, mama sa şi prietenii ţărani locali îşi iau la revedere de la rămăşiţele sale pământeşti.

În 1915 l-am întâlnit pentru prima oară pe părintele Serafim. Pe atunci el era elevul Serghie, un prieten apropiat al fratelui meu, care urma şcoala în Petersburg. Era un tânăr scund şi slab, cu părul negru şi cu un chip extraordinar de blând şi atrăgător. Avea nişte ochi frumoşi, albastru închis. Era în el ceva care nu era din această lume.

Când a venit vestea morţii părintelui Serafim, i-am scris tatălui său: „Dragă unchiule Costea, cât de fericit sunteţi. Sunteţi tatăl unui sfânt ! În ziua morţii dumneavoastră va veni şi vă va duce în acel pământ unde se află el acum, unde nu vor mai fi lacrimi sau tristeţe, ci bucurie veşnică”.

O, Doamne, odihneşte cu drepţii sufletele robilor tăi, episcopul Ierotei şi ieroschimonahul Serafim, şi, pentru rugăciunile lor, dă-ne şi nouă tăria de a mărturisi adevărata Ortodoxie până la ultima noastră suflare. Amin.

 

* * *

 

Schisma serghianistă din 1927

 

Din cele 3 tipuri de documente care oferă informaţii de încredere despre Biserica din Catacombe din URSS, cele mai însemnate le includ pe cele care datează din perioada 1927-1929, mai cu seamă de la ierarhii conducători din acea vreme, stabilind motivele pentru care Biserica Ortodoxă nu poate accepta Declaraţia mitropolitului Serghie şi rupe comuniunea cu el. Autoritatea religioasă şi morală a acestor ierarhi protestatari era atât de mare, şi argumentele lor erau atât de ortodoxe şi temeinice, încât pentru viitorul istoric al Bisericii Ruse cu greu poate exista vreun dubiu privind justeţea poziţiei lor.

Cât despre mitropolitul Serghie şi ‘Sinodul’ său (‘Patriarhia Moscovei’ actuală), cele mai multe dintre aceste documente îi caracterizează ca vinovaţi de o schismă neo-renovaţionistă pe linia ,,Bisericii Vii” de la începutul anilor ‘1920 – de care schismă aparţinuse însusi mitropolitul Serghie. Chiar înainte de Declaraţia din 1927, Stareţul Nectarie de la Optina spusese: ,,Mitropolitul Serghie este renovaţionist … El s-a pocăit, dar otrava este încă în el”.

Pe cât se cunoaşte, toţi ierarhii anti-serghianişti din 1927 au fost fie ucişi de sovietici, fie au murit în închisoare sau surghiun, singura ,,crimă” a multora dintre ei fiind că au refuzat să accepte Declaraţia mitropolitului Serghie, care a fost publicată în presa sovietică şi aplicată cu stricteţe de regimul sovietic şi poliţia sa politică. Mulţi dintre aceia care astăzi, din diverse raţiuni, acceptă Patriarhia Moscovei ca pe Biserica Ortodoxă Rusă legitimă, ar vrea să creadă că odată cu moartea acestor episcopi care au întemeiat-o, Biserica din Catacombe în sine a încetat să existe, şi că prin urmare nu există opoziţie înlăuntrul URSS faţă de ortodoxia patriarhiei. Dar cu totul separat de mărturia presei sovietice recente cu privire la descoperirea celulelor din catacombe ale ,,tihoniţilor” sau ,,Adevărata Biserică Ortodoxă”, în întreaga istorie a Bisericii lui Hristos nu s-a auzit nicicând ca un organism apostat să devină ortodox doar pentru că opoziţia sa ortodoxă a fost lichidată !

În consecinţă, deoarece Patriarhia Moscovei din zilele noastre este continuarea directă şi cu adevărat însăşi creaţia politicii serghianiste din 1927, declaraţiile adevăraţilor episcopi ortodocşi şi credincioşi din 1927-1929 rămân la fel de adevărate şi valide astăzi ca întotdeauna, şi ele vorbesc cu putere deplină ierarhiei actuale a Moscovei. Într-adevăr, singurul lucru care străluceşte din aceste documente este ADEVĂRUL neschimbător pentru care au murit autorii lor, şi pe care nici tirania şi minciuna jugului comunist, nici vreunul din succesele sale părute măreţe de peste hotare nu îl pot umbri vreodată.

 

* * *

 

Separarea lui Ierotei, episcop de Nikolsk

Document din 12 ianuarie 1928

 

Către toţi împreună-lucrătorii cu mine în numele Domnului în pământul duhovnicesc, către clerul şi laicii din Eparhia Ustiug: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

 

Şi ne învredniceşte pe noi cu o singură gură şi o singură inimă să slăvim numele Tău preaslăvit.

 

Iubiţi păstori şi fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, voi ştiţi că fără unitate nu există mântuire. Organismul Bisericii este unul: Hristos este capul Bisericii; gura, ochii, mâinile şi picioarele sunt păstorii şi învăţătorii, organele Bisericii; iar trupul Bisericii sunt toţi cei ce cred în numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Întregul trup se mişcă cu un singur suflet şi este animat de o singură inimă. O parte a trupului care nu este hrănită de sângele inimii slăbeşte şi piere. Astfel, înaintea ochilor noştri renovaţioniştii au căzut din Biserică; ei nu au vrut să fie în comuniune cu întâistătătorul Bisericii, preasfinţitul patriarh, şi acum ei se descompun treptat, asemenea unei mâini sau picior nefolositor care a fost tăiat şi aruncat pe pământ.

După renovaţioniştii „Bisericii Vii” au urmat „autocefaliştii”, adepţii Arhiepiscopului Grigorie de Ekaterinburg (grigorienii), care nu-l recunoşteau pe locum tenens mitropolitul Petru şi care au renunţat la unitatea Bisericii. Iar acum unitatea Bisericii a fost ruptă de mitropolitul Serghie, înlocuitorul mitropolitului Petru. Atâta timp cât el era un protector credincios al scaunului patriarhal care i-a fost încredinţat, întreaga Biserică l-a considerat călăuzitorul ei; dar când el şi-a asumat acţiuni arbitrare care nu au fost aprobate nici de oamenii Bisericii, nici de un Sinod al Episcopilor, şi fără binecuvântarea mitropolitului Petru, atunci nimeni nu este obligat să urmeze calea erorilor lui.

În perioada renovaţionismului Bisericii Vii, toţi fiii adevăraţi ai Bisericii s-au separat de Sinodul Renovaţionist din 1923 şi de Sinodul Bisericii Vii, şi s-au adunat treptat în jurul preasfinţitului patriarh şi al episcopilor care se aflau în comuniune bisericească cu el. În acelaşi fel acum mitropoliţii Petru şi Chiril, Mitropoliţii Iosif al Leningradului, Arsenie al Novgorodului şi Agatanghel al Yaroslavlului, episcopul Arsenie vicar al Moscovei (fost al Serpuhovului, acum retras), Arhiepiscopul Serafim de Uglich, Arhiepiscopul Atanasie al Kievului, Episcopii Dimitrie al Gdovului, Victor de Votkinsk, Serafim fost al Dmitrievului (Zvezdinski, retras), Irinarh al Marelui Ustiug, episcopii din exil, şi mulţi alţii, şi de asemenea un grup al clerului din capitală şi delegaţii autorizate de comunităţi ale credincioşilor – toţi, în forme diferite, au declarat mitropolitului Serghie dezacordul cu el şi separarea lor de el.

Unii dintre ei declară că Serghie şi-a întins mâinile spre tronul patriarhal, străduindu-se să-l răstoarne, întrucât în Sinodul său sunt persoane în care Biserica nu are încredere. Alţii spun că Serghie a introdus o tendinţă politică în viaţa Bisericii (a se vedea Declaraţia lui din Izvestia, 19 august 1927). Însă alţii indică faptul că mitropolitul Serghie a ales o cale infamă de dublă-vorbire diplomatică, înţelegeri şi compromisuri – ca pentru salvarea Bisericii – şi a părăsit calea dreaptă, dar plină de necazuri a Crucii, adică a răbdării şi fermităţii.

În sfârşit, el a făcut uz de înşelăciune, numind Sinodul său ortodox şi patriarhal, pe câtă vreme în realitate organizaţia lui este o călcare în picioare a canoanelor Bisericii: mitropolitul Petru, locum tenens, nu şi-a dat acordul pentru un astfel de lucru, el nereuşind să obţină binecuvântarea preasfinţitului patriarh însuşi în 1924. Ceea ce nu au putut reuşi să facă renovaţioniştii şi grigorienii a făcut cu multă viclenie mitropolitul Serghie: a legat Biserica de autoritatea civilă, exprimând supunere duhovnicească faţă de ea.

Decretul privind separarea Bisericii de guvern nu există pentru Serghie şi adepţii lui. Prin urmare, pentru realizarea planurilor sale, mitropolitul Serghie, încălcând canonul 9 al Sinodului de la Calcedon, face uz chiar de puterea nebisericească.

În ceea ce mă priveşte, recunoscându-mi responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu pentru turma încredinţată mie, pe 10/23 ianuarie al acestui an, am declarat episcopului Sofronie, care a fost numit pe scaunul Marelui Ustiug de către Sinod[ul lui Serghie], că turma mea şi clerul din Nikolsk – cu excepţia clerului de catedrală, care a fost respins de către oameni – nu-l putem accepta deoarece ne-am separat de Serghie şi de Sinodul său. Şi, pe de altă parte, eu l-am informat pe Mitropolitul Iosif (al Leningradului) că unesc canonic cu el clerul şi laicii Eparhiei Marelui Ustiug, potrivit binecuvântării vlădicăi Irinarh, al cărui înlocuitor legitim sunt în momentul de faţă pentru întreaga eparhie a Marelui Ustiug.

A trebuit să sufăr mult tot felul de calomnii şi jigniri pentru lucrările mele arhipăstoreşti pentru binele Bisericii. Dacă sunt canoane apostolice potrivit cărora clerul nu poate face nimic fără voia episcopului lor, atunci voia mea exprimată în epistola de faţă este prin urmare cu atât mai mult vrednică de a fi acceptată.

Cu toate acestea, dorind să aud de la voi, iubiţi fii, că sunteţi una în suflet şi una în cuget cu mine, şi de asemenea respectând libertatea voastră de auto-determinare, propun ca epistola mea să fie citită şi analizată la adunările credincioşilor, astfel încât toţi să cunoască cum stau lucrurile şi să intre de bunăvoie în comuniune cu mine, rămânând credincioşi locum tenens al tronului patriarhal, mitropolitului Petru, şi întregii Biserici Ortodoxe Ruse; pentru care lucru vă cer să-mi trimiteţi o declaraţie scrisă.

Numai clerul de la Catedrala Întâmpinării Domnului din Nikolsk, preotul de la renovaţionişti Serghie Aranovici (din Kudrilo) şi protopopul Ioan Golubev (din Shango) s-au manifestat în mod deschis împotriva mea, răspândind tot soiul de istorii rele, bârfe şi absurdităţi. Ei au scris plângeri nefondate împotriva mea către Sinod, şi protopopul Mihail Krasov (din Vokhma) a dus personal aceste plângeri la Moscova; fapt pentru care ei au fost opriţi de la slujirea celor sfinte şi sunt separaţi de Biserică de către mine până când nu vor arăta pocăinţă sinceră în forma stabilită pentru renovaţionişti, sau până când un sinod complet al episcopilor nu va judeca situaţia mitropolitului Serghie şi a celor care sunt cu el (canonul 10 apostolic).

Îi pun înaintea voastră pe aceşti mercenari, care văd lupul apropiindu-se şi fug; să nu-i urmaţi, fraţii şi fiii mei, ci să avem înaintea noastră un alt exemplu: păstorul cel bun. Păstorul cel bun sufletul său îşi pune pentru oi. Amin.

Pe 12/25 ianuarie 1928, am primit răspunsul mitropolitului Iosif: „Ocârmuiţi-vă independent. Justificarea noastră: credincioşie faţă de mitropolitul Petru. Iosif”.

 

† Ierotei, episcop de Nikolsk

 

 

* * *

 
Mitropolitul Iosif al Petrogradului († 1938) şi începutul Bisericii din Catacombe
 
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă;
temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul
să le piardă în gheena
(Matei 10, 28)
 

În istoria Bisericii lui Hristos au existat mai multe momente critice, când conducerea oficială a unei Biserici locale a căzut din Ortodoxie, şi pentru o vreme credincioşii au ezitat, neştiind pe cine să urmeze sau unde poate fi găsită Biserica însăşi. În astfel de vremuri, Hristos Domnul nostru, credincios făgăduinţei Sale că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16, 18), ridică un atlet pentru a spune adevărul şi a-i strânge pe credincioşi de partea Ortodoxiei. În zorii epocii moderne, un astfel de atlet a fost Sfântul Marcu al Efesului, singurul dintre ierarhii Bisericii Greceşti care a condamnat fără frică necuviosul Sinod şi pseudo-unirea de la Florenţa şi i-a deşteptat pe credincioşii ortodocşi la a înţelege că Biserica Romei căzuse în erezie, iar cei care s-au unit cu ea se aşezau prin aceasta în afara Bisericii lui Hristos.

În secolul nostru, când a apărut un duşman al Bisericii încă mai teribil sub forma totalitarismului pseudo-religios al comunismului ateist; şi când conducătorul interimar al Bisericii Ruse, mitropolitul Serghie a proclamat prin Declaraţia sa din 1927 principiul colaborării practice şi ideologice cu forţele anti-creştinismului, atunci Dumnezeu a ridicat, în fruntea unei adevărate armate de mărturisitori, un atlet în persoana mitropolitului Iosif pentru a se opune şi a acuza această ,,legalizare” distrugătoare de suflet şi a conduce mişcarea celor credincioşi adevăratei Biserici Ortodoxe Ruse în catacombe.

Mitropolitul Iosif, pe când era episcop de Uglich

Viaţa mitropolitului Iosif (Petrovici) anterioară Revoluţiei ne este în mare măsură necunoscută, cu toate că trăsăturile ei generale pot fi descoperite în scrierile sale, care au început să apară în presa religioasă rusă pe la sfârşitul secolului XIX. Astfel, ştim că s-a născut aproximativ între anii 1870-1875, în provincia Novgorod, în zona Tikhvinului, faimoasă pentru icoana sa făcătoare de minuni a Maicii Domnului, faţă de care viitorul ierarh avea o mare evlavie. În 1899 el a mers într-un pelerinaj în Ţara Sfântă, şi poate că acolo scânteia credinţei sale ortodoxe a fost aprinsă pentru prima oară în flacăra dorinţei arzătoare de a sluji Biserica lui Hristos.

După ce a petrecut întreaga noapte de 18 spre 19 iunie în Biserica Sfântului Mormânt, el a ieşit în zori şi, mergând pe străzile pustii ale Ierusalimului, a fost cuprins de cele mai nobile simţăminte: ,,Era atât de bine, aşa cum este numai de Paşti, când te întorci acasă după slujbă, arzând de dorinţa de a îmbrăţişa întreaga lume, de a renunţa la pământ şi de a zbura undeva departe, foarte departe, în înălţimea şi întinderea cerurilor de necuprins !” Toată viaţa avea să rămână credincios acestei ardori insuflate de Hristos în tinereţea sa. Peste ani, sporită de nevoinţele ascetice şi curăţită prin suferinţă, această ardoare l-a condus către a deveni un mărturisitor şi mucenic pentru Hristos şi Sfânta Sa Biserică.

Scrierile mitropolitului Iosif pe teme de viaţă duhovnicească dezvăluie o temelie fermă în literatura patristică şi ascetică ortodoxă şi sunt mult inspirate din textele cărţilor de slujbă ale Bisericii. În 1901, când era ieromonah, a scris un articol amănunţit şi precis pe marginea întrebării: „Poate un creştin ortodox, şi cum anume, să se roage pentru creştinii neortodocşi ?” La începutul lui 1905, fiind acum arhimandrit, a publicat lucrarea sa de mare importantă, o carte întreagă alcătuită din scurte cugetări duhovniceşti cu titlul În îmbrăţişarea Tatălui: din jurnalul unui monah. Următoarele fragmente din această lucrare vor da o idee despre sensibilitatea autorului şi discernământul precis în chestiuni duhovniceşti.

„Mâhnirile puternice, asemenea aurului într-un cuptor, curăţesc sufletul, îi dau viaţă, îl întăresc şi îl temperează. Un om devine mai puţin sensibil faţă de supărările sale de zi cu zi şi pătimirile pe pământ, devine mai calm, mai echilibrat, priveşte lumea mai serios şi sobru, devine mai puţin ataşat de cele pământeşti, însetează mai mult după cele cereşti, veşnice, nesfârşite”.

„Într-un om există multă energie pentru activitate; doar este necesar să fie deşteptată. Este deşteptată de nevoie, suferinţă, lupta pentru existenţă, dragostea de Dumnezeu, însetarea după mântuire, conştientizarea fragilităţii vieţii actuale şi a dulceţii vieţii viitoare, şi de multe altele pe care le învaţă Biserica lui Dumnezeu prin mijloacele pe care le posedă pentru călăuzirea şi luminarea fiecărui om care îi este dat”.

„Cu cât ne încredem mai mult în ajutorul de la om şi în apărarea de către alţii, cu atât mai departe de noi sunt harul milostiv şi mântuitor şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi acest lucru este firesc: fiindcă, la urma urmei, dacă noi am primit ajutor de la Dumnezeu într-o vreme când noi aşteptam să-l primim de la oameni, noi am atribui oamenilor ceea ce este al lui Dumnezeu, şi am transforma slava lui Dumnezeu în slavă omenească. Prin urmare, Domnul aşază lucrurile chiar aşa, încât ajutorul Său devine tot mai evident pentru noi, în măsura în care neajutorarea noastră devine certă şi evidentă şi toată nădejdea noastră rămâne la El !”

La scurt timp după 1908, arhimandritul Iosif a fost hirotonit episcop de Uglich. Cuvântul rostit cu această ocazie, reprodus mai jos în întregime, este în mod conştient profetic. Pătruns de o conştientizare a mişcării în ascensiune de anarhie şi necredinţă care dizolva deja însăşi ţesătura civilizaţiei ortodoxe ruse şi avea să dea naştere hidoasei Revoluţii, cuvintele tânărului ierarh sună aproape ca un manifest al însuşi sufletului Sfintei Rusii care se confruntă până astăzi cu armatele unite ale satanismului mondial.

 

Prea sfinţiile voastre, arhipăstori înţelepţiţi dumnezeieşte !

În acest moment unic, extraordinar de important şi prea sfânt din viaţa mea, când chemarea Domnului nostru – „urmează-mi Mie” – a atins până şi marea mea nevrednicie, atât bucuria cât şi frica, atât binecuvântarea cât şi suferinţa îmbrăţişează umilul meu suflet.

Înaintea ochilor minţii mele stau cetele sfinţilor apostoli, şirurile marilor ierarhi ziditorii şi propovăduitorii credinţei şi Bisericii lui Hristos pe pământ… De la cei simpli la cei foarte instruiţi, de la cei în mare măsură neputincioşi la cei puternici şi bogaţi în puterea sufletului, ei şi-au dat şi şi-au pus viaţa şi toată puterea lor pe altarul iubirii lui Hristos, s-au dat pe ei înşişi ca hrană acelui sfânt Foc al lui Hristos prin care întregul univers străluceşte acum în har.

Pentru mine, de asemenea, a atinge acest Foc dătător de har; pentru mine, de asemenea, a-mi da slabele mele puteri sau mai degrabă neputinţele pe altarul Bisericii Soborniceşti; pentru mine, de asemenea, a-mi pune viaţa în cuptorul Flăcării lui Hristos, a auzi chemarea lui Hristos de a sluji o atât de mare lucrare a lui Dumnezeu şi a primi posibilitatea de a răspunde la această chemare cu strădania celei mai înalte expresii apostoleşti a iubirii şi devotamentului faţă de cel mai dulce Ierarh ceresc – oh, cât de multe motive de bucurie există în acestea ! Cât de îndestulătoare sunt acestea pentru a umple pe cineva de un simţământ de sinceră şi negrăită mângâiere şi gingăşie ! …

Însă, sursa unei astfel de bucurii şi mângâieri reprezintă totodată pentru mine o sursă de teamă apăsătoare, de nelinişti, de necaz şi suferinţă sinceră. Frumuseţea isprăvilor apostolilor, frumuseţea celei mai înalte expresii a iubirii şi devotamentului faţă de Mântuitorul, a celei mai înalte slujiri a Bisericii lui Dumnezeu pe pământ apar înaintea privirii mele nu ca simple CUVINTE, ci ca fapte adevărate, ca cea mai vie REALITATE, dincolo de toate împodobirile cugetului şi cuvântului. Şi ce nevoinţe, ce isprăvi ascetice, ce pătimiri nu ne-a dat nouă această realitate ca exemplu, învăţătură şi întărire ! Priviţi rănile sângerânde pe trupurile prizonierilor absoluţi ai iubirii lui Hristos – răni purtate cu o rugăciune smerită pe buze pentru călăii lor şi cu strălucirea unei bucurii nepământeşti pe feţe ! Priviţi toate ororile persecuţiei, chinurile, torturile orice suferinţă a morţii prin care iadul a încercat să-i tulbure pe trimişii Celui Răstignit, prin aceasta doar adâncindu-şi propria înfrângere şi dizgraţie !

Ţinând cont de toate acestea lucruri mari şi slăvite nu după standardele omeneşti, şi prin care a fost întemeiată Biserica lui Hristos, mare şi puternică până acum –, fără să vreau mă întreb: este cu adevărat cu putinţă ca până şi eu să fiu capabil să îndur toate acestea ? Este cu putinţă ca până şi eu să am suficientă întemeiere, suficient curaj ca să stau în acelaşi rând cu astfel de pilde ale puterii lui Dumnezeu şi cu toate cele care sunt făcute prin puterea iubirii de oameni a lui Dumnezeu şi a iubirii omului faţă de Dumnezeu ? …

Însă, teama şi tremurul meu cresc cu atât mai mult la gândul că, în timp ce tăria şi râvna conducătorilor Bisericii lui Hristos de astăzi sunt departe de a rivaliza cu cele ale apostolilor, ei trebuie să se lupte cu duşmani considerabil mai puternici şi să depăşească obstacole şi dificultăţi mult mai mari în această slujire. La urma urmei, sfinţii apostoli au avut de-a face cu o luptă ferventă – chiar dacă direcţionată în mod greşit pentru adevăr, în timp ce noi, în vremurile noastre, trebuie să ne confruntăm cu o neînduplecată RESPINGERE A ADEVĂRULUI şi chiar a ideii înseşi a unui Dumnezeu Viu şi a caracterului Său indispensabil pentru inima omului. Cu toate laturile lor întunecate, insuficienţele şi erorile lor, păgânismul şi iudaismul antichităţii erau cu toate acestea o căutare sinceră a lui Dumnezeu, o dorinţă sinceră de a-I sluji Lui, o exemplificare vie şi activă a setei de comuniune cu El. Dar necredinţa de astăzi, toate formele posibile de eroare şi nebunie atât ale celor învăţaţi cât şi ale celor neştiutori de carte, atât ale celor anti-religioşi cât şi ale celor anti-morali şi întreaga viaţă publică de astăzi: nu exprimă ele în oameni o totală OSTILITATE DE A-L CUNOAŞTE PE DUMNEZEU, o ostilitate chiar de a admite existenţa Lui, şi dimpotrivă dorinţa de a SE DESCOTOROSI CU TOTUL de El, de a se descurca fără El, de a trăi numai din realizările minţii şi culturii umane mândre ?

În astfel de vremuri dureroase, primind din ascultare noua slujire în Biserica lui Hristos aşezată asupra mea prin voia lui Dumnezeu, cu toată smerenia vă implor, preaînţelepţi păstori, să aduceţi asupra mea prin rugăciunile voastre arhiereşti puterea de la Dumnezeu de a mă purta cu vrednicie în această mare slujire. Fie ca atotputernicul har al Duhului lui Dumnezeu să se pogoare pe capul ascultător chemării lui Dumnezeu şi să facă în mine, care sunt nevrednic, voia şi puterea Sa. Amin.

 

Odată cu venirea Revoluţiei, forţele necredinţei, a căror putere ierarhul o cunoştea bine, s-au dezlănţuit cu toată furia asupra pământului rus şi mai ales asupra Bisericii Ortodoxe, a cărei existenţă însăşi era o ameninţare pentru programul bolşevismului şi un reproş făcut conştiinţei care rămăsese în ateii turbaţi. Câtă vreme patriarhul a fost în viaţă, Biserica a avut un centru vizibil de unitate. Chiar atunci când patriarhul a fost întemniţat, când apostaţii „Bisericii Vii” au pus stăpânire pe marea majoritate a bisericilor ortodoxe din Rusia, şi Biserica „progresistă” a Constantinopolului dăduse un prestigiu internaţional acestei sinagogi a lui satan, recunoscând-o ca Biserica Ortodoxă a Rusiei, cei credincioşi, rămânând alături de patriarhul lor, au rămas ortodocşi, şi loialitatea lor faţă de patriarh a devenit chiar testul Ortodoxiei lor; şi acest fapt mai mult decât orice altceva a diminuat puterea „Bisericii Vii”.

Dar odată cu moartea patriarhului Tihon în 1925, situaţia a devenit mult mai neclară. În vreme de prigoană era cu neputinţă să fie convocat un Sinod bisericesc pentru a alege un nou patriarh; şi, prevăzând aceasta, patriarhul Tihon a desemnat trei ierarhi principali, dintre care unul (oricare dintre ei nu era în închisoare sau exil) trebuia să devină Locum Tenens al tronului patriarhal la moartea lui şi să apere unitatea externă a Bisericii. Dintre aceşti trei ierarhi, doar unul Mitropolitul Petru de Krutiţk – era liber în momentul morţii patriarhului, şi a fost acceptat de Biserica Rusă, printr-un decret special semnat de peste 50 episcopi, drept conducătorul ei interimar.

Înmormântarea patriarhului Tihon, 1925

La rândul său, mitropolitul Petru însuşi a desemnat trei „substituţi” pentru poziţia de Locum Tenens în caz că el ar fi arestat sau omorât, dintre care unul era mitropolitul Iosif (la acea vreme arhiepiscop de Rostov), şi altul, mitropolitul (mai târziu „patriarhul”) Serghie. Mitropolitul Petru a fost arestat 5 luni mai târziu pentru că a refuzat să semneze o ,,declaraţie” care ar fi dat libertatea internă a Bisericii pe mâna regimului ateu. Între anii 1925-1927, nici un candidat nu a fost capabil să-i ia locul pentru mai mult de câteva luni înainte de a fi închis, şi a devenit limpede că guvernul sovietic nu se va linişti până când nu va găsi sau nu va sili un ierarh să semneze un document pe placul regimului.

Acest ierarh a fost găsit în persoana mitropolitului Serghie, care pe 16/29 iulie 1927, după ce a fost eliberat după câteva luni de închisoare, a emis infama Declaraţie care l-a făcut pe el şi urmaşii săi cu adevărat agenţii statului sovietic. Publicând Declaraţia pe 19 august, ziarul sovietic oficial Izvestia nota că „partea vizionară a clerului intrase deja pe această cale în 1922”, referindu-se la „Biserica Vie”[2].

Aşa a reuşit regimul ateu să introducă „renovaţionismul” în Biserica Patriarhală însăşi, şi consecinţa a fost protestul decisiv al ierarhilor conducători ai Bisericii ruse, care, când au văzut că mitropolitul Serghie era în mod clar hotărât să-şi impună voinţa în întreaga Biserică, au început curând să întrerupă comuniunea cu el.

Astfel a devenit imediat limpede că Declaraţia era o sfidare flagrantă a canonului 34 apostolic, fiind proclamată „fără consimţământul tuturor” episcopilor, fiind într-adevăr doar lucrarea lui Serghie dictată de regimul ateu; şi prin urmare singura direcţie ecleziastică deschisă pentru Serghie era de a retracta Declaraţia în faţa unei astfel de dezaprobări copleşitoare a confraţilor săi ierarhi. Însă, în loc să facă aceasta, ca şi cum ar fi dovedit că el nu mai lua în considerare sau nu mai avea nevoie de opinia Bisericii, ci devenise unealta supusă a regimului, a început împreună cu „Sinodul” său necanonic – a cărui formare depăşea cu mult puterile sale ca substitut al Locum Tenens – un transfer nemaiîntâlnit de episcopi dintr-un scaun episcopal în altul şi i-a suspendat pe toţi cei care nu erau de acord cu el, întemeind astfel o Biserică „Sovietică” supusă.

Mitropolitul Iosif, ca unul dintre cei dintâi care au protestat împotriva Declaraţiei, a fost „transferat” repede din Petrograd, scaun în care ajunsese abia în septembrie 1926. Printr-un act al „Sinodului” din 19 octombrie 1927, „mitropolitul Iosif este considerat transferat în scaunul Odessei, şi i se sugerează să nu fie tentat de facila posibilitate de a locui în Rostov, ceea ce ar pricinui tulburare atât printre credincioşii din Leningrad, cât şi din Rostov …”. Ca răspuns, mitropolitul Iosif a citat acele canoane care interzic transferul inutil al episcopilor din oraş în oraş şi a afirmat, citând canoanele: „Chiar dacă am permis să mi se facă un astfel de lucru contrar unui Sinod al Sfinţilor Părinţi, încă se poate ‘considera complet invalid’ acest ordin şi cel care a fost mutat poate ‘fi readus’ la propria Biserică”. Lăsând cazul său în seama „judecăţii lui Dumnezeu”, el a refuzat să se mute.

La acea vreme, în toamna lui 1927, mitropolitul Iosif încă socotea cazul său ca fiind unul particular, şi, aşa cum afirmă într-unul din „Documentele” care urmează, el era pregătit să se retragă în dizgraţie şi sub interdicţie pentru a nu avea nici o comuniune cu Serghie, dar nu avea nici o intenţie de a se implica în nici un fel de „schismă”.

Curând însă a devenit limpede că situaţia lui nu era decât o mică parte dintr-o chestiune care zguduise întreaga Rusie ortodoxă. Episcopii conducători care erau încă în libertate şi erau capabili să judece chestiunea au ajuns la concluzia că Serghie însuşi intrase în schismă prin Declaraţia sa şi actele sale arbitrare îndreptate împotriva Bisericii, şi ei s-au grăbit să declare separarea lor de el, la sfârşitul lui 1927 şi începutul lui 1928. În toată această perioadă, mitropolitului Iosif nu i se permitea de către autorităţi să locuiască în scaunul său din Petrograd (Leningrad), dar deja în decembrie 1927 el îi binecuvântase pe episcopii săi vicari să se îndepărteze de Serghie; şi, fiind el însuşi în Rostov, a semnat, împreună cu mitropolitul Agatanghel şi cu alţi ierarhi din regiunea Yaroslavl, o epistolă adresată mitropolitului Serghie pe 6 februarie 1928, în care ei declarau separarea lor de el până când [mitropolitul Serghie] va arăta pocăinţă pentru greşelile sale, nerecunoscând între timp nici un conducător al Bisericii în afară de mitropolitul Petru care fusese exilat.

În acest moment, Petrogradul devenise însuşi centrul protestului Bisericii împotriva lui Serghie, şi cu greu se putea găsi un suflet ortodox în fosta capitală care să nu fi fost neliniştit de întrebarea pe cine să urmeze. Mulţi au refuzat o vreme să se împărtăşească în vreo biserică, nesiguri de ale cui taine erau valide sau unde se găsea Biserica lui Hristos. După semnarea epistolei arhipăstorilor din Yaroslavl, mitropolitul Iosif a păşit curajos în lupta pentru Biserică şi a dat binecuvântare clerului şi credincioşilor din Petrograd să-i urmeze exemplul de a se separa de Serghie, oferind călăuzirea şi grija sa duhovnicească acestei mişcări şi încredinţând ocârmuirea Eparhiei de Petrograd vicarului său anti-serghianist făţiş, Episcopul Dimitrie al Gdovului. Binecuvântând „buna hotărâre a râvnitorilor pentru adevărul lui Hristos”, el s-a rugat „ca Domnul să ne păzească pe toţi în conglăsuire şi sfântă statornicie a duhului în noua încercare prin care trece Biserica”.

Dar împotriva armelor duhovniceşti ale ostaşilor lui Hristos, cel rău adunase toate forţele primului regim satanist din lume. Interdicţiile impuse de mitropolitul Serghie erau semnalul pentru Poliţia Politică Sovietică să aresteze şi să exileze episcopii protestatari; nici măcar dintre cei care frecventau bisericile „legale” ale lui Serghie nu au fost cruţaţi mulţi de autorităţi, şi rezultatul principal al politicii „serghianismului” – pentru a cita cuvintele, născute dintr-o experienţă amară, folosite 40 ani mai târziu în URSS de Boris Talantov – era acela că „acţiunile mitropolitului Serghie nu salvau nimic altceva decât propria lui piele”.

O noapte întunecată de suferinţă ispăşitoare s-a aşternut peste pământul şi credincioşii ruşi. „Serghianismul” însuşi a fost respins de credincioşi deoarece – din nou, în cuvintele lui Talantov – „la începutul celui de-al doilea război mondial … majoritatea bisericilor care au rămas nu l-au recunoscut pe mitropolitul Serghie”. Din cei mai mult de 100 episcopi cunoscuţi a fi încă în viaţă în 1943, Serghie nu a putut găsi decât 18 (şi unii dintre aceştia erau proaspăt hirotoniţi) pentru a-l alege „patriarh” în acel an.

Mitropolitul Iosif, prin cuvintele şi faptele sale hotărâte şi prin poziţia sa ca unul din substituţii Locum Tenens al tronului patriarhal, a devenit conducătorul faptic al mişcării separatiste, acţionând în numele locţiitorului exilat, mitropolitul Petru, a cărui atitudine anti-serghianistă nu trebuia să devină cunoscută pentru o vreme. Atât de puternice erau influenţa şi exemplul mitropolitului Iosif, încât toţi cei care l-au urmat au ajuns să fie numiţi „iosifiţi”, şi până astăzi toţi cei care apără Patriarhia Moscovei serghianistă se referă la această mişcare a râvnitorilor pentru Ortodoxie ca fiind „schisma iosifită”.

Erau „serghianişti” la acea vreme, precum sunt şi astăzi, care, chiar în timp ce admit că cele mai bune elemente din cler şi dintre credincioşi au trecut de partea „iosifiţilor”, îi acuză şi îi condamnă pentru „mândria” lor de a crede că ei reprezentau adevărată Biserică Ortodoxă a Rusiei. Este adevărat că afirmaţiile mitropolitului Iosif sunt extrem de sincere, absolut necompromiţătoare în principiu şi necruţătoare faţă de persoane. Dar cei care găsesc „mândrie” în astfel de cuvinte sunt probabil pur şi simplu în necunoştinţă de cauză de urgenţa critică a chestiunilor implicate. Când Biserica este trădată şi credincioşii duşi pe căi greşite, nu este vreme de complimente şi „dialoguri” politicoase, nici de a aşeza ,,înţelegerea” mai presus de adevăr. Pentru sufletele curajoase, cunoaşterea faptului că orice cuvânt poate aduce închisoarea şi moartea doar sporeşte îndrăzneala de a spune adevărul fără cosmetizări. Şi aşa a fost întotdeauna în Biserica lui Hristos; apărătorii ei neînfricaţi sunt lăudaţi ca luptători în cântările de cinstire ale Bisericii.

În mod semnificativ, polemica dreaptă a mitropolitului Iosif şi a urmaşilor săi a reapărut în Uniunea Sovietică contemporană în scrierile lui Boris Talantov şi ale altor critici făţişi ai ierarhiei serghianiste. În comparaţie cu acestea, criticile serghianismului din diaspora rusă sunt destul de blânde şi înţelegătoare.

 

Mitropolitul Iosif însuşi a fost foarte curând arestat şi trimis în exil în Asia Centrală. Chiar în exil şi în închisoare, autorităţile persecutau religia şi interziceau slujbele religioase, şi astfel pe tot pământul rus, acest unic lagăr de concentrare vast, în perioada de după 1927, ,,iosifiţii” au fost transformaţi într-o Biserică din catacombe. Toată măsura faptelor eroice şi suferinţelor acestei Biserici se va vădi doar în Ziua Domnului. Dar chiar înainte de acea vreme dorită cu înflăcărare, este cu putinţă a întrezări câteva fragmente mici din istoria ei. Următoarea relatare la prima mână a fost scrisă de către Natalia V. Urusova, care a reuşit să fugă din Uniunea Sovietică în timpul celui de-al doilea război mondial şi a murit în 1968 în New York.

 

„În august 1936, în Alma Ata (Asia Centrală) locuia arhimandritul Arsenie, la acea vreme relativ tânăr. De la el am aflat pentru prima oară că există o Biserică în catacombă, secretă, condusă de Mitropolitul Iosif al Petrogradului şi organizată de el cu binecuvântarea Mitropolitului Petru de Krutiţk, cu care el, pe când se afla în exil în Chemkent, la 100 mile de Alma Ata, a ţinut legătura în taină tot timpul. Arhimandritul Arsenie fusese hirotonit de către mitropolit şi avusese bucuria de a-l susţine material, câştigându-şi existenţa din confecţionarea de tot felul de manechine şi articole mici pentru muzee. El a avut o biserică sub pământ, în adâncime, în care slujeau el şi mitropolitul Iosif. Mitropolitul a sfinţit-o de asemenea, în taină, într-una din rarele sale vizite în Alma Ata. Părintele Arsenie reuşise să sape această biserică cu eforturi mari şi îndelungi.

Noi îl respectam foarte mult pe arhimandritul Arsenie, cu atât mai mult pentru că era iubit de mitropolitul Iosif şi prin el noi puteam fi în legătură cu cel din urmă. În acea perioadă, mitropolitul locuia în Chemkent. Înainte de aceasta, încă de la începutul exilului său, el locuise în orăşelul Aulieta, unde nu i se permisese să locuiască într-o cameră, ci fusese plasat într-un grajd cu animale de fermă, patul său fiind separat de ele printr-un gard de araci.

Biserica săpată în pământ era sub apartamentul arhimandritului Arsenie. Intrarea era o trapă, acoperită cu un covor. Capacul se dădea la o parte, şi sub el era o scară către beci. Într-un colţ al beciului era o intrare în pământ, care era acoperită cu pietre. Pietrele se dădeau la o parte şi, aplecându-te cu totul, trebuia să te târăşti trei paşi înainte şi acolo era intrarea în mica biserică. Acolo erau multe icoane şi candelele ardeau. Mitropolitul Iosif era foarte înalt, şi cu toate acestea în prezenţa mea a venit de două ori aici în taină şi a intrat în această biserică.

Această biserică îţi dădea o stare deosebită a minţii şi sufletului, dar nu ascund faptul că frica de a fi descoperiţi în timpul slujbelor, îndeosebi noaptea, era greu de stăpânit. Când câinele mare aflat în lanţ începea să latre în curte – chiar dacă lătratul era înăbuşit, se auzea sub pământ –, atunci toată lumea se aştepta să audă strigătul şi lovitura în uşă a GPU-ului. Anul 1936 şi până în septembrie 1937, totul a fost în ordine. Fiul meu cânta aici împreună cu o monahie. Pe 26 august, mitropolitul Iosif a venit şi ne-a onorat cu vizita sa de ziua numelui meu.

Ce om al rugăciunii, minunat, smerit, de neclintit ! Aceste trăsături se răsfrângeau pe chipul şi în ochii săi ca într-o oglindă. Foarte înalt, cu o barbă albă mare şi un chip extraordinar de blând, el îi atrăgea pe toţi şi îi făcea să nu-şi dorească decât să nu se mai despartă niciodată de el. Veşmintele sale monahale erau acoperite, la fel părul său; altfel ar fi fost arestat imediat chiar pe stradă, deoarece era supravegheat şi nu avea dreptul să călătorească. El însuşi a spus că patriarhul Tihon i-a oferit, chiar după alegerea sa, să-l desemneze cel dintâi înlocuitor al său. Dintr-un motiv oarecare însă, acest fapt nu fusese notat nicăieri în istoria instituirii Locum Tenens. El l-a recunoscut pe Mitropolitul Petru de Krutiţk ca fiind conducătorul legitim al Bisericii, şi până la arestarea acestuia în septembrie 1937, a ţinut legătura în taină cu el, chiar şi atunci când pretutindeni circulau zvonuri că mitropolitul Petru murise.

Mitropolitul Iosif a stat la ceai cu noi mai mult de o oră. În ce priveşte exilul său de aproape 10 ani, el spunea că a fost extrem de greu. Trăise într-o cocină de porci într-un şopron, dormind pe scânduri despărţite de porci prin câţiva araci. În aceste condiţii, el îndurase frigul şi căldura, tot soiul de vreme şi aerul înăbuşitor. Odată, un şarpe, ţinându-se de un stâlp din acoperişul său, se lăsase în jos chiar deasupra capului său. Aceste condiţii de viaţă erau în mod evident cauza bolii sale. Uneori suferea cumplit din cauza unui ulcer intestinal, sau probabil avea un fel de tumoare internă, poate canceroasă, şi urma un regim pe care arhimandritul Arsenie îl ajuta să-l ţină. Suferea toate ca un drept, şi dacă vorbea despre persecuţiile sale, era numai fiindcă ne aminteam cu toţi de cruzimile GPU.

Părintele Arsenie a vorbit aici despre o formă de tortură şi batjocură. ‘Când ei ne-au dus prin Siberia, era un ger cumplit. În tren exista un vagon-cadă. Ei ne-au mânat, complet goi, prin vagoane către cadă. Ne-am înmuiat bucuroşi în apa fierbinte şi ne-am încălzit puţin, deoarece vagoanele însele erau aproape neîncălzite. Fără să ne dea nimic cu care să ne ştergem, cu capetele ude, ne-au mânat înapoi. Pe platforma de metal dintre vagoane, ei ne opreau în mod deliberat, şi picioarele noastre ude se lipeau imediat de metal. La comanda să înaintăm, ne smulgeam cu sânge tălpile îngheţate ale picioarelor’.

A doua zi, după ce a stat peste noapte cu părintele Arsenie, mitropolitul s-a întors la locul său. Acum trăia în circumstanţe diferite. După mulţi ani i s-a permis să-şi caute un apartament în Chemkent. Arhimandritul Arsenie aranjase un apartament pentru el pentru a trăi în linişte, se îngrijea de hrana sa, nu numai ca aceasta să fie suficientă, ci de asemenea să ţină regimul său. Întâi o ţiteră şi apoi o armonică au fost obţinute pentru el, care erau o bucurie pentru mitropolit, care era un bun muzician. El punea psalmii pe note şi îi cânta.

Pe 23 septembrie 1937, pretutindeni în vecinătatea Alma Atei, în întreg Kazahstanul, toţi clericii bisericilor iosifite din catacombe au fost arestaţi, după ce trecuseră anii de exil, pentru că au refuzat să recunoască bisericile sovietice. Toţi au fost condamnaţi la încă 10 ani fără drept de corespondenţă şi, aşa cum am descoperit mai târziu, mitropolitul Iosif se afla şi el printre ei. Arhimandritul Arsenie a fost şi el arestat. După arestarea fiului meu, care era lângă mine, am alergat la părintele Arsenie chiar în zori, şi ajungând la casa lui am văzut un automobil şi membri GPU intrând la el. Din fericire, ei nu m-au văzut pe mine. Biserica din catacombe a părintelui Arsenie a fost descoperită. Din lipsă de precauţie, el a dezvăluit odată taina sa unui om în vârstă, respectabil în aparenţă, care s-a dovedit a fi un agent GPU.

La întoarcerea mea în Moscova după cei 3 ani de exil voluntar împreună cu fiul meu, am aflat foarte curând de existenţa şi aici a bisericilor iosifite secrete – adică nu biserici, ci slujbe în camere secrete, unde uneori se adunau 20-25 oameni. Slujba era făcută în şoaptă, cu controlul strict al credincioşilor pentru a evita posibilitatea trădării. Oamenii veneau de obicei în zori potrivit unui semnal hotărât. De cele mai multe ori, ei băteau uşor în burlanul de lângă o fereastră, unde cineva stătea şi asculta.

Până la sosirea nemţilor în Mozaisk în 1941, am trăit în pace în acest oraş şi am mers la slujbele din catacombe în Moscova”.

Mitropolitul Iosif al Petrogradului

 

La sfârşitul anului 1938, mitropolitul Iosif a fost executat prin împuşcare de un pluton pentru „crima” de a-i fi încurajat pe preoţii călători. Cu ani în urmă, el se pregătise duhovniceşte, ca să spunem aşa, pentru aceasta, pentru propria mucenicie. El scria în Jurnalul unui monah, într-un fragment publicat în septembrie 1905:

Iubiţi pre vrăjmaşii voştri (Luca 6, 35). A spune aceasta e uşor, dar cât este de dificil s-o faci. Acest lucru este mult mai înalt decât doar a-ţi iubi aproapele. Este biruinţa supremă a dragostei, adevărata sa esenţă şi cea mai superbă expresie … Pentru ca inima cuiva să poată fi înflăcărată de dragoste faţă de vrăjmaşul său, trebuie să existe o stare a sufletului dată de har, specială, o acordare cerească aparte a inimii; trebuie să existe acea însuşire inexprimabilă şi de nedescris care a umplut cu prisosinţă sufletul celui dintâi mucenic Ştefan când el, fiind lovit cu pietre, cu faţa strălucind ca a unui înger, se ruga pentru ucigaşii săi: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta (Faptele Apostolilor 7, 60). O, în acest mare moment pentru el, ce puţin loc şi-au găsit în el toate cele pământeşti din jurul lui ! Ce erau călăii pentru el ? Înaintea lui erau cerurile deschise, Fiul lui Dumnezeu de-a dreapta Tatălui; slava cerească s-a revărsat în sufletul său şi a pus stăpânire pe el întru totul cu un extaz de neînţeles, iar călăii cu toată răutatea lor jalnică nu numai că nu au putut împiedica aceasta, dar chiar au ajutat; în acest moment, ei erau chiar, ca să spunem aşa, binefăcătorii lui, grăbindu-i despărţirea de trup şi cufundarea totală a sufletului său în aceste oceane de extaz şi binecuvântare cereşti … În această clipă minunată, putea oare pătimitorul chinuit să strige în orice alt chip decât cu glasul biruinţei supreme a dragostei pentru vrăjmaşii săi ?!”

Pilda acestui neînfricat mărturisitor şi atlet al Bisericii lui Hristos nu a fost în van. După patriarhul Tihon însuşi, numele mitropolitului Iosif iese în evidenţă ca un simbol al integrităţii şi autenticităţii ortodoxiei Bisericii Ruse. Chiar după o jumătate de veac de persecuţii, teroare şi trădare, adevărata Biserică Ortodoxă a Rusiei, deşi ascunsă, nu fusese biruită. Astăzi, această Biserică din catacombe poate fi numită în mod corect Biserica „tihoniţilor” sau Biserica „iosifiţilor”; dar, cel mai exact, ea este cunoscută, până şi autorităţilor sovietice, ca „Adevărata Biserică Ortodoxă”. În următoarea descriere sovietică, luată din Dicţionarul ateului (Moscova, a doua ediţie, 1966) – un ghid practic pentru agitatorii anti-religioşi –, se poate vedea, dincolo de exagerările şi născocirile minţii sovietice, adevărata şi mărturisitoarea Biserică ortodoxă a Rusiei de astăzi. În această relatare, se poate observa că sovieticii înşişi sunt conştienţi de continuitatea istorică; deoarece ei datează începutul „Adevăratei Biserici Ortodoxe” în anii 1922-1926, adică în vremea patriarhului Tihon şi urmaşilor săi; în timp ce „serghianiştii”, aşa cum nota în mod clar Izvestia în 1927, îşi au originile în Biserica Vie din aceeaşi perioadă:

 

„ADEVĂRATA BISERICĂ ORTODOXĂ (ABO): O sectă ortodoxo-monarhistă, apărută în anii 1922-1926, care s-a organizat în 1927, când mitropolitul Serghie a proclamat principiile unei relaţii loiale faţă de autoritatea sovietică. Elemente monarhiste, unite în jurul Mitropolitului Iosif (Petrovici) de Leningrad, sau IOSIFIŢII, au înfiinţat în 1928 un centru de conducere al ABO şi au unit toate grupările şi elementele care se manifestaseră împotriva ordinii sovietice. În ţară, ABO avea susţinători printre chiaburi şi împreună cu alte elemente anti-sovietice s-a manifestat împotriva colectivizării şi a organizat acte teroriste împotriva Partidului şi activităţilor sovietice, revolte etc. Avea sub îndrumare în sate o mulţime de monahi şi monahii, care umblau prin ţară răspândind idei anti-sovietice. ABO a fost o organizaţie monarhist-rebelă considerabil ramificată. În alcătuirea ei erau 613 preoţi şi monahi, 416 chiaburi, 70 foşti funcţionari şi ofiţeri ţarişti. Cei mai fanatici membri, femeile nebune, trecând drept proorociţe, sfinte, tămăduitoare, membre ale familiei imperiale, răspândeau idei monarhiste, conduceau propaganda împotriva conducerii Bisericii Ortodoxe, îndemnau poporul să nu se supună legilor sovietice.

Caracteristici de bază ale sectei: (1) respingerea Bisericii Ortodoxe condusă de patriarh ca fiind ‘vândută lui antihrist’, lumii; (2) recunoaşterea ca fiind canonici doar a acelor clerici care fuseseră hirotoniţi de urmaşii lui Tihon; (3) acceptarea riturilor ortodoxe; (4) propaganda aproprierii ‘sfârşitului lumii’; (5) cultul membrilor familiei imperiale Romanov: portretele lor sunt păstrate ca obiecte sfinte, şi credincioşii în secret se prosternează în faţa lor; (6) asumarea numelor ţarilor şi rudelor lor de către liderii sectei; (7) păstrarea şi răspândirea literaturii monarhiste contra-revoluţionare; (8) înfiinţarea bisericilor din catacombe şi a mânăstirilor în case. Instituţia preoţiei este păstrată, dar în multe locuri anumite rituri sunt săvârşite de credincioşi de rând. În marile sărbători religioase, membrii acestei secte se adună la aşa-numitele surse (lacuri, izvoare şi altele asemenea), unde propaganda este condusă de diferite soiuri de înainte-văzători, prezicători, oameni nebuni, sfinţi nebuni, care se bucură de o cinste aparte în rândul sectei. Străduindu-se să-i îngrădească pe membrii sectei de influenţa realităţii sovietice, liderii sectei, pentru a-i înspăimânta pe credincioşi, se folosesc de mitul lui antihrist, care domneşte în lume după cum se crede din 1917. Ca să nu cadă în mrejele lui, creştinii trebuie să ducă o formă de viaţă pustnicească, să-şi petreacă tot timpul liber în rugăciune, să nu ia parte la viaţa publică”.

 

Presa sovietică din anii recenţi a dat dovezi ample ale existenţei acestei Adevărate Biserici Ortodoxe. Existenţa ei este ilegală, şi membrii ei sunt trataţi ca nişte criminali de către regim. În mod inevitabil, principiul ei de ocârmuire trebuie să fie învăţătura dată de mitropolitul Iosif urmaşilor săi în 1927: „Ocârmuiţi-vă în mod independent”; şi membrii ei sunt în primul rând, aşa cum prevăzuse, „nu numai episcopii şi arhipreoţii, ci muritorii cei mai simpli”.

Existenţa acestei Biserici din catacombe astăzi este cu adevărat un semn pentru Ortodoxia lumii: epoca măreţiei Ortodoxiei a trecut; ultima epocă a catacombelor este în mijlocul nostru. În Rusia acest adevăr este mai mult decât evident; printre numeroasele ei dovezi, probabil cea mai izbitoare este istoria Bisericii Hristos Mântuitorul din Moscova. Odinioară o biserică magnifică, un monument al păstrării pământului rus de către Dumnezeu în 1812 şi un simbol vizibil al credinţei întregului popor, ea a fost distrusă în întregime de sovietici, şi până astăzi nu s-a construit nimic pe locul ei, şi rămâne un spaţiu gol mare în centrul capitalei ateismului mondial[3]. O mărturie surprinzătoare a însemnătăţii sale pentru poporul rus chiar astăzi poate fi găsită într-o nuvelă scurtă, Izbăvirea (Iskuplenie), de scriitorul sovietic Iuli Daniel; deşi el însuşi necredincios, observaţiile sale ating ceva foarte profund din viaţa sovietică.

„L-am întâlnit pe Mişka Lurie la staţia de metrou Sala Sovieticilor în apropiere de gardul de scândură ce înconjoară excavaţia. Interesant: vor construi ceva aici, sau va rămâne aşa acest gol ca un monument al demolării Bisericii Hristos Mântuitorul ? Câţi ani au stat aceste scânduri aici, cu afişe lipite pe ele. ‘Mişka, când au demolat biserica ?’ ‘Ce biserică ? … O, au demolat-o în ’34 …’ Acum 29 ani au demolat biserica. În ciuda proverbului, locul sfânt este gol. Desigur, nu discut, nu sunt de nici un folos bisericile, câtuşi de puţin; ele sunt monumente arhitecturale, nu mai mult; dar este totuna … L-au demolat pe Dumnezeu, şi unda de şoc de la explozie l-a rănit pe om, i-a produs o contuzie. Surzenie, muţenie … Puroiul curge de sub pansament, de sub articolele despre umanism”. (Autorul este acum în închisoare.)

Chiar aşa, cel care caută biserica în Uniunea Sovietică găseşte astăzi o gaură în pământ, o rană adâncă a poporului ortodox rus care nu este ascunsă defel de faţada falsă a Patriarhiei Moscovei. Dar în lumea liberă situaţia este diferită ? Aici apostazia de bunăvoie, renovaţionismul şi erezia au avut aproape aceleaşi rezultate precum constrângerea regimului ateu în URSS. În spatele faţadei strălucitoare a aproape tuturor Bisericilor ortodoxe libere, cu victoriile lor „ecumeniste”, este o gaură mare în pământ, tot abisul diferenţei care există între apostaţii „oficiali” şi „simplii muritori”: rămăşiţa mântuitoare a credincioşilor ortodocşi ai multor naţiuni. Chiar acum, aceşti credincioşi sunt conduşi în catacombele voluntare ale îngrădirii de ereziarhii ecumenişti, adunându-se în jurul puţinilor episcopi ortodocşi adevăraţi care au rămas. Astfel, Capul dumnezeiesc al Bisericii îi pregăteşte pentru încercările mai mari care par să le stea înainte. Proorocia sfântului şi înainte-văzătorului stareţ Ignatie din Harbin, făcută în urmă cu 30 ani, nu mai pare îndepărtată: „Ceea ce a început în Rusia, se va termina în America”.

Dar dacă astfel de vremuri teribile vin cu adevărat peste noi, până şi America ortodoxă – atât de slabă, atât de lipsită de experienţă, atât de naivă – are tot ceea ce este necesar pentru a face faţă acestor vremuri în exemplul mitropolitului Iosif şi al adevăraţilor creştini ortodocşi din primul pământ pentru a trăi jugul înfricoşător al ateismului satanic.

Sfinte Sfinţite Noule Mucenice Iosif şi toţi Noii Mucenici ai jugului comunist, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi !

 

* * *

 

Epistolele Mitropolitului Iosif al Petrogradului

 

Iată principalele epistole care au ajuns până la noi de la cel dintâi

conducător al Bisericii din Catacombe, care demonstrează poziţia sa

neînfricată împotriva serghianismului chiar de la apariţia lui

 

Schisma serghianistă din 1927

Rezoluţie asupra raportului vicarilor Petrogradului

Document din 23 decembrie 1927

Pentru a condamna şi contracara ultimele acţiuni ale mitropolitului Serghie, care sunt contrare duhului şi binelui Sfintei Biserici a lui Hristos, în condiţiile actuale noi nu avem alte mijloace în afară de o îndepărtare decisivă de el şi o ignorare a poruncilor lui. Fie ca aceste porunci să fie acceptate de acum încolo doar de hârtia pe care sunt scrise, care tolerează orice, şi de aerul nesimţitor care conţine orice, dar nu de sufletele vii ale fiilor credincioşi ai Bisericii lui Hristos.

Separându-ne de mitropolitul Serghie şi de actele sale, noi nu ne separăm de întâistătătorul nostru legitim, mitropolitul Petru, nici de Sinodul – care se va întruni cândva în viitor – acelor ierarhi ortodocşi care au rămas credincioşi. Fie ca acest Sinod, singurul nostru judecător competent, să nu ne socotească atunci vinovaţi pentru îndrăzneala noastră. Fie ca el să ne judece, nu ca dispreţuitori ai sfintelor canoane ale Părinţilor, ci doar ca temându-ne de a nu le încălca. Chiar dacă noi am greşit, am greşit în mod sincer, din râvnă pentru curăţia Ortodoxiei în actuala perioadă nefastă. Şi dacă ne dovedim vinovaţi, atunci fie ca noi să fim îndeosebi vrednici de bunăvoinţă, şi nu de caterisire.

Şi astfel, chiar dacă toţi păstorii ne vor părăsi, fie ca Păstorul Ceresc să nu ne părăsească, potrivit făgăduinţei Sale credincioase de a rămâne în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor.

 

Apel către credincioşii din Petrograd

Document de la începutul anului 1928, scris din Rostov

Arhipăstorii provinciei ecleziastice Yaroslavl – Mitropolitul Agatanghel de Yaroslavl, Arhiepiscopul Serafim de Uglich, anterior înlocuitor al Locum Tenens patriarhal, Arhiepiscopul Varlaam, fost de Pskov, acum conducând vicariatul Daşedovski al Eparhiei Yaroslavl, şi Episcopul Evghenie al Rostovului – au declarat într-un document special separarea lor de mitropolitul Serghie şi ocârmuirea lor independentă de acum încolo a turmelor încredinţate lor de Dumnezeu. Acest document, semnat pe 27 ianuarie (9 februarie), a fost determinat într-o asemenea măsură de condiţiile vremurilor şi atitudinea maselor de credincioşi, şi această separare este atât de bine întemeiată, încât eu, locuind în regiunea Yaroslavl, am luat parte la această întâlnire şi am adăugat propria semnătură pe el.

Prin urmare, de acum înainte, toate poruncile mitropolitului Serghie nu au autoritate pentru noi. Aceasta îmi dă temeiuri să protestez din nou faţă de îndepărtarea mea ilegală de turma din Leningrad şi să solicit o decizie corectă din punct de vedere canonic cu privire la această chestiune la o judecată adecvată de către episcopii ortodocşi. Şi până la o astfel de decizie, consider că nu am dreptul să las turma încredinţată mie (în sensul canonului 16 al Sinodului I-II) [pradă] toanelor arbitrare ale administratorilor Bisericii care nu au încrederea noastră: şi înaintea Domnului Dumnezeu şi a conştiinţei mele, eu îmi asum obligaţia de a lua măsuri pentru liniştirea turmei mele tulburate şi agitate. În acest scop, le cer în primul rând episcopilor mei vicari să slujească turma din Leningrad în acord cu mine. Prea Sfinţitului Dimitrie, episcop al Gdovului, îi transfer conducerea temporară a Eparhiei Leningradului. Prea Sfinţitului Grigorie îi cer, de asemenea, să continue să slujească în Lavra Sfântul Alexandru Nevski ca înlocuitor al meu, în acord cu mine.

Chemând binecuvântarea lui Dumnezeu peste păstori şi peste toţi credincioşii, vă cer şi vă implor să vă încredeţi în conducerea noastră şi în purtarea de grijă arhipăstorească, continuând în pace şi în linişte lucrarea rugăciunii, mântuirea sufletului şi slujba dumnezeiască, supunându-vă cu smerenie autorităţii civile, care pentru moment nu a găsit cu putinţă să permită nevredniciei mele să intru în comuniune directă de rugăciune cu turma încredinţată mie. Deşi sunt departe, voi fi în aducere aminte neîncetată în rugăciune şi în purtare de grijă faţă de voi, cerând ca numele meu să fie pomenit la slujbele dumnezeieşti în modul obişnuit. Fie ca Domnul să audă plângerea noastră comună, şi fie ca El să binecuvânteze cu pace şi linişte Biserica noastră mult-pătimitoare.

 

Epistolă către un arhimandrit din Petrograd (1928)

Preaiubite părinte,

Până de curând am crezut că disputa mea cu mitropolitul Serghie s-a încheiat şi că, refuzând să mă dedic politicii crude, intrigilor şi urmăririi duşmanilor şi trădătorilor Bisericii, aş fi putut să mă retrag în pace, dedicându-mă de bunăvoie protestului şi războiului împotriva acestei politici murdare şi a samavolniciei. Şi am fost în întregime sincer când am crezut şi am spus că „nu încep nici un fel de schismă”, şi mă voi supune pedepsei necinstite [luată] împotriva mea – în totalitate până la oprire de la slujire şi excomunicare – nădăjduind doar în dreptatea lui Dumnezeu.

Dar s-a dovedit că viaţa bisericească nu stă la temperatura de îngheţ, ci clocoteşte şi face spume peste temperatura normală de fierbere. „Cazul meu minor” s-a dovedit curând a fi doar o mică parte al unei asemenea samavolnicii monstruoase, linguşeală omenească şi trădare a Bisericii pentru interesele ateismului şi pentru distrugerea acestei Biserici, încât nu mi-a rămas, de acum înainte, decât să mă minunez nu numai de propria linişte sufletească şi răbdare, ci şi de indiferenţa şi orbirea celor care încă mai cred că cei care au permis şi au făcut acest lucru hidos fac lucrarea lui Dumnezeu, „salvează” Biserica, o cârmuiesc şi nu o vatămă cu brutalitate, bătându-şi joc de ea, numărându-se printre duşmanii ei, tăindu-se de la trupul ei – fiindcă nu ei sunt cei care taie din Trup pe cei care nu mai pot îndura această bacanală, această constrângere neîndurătoare şi politică hidos de blasfematoare.

Poate că aş fi putut suporta chiar aceasta. Aş fi putut presupune că nu era treaba mea, exact aşa cum problema mea de acum nu este a ta. Dar, preaiubite părinte, pe neaşteptate, cu o suferinţă aparte, am început să mă simt răspunzător într-un grad semnificativ pentru nenorocirea Bisericii. La urma urmei, după cum ştii, eu sunt unul dintre înlocuitorii Locum Tenens patriarhal, care are datoria de a pătimi nu numai pentru a lua locul predecesorului meu arestat, ci şi de a fi pentru el, chiar atunci când este liber, o precauţie, gata să-i ia locul în caz că el va cădea duhovniceşte. Negreşit, o astfel de cădere duhovnicească ar trebui să fie, în condiţiile normale ale vieţii bisericeşti, însoţită de o judecată şi o hotărâre sinodală. Dar ce fel de judecată şi hotărâre sinodală sunt posibile acum, în condiţiile actuale ? Şi prin ce fel de judecată şi hotărâre sinodală mi s-a aplicat mie o pedeapsă care este admisibilă potrivit canoanelor doar pentru un păcat grav al meu ? Din care motiv, cerând judecată şi hotărâre sinodală într-un caz, permiţi absenţa lor în alt caz ?

Un astfel de motiv nu poate fi decât material pentru un capitol despre neconcordanţe într-un manual de logică. Dar aşteaptă; va veni vremea, nădăjduim noi, când noi vom vorbi despre toate acestea de asemenea la o judecată. Şi este încă o mare întrebare cu privire la cine va fi atunci mai acuzat. Dar pentru moment, lucrurile stau astfel: noi nu vom lăsa Biserica la mila trădătorilor şi politicienilor murdari şi agenţilor ateismului şi distrugerii. Şi prin acest protest noi nu ne tăiem din Trupul ei, ci îi tăiem pe ei de la noi şi spunem cu îndrăzneală: nu numai că noi nu am plecat, nu plecăm, şi nu vom pleca niciodată din sânul adevăratei Biserici Ortodoxe, ci pe cei care nu sunt cu noi şi pentru noi, ci împotriva noastră, îi considerăm duşmanii, trădătorii şi ucigaşii ei. Nu noi suntem cei care plecăm în schismă nesupunându-ne mitropolitului Serghie, ci mai curând voi, cei care sunteţi supuşi lui, mergeţi împreună cu el în prăpastia condamnării Bisericii. Facem apel la voi să vă întăriţi puterile pentru bătălia pentru independenţa Bisericii, dar în nici un caz în modul pe care-l credeţi necesar: nu prin înţelegerea cu subjugătorii acestei Biserici şi ucigaşii sfintei sale independenţe, care se manifestă acum prin sfânta sa dreptate, ci mai degrabă printr-un protest puternic şi decisiv împotriva oricărei consimţiri, împotriva compromisurilor ipocrite şi mincinoase şi împotriva trădării intereselor ei în faţa intereselor satanismului nelegiuit şi a războiului amarnic împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Nu vedeţi oare în dilema voastră contradicţia şi neconcordanţa, care nu sunt compatibile cu nimic ? Vei spune: „Ne veţi lua ascultarea noastră faţă de voi plecând în schismă, sau, supunându-vă mitropolitului Serghie, veţi întări puterile noastre pentru lupta pentru independenţa Sfintei Biserici ?” Eu plec în schismă ?! Supunerea faţă de Serghie este o luptă pentru independenţa Bisericii ?! Dragul meu ! Orice bătrânică din Leningrad va refuza să asculte aceasta !

Poate, nu contest, ,,sunt mai mulţi ca tine, în prezent, decât ca noi”. Şi se presupune că „marea masă nu este de partea mea”, precum spui. Dar eu nu mă voi considera niciodată schismatic, chiar dacă ar fi să rămân absolut singur, aşa cum a fost odinioară unul din sfinţii mărturisitori. Problema nu este nicidecum una a cantităţii, să nu uiţi aceasta nici o clipă: Când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ? (Luca 18, 8). Şi poate că ultimii „rebeli” împotriva trădătorilor Bisericii şi a complicilor ruinării ei vor fi, nu episcopi şi arhipreoţi, ci cei mai simpli oameni de rând, tot aşa cum lângă Crucea lui Hristos ultimul Lui suspin de suferinţă a fost auzit de câteva suflete simple care erau aproape de El.

Aşadar, dragă părinte, nu mă judeca aspru, mai ales cu ajutorul lui Balsamon al tău. Eu socotesc că el este foarte departe de a fi acelaşi lucru [cu faptul] că înşişi autorii sfintelor canoane au scris într-un sens uşor de înţeles pentru oricine chiar fără comentarii, şi că în orice caz acest Balsamon nu poate constitui un comentariu cu autoritate şi fidel al circumstanţelor noastre, care nu au fost prevăzute defel de comentarii şi canoane.

Nu mă judeca atât de aspru, şi înţelege în mod clar următoarele:

  1. Eu nu sunt câtuşi de puţin schismatic, şi nu chem la o schismă, ci la curăţirea Bisericii de cei care au semănat adevărata schismă şi au provocat-o.
  2. A arăta altuia erorile şi greşelile sale nu este schismă, ci, pentru a spune simplu, înseamnă a pune ham unui cal neînfrânat.
  3. Refuzul de a accepta mustrările şi instrucţiunile sănătoase este în realitate o schismă şi o călcare în picioare a adevărului.
  4. În clădirea vieţii bisericeşti, participanţi nu sunt doar cei aflaţi la conducere, ci întregul trup al Bisericii, şi un schismatic este acela care îşi asumă drepturi care depăşesc autoritatea sa şi în numele Bisericii îşi permite să spună ceea ce nu este împărtăşit de colegii săi.
  5. Mitropolitul Serghie s-a arătat a fi un astfel de schismatic, deoarece el şi-a depăşit cu mult atribuţiile şi a respins şi a dispreţuit glasul multor ierarhi, în mijlocul cărora a fost păstrat adevărul curat.

Tu remarci întâmplător că printre căile către adevăr, „Hristos ne-a arătat o nouă cale: să ne iubim unii pe alţii”. Despre aceasta, doar îţi amintesc, părinte, concluzia minunată a mitropolitului Filaret din predica sa despre iubirea duşmanilor: „Aşadar, dispreţuiţi pe vrăjmaşii lui Dumnezeu, loviţi duşmanii patriei mamă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri ! Amin” (Vol. I, p. 285. A se vedea de asemenea Apostolul iubirii, II Ioan 1, 10-11).

Apărătorii lui Serghie spun că, potrivit canoanelor, este permis a te separa de un episcop doar pentru erezia care a fost condamnată de un sinod. Împotriva acestui argument se poate răspunde că faptele mitropolitului Serghie pot fi încadrate destul de bine şi în această categorie, dacă cineva are în vedere o încălcare atât de vădită de către el a libertăţii şi demnităţii Bisericii, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Dar dincolo de aceasta, canoanele însele nu au putut prevedea multe lucruri. Şi poate cineva să conteste faptul că este chiar mai rău şi mai vătămător decât orice erezie ca cineva să înfigă un cuţit în însăşi inima Bisericii – libertatea şi demnitatea ei ? Ce este mai vătămător: un eretic sau un ucigaş (al Bisericii) ?

„Nici să lăsăm slobozenia câte puţin pierzând-o, pe care o au dăruit nouă cu sângele Său Domnul nostru Iisus Hristos, slobozitorul tuturor oamenilor” (Canonul 8 al celui de-al III-lea Sinod Ecumenic).

 

* * *

 

Arhiepiscopul Dimitrie al Gdovului şi preotul său, Nicolae Prozorov

Şi veţi cunoaşte adevărul,

şi adevărul vă va slobozi pre voi

(Ioan 8, 32)

Fiu al lui Gavriil Liubimov, viitorul ierarh mucenic Dimitrie era originar din Petersburg. A absolvit Academia Teologică din Petersburg în 1883 şi a fost numit psalt la biserica rusă din Stuttgart. În următorul an el preda la Şcoala Teologică din Rostov. În 1886, el a fost hirotonit preot şi a fost numit la Biserica Sfântul Mihail din Oranienbaum, şi 2 ani mai târziu a fost transferat în Sankt Petersburg la biserica parohială mare a Acoperământului Maicii Domnului, unde a slujit mai mult de 30 ani. Această biserică susţinea o mare varietate de activităţi caritabile: conducea un orfelinat, aziluri de bătrâni, şcoli etc. Se afla lângă piaţa Senniy într-un cartier care a fost făcut faimos de scrierile lui Dostoievski, unde se găseau săracii şi proscrişii societăţii. Părintele Dimitrie avea mare dragoste pentru oamenii săraci şi nenorociţi din această parohie, şi această dragoste şi ostenelile sale altruiste pentru ei îndreptăţeau perfect numele său Liubimov, „cel iubit”.

După Revoluţie, părintele Dimitrie a rămas văduv, dar vremurile de încercare ale Golgotei ruse nu au făcut să se clatine credinţa sa. Dimpotrivă, el a devenit un apărător înflăcărat al adevărului lui Hristos, acum ca episcop. Execuţia şocantă a Mitropolitului Veniamin de Petersburg în august 1922 a fost urmată de arestarea tuturor celor patru episcopi vicari ai săi, iar vechea capitală a rămas timp de 4 ani fără ierarh conducător. În 1926, Mitropolitul Petru de Krutiţk, el însuşi deja arestat, a numit ca succesor al mitropolitului mucenic Veniamin pe arhiepiscopul Iosif Petrovici, ridicându-l la rangul de mitropolit. Alţi doi episcopi au fost eliberaţi din închisoare, şi câteva hirotonii întru episcop au urmat imediat, una dintre ele fiind cea a părintelui Dimitrie. El a fost tuns monah purtând acelaşi nume, Dimitrie, dar cu un nou sfânt protector, şi a fost făcut vicar al eparhiei Petersburg.

Spre bucuria credincioşilor, în august 1926, noul mitropolit Iosif avea să sosească la scaunul său episcopal şi să slujească cu vicarii săi slujba de priveghere pentru praznicul patronului capitalei, Sfântul Alexandru Nevski. „Nu voi uita niciodată – scrie Alexie Rostov, un martor ocular al evenimentelor din această perioadă şi un membru al Bisericii din Catacombe timp de mulţi ani, care a oferit toate informaţiile următoare – acea slujbă a privegherii din 29 august în catedrala Lavrei Sfântul Alexandru Nevski, când şapte episcopi vicari au slujit cu mitropolitul Iosif. Acatistul a fost cântat de către toţi episcopii şi credincioşii cu o singură inimă şi un singur suflet înaintea icoanei Sfântului Alexandru care conţinea o părticică din moaştele sale. Nu mai avusesem o astfel de slujbă solemnă în Petrograd din 1917. Dar curând mari încercări aveau să ne înghită, pricinuite de declaraţia mitropolitului Serghie”.

Mitropolitul Iosif nu a recunoscut declaraţia şi a fost urmat de către episcopul Dimitrie şi un grup de episcopi, clerici şi mireni. Unul din preoţii din acest grup, un viitor împreună-mucenic cu episcopul Dimitrie, a fost înflăcăratul şi tânărul preot Nicolae Prozorov. După istorica Declaraţie de la Petrograd, mitropolitul Iosif, atunci deja exilat, l-a ridicat pe episcopul Dimitrie la rangul de arhiepiscop şi conducător temporar al eparhiei Petrograd. Drept urmare mitropolitul Serghie l-a pus pe arhiepiscopul Dimitrie sub interdicţie [de a sluji], şi în ukazul său legat de aceasta din 17 ianuarie 1928, el şi-a arătat lipsa de milă faţă de mărturisitorii adevăratei Ortodoxii, afirmând că pentru neascultare „Biserica noastră ameninţă cu excomunicare directă şi anatema, privându-i pe cei vinovaţi chiar de dreptul de a apela la o judecată sinodală”, spunând mai departe că „nici o taină nu poate fi primită de la ei, nici vreo slujbă particulară, deoarece oricine intră în comuniune ecleziastică cu cei excomunicaţi şi interzişi [opriţi de a sluji] şi se roagă cu ei, chiar acasă, este de asemenea declarat a fi excomunicat”.

Arhiepiscopul Dimitrie al Gdovului, pe vremea când era protoiereu în Petersburg

Arhiepiscopul Dimitrie, mergând fără teamă pe urmele mitropolitului Iosif, a refuzat să accepte acest decret sau oricare altul venind de la mitropolitul Serghie, recunoscând că prin ,,adaptarea la ateism”, el s-a plasat în schismă faţă de Biserica Rusă. GPU (poliţia secretă), căutând să sporească conflictul din sânul Bisericii, la început nu a luat nici o măsură împotriva „iosifiţilor”; dar curând, în 1928, a venit prima lovitură odată cu arestarea tânărului şi talentatului teolog, părintele profesor Teodor Andreev, care după ce a pătimit în închisoare a murit în aprilie 1929.

Arhiepiscopul Dimitrie, care îl numise un ,,diamant al Ortodoxiei” pentru critica sa îndreptăţită a lui Bulgakov, Berdiaev şi a altor gânditori pseudo-ortodocşi, a săvârşit slujba sa de înmormântare solemnă. În noiembrie 1929, el însuşi a fost arestat împreună cu părintele Nicolae Prozorov şi alţi clerici şi mireni pentru că au refuzat să recunoască ,,Declaraţia”. Eu însumi am fost membru al acestui grup şi am fost ţinut în celula nr. 9 în „Casa de Detenţie Preliminară” din Strada Voinova (Şpalernaia) nr. 25 din Leningrad.

Pe 10 aprilie 1930, patru dintre noi au fost mutaţi în altă celulă, nr. 21, unde existau 20 paturi şi 80 până la 100 deţinuţi care le împărţeau, în timp ce în celula anterioară fuseseră 14 paturi la 35 sau 45 bărbaţi. Aici l-am cunoscut pe tânărul preot, părintele Nicolae Prozorov. Era încă un preot, părintele Ioan, precum şi părintele Nicolae Zagorovski, un bărbat sfânt de 75 ani care fusese adus de la Harkov tot în legătură cu declaraţia mitropolitului Serghie.

În această perioadă, arhiepiscopul Dimitrie era de asemenea în această închisoare, în detenţie izolată, şi o dată am avut şansa să-l văd în timp ce noi scoteam o cutie foarte grea plină cu gunoi. Un paznic ne însoţea. Pe când ieşeam afară în curtea închisorii, vlădica Dimitrie se întorcea de la plimbarea sa de 10 minute, de asemenea însoţit de un paznic. Era o seară caldă de iulie şi am putut să-l văd clar. Era un bărbat în vârstă, înalt şi voinic într-o rasă, cu o barbă albă deasă, obraji puţin roz şi ochi albaştri. El nu purta engolpion în închisoare. Aici era un adevărat mărturisitor al mult-pătimitoarei noastre Biserici din Catacombe !

Preoţii care petrecuseră cea mai lungă perioadă în această celulă ocupau un colţ în apropiere de gratii, separaţi de un paravan de carton de restul celulei; acesta era numit „colţul sfânt”, şi aici dormeau unul lângă altul, şi dimineaţa făceau slujba după tipic, iar seara vecernia sau, înainte de o sărbătoare, privegherea de toată noaptea. Ei stăteau în şir pe scăunele, doi sau trei mireni li se alăturau, şi ei ascultau toată slujba, care era rostită din memorie cu o voce joasă. Ceilalţi deţinuţi se prefăceau că nu observă nimic. Aici mi-am petrecut primul Paşte în închisoare. Deşi am fost avertizat de un bun prieten de-al meu să nu mă duc la „colţul sfânt”, fapt pentru care puteam primi cu uşurinţă câţiva ani în plus la sentinţa mea, nu am putut rezista şi am mers acolo când părintele Nicolae a început să cânte imnul pascal de început: „Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim”. Alţi preoţi îl susţineau, şi astfel noi am avut întreaga slujbă plină de bucurie. Când m-am întors la salteaua mea, am văzut cât de mulţi deţinuţi îşi făceau cruce încă, curgându-le lacrimi pe obrajii nebărbieriţi. Toţi cei din celulă urmăriseră cu atenţie şi în linişte slujba noastră.

Aici în celulă am aflat „viaţa” tovarăşului meu de închisoare, părintele Nicolae. Era de statură mijlocie, cu ten închis la culoare, cu trăsături destul de aspre, părul şi ochii negri, şi o barbă mică. Era un om simplu, nu un intelectual învăţat, dar cu o credinţă profundă şi ferm în mărturisirea sa; şi astfel credea că prin mucenicia primită cu bucurie el deschidea pentru sine intrarea în Împărăţia Cerurilor. El s-a născut în 1896 şi a mers la seminar, dar în 1915 a renunţat şi, la doar 18 ani, a plecat voluntar pe front. Revoluţia l-a găsit sublocotenent. După ce s-a întors de pe front în Voronejul său natal, a fost arestat şi acuzat împreună cu alţii de „conspiraţie” în timpul înfricoşătorilor ani de război civil, şi a fost condamnat la execuţie prin împuşcare.

Aflându-se într-o celulă comună cu un grup de ofiţeri condamnaţi, el le-a propus credincioşilor să citească cu voce tare acatistul Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni, apărătorul celor condamnaţi pe nedrept. Din întâmplare avea o copie a acatistului la el. Câţiva dintre ofiţeri au fost de acord şi s-au dat într-o parte şi au cântat încet acatistul. Alt grup, evident acei ofiţeri care erau necredincioşi sau care nu erau evlavioşi, nu a luat parte la această rugăciune. Şi a avut loc o minune extraordinară, care a zguduit din temelii sufletul tânărului ofiţer Prozorov: dimineaţa, toţi cei care citiseră acatistul au fost salvaţi de la execuţie şi li s-au dat în schimb diferite termene de detenţie, în timp ce ceilalţi ofiţeri au fost toţi împuşcaţi. Prozorov a făgăduit să devină preot de îndată ce va ieşi din închisoare, şi fiind eliberat înainte de a fi trecut prea mult timp, şi-a împlinit făgăduinţa. El a fost hirotonit de arhiepiscopul Ioan Pommer, care a fost mai târziu omorât cu bestialitate de către teroriştii bolşevici în Riga, pe 12 octombrie 1934.

Cu toate acestea, GPU i-a interzis părintelui Nicolae să rămână în Voronej, şi el a mers în Petrograd, unde a slujit în mica Biserică Sfântul Alexandru Oşenevski aflată la periferia oraşului în apropiere de Gara Piskareva.

Odată, unul din liderii comunişti ai Leningradului a venit la el şi i-a cerut să-l cunune cu o fată care refuza să trăiască cu el fără cununia religioasă. „Biserica dvs. este în pădure, nimeni nu va afla”, a spus el, deoarece fiind comunist el ar fi fost exclus din partid pentru cununia religioasă. Părintele Nicolae a fost de acord şi i-a spus să se pregătească în prealabil pentru sfânta împărtăşanie. Comunistul a devenit mânios şi a spus: „Voi tolera capriciul unei fete, dar nu recunosc nici o confesiune religioasă. Căsătoreşte-ne chiar acum ! Voi plăti oricât vei vrea, mai mult decât câştigi într-un an. Cât timp sunt în viaţă, nimeni nu te va aresta. La urma urmei, eu sunt membru al Comitetului Central al partidului !” Aşa l-a ameninţat pe părintele Nicolae acel membru al partidului, al cărui nume era cunoscut pretutindeni în Rusia. Dar cel din urmă a refuzat, şi astfel a rămas în nevoi cu familia sa, lipsindu-se de oportunitatea de a obţine un apărător puternic în Kremlin.

În dimineaţa de 4 august, mulţi din celula noastră au fost strigaţi, pe coridor, şi ni s-a spus să semnăm că am citit sentinţele noastre: unii au primit 5 ani, alţii 10. Doar părintele Nicolae nu a fost chemat ca să-şi audă sentinţa. În dimineaţa următoare, în timpul perioadei de exerciţii, noi am aflat printr-un set complicat de semne că arhiepiscopul Dimitrie, în vârstă de 75 ani, primise 10 ani în detenţie izolată. Nu l-am mai văzut niciodată.

A doua zi, toţi cei care fuseseră condamnaţi au fost adunaţi la gară şi şi-au luat rămas bun de la noi. Părintele Nicolae nu ştia dacă să se bucure sau să se întristeze. Dacă ar fi fost achitat, cel mai probabil ar fi fost eliberat. Dar curând totul a devenit mai limpede: exista alt motiv pentru care el fusese ca şi uitat când prietenii săi fuseseră trimişi în altă parte.

Întreaga zi de 5/18 august, ajunul Schimbării la Faţă a Domnului, am încercat să nu-l părăsesc pe părintele Nicolae, care s-a simţit numaidecât singur, odată cu plecarea prietenilor săi.

Dintre sutele de deţinuţi, cei mai mulţi nu ştiau despre ce era vorba, iar alţii credeau că acesta era un indiciu că el va fi eliberat. A făcut singur, din memorie, privegherea de toată noaptea a Schimbării la Faţă a Domnului, şi eu am ascultat; alţi mireni care ascultau de obicei fuseseră trimişi deja în lagărele de concentrare – oamenii dintr-o celulă sunt întotdeauna schimbaţi. El a scos din buzunarul sutanei sale o fotografie a celor trei fiice ale sale, de 6, 4 şi 2 ani; şi, uitându-se cu drag la ele, mi-a spus: „Cred că Domnul nu le va părăsi pe aceste orfane în lumea teribilă a bolşevicilor”.

Pregătirile obişnuite pentru noapte au început pe la 9 p.m.. Cei mai vechi în celulă stăteau întinşi pe paturi, restul pe mesele şi băncile formate din scăunele, iar nou-veniţii pe sub mese şi paturi. Patul meu era lângă fereastră, iar cel al părintelui Nicolae se afla lângă gratiile care ne separau de coridor. Când toţi se întinseseră, ofiţerul de serviciu a apărut pe coridor şi s-a oprit la uşa gratiilor:

„Prozorov este aici ?”

„Da, eu sunt”, a sărit din patul său părintele Nicolae.

„Nume şi prenume ?”, a întrebat ofiţerul, verificându-şi lista.

„Nicolae Chiriacovici”, a răspuns părintele, îmbrăcându-se.

„Pregăteşte-ţi lucrurile”.

Părintele Nicolae a înţeles totul. De multe ori am observat împreună cum ofiţerul de serviciu îi chema pe oameni pentru execuţie.

Părintele Nicolae a început să se îmbrace repede şi să împacheteze o cutie legată cu sfoară cu „bunurile” sale din închisoare. Eu stăteam la celălalt capăt al celulei şi nu puteam ajunge la el prin camera care era blocată cu mese, bănci, paturi şi trupuri întinse peste tot. Dar în colţul luminat unde împacheta el, puteam vedea clar faţa sa curajoasă cu barbă neagră, care strălucea cu o bucurie nepământească. Avea 33 de ani, ca Mântuitorul când a urcat pe Golgota. În întreaga încăpere s-a făcut linişte şi toată lumea îl privea pe părintele Nicolae. De cealaltă parte a gratiilor, ofiţerul nu-şi lua ochii de la el. Părintele Nicolae, cu un zâmbet vesel, s-a uitat la noi toţi şi a mers repede la gratiile pe care ofiţerul le-a deschis pentru el. În prag, el s-a întors către noi şi a spus cu voce tare: „Domnul mă cheamă la El, şi acum voi fi cu El”.

În tăcere, cutremuraţi de măreţia sufletului acestui păstor modest, noi toţi ne-am uitat şi am văzut cum s-au închis gratiile după el, şi cum, cu pas repede, mergea în faţa ofiţerului, care îl urma. Toţi am început să vorbim despre părintele Nicolae în şoaptă, cu adâncă simţire. Nu doar cei credincioşi, dar şi ateii – troţkişti, menşevici, bandiţi şi simpli pungaşi sovietici – au fost însufleţiţi de respect şi sentimente profunde faţă de credinţa lui fermă.

În următoarea zi de vizită, deţinuţii care s-au întors de la întâlnirea cu rudele lor ne-au spus că soţiile preoţilor fuseseră informate cu privire la sentinţele soţilor lor. Şi apoi am aflat că părintele Nicolae fusese împuşcat în ajunul Schimbării la Faţă a Domnului, 6 august 1930.

 

Soarta episcopului Dimitrie a fost asemănătoare, deşi nu ştim data la care a primit cununa de mucenic. După 8 ani de detenţie izolată în închisoarea de izolare de la Yaroslavl, a fost împuşcat în 1938.

Sfinţii mucenici care au murit pentru Hristos cu sutele şi miile în vremurile străvechi au fost preaslăviţi de Biserică fără vreo procedură specială de canonizare. Asemenea astăzi, când pătimitorii fără de număr sunt încununaţi cu slava mucenicilor, nimeni nu trebuie să ezite să-i recunoască ca sfinţi slăviţi, mijlocitorii noştri înaintea lui Dumnezeu. Fie ca ei să ne întărească acum, când se apropie ceasul teribil al încercării credincioşiei noastre faţă de Hristos.

Sfinţilor Mucenici Dimitrie şi Nicolae, împreună cu oastea cerească nenumărată a pătimitorilor din noile catacombe, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

 

* * *

 

Separarea Episcopului Dimitrie de Gdov şi a credincioşilor din Petrograd

Document din 14/27 decembrie 1927

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Aceasta este mărturia ştiinţei noastre (II Corinteni 1, 12): nu ne mai este îngăduit, fără a păcătui împotriva canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe, să rămânem în comuniune ecleziastică cu suplinitorul Locum Tenens patriarhal – Serghie, Mitropolit de Nijegorod, şi cu sinodul său, şi cu toţi cei care gândesc ca ei. Nu din mândrie – să nu fie aceasta niciodată –, ci de dragul păcii conştiinţei, noi dezavuăm persoana şi de faptele fostului nostru conducător, care în mod nelegitim şi necumpătat şi-a depăşit drepturile şi a stârnit mare tulburare şi „aroganţa confuză a lumii” în Biserica lui Hristos, a cărei datorie este de a aduce celor care doresc să-L vadă pe Dumnezeu lumina simplităţii şi prinosul înţelepciunii în smerenie (din Epistola Sinodului African către Papa Celestin).

Şi noi decidem asupra acestui lucru numai după ce noi am primit mărturie din mâinile mitropolitului Serghie însuşi că noua direcţie şi orientare a vieţii bisericeşti ruse pe care el şi-a asumat-o nu este supusă nici unei schimbări.

Prin urmare, rămânând prin mila lui Dumnezeu în toate fii ascultători ai Uneia, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, şi păstrând succesiunea apostolică prin Locum Tenens patriarhal Petru, Mitropolit de Krutiţk, noi rupem comuniunea canonică cu mitropolitul Serghie şi cu toţi cei aflaţi în subordinea sa; şi până la judecata unui „Sinod local complet”, cu alte cuvinte cu participarea tuturor episcopilor ortodocşi, sau până la pocăinţa deschisă şi desăvârşită a mitropolitului însuşi înaintea Sfintei Biserici, noi păstrăm comuniunea în rugăciune doar cu cei care păzesc ,,ca nu canoanele Părinţilor să se calce … nici să lăsăm slobozenia câte puţin pierzând-o, pe care o au dăruit nouă cu sângele Său Domnul nostru Iisus Hristos, slobozitorul tuturor oamenilor” (Canonul 8 al celui de-al III-lea Sinod Ecumenic). Amin.

Dimitrie, Episcop de Gdov

 

Epistola Episcopului Dimitrie de Gdov,

conducătorul temporar al eparhiei Petrograd, către preoţii eparhiei

Document din 4/17 ianuarie 1928

Iubiţi părinţi în Domnul,

Ca răspuns la petiţia voastră din 30 decembrie, stil vechi, care a fost adresată smereniei mele, răspund că vă accept cu iubire în comuniune de rugăciune cu mine şi sub conducerea mea arhipăstorească, şi vă cer cu sinceritate sfintele rugăciuni pentru mine, cel păcătos, pentru ca Domnul Dumnezeu, după mulţimea harului Său, să ne poată da nouă să rămânem credincioşi Uneia, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, acceptând în calitate de conducător al nostru în ordinea ierarhiei bisericeşti pământeşti pe Locum Tenens patriarhal, Petru, mitropolit de Krutiţk, până într-o astfel de vreme în care un Sinod local complet al Bisericii Ruse, la care va fi reprezentat întregul episcopat activ – adică, mărturisitorii exilaţi actuali –, va confirma prin autoritatea sa sinodală modul nostru de a acţiona, sau până când mitropolitul Serghie îşi va veni în sine şi se va pocăi de păcatele sale nu numai împotriva rânduielii canonice a Bisericii, ci şi din punct de vedere dogmatic împotriva fiinţei ei (blasfemiind sfinţenia eroismului mărturisitorilor ei, aruncând îndoiala asupra curăţiei convingerilor lor creştine, ca şi cum ele ar fi amestecate cu politica), împotriva sinodalităţii sale (prin actele sale şi ale Sinodului său de coerciţie), împotriva apostolicităţii sale (supunând Biserica regulilor lumeşti şi prin ruptura sa lăuntrică – în timp ce păstrează o unitate falsă – cu mitropolitul Petru, care nu i-a dat mitropolitului Serghie permisiunea pentru ultimele sale acte, începând cu epistola (Declaraţia) din 16/29 iulie 1927). Drept aceea, fraţilor, staţi, şi ţineţi predaniile (II Tesaloniceni 2, 15).

Dimitrie, Episcop de Gdov

 

 

* * *

 

Delegaţia istorică din Petrograd din 1927

Schisma serghianistă din 1927

Un interviu cu mitropolitul Serghie

Consemnat de profesor I.M. Andreev

 

Infama declaraţie a mitropolitului Serghie, emisă pe 16/29 iulie 1927, a dat o lovitură profundă întregii lumi ortodoxe ruse. Din toate colţurile pământului rus au răsunat voci de protest ale clericilor şi credincioşilor. O mulţime de „epistole” au fost trimise mitropolitului Serghie, şi copii ale lor au fost trimise pretutindeni în ţară. Autorii acestor „epistole” îl implorau pe mitropolitul Serghie să renunţe la calea pierzătoare pe care o alesese.

După un întreg val de astfel de „epistole” de protest, un şuvoi nesfârşit de delegaţii a început să curgă către mitropolitul Serghie în Moscova.

Una dintre aceste delegaţii fără număr a fost delegaţia istorică a Eparhiei Petrograd, care a sosit la Moscova pe 27 noiembrie 1927, fiind alcătuită din următorii membri: prea sfinţitul Dimitrie Liubimov, episcop de Gdov (vicar al Eparhiei Petrograd), protopop Victorin Dobronravov, profesor I.M. Andreev (eu însumi) şi C.A. Alexeev. Episcopul Dimitrie l-a reprezentat pe Mitropolitul Iosif al Petrogradului şi avea cu el o scrisoare lungă care fusese semnată de 7 episcopi care erau în Petrograd (printre care, pe lângă mitropolitul Iosif şi episcopul Dimitrie, erau episcopul Gavriil, episcopul Ştefan şi episcopul Serghie de Narva). Protopopul Dobronravov reprezenta un grup numeros de clerici din Petrograd şi avea cu el o scrisoare de la ei, care era semnată de protopopul profesor F.K. Andreev. Eu reprezentam cercurile academice şi aduceam o scrisoare de la un grup de academicieni şi profesori de la Academia de Ştiinţe, Universitate şi alte instituţii de învăţământ superior; scrisoarea fusese redactată de profesorul S.S. Avramovici-Baranovski (fost profesor al Academiei de Jurisprudenţă Militară) şi de profesorul M.A. Novoselov (binecunoscutul director de ziar şi editor al „Bibliotecii de Religie şi Morală”, care locuia atunci în secret în Petrograd şi Moscova). C.A. Alexeev reprezenta masele largi ale populaţiei.

În ciuda faptului că delegaţia de la Petrograd a ajuns la Moscova după multe alte delegaţii care veniseră cu acelaşi scop, a fost primită fără a se aştepta să-i vină rândul. Întrevederea delegaţiei cu mitropolitul Serghie a durat două ore.

După ce au intrat la mitropolitul Serghie, toţi membrii delegaţiei au mers la el pentru a-i cere binecuvântarea, s-au prezentat şi au mărturisit că veniseră ca fii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe.

Când mitropolitul Serghie a terminat de citit scrisorile care-i fuseseră aduse (de la episcopat, clerici şi laici), episcopul Dimitrie – care avea 70 ani – a căzut în genunchi înaintea lui şi a exclamat în lacrimi: „Vlădica ! Ascultă-ne, în numele lui Hristos !”

Mitropolitul Serghie l-a ridicat imediat din genunchi, l-a aşezat într-un fotoliu şi a spus cu o voce fermă şi întrucâtva iritată: „Ce este de ascultat ? Tot ceea ce aţi scris voi a fost scris de alţii mai înainte, şi la toate acestea am răspuns deja de multe ori în mod clar şi categoric. Ce vă rămâne neclar ?!”

Mitropolitul Serghie

„Vlădica – a început episcopul Dimitrie cu o voce tremurândă şi cu lacrimi îmbelşugate –, la vremea hirotoniei mele mi-aţi spus că trebuie să fiu credincios Bisericii Ortodoxe şi, dacă este necesar, trebuie să fiu pregătit să-mi dau propria viaţă de asemenea pentru Hristos. Şi acum a venit un astfel de timp al mărturisirii şi vreau să sufăr pentru Hristos; dar, prin declaraţia înalt prea sfinţiei voastre, în locul unui drum către Golgota propuneţi să păşim pe calea colaborării cu un regim care luptă împotriva lui Dumnezeu, care Îl persecută şi Îl huleşte pe Hristos; propuneţi să ne bucurăm de bucuriile lui şi să ne întristăm pentru mâhnirile lui … Conducătorii noştri se străduiesc să anihileze religia şi Biserica şi se bucură de distrugerea bisericilor, se bucură de succesele propagandei lor anti-religioase. Această bucurie a lor este sursa mâhnirii noastre. Propuneţi să mulţumim guvernului sovietic pentru atenţia sa faţă de nevoile populaţiei ortodoxe. Dar cum se exprimă această atenţie ? Prin uciderea a sute de episcopi, a mii de preoţi, a milioane de credincioşi. Prin profanarea lucrurilor sfinte, batjocorirea sfintelor moaşte, distrugerea unui număr imens de biserici şi închiderea tuturor mânăstirilor. Cu siguranţă ar fi fost mai bine dacă ei nu ne-ar fi acordat o astfel de ‘atenţie’ !”

„Guvernul nostru – l-a întrerupt brusc mitropolitul Serghie pe episcopul Dimitrie – a persecutat clerul doar pentru crime politice”.

„Aceasta este o calomnie !”, a strigat cu înverşunare episcopul Dimitrie.

„Noi dorim să obţinem o reconciliere a Bisericii Ortodoxe cu regimul de guvernare – a continuat cu iritare mitropolitul Serghie –, în timp ce voi vă străduiţi să reliefaţi caracterul contra-revoluţionar al Bisericii … În consecinţă, voi sunteţi contra-revoluţionari, în timp ce noi suntem cu totul loiali regimului sovietic !”

„Acest lucru nu este adevărat ! – a exclamat cu înverşunare episcopul Dimitrie. Aceasta este altă calomnie împotriva mărturisitorilor, mucenicilor, a celor care au fost împuşcaţi şi a celor care pătimesc în lagăre de concentrare şi în exil … Ce faptă contra-revoluţionară a făcut mitropolitul Veniamin, care a fost executat ? În ce constă ‘contra-revoluţia’ în poziţia Mitropolitului Petru de Krutiţk ?!”

„Şi, în opinia ta, nici Soborul de la Karlovtsy[4] nu a avut un caracter politic ?”, l-a întrerupt din nou mitropolitul Serghie.

„Nu a fost nici un sobor la Karlovtsy în Rusia – a răspuns liniştit episcopul Dimitrie –, şi mulţi mucenici din lagărele de concentrare nu au ştiut nimic despre acest Sobor”.

„Eu personal – a continuat episcopul Dimitrie – sunt un om complet apolitic, şi dacă eu însumi ar trebui să mă acuz la GPU, nu aş putea să-mi imaginez nimic de care să fiu vinovat în faţa regimului sovietic. Doar mă mâhnesc şi mă întristez văzând persecuţia împotriva religiei şi Bisericii. Nouă, păstorilor, ne este interzis să vorbim despre aceasta, şi noi păstrăm tăcerea. Dar la întrebarea dacă există vreo persecuţie împotriva religiei şi Bisericii în URSS, nu aş putea răspunde altfel decât afirmativ. Vlădica, când ei v-au propus să scrieţi declaraţia, de ce nu aţi răspuns ca mitropolitul Petru, că puteţi păstra tăcerea, dar nu puteţi spune ceea ce nu este adevărat ?”

„Şi unde este neadevărul ?”, a exclamat mitropolitul Serghie.

„În faptul că persecuţia împotriva religiei, ‘opiul poporului’ potrivit doctrinei marxiste, nu numai că există printre noi, ci a întrecut orice limită în cruzimea, cinismul şi blasfemia sa !”, a răspuns episcopul Dimitrie.

„Ei bine, noi ne luptăm cu aceasta – a remarcat mitropolitul Serghie –, dar luptăm legal, şi nu ca cei care sunt contra-revoluţionari … Şi atunci când noi vom fi demonstrat poziţia noastră pe deplin loială faţă de regimul sovietic, rezultatele vor fi încă mai remarcabile. Probabil că noi vom putea publica, ca o contrabalansare la Ateul, mica noastră revistă religioasă”.

„Aţi uitat, vlădica – a remarcat protopopul Dobronravov –, că Biserica este Trupul lui Hristos, şi nu un consistoriu cu o ‘mică revistă’ sub cenzura unui regim ateu !”

„Nu conştiinţa noastră politică, ci cea religioasă este cea care nu ne permite să ne alăturăm declaraţiei înalt prea sfinţiei voastre”, am observat eu.

„Eu vreau să pătimesc pentru Hristos, iar înalt prea sfinţia voastră propuneţi să ne lepădăm de El”, a spus C.A. Alexeev cu amărăciune.

„Aşadar, vreţi o schismă?! – a întrebat ameninţător mitropolitul Serghie. Nu uitaţi că păcatul schismei nu este spălat nici măcar de sângele muceniciei ! Majoritatea este de acord cu mine”, a adăugat el autoritar.

„Vocile trebuiesc cântărite, nu numărate, vlădica, am obiectat eu. La urma urmei, mitropolitul Petru, Locum tenens legitim al scaunului patriarhal, nu este de acord cu înalt prea sfinţia voastră; nici mitropoliţii Agatanghel, Chiril şi Iosif; nici astfel de luminători precum mitropolitul Arsenie, Arhiepiscopul Serafim de Uglich, arhiepiscopul Pahomie, episcopii Victor, Damaschin, Averchie şi mulţi alţii; nici stareţii de la Optina, nici deţinuţii de la Solovki”.

„Adevărul nu este întotdeauna acolo unde este majoritatea, a remarcat protopopul Dobronravov; altminteri Mântuitorul nu ar fi vorbit despre ‘mica turmă’. Şi conducătorul unei Biserici nu s-a dovedit întotdeauna a fi de partea Adevărului. Este suficient să ne amintim de vremea lui Maxim Mărturisitorul”.

„Prin noua mea politică bisericească, eu salvez Biserica”, a răspuns intenţionat mitropolitul Serghie.

„Ce spuneţi, vlădica ! – au exclamat cu un singur glas toţi membrii delegaţiei. Biserica nu are nevoie de salvare, a adăugat protopopul Dobronravov; porţile iadului nu o vor birui pe ea. Înalt prea sfinţia voastră aveţi nevoie de salvare prin Biserică”.

„Am avut în vedere aceasta într-un sens diferit”, a răspuns mitropolitul Serghie, oarecum tulburat.

„Şi de ce, vlădica, aţi poruncit să fie introdusă în liturghie o rugăciune pentru regim, în timp ce aţi interzis rugăciunea pentru ‘cei în închisori şi în exil’ ?”, am întrebat eu.

„Trebuie să vă amintesc realmente de binecunoscutul text al Apostolului Pavel privind autorităţile ?, a întrebat cu ironie mitropolitul Serghie. Cât despre rugăciunea pentru ‘cei în exil’, mulţi diaconi fac o demonstraţie din asta”.

„Şi când, vlădica, veţi schimba Fericirile de la liturghie ?” – am obiectat eu din nou; la urma urmei, se poate face o demonstraţie şi din acestea”.

„Eu nu alterez liturghia”, a spus pe un ton sec mitropolitul Serghie.

„Şi cine are nevoie de rugăciunea pentru regim ? Cu siguranţă regimul sovietic ateu nu are nevoie de ea. Şi credincioşii s-ar putea ruga doar în sensul rugăciunii ‘pentru îmblânzirea inimilor împietrite ale conducătorilor noştri’ sau ‘pentru luminarea celor aflaţi în eroare’. Dar să te rogi pentru un regim anti-creştin este cu neputinţă”.

„Serios ! Ce fel de antihrist găsiţi aici ?”, a răspuns mitropolitul Serghie cu un gest dispreţuitor al mâinii.

„Dar duhul este exact cel al lui antihrist – am insistat eu. Şi ce a determinat această rugăciune ? V-au forţat să introduceţi această cerere ?”

„Ei bine, eu însumi am găsit că este necesară”.

„Nu, vlădica, răspundeţi ca înaintea lui Dumnezeu, din adâncul conştiinţei voastre arhipăstoreşti: v-au forţat să faceţi aceasta, ca multe altele din ‘noua politică bisericească’ a înalt prea sfinţiei voastre, sau nu ?”

Această întrebare a trebuit să fie repetată cu încăpăţânare şi perseverenţă de multe ori, înainte ca mitropolitul Serghie să răspundă în final: „Ei bine, ei fac presiuni asupra unuia, şi îl silesc pe altul, dar eu însumi gândesc în acest fel, de asemenea”, a conchis el grăbit şi cu teamă.

„Şi de ce, vlădica, aţi poruncit ca imediat după numele mitropolitului Petru să fie pomenit numele înalt prea sfinţiei voastre ? Noi am auzit că aceasta a fost ordonată de asemenea de mai sus, cu intenţia de a omite curând numele mitropolitului Petru”. Mitropolitul Serghie nu a răspuns la aceasta. (În 1936, pomenirea mitropolitului Petru – care a murit în 1937 sau 1938 – a fost interzisă.)

„Şi cine a înfiinţat ‘Sinodul Patriarhal Temporar’ al înalt prea sfinţiei voastre ? Şi cine s-a ocupat cu numirea şi transferarea episcopilor ? De ce a fost mutat Mitropolitul Iosif (al Petrogradului) împotriva dorinţei turmei sale ? Vlădica, noi ştim că toate acestea sunt făcute de ‘procuratorul şef’ neoficial al Sinodului vostru, agentul poliţiei secrete comuniste Tucikov, împotriva dorinţelor voastre”.

„De unde aţi scos toate astea ?” – a întrebat mitropolitul Serghie, oarecum tulburat.

„Toată lumea ştie, vlădica”.

„Şi cu cine v-aţi înconjurat, vlădica ? – a adăugat protopopul Dobronravov. Însuşi numele episcopului (mai târziu ‘patriarh’) Alexie Simanski este suficient pentru a vă discredita întregul Sinod”.

Mitropolitul Serghie s-a ridicat în picioare şi a spus că se va gândi la tot ceea ce spuseserăm şi va da un răspuns scris scurt în 3 zile. Audienţa se încheiase. În 3 zile, mitropolitul Serghie a dat un răspuns scris, repetând în expresii generale şi vagi tezele declaraţiei sale.

Delegaţia s-a întors la Petrograd. Şi în scurtă vreme a avut loc o schismă. Celor care rupeau comuniunea cu mitropolitul Serghie, el le răspundea cu interdicţii; organele poliţiei secrete îl ajutau cu cinism.

Membrii delegaţiei de la Petrograd au fost curând arestaţi şi au suferit teribil. Bătrânul episcop Dimitrie a fost pus în secţia de izolare politică din Yaroslavl timp de 10 ani, şi apoi împuşcat. Protopopul Dobronravov a fost trimis într-un lagăr de concentrare din Siberia timp de 10 ani, şi apoi a fost condamnat la încă 10 ani fără drept de corespondenţă. Eu am fost trimis în lagărul de concentrare de la Solovki. C.A. Alexeev, după ce a devenit preot, a fost împuşcat.

 

 

* * *

 

Protoiereul Valentin Sventiţki († 1936)

Viaţa duhovnicească este un tărâm în care

înţelepciunea lumii acesteia nu pătrunde

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Din nefericire, se ştie foarte puţin despre acest învăţător râvnitor al ortodoxiei mistice adevărate în vremurile moderne. Puţinul pe care îl ştim despre el provine de la contemporanii săi progresişti care, de regulă, nu au catadicsit să recunoască unicitatea şi uniformitatea filozofiei patristice, care pentru el constituia însăşi esenţa vieţii. În această privinţă, el era duşmanul lor – unul pe care nu-l puteau înţelege, în mod evident datorită convertirii sale autentice. Învăţătura revelată despre Dumnezeu-Omul, păstrată de-a lungul veacurilor şi îmbogăţită în sânul protector al Bisericii Ortodoxe, este un ocean nesfârşit de înţelepciune de care ar trebui să ne apropiem cu frică şi cutremur, astfel încât să nu-i pângărim nici cel mai mic aspect prin păcătoşenia noastră. Ea nu poate fi nicicum îmbunătăţită de îndrăzneala minţii noastre deşarte lumeşti.

Mintea scrutătoare a părintelui Valentin era plină de uimire şi de teamă în faţa realităţii accesibile a dumnezeirii. Astfel, el nu era din această lume, ci rămânea în lume ca păstor care îndrumă oamenii spre tărâmul sobrietăţii, al isihasmului şi al lumii de dincolo. Iar atunci când a venit o încercare crucială, sub forma serghianismului, el a identificat imediat falsitatea lui, respingându-l public, anunţându-şi propria „separare de mitropolitul Serghie”, apărând astfel perspectiva patristică asupra lumii. Cele două lucrări ale sale, scurte şi folositoare, Monahismul în lume (1921) şi Împotriva spovedaniei comune (1926), ne oferă destule dovezi pentru importanţa sa ca apostol modern al ortodoxiei pure într-o perioadă de apostazie crescândă.

Din puţinele detalii ale biografiei sale, aflăm că el provenea dintr-o familie poloneză de aristocraţi, că a primit o educaţie bună şi că era un tânăr extrem de talentat şi impresionant. Ochii săi mari priveau lumea cu seriozitate. La vârsta de 15 ani putea deja să dezbată filozofia lui Kant cu filozofi profesionişti, şi curând a început o cruciadă împotriva viciilor societăţii, în care susţinea o mortificare severă a trupului.

Discursurile sale produceau o impresie puternică. El a publicat cel puţin două reviste (Probleme de Religie şi Viaţa Vie) care tratau probleme creştine într-o societate în care liderii intelectuali îi atrăgeau pe creştinii ortodocşi spre gusturi şi curente străine, departe de Hristos. În 1905, el a părăsit Moscova pentru Petersburg, cu scopul de a găsi susţinători ai unei „Frăţii creştine militante”. A publicat o carte numită Antihrist, care a avut un succes considerabil. A apărat cu înflăcărare monahismul împotriva liber-cugetătorilor decadenţi din vremea sa, care erau slab ancoraţi în credinţa ortodoxă. Acest fapt l-a determinat să-i viziteze pe monahii asceţi din Caucaz, iar mai târziu a inclus impresiile sale despre aceşti locuitori ai pustiei în cartea sa Cetăţenii cereşti sau Călătoriile mele printre pustnicii din Munţii Caucaz.

După Revoluţie, s-a căsătorit şi a fost hirotonit preot; a fost parohul unei biserici din Moscova, cunoscută sub numele de „Sfântul Nicolae Crucea Mare”, pe strada Sfântul Ilie. Acolo, în anii ’1920, el a atras un număr mare de enoriaşi prin predicile sale elocvente, care erau primite ca o hrană bogată în mijlocul lipsei generale de duhovnicie ortodoxă autentică în Rusia acelor vremuri. El a mers la Mânăstirea Optina, unde a devenit fiul duhovnicesc al stareţului Anatolie, căruia i-a dedicat capodopera sa Şase lecturi despre Taina mărturisirii şi istoria ei, în care a dat o lovitură practicii spovedaniei în comun, care devenise un obicei printre clericii liberali din acea perioadă.

Părintele Valentin a fost un susţinător fervent al practicării frecvente a rugăciunii lui Iisus. El credea că disciplina monahală în zilele noastre de laxism universal printre creştini nu era doar posibilă, ci chiar imperativă pentru a se putea păstra sarea pământului, adică adevărurile ortodoxe în inimile oamenilor care sunt atacaţi cu perfidie de duhul secularizării. Având acestea în minte, el a susţinut o serie de cuvântări (între anii 1921-1926), folosind învăţăturile strict monahale din Scara Sfântului Ioan Scărarul, pe care încerca să le aplice vieţii de zi cu zi în lumea modernă contemporană, care devenise de fapt ostilă creştinismului.

Unul din prietenii săi, S.I. Fudel, ne oferă o imagine din lumea duhovnicească a păstorului său din altă lume: „Părintele Valentin Sventiţki pe de o parte părea să fie un preot obişnuit, cu familie, iar pe de altă parte, un experimentat învăţător al rugăciunii neîncetate. Este un fapt remarcabil că, în 1925, în oraşul Moscova, acest om reuşea să ridice oamenii din parohia lui la o viaţă de rugăciune intensă. El a făcut mult pentru apărarea generală a credinţei. Dar faptul de a-i fi îndemnat pe oameni să practice rugăciunea neîncetată, o ardere neîntreruptă a duhului, este cel mai important din lucrarea sa pastorală. ‘Rugăciunea, spunea el, ridică ziduri în jurul mânăstirii noastre din lume’. Tot el a fost cel care a rezolvat problema complexă a răului interior din Biserică. ‘Orice păcat în Biserică, spunea el, nu este un păcat al Bisericii, ci un păcat împotriva Bisericii’.

El mai învăţa că în timpul participării la slujbele bisericii nu trebuie întreruptă rugăciunea minţii.

Odată, când m-am întors din exil în Moscova, în 1925, s-a întâmplat să fiu la liturghie când slujea părintele Valentin. Am intrat la sfârşitul slujbei şi, când el a ieşit pentru rugăciunea amvonului, am fost şocat să-i văd faţa. Nu pot să îmi exprim impresia decât spunând că era chipul unui om care tocmai se sacrificase într-o jertfă de ardere de tot – în adevăr şi cu durere –, iar acum, profund cutremurat, ieşea către noi, uitând de cele pământeşti care îl înconjurau. Dar chiar şi atunci am făcut o greşeală prostească. În loc să aştept până ce avea să devină liber pentru a putea vorbi cu mine, eu am mers direct în altar. Imediat el şi-a ridicat mâna ca un om cu autoritate, oprindu-mă, şi spunându-mi: ‘Doar cei care cred în Dumnezeu pot să intre aici ! Crezi în Dumnezeu ?’ Nu ne văzuserăm de trei ani, iar el, primind informaţii false despre mine, mă luase la întrebări când încercasem să intru în sfânta sfintelor.

Un alt moment pe care mi-l amintesc acum este acela că, aflându-mă într-o secţie aglomerată a închisorii Butirka, în 1922, mă plimbam fără oprire prin mijlocul deţinuţilor, când m-am izbit de părintele Valentin. Fiind jenat, am întrebat fără motiv: ‘Unde vă duceţi ?’ Dintr-odată faţa lui a devenit foarte luminoasă, plină de o căldură lăuntrică, şi a spus: ‘Veneam la tine’. De obicei era atât de însingurat, închis în sine, serios şi intransigent, semănând cu o rudă îndepărtată de-a lui, un cardinal polonez. Dar acum radia din el o lumină blândă de sfinţenie rusească – blândeţea şi străvederea unui bătrân sfânt. Venea direct spre mine, spre sufletul meu, pe care probabil îl proteja împotriva vreunui rău. Astfel, până şi închisoarea poate să lumineze un suflet şi să aducă ceva care în alte momente este cu neputinţă de atins”.

Ştim destul de bine care au fost consecinţele suferite de cei care şi-au exprimat în mod deschis dezacordul faţă de Declaraţie. În cartea sa Tragedia Bisericii Ruse, Lev Regelson afirmă că în 1929 mitropolitul Serghie i-a numit contra-revoluţionari pasibili de arest pe toţi cei care se opuneau declaraţiei sale; 15 episcopi au fost arestaţi pe loc. Aresturile se efectuau foarte simplu: un agent GPU venea la episcop şi îi punea o întrebare: „Ce părere aveţi despre declaraţia mitropolitului Serghie ?”

Dacă episcopul răspundea că nu o acceptă, atunci agentul conchidea: „Acest lucru înseamnă că sunteţi un contra-revoluţionar”. Şi episcopul era arestat în mod automat. Astfel au pierit toţi cei care şi-au ridicat vocea pentru a protesta. Iar soarta părintelui Valentin nu putea fi diferită. În istoria ortodoxiei, părintele Valentin a dobândit o cunună de biruinţă de la Dumnezeu, deoarece a păstrat flacăra adevăratei inspiraţii creştine şi a scos în evidenţă ispita subtilă a duşmanului mântuirii noastre, călăuzind astfel în rai turma încredinţată lui de Dumnezeu.

 

* * *

 

Separarea protoiereului Valentin Sventiţki

Document din decembrie 1927

 

Către mitropolitul Serghie:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Înţelegând întreaga responsabilitate pe care o am înaintea Domnului pentru propriul suflet şi pentru mântuirea sufletelor turmei încredinţată mie, şi cu binecuvântarea Episcopului Dimitrie al Gdovului, rup comuniunea canonică şi de rugăciune cu înalt prea sfinţia voastră şi sinodul episcopilor care a fost organizat sub mâna înalt prea sfinţiei voastre, care şi-a însuşit în mod ilegal titlul de „sinod patriarhal”, precum şi cu oricine este în comuniune canonică cu înalt prea sfinţia voastră; şi nu vă mai consider [de acum înainte] înlocuitor al locţiitorului tronului patriarhal, din următoarele motive:

Declaraţia înalt prea sfinţiei voastre din 16/29 iulie [1927], ca şi tot ceea ce este cunoscut în general ca ocârmuire a Bisericii de către înalt prea sfinţia voastră din momentul publicării declaraţiei, stabileşte fără nici o îndoială că înalt prea sfinţia voastră puneţi Biserica în aceeaşi dependenţă faţă de guvern în care doreau s-o aşeze primele două „reînnoiri”, sfidând sfintele canoane ale Bisericii şi decretele autorităţii civile însăşi.

Atât „Biserica Vie”, care pusese stăpânire pe autoritatea patriarhului, cât şi „grigorianismul”, care confiscase autoritatea locţiitorului tronului patriarhal, şi acum înalt prea sfinţia voastră, care aţi abuzat de încrederea celui din urmă – toţi faceţi aceeaşi lucrare renovaţionistă, anti-bisericească generală; dar înalt prea sfinţia voastră sunteţi întemeietorul celei mai periculoase forme a acesteia, deoarece, în timp ce renunţaţi la libertatea ecleziastică, păstraţi ficţiunea canonicităţii şi ortodoxiei. Acest lucru este mai rău decât încălcarea canoanelor separate.

Eu nu creez o nouă schismă, şi nu rup unitatea Bisericii; eu mă îndepărtez şi îmi conduc turma în afara unei capcane renovaţioniste subtile – „nici să lăsăm slobozenia câte puţin pierzând-o, pe care o au dăruit nouă cu sângele Său Domnul nostru Iisus Hristos, slobozitorul tuturor oamenilor” (Canonul 8 al celui de-al III-lea Sinod Ecumenic).

Rămânând un fiu credincios şi ascultător al Uneia Sfinte Ortodoxe Biserici, eu îl recunosc în calitate de locţiitor al tronului patriarhal pe mitropolitul Petru; îi recunosc de asemenea pe acei episcopi care, neînsuşindu-şi în mod arbitrar autoritatea bisericească generală, au rupt deja legăturile canonice cu înalt prea sfinţia voastră, urmând mărturisirea lor: „până la judecata unui sinod local deplin”, adică a unui sinod la care să participe toţi episcopii ortodocşi, sau până la pocăinţa deschisă şi totală înaintea Sfintei Biserici a mitropolitului însuşi.

Protoiereu Valentin Sventiţki

 

 

* * *

 

Episcopul Victor al Glazovului, vicar de Viatka

 

Episcopul Victor (Ostrogradski) a fost fiul unui cântăreţ bisericesc. El a intrat în mânăstire de tânăr şi a petrecut mulţi ani acolo. Cu toate acestea, el a dobândit de asemenea o educaţie teologică bună şi în 1912 a publicat un studiu detaliat asupra „Noilor teologi”, criticând un curent teologic nou care îşi găsise expresia mai ales în cartea mitropolitului (mai târziu ,,patriarh”) Serghie, Dogma mântuirii (Kazan, 1898).

După revoluţia din 1917, el era episcop vicar al eparhiei Viatka, cu titlul de Glazov şi Votkinsk, cu sediul în Viatka. În 1922 a fost arestat şi a stat în închisoare până în 1925. Când s-a publicat Declaraţia din 1927, el a fost primul care şi-a înălţat vocea protestând, şi turma sa i s-a alăturat în separarea de mitropolitul Serghie, ceea ce a dus la arestarea şi întemniţarea sa în lagărul de concentrare de la Solovki, unde a stat între anii 1928-1930, lucrând pe post de contabil la fabrica de frânghii, la o milă de clădirea principală a fostei Mânăstiri Solovki. Casa mică în care locuia şi lucra era aşezată într-un luminiş al pădurii; în adâncul acestei păduri el săvârşea slujbe bisericeşti în taină cu alţi membri ai Bisericii din Catacombe.

În Solovki, în ciuda situaţiei tragice din Rusia sovietică, episcopul Victor şi-a păstrat o perspectivă optimistă asupra viitorului şi chiar a încercat să-l molipsească cu aceasta pe mai realistul Episcop Maxim de Serpuhov.

Dar după câţiva ani acest optimism a dispărut în mod evident, căci un martor care l-a văzut în primăvara lui 1931 în lagărul de concentrare Mai Guba din nordul îndepărtat l-a auzit spunând: „Înainte nu există nimic altceva decât suferinţă”. În vara aceluiaşi an, el a fost eliberat din acest lagăr şi exilat timp de 3 ani pe malul râului Onega în regiunea Arhanghelsk, unde, potrivit unor relatări, el a fost în contact cu ierarhii din catacombe, mitropolitul Iosif şi episcopul Damaschin. Târziu, în 1933, el a fost trimis într-un exil încă mai îndepărtat în Siberia, şi după aceasta nu s-a mai auzit niciodată nimic despre el.

Dar dacă se cunosc puţine despre viaţa şi pătimirile acestui nou mărturisitor, spiritul său curajos şi intransigent este arătat în documentele pe care le-a lăsat în urmă, care acuză serghianismul că este o eroare profundă care neagă însăşi natura Bisericii lui Hristos.

 

* * *

 

Epistolele episcopului Victor

Schisma serghianistă din 1927

9. Scrisoare către mitropolitul Serghie

Document din 16 decembrie 1927

 

Înalt prea sfinţite, milostiv arhipăstor, prea cinstit şi drag vlădică,

În octombrie, cu dragostea unui fiu, am avut îndrăzneala de a-mi exprima faţă de înalt prea sfinţia voastră mâhnirea cu privire la distrugerea dezastruoasă a Bisericii Ortodoxe care a început ,,ca un principiu de administrare”.

O astfel de distrugere a Bisericii lui Dumnezeu este consecinţa cu totul firească şi inevitabilă a căii pe care aţi aşezat-o prin ,,Declaraţia din 16 iulie” a înalt prea sfinţiei voastre, o ,,Declaraţie” care pentru noi cei smeriţi şi cu frică de Dumnezeu şi pentru toţi oamenii iubitori de Hristos este cu totul inacceptabilă.

De la început până la sfârşit este plină de neadevăr dureros, şi este o batjocură, tulburând profund sufletele credincioşilor împotriva Sfintei Biserici Ortodoxe şi împotriva poziţiei noastre în mărturisirea adevărului lui Dumnezeu. Şi printr-o trădare a Bisericii lui Hristos până la batjocorirea ,,profanului”, este cea mai dureroasă lepădare de propria mântuire, o lepădare de Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru.

Acest păcat, aşa cum adevereşte Cuvântul lui Dumnezeu, nu este mai mic decât nici o erezie sau schismă, ci este chiar incomparabil mai mare, deoarece îl aruncă pe om de îndată în prăpastia distrugerii, potrivit Cuvântului nemincinos: Cela ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor … (Matei 10, 33).

Atâta vreme cât a fost în puterea noastră, ne-am păzit pe noi înşine şi turma noastră ca să nu fim părtaşi la acest păcat, şi din acest motiv noi am trimis înapoi Declaraţia însăşi. Acceptarea Declaraţiei ar fi fost o mărturie înaintea lui Dumnezeu a dezinteresului şi indiferenţei noastre faţă de Preasfânta Biserică a lui Dumnezeu, Mireasa lui Hristos.

Din frică de Dumnezeu, eu găsesc acum inacceptabil de asemenea decretul înalt prea sfinţiei voastre cu privire la transferul meu: „Mă tem – aşa cum îmi scrie un ierarh – ca nu cumva o expresie a ascultării din partea noastră să fie considerată de către ‘ei’ (Sinodul) ca o aprobare a ceea ce ‘ei’ au făcut”. Şi, prin urmare, dacă mi s-ar acorda libertate totală de mişcare – ceea ce nu am, fiind exilat administrativ –, atunci m-aş întreba: nu va trebui oare să răspund înaintea lui Dumnezeu pentru această ascultare, pentru că în esenţă mă uneşte cu oameni care s-au despărţit de Dumnezeu ? Şi că Declaraţia de fapt este vrednică de multe lacrimi, şi că îl desparte pe om de Dumnezeu – cu privire la aceasta am expus gândurile mele separat, în forma unei scrisori către prieteni, care este anexată aici.

Şi ce se poate spune despre viitor ? Pentru viitor m-aş ruga lui Dumnezeu – şi nu numai eu, ci întreaga Biserică Ortodoxă de asemenea – ca El să nu vă împietrească inima, aşa cum a făcut odinioară cu inima lui Faraon, ci să vă dea harul de a recunoaşte păcatul pe care l-aţi comis şi de a vă pocăi toată viaţa. Atunci toţi credincioşii cu bucurie şi cu lacrimi de mulţumire către Dumnezeu vor veni din nou la înalt prea sfinţia voastră ca la un tată, păstorii ca la un conducător al păstorilor, şi întreaga Biserică Rusă ca la capul ei sfinţit. Duşmanul v-a ademenit şi v-a sedus a doua oară[5] cu ideea unei organizări a Bisericii. Dar dacă preţul plătit pentru această organizare este că Biserica lui Hristos însăşi nu mai este casa dătătoare de harul mântuirii pentru oameni, şi cel care a primit organizarea încetează să fie ceea ce a fost – pentru că este scris: Facă-se curtea lui pustie, şi să nu fie cine să locuiască întru ea; şi episcopia lui să o ia altul (Faptele Apostolilor 1, 20) –, atunci ar fi mai bine pentru noi ca niciodată să nu avem nici un fel de organizare.

Ce folos este dacă noi, devenind prin darul lui Dumnezeu temple ale Sfântului Duh, ajungem pe neaşteptate nevrednici, cu toate că în acelaşi timp primim o organizare pentru noi înşine ? Nici unul. Fie ca întreaga lume materială văzută să piară; fie ca mai important să fie în ochii noştri acea pierzare a sufletului la care va fi supus cel ce arată astfel de pretexte aparente pentru păcat.

Dar dacă împietrirea inimii înalt prea sfinţiei voastre a ajuns departe şi nu rămâne nici o nădejde de pocăinţă, şi pentru această situaţie avem cuvânt care să ne lumineze: Pentru aceea ieşiţi din mijlocul lor, şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de necurăţie să nu vă atingeţi; şi eu voiu primi pre voi. Şi voiu fi vouă Tată, şi voi veţi fi mie fii şi fete, zice Domnul Atotţiitorul (II Corinteni 6, 17-18).

Fratele întru Hristos al înalt prea sfinţiei voastre, prea cuvioase păstor, sincer devotatul

Episcopul Victor

 

* * *

 

10. O scrisoare către prieteni

Document din decembrie 1927

Căutaţi să nu vă amăgiţi

(Luca 21, 8)

Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi !

Prea iubiţi prieteni ! Cu mare mâhnire în inimă vă vorbesc despre o nouă înşelare, prin care duşmanul nostru diavolul doreşte să momească sufletele creştinilor pe calea pierzării, lipsindu-i pe ei de harul mântuirii veşnice. Şi această înşelare – vai nouă, păcătoşilor – este mult mai amară decât primele trei: cele ale Bisericii Vii, renovaţioniştilor şi grigorienilor, a căror nebunie a fost evidentă tuturor fără dificultate, pe câtă vreme nu oricine poate discerne caracterul distrugător a înşelării din urmă, şi acest lucru este în mod special dificil pentru cei ale căror minţi şi inimi sunt întoarse către lucrurile pământeşti, de dragul cărora oamenii obişnuiesc să se lepede de Domnul. Dar fie ca toată lumea să ştie că ultima Declaraţie din 16/29 iulie a acestui an a mitropolitului Serghie este o trădare clară a Adevărului (potrivit Ioan 14, 6).

Pe cine au trădat semnatarii Declaraţiei şi de cine s-au lepădat ei ? Ei s-au lepădat de Prea Sfânta Biserică Ortodoxă, care este întotdeauna şi în toate curată şi sfântă, neavând în sine întinăciune, nici prihană, sau altceva de acest fel (Efeseni 5, 27). Ei au dat naştere unei judecăţi deschise împotriva ei în faţa întregii lumi; ei au legat-o şi au lăsat-o în voia batjocurii ,,profanilor”, ca pe o răufăcătoare, ca pe o ucigaşă, ca pe o trădătoare a Prea Sfântului ei Mire, Hristos – Adevărul Veşnic, Dreptatea Veşnică. Ce lucru îngrozitor …

Sfânta Biserică, pe care Domnul o au câştigat cu sângele său (Faptele Apostolilor 20, 28) din lumea aceasta, şi care este Trupul Său (potrivit Coloseni 1, 24), şi este pentru noi toţi casa dătătoare de harul mântuirii veşnice din această viaţă a pierzării – acum această dumnezeiască şi sfântă Biserică a lui Hristos este adaptată pentru a sluji intereselor nu numai străine ei, ci chiar cu totul incompatibile cu dumnezeirea şi libertatea ei duhovnicească. Mulţi creştini umblă ca nişte vrăjmaşi ai Crucii lui Hristos, spune apostolul; ei cele pământeşti cugetă (politica), uitând că petrecerea noastră în ceruri este (Filippeni 3, 18-20) – că nu avem aici cetate stătătoare, ci pre aceea ce va să fie căutăm (Evrei 13, 14). Şi ce fel de unire poate exista între Biserica lui Dumnezeu şi autoritatea civilă, de orice fel ar fi ea, când scopurile activităţii celei din urmă sunt orientate exclusiv într-o direcţie material-economică, şi, în timp ce la suprafaţă aceste scopuri ar putea fi morale, în realitate sunt străine de credinţa în Dumnezeu şi chiar ostile lui Dumnezeu ? În acelaşi timp, ţelurile activităţii Bisericii sunt exclusiv duhovniceşti şi morale, şi prin credinţa în Dumnezeu ele îl duc pe om dincolo de hotarele vieţii pământeşti pentru dobândirea harului dumnezeiesc al bunurilor cereşti veşnice. Nu ştiţi că dragostea lumii acesteia vrajbă este către Dumnezeu ? Deci oricare va vrea să fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face (Iacov 4, 4).

Prin urmare, Biserica lui Hristos prin însăşi natura ei nu poate fi nicicând un soi de organizaţie politică, altminteri ea încetează să fie Biserica lui Hristos, Biserica lui Dumnezeu, Biserica mântuirii veşnice. Şi dacă acum prin Declaraţie Biserica este unită cu regimul civil, aceasta nu este o simplă manevră exterioară, ci, laolaltă cu o ofensă teribilă, o distrugere a Bisericii Ortodoxe, este de asemenea comis aici monstruosul păcat al lepădării Adevărului Bisericii, un păcat care nu poate fi justificat de dobândirea nici unui bun pământesc pentru Biserică. Să nu-mi spuneţi că în acest fel a fost formată o Administraţie Centrală şi sunt alcătuite administraţiile locale, şi este obţinut aspectul calmului exterior pentru Biserică, sau, aşa cum spune Declaraţia, „o existenţă legală a Bisericii” – toţi cei care mai înainte au fost prinşi de duşmanul nostru diavolul şi au căzut din Biserica Ortodoxă iubesc de asemenea să spună acestea şi lucruri asemănătoare. Dar care este folosul dacă noi înşine, fiind făcuţi şi fiind numiţi biserici ale lui Dumnezeu (potrivit II Corinteni 4, 16), am devenit nevrednici şi dezgustători în ochii lui Dumnezeu, în timp ce primim o administraţie exterioară pentru noi ? Mai degrabă, noi putem să nu avem niciodată nici un fel de administraţie, putem să rătăcim, chiar neavând unde să ne plecăm capul, după chipul celor despre care s-a spus odinioară: În cojoace au umblat şi în piei de capre; lipsiţi fiind, necăjiţi, de rău supăraţi; (cărora nu era lumea vrednică), în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evrei 11, 37-38). Dar cu ajutorul unor astfel de pătimiri pot fi păstrate sufletele ortodoxe în harul mântuirii, de care sunt lipsiţi toţi cei care sunt prinşi de diavolul cu astfel de pretexte exterioare. Vai lumii de sminteli ! Că nevoie este să vină smintelile; fiecare suflet trebuie să fie încercat şi fiecare loc trebuie cernut, astfel încât grâul să poată fi separat de paie, chiar dacă în cantitate mică, deoarece sunt puţini aleşi, a spus Domnul; dar vai omului aceluia prin care vine sminteala ! (Matei 18, 7). Dar haideţi, prieteni ai mei, să nu aducem nici o ofensă Bisericii lui Dumnezeu, ca să nu fim condamnaţi la Judecata Domnului.

Căutaţi să nu vă amăgiţi, că mulţi vor veni întru numele meu … şi pre mulţi vor înşela, ne avertizează Domnul (Luca 21, 8; Matei 24, 5). Şi sfântul apostol, arătându-şi grija faţă de noi, spune: Socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi. Răscumpărând vremea, că zilele rele sunt (Efeseni 5, 15-16).

Fie ca Domnul să nu împietrească inimile celor care au semnat Declaraţia, ci fie ca ei să se pocăiască şi să se întoarcă şi fie ca păcatele lor să fie curăţite. Dar dacă nu este aşa, atunci haideţi să ne îngrădim de comuniunea cu ei, ştiind că a fi în comuniune cu cei care au căzut este propria noastră lepădare de Hristos Domnul.

Prieteni ai mei, dacă noi credem cu adevărat că în afara Bisericii Ortodoxe omul nu are mântuire, atunci când adevărul ei este pervertit noi nu putem rămâne credincioşii ei indiferenţi în întuneric, ci trebuie să mărturisim înaintea tuturor adevărul Bisericii. Şi dacă alţii, chiar în număr nemăsurat, chiar ierarhi întâistătători, rămân indiferenţi şi pot chiar să-şi folosească interdicţiile împotriva noastră, nu este nimic surprinzător în aceasta. La urma urmei, aceasta s-a întâmplat nu arareori în trecut, şi aşa a fost acum 4 ani când cei care s-au îndepărtat de adevăr au alcătuit sinoade şi s-au numit pe sineşi Biserica lui Dumnezeu şi, pretinzând a fi preocupaţi de canoane, au pus interdicţii împotriva celor care nu s-au supus nesăbuinţei lor; dar ei au făcut toate acestea spre ruşinea lor şi spre pieirea lor veşnică[6].

Iar credincios este Domnul, care va întări pre voi, şi vă va păzi de cel viclean. … Iar Domnul să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu, şi răbdarea lui Hristos (II Tesaloniceni 3, 3, 5).

Episcopul Victor

 

* * *

 

11. Răspunsurile episcopului Victor la 15 întrebări ale GPU

cu privire la Declaraţia mitropolitului Serghie

Document din 18 ianuarie 1928

Întrebările în sine s-au păstrat doar sub forma unor

scurte indicaţii, decât în întregime. Unele răspunsuri,

conţinând repetiţii sau referindu-se mai mult la

aspecte politice, au fost omise sau scurtate.

 

1. „Cum aţi interpreta, din punct de vedere civil şi bisericesc, apariţia noii tendinţe bisericeşti – platforma Declaraţiei din 29 iulie 1927 ?”

Din punct de vedere bisericesc: ca o învăţătură incorectă despre Biserică şi despre chestiunea mântuirii noastre în Iisus Hristos – o eroare de principiu a mitropolitului Serghie …

 

2. „Cum priviţi Declaraţia ? etc”

Declaraţia este o separare de adevărul mântuirii. Ea priveşte mântuirea ca pe o desăvârşire morală firească a omului; este o doctrină filozofică păgână a mântuirii, şi pentru realizarea ei o organizare exterioară este absolut esenţială. În opinia mea, aceasta este aceeaşi eroare de care, încă din 1912, l-am acuzat pe mitropolitul Serghie …

Eu însumi am crescut printre oameni simpli, fiu al unui citeţ de biserică, şi mi-am petrecut întreaga viaţă printre oameni simpli, în mânăstiri. Aşa cum cred oamenii, aşa cred şi eu, anume: noi credem că suntem mântuiţi în Hristos Iisus prin harul lui Dumnezeu; acest har al lui Dumnezeu este prezent doar în Biserica Ortodoxă şi ne este dat nouă prin sfintele taine, şi că Biserica însăşi este casa dătătoare de harul mântuirii din această viaţă de pierzare, nu vreun soi de organizare politică. Ca o uniune dătătoare de har a credincioşilor, Biserica poate exista fără, şi nu ar trebui să aibă, nici o organizare politică printre membrii ei; Biserica Romano-Catolică învaţă altfel. Membrii Bisericii, ca cetăţeni, au o organizare civilă politică comună pentru toţi, în care sunt în dependenţă de autoritatea civilă.

 

3. Sinodul a apărut fără binecuvântarea mitropolitului Petru, care este conducătorul temporar al Bisericii Ortodoxe Ruse. Convocându-l, mitropolitul Serghie şi-a depăşit autoritatea; el a fost însărcinat doar cu o supraveghere temporară a Bisericii, o satisfacere a nevoilor duhovniceşti stringente ale credincioşilor; dar el a început o revizuire totală a Bisericii. El nu este stăpânul Casei lui Dumnezeu, ci doar un păzitor al Casei; prin urmare, relaţia mea cu Sinodul şi cu întreaga sa platformă este negativă.

 

4. Chestiunea membrilor Sinodului nu are o mare importanţă atâta vreme cât [Sinodul] este inacceptabil. Însăşi platforma sa este inacceptabilă, deoarece vede în Biserică o organizaţie politică externă, pe care o uneşte cu organizaţia civilă a regimului URSS, şi în mod corespunzător cu aceasta vede o activitate politică pentru Biserica Ortodoxă, şi în felul acesta împinge Biserica pe calea către mai multe şocuri şi întâmplări neaşteptate, şi laolaltă cu aceasta perverteşte însăşi natura Bisericii. Prin natura ei lăuntrică Biserica nu ar trebui să fie din această lume, şi tocmai în virtutea acestor interese duhovniceşti pe care ea le împlineşte pentru membrii ei credincioşi. Ea este o uniune dătătoare de har pentru mântuirea prin har a cetăţenilor credincioşi.

 

5. Eu îmi propun să rămân separat de Sinod până când mitropolitul Petru sau mitropolitul Chiril, de a căror ortodoxie nu am motive să mă îndoiesc, vor lua parte la viaţa Bisericii.

 

6. „Despre dezvoltarea ulterioară a luptei împotriva noii tendinţe”

Eu personal, atât până în momentul de faţă cât şi pe viitor, nu am nici o intenţie de a duce nici un fel de război, şi doar mă apăr pe mine şi turma mea astfel încât noi să nu fim părtaşi la păcatele altora, ale „Sinodului”. Celor apropiaţi mie care apelează la mine privind noua tendinţă a vieţii Bisericii, le explic aşa cum înţeleg eu însumi. Mai mult decât atât, problema nu a dispărut şi, cred eu, nu va dispărea, având în vedere că eu sunt prea nesemnificativ ca persoană în comparaţie cu mitropolitul Serghie şi Sinodul. Şi pe lângă aceasta, eu nu mă consider capabil de nici un fel de activitate administrativă, organizatorică, deoarece nu am avut niciodată experienţa ei.

 

7. „Despre scopurile …”

Exclusiv mântuirea sufletului, de vreme ce eu cred că ei, ,,sinodalii”, distrug Ortodoxia, făcând-o lumească, făcând-o pământească şi pervertind cu totul natura Bisericii Ortodoxe.

 

8. „Despre metodele şi modurile de luptă, etc”

Nu am avut o metodă şi moduri de luptă clare. Eu, împreună cu mai mulţi preoţi şi laici, nu cu toţi, am declarat mitropolitului Serghie că respingem călăuzirea lui duhovnicească, dacă nu recunoaşte greşeala sa de a fi tras după sine Biserica spre treburi lumeşti nepotrivite pentru ea, şi astfel să renunţe la Declaraţia sa din 29 iulie.

 

9. „Cum a fost dusă lupta ? …”

Până în prezent nu a avut loc nici o luptă în înţelesul exact al acestui cuvânt. Noi ne-am separat doar de cei care ne declară: „Noi suntem superiorii voştri, şi prin urmare vă punem sub interdicţie pentru neascultare”, şi altele asemenea. Cu toate acestea, în ce-i priveşte pe păstorii şi laicii supuşi mie, şi cu atât mai mult pe oricine altcineva, nu am aplicat nici un fel de interdicţii, ameninţări, blesteme, privaţiuni, nici nu am manifestat vreun fel de răutate, şi nu voi face aceasta niciodată, deoarece chestiunea credinţei, mântuirii este o chestiune de libertate, de conştiinţă, de alegere, şi nu de constrângere. […]

 

12. Eu sunt un slujitor al mântuirii, şi cei care caută mântuirea duhovnicească veşnică pot găsi întotdeauna în mine ajutor pentru lămurirea adevărului. Dar aşa cum mi se pare mie, oamenii simpli care se tem să nu cadă din ortodoxie sunt mai interesaţi de aceasta, în timp ce păstorii, din nefericire, rămân mai indiferenţi şi dezinteresaţi, chiar dacă ei sunt educaţi din punct de vedere teologic.

 

13. „Despre parole, etc”

Biserica Ortodoxă este unica Biserică dătătoare de har, în care prin harul lui Dumnezeu se săvârşeşte mântuirea noastră din această viaţă de pierzare. Căderea din ortodoxie a „renovaţioniştilor”, ca şi pervertirea naturii Bisericii Ortodoxe de către „sinodali” îl lipsesc pe om de harul mântuirii.

 

14. „Despre unitatea Bisericii şi relaţia ei cu guvernul”

Unitatea Bisericii poate fi doar una în har, şi nu din sfera civilă; pentru noi, potrivit cuvântului lui Dumnezeu, locul, naţionalitatea etc nu au nici o importanţă. Un japonez ortodox îmi este la fel de drag ca un rus ortodox.

O organizare pur politică a credincioşilor este posibilă doar ca o unealtă auxiliară a autorităţii civile, aşa cum a fost cazul înainte de Revoluţie. Guvernul cunoaşte doar întreaga viaţă exterioară a unui om, în timp ce Biserica cunoaşte numai necesităţile exclusiv duhovniceşti ale credinciosului, precum şi tot ceea ce ţine de rugăciune. Noi nu protestăm împotriva decretului de separare a Bisericii de stat, dar din nefericire guvernul nu crede sinceritatea declaraţiilor noastre despre aceasta.

 

* * *

 

12. O scrisoare către păstori (fragmente)

Document din 28 februarie 1928 

Zadarnici v-aţi făcut de către Hristos, cei ce

voiţi să vă îndreptaţi prin lege; din dar aţi căzut

Galateni 5, 4

Şi această cădere a lor nu este una mică, nici tăinuită, ci foarte mare şi evidentă pentru toţi cei care au mintea (lui Hristos) (potrivit I Corinteni 2, 16); şi a fost dezvăluită în binecunoscuta Declaraţie din 16/29 iulie şi în distrugerea neruşinată a Bisericii Ortodoxe care a urmat după aceasta.

Declaraţia celor care au căzut în înşelare este un troc abominabil cu ceea ce este nepreţuit şi nu este de vânzare, adică, libertatea noastră duhovnicească în Hristos (potrivit Ioan 8, 36); este încercarea lor, în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, de a uni ceea ce nu se poate uni: partea păcătosului cu lucrarea lui Hristos, Dumnezeu şi mamona (potrivit Matei 6, 24) şi lumina cu întunericul (potrivit II Corinteni 6, 14-18). Apostaţii au preschimbat Biserica lui Dumnezeu dintr-o uniune dătătoare de harul mântuirii pentru om din păcat şi pierzarea veşnică, într-o organizaţie politică, pe care ei au alăturat-o organizaţiei autorităţii civile în slujba acestei lumi care zace întru cel rău (potrivit I Ioan 5, 19). Cu totul altceva este loialitatea credincioşilor individuali în relaţia cu autoritatea civilă. În cea din urmă situaţie Biserica îşi păstrează libertatea duhovnicească în Hristos, şi credincioşii devin mărturisitori când credinţa este prigonită; dar în prima situaţie Biserica este doar o unealtă obedientă pentru realizarea ideilor politice de către autoritatea civilă, şi mărturisitorii pentru credinţă sunt dovediţi astfel ca fiind criminali de stat.

Noi vedem toate acestea în activitatea mitropolitului Serghie, care, în virtutea noii sale relaţii cu autoritatea civilă, este constrâns să uite canoanele Bisericii Ortodoxe; şi sfidându-le el i-a îndepărtat pe toţi episcopii mărturisitori din scaunele lor, considerându-i criminali de stat, şi în locul lor a numit în mod arbitrar alţi episcopi care nu sunt recunoscuţi şi nu pot fi recunoscuţi de poporul credincios. Pentru mitropolitul Serghie nu mai poate exista acum însuşi fenomenul mărturisirii pentru Biserică, şi de aceea el declară în interviul său legat de Declaraţie, că orice membru al clerului care va îndrăzni să spună ceva în apărarea Adevărului lui Dumnezeu împotriva autorităţii civile este un duşman al Bisericii Ortodoxe. Ce este aceasta dacă nu nebunia care a pus stăpânire pe cel care a căzut în înşelare ? Deoarece, dacă gândim astfel, va trebui să considerăm duşman al lui Dumnezeu, de exemplu, pe Sfântul Filip, care l-a acuzat odinioară pe Ivan cel Groaznic şi pentru aceasta a fost sugrumat; şi încă mai mult decât atât, trebuie să numărăm printre duşmanii lui Dumnezeu pe marele Înaintemergător, care l-a acuzat pe Irod şi pentru aceasta a fost decapitat.

… Iată de ce Sfântul Maxim Mărturisitorul, când s-a făcut încercarea de a-l convinge şi a-l sili prin torturi teribile să intre în comuniune de rugăciune cu patriarhul cu păreri greşite, a exclamat: „Chiar dacă întregul univers va intra în comuniune cu patriarhul, eu singur nu o voi face”. De ce ? Fiindcă se temea să nu-şi piardă sufletul prin comuniunea cu un patriarh care fusese atras în rătăcire, chiar dacă la acea vreme el nu fusese condamnat de un sinod, ci dimpotrivă a fost apărat de o majoritate de episcopi. Pentru că autoritatea administrativă a Bisericii, chiar adunată în sinod în vremurile de început de asemenea, nu a apărat întotdeauna Adevărul, fapt despre care există mărturii clare în cazurile Sfinţilor Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Vasilie cel Mare, Teodor Studitul şi alţii. Atunci cum pot rămâne indiferent în mod necugetat pe viitor ? Nu se poate aceasta. Şi iată de ce noi ne-am situat pe singura cale posibilă de ieşire din situaţia noastră actuală – calea mărturisirii Adevărului mântuirii. Această cale este dificilă, este o cale de luptă; dar noi nu nădăjduim în propriile puteri, ci mai degrabă privim la Iisus începătorul şi plinitorul credinţei (Evrei 12, 2), şi lucrarea noastră nu este o separare de Biserică, ci o apărare a Adevărului şi o împlinire a poruncilor dumnezeieşti, sau ceea ce este încă mai bine, păzirea întregii iconomii a mântuirii noastre. De aceea, o serie întreagă de arhipăstori au ieşit în faţă acuzându-l pe mitropolitul Serghie: mitropoliţi (Iosif, Agatanghel, Arsenie), arhiepiscopi, episcopi şi o mulţime de păstori individuali, care îi declară mitropolitului Serghie că ei nu-l mai pot recunoaşte ca povăţuitor al Bisericii Ortodoxe, ci pentru moment se vor ocârmui în mod independent.

Deci, luaţi aminte, prieteni şi fraţi păstori, ca să nu fiţi traşi deoparte de fiarele duhovniceşti. Căderea anterioară, nu cu mult timp în urmă, este suficientă; acum trebuie să păşim cu prudenţă. Fie ca pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea (Filippeni 4, 7) să umple inimile şi minţile voastre şi să vă îndrepte calea în Hristos Iisus Domnul nostru. Amin.

Episcopul Victor (sigiliu cu iniţiale)

 

 

* * *

 

Stareţul Anatolie cel Tânăr şi distrugerea Mânăstirii Optina

Un capitol condensat din cartea Mânăstirea Optina şi era ei

de I.M. Konţevici

 

Notă introductivă: Mânăstirea Optina, localizată în Rusia centrală, a fost restaurată la începutul secolului XIX sub influenţa directă a ucenicilor marelui arhimandrit Paisie Velicicovski, şi în secolul următor până la distrugerea sa de comunişti ea a înflorit cu instituţia sa de stareţ, adică, îndrumarea duhovnicească de către bătrâni aparte care i-au călăuzit pe alţii (atât monahi, cât şi mireni) din înţelepciunea propriei experienţe duhovniceşti, în acord deplin cu învăţătura şi practica vechilor Sfinţi Părinţi ai monahismului ortodox, aşa cum este expusă în scrierile patristice fundamentale, care au fost temelia renaşterii duhovniceşti a Rusiei.

După moartea stareţului Paisie în Moldova în 1794, mulţi din ucenicii săi s-au întors în Rusia şi s-au aşezat în diferite locuri retrase. Un grup şi-a găsit adăpost în pădurile Roslavl, unde ei au continuat tradiţia paisiană ca locuitori ai pustiei, fiind conduşi de monahul Atanasie. Cel din urmă a adus cu el multe din traducerile patristice ale stareţului Paisie, care au fost studiate şi copiate într-amănunt de monahi. Unul dintre ei, Moisi, moştenind aceste scrieri, a fost chemat să întemeieze o sihăstrie într-o pădure în apropiere de Mânăstirea Optina, unde el, fratele său Antonie, şi alţi doi monahi au sosit în 1821.

Când Moisi a devenit stareţul Mânăstirii Optina, marele stareţ Leonid (Lev în schimă, † 1841), un ucenic al tovarăşului lui Paisie, stareţul Teodor, s-a alăturat lor aşezându-se în sihăstrie, şi tradiţia stareţilor a fost statornicită. Aceasta în timp a atras la ei pe smeritul în cugetare şi sfântul bătrân Macarie († 1860), care a moştenit el însuşi tradiţia traducerilor lui Paisie de la propriul său bătrân. Macarie a devenit editorul întregii colecţii a acestor traduceri, care au fost publicate acum în ediţiile Optina, şi din propria experienţă duhovnicească el a adăugat mult la prezentarea lor.

Aceşti doi mari stareţi, Lev şi Macarie, au hrănit pe marele luminător, stareţul Ambrozie († 1891), care la rândul lui a dat naştere ultimului mare sfânt bătrân: superiorul schitului Anatolie Bătrânul († 1894), marele isihast care a luptat alături de binecuvântatul Ambrozie; stareţul Iosif († 1911), a cărui sfinţenie a fost vădită prin strălucirea în jurul lui a luminii necreate; arhimandritul Varsanufie († 1912), înainte-văzătorul lumii duhurilor; binecuvântatul Anatolie cel Tânăr († 1922), cel mai iubit părinte duhovnic care s-a învrednicit să primească prima cunună de mucenic în Optina; şi minunatul locuitor al altei lumii, uneori nebun pentru Hristos, şi ultimul dintre bătrânii de la Optina, cel asemenea pruncilor, duhovnicul Nectarie († 1928).

* * *

Ajungând la Kozelsk, care se afla nu departe de Mânăstirea Optina, noi am traversat o pajişte frumoasă acoperită cu o vegetaţie verde luxuriantă. Se întindea înaintea noastră ca un covor minunat, împodobit cu flori multicolore. Şi apoi, pe un povârniş al unui deal care se ridica deasupra râului Jizdra, era Mânăstirea Optina, acea mare pustie monahală, propria noastră Tebaidă sau Trans-Iordanie … Am ajuns la Jizdra. Acolo era un feribot gata să ne ducă peste râu. Şi apoi cu veneraţie noi am păşit pe pământul sfintei mânăstiri, unde totul a fost sfinţit prin nevoinţele ascetice ale monahilor, cu lacrimile şi rugăciunile lor neîncetate. Când am intrat în mânăstire, ni s-a spus că pentru a-l vedea pe stareţul Anatolie, trebuie să trecem dincolo de livadă şi apoi să ieşim pe poarta mânăstirii, urmând o cărăruie prin pădurea deasă de pin care duce direct la schit. În cele din urmă noi am ajuns şi am văzut clopotniţa schitului, şi în dreapta ei o colibă mică unde trăiseră marii stareţi. În sfârşit, în adâncul schitului, într-o chilie mică, l-am văzut pe părintele Anatolie, care ne-a primit cu dragoste. Pe măsură ce vorbeam cu el ne-a fost dezvăluit darul înaintevederii sale. Această prima întâlnire cu el ne-a rămas în amintire pentru întreaga viaţă” (Memoriile misionarului canadian, arhimandritul Ambrozie Kanavalov).

Şi într-adevăr exista în întreaga personalitate a părintelui Anatolie ceva asemănător cu prospeţimea florilor de câmp însorite, o tinereţe şi bucurie tihnite.

Din copilărie, Alexandru Potapov îşi dorea cu înflăcărare să devină monah, dar mama lui nu dorea aceasta, chiar dacă el nu era singurul fiu în familie. Asemenea Sfântului Serghie de Radonej, el a mers la mânăstire doar după moartea ei, alăturându-se obştii de la Optina, şi timp de mulţi ani a fost ucenicul de chilie al marelui stareţ Ambrozie, absorbind duhul marelui său dascăl atât de bine încât pe când era încă doar ierodiacon el era recunoscut deja ca stareţ, întâi la schit şi apoi ca principalul stareţ în mânăstirea însăşi, fiind cinstit şi iubit în special de vizitatorii şi pelerinii străini.

Chiar din primele sale zile la Optina, el a absorbit deplin duhul ascetismului său aspru: trezvia încordată a duhului, închiderea în chilie, care este acea „crăpătură în stâncă prin care Domnul i-a vorbit lui Moisi” (Sfântul Isaac Sirul); şi pe de altă parte el a avut atitudinea simplă şi sinceră faţă de toate cele exterioare, faţă de fraţii săi, faţă de vizitatori. Modul de viaţă al mânăstirii după Tipic, cu slujbele sale bisericeşti, bătrânii ei, lucrarea ei de luminare bogată duhovniceşte, a hrănit în el un mare ascet.

Noaptea el nu dormea deloc, abandonându-se pe deplin rugăciunii lui Iisus. Adeseori de oboseală el aţipea în biserică în timpul citirii Psaltirii, doar pentru a întâlni ochiul critic al vreunuia care nu cunoştea nevoinţele lui noapte de noapte. Însă această lucrare lăuntrică dădea naştere în el acelei păci de nezdruncinat care l-a făcut, în deplină armonie cu toţi stareţii care l-au precedat, să devină un mare binefăcător pentru întreaga societate de asemenea, educând sufletele a mii de ruşi în adevărata evlavie creştină. Este cât se poate de semnificativ că el îl preţuia mult pe Sfântul Tihon de Zadonsk, adesea prezentând ca pe un dar preţios cartea sfântului Despre adevăratul creştinism. O jumătate de secol mai târziu, unul din fiii săi duhovniceşti îşi amintea cu respect: „În 1921, binecuvântându-mă pentru lucrarea pastorală ca preot, stareţul Anatolie mi-a spus: ‘Ia cartea Despre adevăratul creştinism şi trăieşte potrivit îndrumărilor sale’”.

Însuşindu-şi esenţa călăuzirii monahale, stareţul Anatolie ocârmuia viaţa lăuntrică a monahilor cu deplină putere duhovnicească. De exemplu, în timpul mărturisirilor monahilor de două ori pe zi, când îi dezvăluiau gândurile lor, cu profund respect şi concentrare ei veneau la stareţ unul câte unul, îngenuncheau înaintea lui, luau binecuvântarea lui şi schimbau câteva cuvinte cu el, clipe în care înaintevederea sa se făcea simţită adeseori. Asemenea momente erau uneori scurte, alteori ceva mai lungi. Era evident că stareţul lucra cu iubire şi putere părintească. Cu pace şi cu un simţământ de mângâiere, ei se retrăgeau, sufletul lor se curăţea din nou. Şi într-adevăr viaţa unui monah din Optina era fără umbră de tulburare sau mâhnire; acolo toţi erau profund bucuroşi într-o concentrare sinceră.

Părintele Anatolie avea un dar uluitor de a vedea mişcările sufletului unui om, cugetele şi simţămintele lui: „În 1916 am fost înştiinţată că stareţul Anatolie era aşteptat în Sankt Petersburg şi va sta la domnul Usov; şi astfel trei dintre noi – fratele meu, sora mea şi cu mine – am mers acolo. Pe drum, fratele şi sora mea au declarat amândoi că tot ceea ce vroiau de fapt de la stareţ era binecuvântarea lui, dar eu am spus că aş vrea foarte mult să vorbesc cu el. După câtva timp, el a ieşit în vestibul la toţi oamenii care îl aşteptau şi a început să le dea binecuvântarea lui, spunând câteva cuvinte fiecăruia în parte. La înfăţişare, părintele Anatolie semăna foarte mult cu Sfântul Serafim aşa cum este zugrăvit în icoanele sale: aplecat înainte, cu un chip iubitor şi smerit. Cineva trebuie să vadă el însuşi, fiindcă este cu neputinţă a descrie. Când a venit rândul nostru, stareţul i-a binecuvântat pe fratele şi pe sora mea, dar mie mi-a spus: ‘Dar tu vroiai să vorbeşti cu mine, nu-i aşa ? Nu pot chiar acum; vino la mine diseară’. Stareţul a citit dorinţa mea fierbinte, cu toate că eu nu am exprimat-o în cuvinte” (Memoriile Elenei Karţev, acum doamna Konţevici).

În ultimii săi ani, părintele Anatolie a trăit nu departe de biserică, ci chiar vizavi de ea, între zidurile mânăstirii. Neliniştea oamenilor stârnită de ateismul revoluţionar i-a condus pe credincioşi la stareţi – Anatolie şi Nectarie – pentru sprijin duhovnicesc. Părintele Anatolie, deşi cel mai tânăr dintre cei doi şi neavând încă păr cărunt, era centrul atenţiei, părintele Nectarie preferând să rămână în umbră. În smerenia sa, stareţul Nectarie, când vedea vizitatori apropiindu-se de chilia lui, mergea la ei şi le spunea: „La cine mergeţi ?”, şi îi conducea la părintele Anatolie fără ca ei să bănuiască cine era el.

Autorităţile sovietice au început prigonirea monahilor în întreaga Rusie. Optina a devenit proprietate de stat, şi statul ateu nu avea în mod evident nevoie de o mânăstire. Datorită strădaniilor credincioşilor laici locali, mânăstirea a dobândit statutul de muzeu de stat, permiţându-se să funcţioneze o biserică. Monahii erau teribil de hărţuiţi; unii au fost arestaţi, iar unii au plecat pur şi simplu pe unde au putut. Dar credincioşii ortodocşi veneau încă mai mult, umplând locul sfânt în căutare de mângâiere.

A venit în cele din urmă şi rândul stareţului Anatolie. Soldaţii Armatei Roşii l-au arestat de mai multe ori, l-au bărbierit, l-au torturat şi l-au batjocorit. A suferit mult, dar el încă îi primea pe fiii săi duhovniceşti oricând putea. Spre seara zilei de 29 iulie 1922, a venit o comisie sovietică, l-a interogat mult timp, şi se presupunea că-l vor aresta. Dar stareţul, fără să protesteze, a cerut cu smerenie o întârziere de 24 ore pentru a se pregăti. Ucenicului său de chilie, părintele Varnava cel cocoşat, i s-a spus pe un ton ameninţător să-l pregătească pe stareţ pentru plecare, deoarece avea să fie luat în ziua următoare; şi cu aceasta ei au plecat.

A venit noaptea şi stareţul a început să se pregătească pentru călătoria sa. În dimineaţa următoare, comisia s-a întors. Părăsindu-şi maşinile, ei l-au întrebat pe ucenicul de chilie: „Este gata ?” „Da”, a răspuns părintele Varnava, „stareţul este gata”. Şi deschizând uşa el i-a condus la locuinţa stareţului. Aici o imagine tulburătoare a apărut înaintea privirilor lor umite: stareţul, fiind într-adevăr ,,pregătit”, şedea mort în sicriul său în mijlocul încăperii ! Domnul nu a îngăduit ca slujitorul Său credincios să mai fie batjocorit, ci l-a luat la El chiar în acea noapte.

Cu câteva zile înainte de adormirea stareţului, una dintre fiicele sale duhovniceşti (E.G.R.) a primit o scrisoare de la el invitând-o să vină şi să stea la mânăstire pentru o vreme. Ea a amânat să meargă, şi a ajuns doar în cea de-a noua zi după adormirea sa. Acolo ea s-a întâlnit cu alţi oameni care fuseseră de asemenea chemaţi de stareţ, fie prin scrisoare, fie în vis. O persoană primise înştiinţare de la stareţ despre adormirea sa cu câteva ore înainte să aibă loc. Trupul său a fost înmormântat lângă stareţul Macarie, ale cărui moaşte au fost găsite atunci nestricate.

Anul următor, chiar înainte de Paşti, mânăstirea a fost lichidată definitiv. Toţi monahii rămaşi au fost arestaţi şi exilaţi, bisericile au fost sigilate, mormintele stareţilor au fost profanate, şi schitul a fost transformat în staţiune pentru „clasa superioară” sovietică. Egumenul Isaac şi stareţul Nectarie au fost întemniţaţi la Kojelsk; dar cel din urmă a fost eliberat curând şi exilat la aproximativ 80 kilometri de mânăstire, unde, în casa unui credincios devotat, a trăit până la sfârşitul vieţii sale, în 1928, astfel sfârşindu-se epoca glorioasă a stareţilor de la Optina.

Într-una din numeroasele cărţi populare despre Mânăstirea Optina care au apărut chiar înainte de Revoluţie, Pe malurile râului lui Dumnezeu, este o descriere mişcătoare a unui copil, fiul de 5 ani al unei fiice duhovniceşti a părintelui Anatolie. Când era însărcinată cu el, ea s-a rugat fierbinte sfântului ei iubit, Serghie de Radonej, făgăduind să-i închine lui copilul. Cu toate acestea, în timp ce asista la canonizarea Sfântului Serafim la Sarov (1903), a simţit cum a săltat pruncul în pântecele ei, şi a început să se întrebe dacă nu ar trebui să-l numească pe copil Serafim; dar din cauza unui vis ea l-a numit pe copil Serghie (Serioja) până la urmă. Cinci ani mai târziu, „când Vera şi Serioja plecau din mânăstirea noastră, m-am dus să-i petrec. Chiar în acel moment am văzut că unul dintre cei mai respectaţi monahi vârstnici ai noştri, părintele A., venea spre noi. Ne-am apropiat de el şi ne-am aplecat ca să luăm binecuvântare. Serioja, punându-şi mânuţele înainte, a spus: ‘Binecuvântează-mă, batiuşka’. La rândul său, bătrânul monah s-a plecat adânc în faţa lui Serioja, atingând pământul cu mâna sa şi spunând: ‘Nu, tu binecuvântează-mă întâi’. Şi spre uimirea noastră copilul şi-a pus degetele în poziţia potrivită şi l-a binecuvântat pe bătrânul monah cu o binecuvântare de preot. Ce-i rezervă viitorul acestui băiat ?”, a concluzionat autorul.

Şi răspunsul la această întrebare, aşa cum a fost mărturisit de N.V. Urusova, o treime de secol mai târziu, vine din Sfânta Rusie din catacombe:

„Când fiii mei au fost arestaţi în 1937 şi exilaţi de GPU pentru 10 ani fără drept de corespondenţă, cineva îşi poate imagina mâhnirea mea. Am vărsat multe, multe lacrimi amare, dar nici măcar într-un singur cuget trecător nu m-am plâns, ci doar am căutat mângâiere în biserică; şi aceasta se putea doar în Biserica din catacombe, pe care am căutat-o pretutindeni, şi prin mila lui Dumnezeu o găseam întotdeauna foarte repede; şi îmi vărsam durerea preoţilor cu adevărat plăcuţi lui Dumnezeu care săvârşeau slujbe în catacombe. Şi aşa a fost de asemenea când, după arestarea fiilor mei, am plecat din Siberia în Moscova. Sora mea – care, spre groaza mea, recunoştea Biserica sovietică [ca fiind legitimă] – nu fusese arestată, în ciuda faptului că fusese o doamnă de onoare a ţarinei. Ea m-a îndrumat spre o prietenă a noastră din copilărie cu care ea nu era de acord în probleme bisericeşti, de vreme ce această prietenă era o participantă înflăcărată la slujbele din catacombe. Această femeie şi alţi membri ai acestei sfinte biserici din catacombe m-au întâmpinat cu braţele deschise …

Locuiam la sora mea periodic şi mergeam la toate slujbele, care aveau loc în case particulare în diferite părţi ale Moscovei. Acolo era un anumit părinte Antonie, un ieromonah vârstnic care era preotul şi părintele nostru duhovnicesc. Îl auzeam mereu spunând: ‘Precum porunceşte stareţul, orice spune stareţul’, şi altele asemenea. L-am întrebat pe părintele Antonie unde l-aş putea vedea pe acest stareţ, ca să-mi vărs amarul înaintea lui şi să primesc mângâiere. Ori de câte ori era pomenit, aceasta se făcea cu mult respect, şi el era numit un om extraordinar şi sfânt. ‘Nu – mi-a spus părintele Antonie -, aceasta-i cu neputinţă; îi voi spune eu tot ce vrei de la dânsul’.

În 1941, am făcut cunoştinţă cu o doamnă în Mojaisk care fusese exilată din Moscova din cauza arestului soţului ei şi singurei sale fiice. Ea era de asemenea membră a Bisericii din catacombe şi fusese fiica duhovnicească a acestui stareţ încă din primii ani ai preoţiei lui. Ea mi-a spus că stareţul (nu i-a dat numele) stătea acum într-un sat la aproximativ 3 kilometri depărtare de Mojaisk şi că ea mergea în taină la slujbele lui. La întrebarea mea dacă nu ar putea să-i ceară să mă primească, ea a răspuns: ‘Nu, acest lucru nu este posibil; nici unui credincios nu i s-a permis aceasta, de vreme ce GPU îl caută de 25 ani, şi el călătoreşte prin toată Rusia dintr-un loc într-altul, fiind înştiinţat în mod limpede de Sfântul Duh oricând este necesar să plece’. Desigur, m-am întristat la auzul acestor cuvinte, dar nu puteam face nimic.

Praznicul Sfintei Treimi era în acel an pe 7 iunie. Aşa cum nimic în viaţă nu este întâmplător, tot aşa acum: nu puteam merge la Moscova, şi îndurerată stăteam în camera mea singură, în ajunul sărbătorii. Şi atunci am auzit o bătaie uşoară la fereastra mea; m-am uitat şi am rămas consternată. O monahie vârstnică era cea care bătea, şi ea era îmbrăcată ca o maică, în ciuda faptului că era strict interzis a purta un astfel de veşmânt. Era spre seară. Am deschis uşa şi a intrat la mine spunând: ‘Stareţul, părintele Serafim, vă invită să veniţi la el mâine dis-de-dimineaţă, şi dacă vreţi vă puteţi mărturisi şi să primiţi sfintele taine’. Mi-a arătat pe ce drum s-o iau şi mi-a spus să fiu atentă. Înainte de sat era un lan de secară deja în spic, şi m-a sfătuit să merg aplecată. Drumul prin acest lan ducea direct la coliba unde stătea stareţul, şi chiar vizavi, peste drum, era postul GPU.

Cineva îşi poate imagina sentimentele mele după ce a plecat maica, atât de binevoitoare cu chipul ei radios. Ea era numită maica N. Erau doi maici cu stareţul; cealaltă era numită maica V. Ele erau întotdeauna cu el. Stareţul stătea liniştit într-un loc cam două luni, şi apoi cu totul pe neaşteptate, la orice oră din zi sau din noapte, spunea brusc: ‘Ei bine, este timpul să mergem !’ Şi el şi maicile îşi puneau rucsacii, care conţineau toate obiectele pentru slujbele bisericeşti, şi plecau numaidecât în orice direcţie, până când stareţul se oprea şi intra într-o colibă sau alta, în mod evident călăuzit de Sus.

Dimineaţa devreme am plecat, mergând nu pe stradă ci, aşa cum îmi fusese indicat, pe drumul de ţară care ducea la uşa din spate. Înaintea mea era un monah minunat, deloc bătrân. Nu am cuvinte să descriu înfăţişarea sa sfântă; sentimentul de respect în faţa lui nu poate fi descris. M-am mărturisit şi a fost minunat. După sfânta slujbă şi primirea sfintelor taine, m-a invitat să mănânc cu el. În afară de mine, erau acolo doamna pe care am amintit-o mai sus, cele două maici, şi altă fiică duhovnicească de-a sa care venise de la Moscova. Oh, milostivirea lui Dumnezeu ! Nu voi uita niciodată cuvântul de care m-a învrednicit şi care a durat mai multe ore. La două zile după această bucurie duhovnicească pe care am trăit-o vizitându-l pe părintele Serafim, am aflat de la doamna aceea că a doua zi, pe când stăteau la masă, părintele Serafim s-a ridicat în picioare şi le-a spus maicilor: ‘Ei bine, este timpul să mergem !’ Ele au strâns numaidecât şi au plecat, şi în jumătate de oră, nu mai mult, GPU a venit să-l caute; dar Domnul îl ascunsese.

Au trecut trei luni; nemţii erau deja în Mojaisk când, pe neaşteptate, am auzit din nou o lovitură uşoară în fereastră, şi aceeaşi maică N. a intrat la mine spunând: ‘Părintele Serafim este în oraşul Borovsk (la aproximativ 65 km de Moscova), şi m-a trimis să vă dau binecuvântarea sa; şi mi-a poruncit să vă dezvălui că el este acel Serioja înaintea căruia s-a plecat părintele A.‘”.

Epoca Optinei a trecut, mânăstirea este distrusă. Dar, după o astfel de descoperire din catacombele Rusiei înrobite, poate spune cineva că tradiţia Optinei este moartă ? Cine poate măcar ghici ce taine viitoare ale vieţii Sfintei Rusii aşteaptă timpul lui Dumnezeu pentru a fi descoperite unei lumi nevrednice ?

 

 

* * *

 

Arhiepiscopul Pahomie al Cernigovului,

fratele său, arhiepiscopul Averchie, şi epistola lor

 

În familia Kedrov erau trei fraţi episcopi, originari din regiunea Viatka. Tatăl lor, Petru Kedrov, era citeţ la biserică şi le-a dat fiilor săi o educaţie bisericească şi teologică bună.

Fiul cel mai mare, Petru, viitorul ierarh mărturisitor Pahomie al Cernigovului, s-a născut în 1877. El era serios, smerit şi blând din fire, gânditor şi orientat spre biserică pe măsură ce creştea. Terminând şcoala teologică secundară, el a intrat la Academia Teologică din Kazan în vremea în care rectorul ei era Antonie Hrapoviţki, viitorul mitropolit şi primul întâistătător al Bisericii Ruse din afara Rusiei.

Duhul şcolii în acea vreme era deosebit de fervent; era cu adevărat o familie duhovnicească, sau mai curând o mică armată de studenţi înclinaţi către monahism, şi inima ei era tânărul rector-episcop. Cu o iubire lipsită de pretenţii, el le insufla ucenicilor săi o sete nepotolită de a aplica adevărul ortodox în viaţă, şi aceasta într-o perioadă în care ideile revoluţionare se răspândeau în Sfânta Rusie ortodoxă. Studenţii erau pregătiţi temeinic, cunoscând bine duhul vremurilor, şi ardeau de dorinţa de a merge în lume şi a propovădui Evanghelia adevărului. Slujbele bisericeşti de la academie, săvârşite după tipic, la care luau parte cu toţii, erau un izvor viu de inspiraţie pentru studenţi. Tânărul Petru avea ca ascultare aprinderea candelelor, pe care o împlinea cu seriozitatea profundă atât de caracteristică lui.

Fiind puţin prea zelos în religiozitatea sa, Petru s-a hotărât să împlinească literal porunca Domnului: Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pre tine, scoate-l pre el şi îl leapădă de la tine (Matei 5, 29), şi într-o noapte a încercat să-şi ardă ochiul drept cu o lumânare. Colegul său de cameră din acea vreme era Vasilie Maximenko, viitorul Arhiepiscop Vitalie de Jordanville. El a fost trezit în miezul nopţii de scrâşnirea dinţilor colegului său, care încerca în acest fel să îndure durerea. Văzând ceea ce se petrecea, el a strigat şi a salvat ochiul colegului său. Cu toate acestea, arsurile erau atât de grave, încât a fost nevoie de operaţie la pleoapă şi la sprânceană, şi cicatricea a rămas pentru tot restul vieţii sale.

În 1898, Petru a absolvit academia, şi mitropolitul Antonie l-a tuns monah, numindu-l Pahomie; la transferul său în eparhia Volhinia, mitropolitul Antonie l-a luat pe tânărul ieromonah cu el, şi aici cel din urmă a făcut lucrare misionară locuind în Mânăstirea Derman în apropiere de Lavra Sfântul Iov de Poceaev. În 1911, el a fost hirotonit episcop de Novgorod-Severski, vicar al Cernigovului, şi curând el a fost ridicat în scaunul vechii eparhii a Cernigovului înseşi, renumită pentru sfintele moaşte ale Sfântului Teodosie, episcop de Cernigov, care fusese canonizat în 1896. În timpul revoluţiei, el a luat parte la Sinodul din 1917-1918 şi, pe 30 octombrie 1917, a ţinut un expozeu despre procedura de alegere a patriarhului; în acest expozeu, el a reflectat opinia mentorului său, mitropolitul Antonie, pe care nu numai că-l iubea foarte mult, dar a cărui râvnă pastorală i se întipărise în inimă.

Această conştienţă pastorală a păstrat-o toată viaţa sa. Acest lucru se vede limpede în epistola sa împotriva „legalizării” din 1927, precum şi în activitatea sa pastorală din perioada de după Războiul Civil rus. Când Armata Albă s-a retras împreună cu mitropolitul său iubit Antonie, şi Armata Roşie a preluat controlul deplin al Rusiei, ţara era într-un colaps total, cu transportul paralizat, dar aceasta nu l-a oprit pe bunul păstor. Împreună cu clericii săi, arhiepiscopul Pahomie a vizitat toate bisericile din eparhia sa mergând pe jos ! Deoarece malul stâng al râului Nipru, potrivit noii împărţiri administrative, aparţinea eparhiei Cernigovului, el trebuia să viziteze şi periferia Kievului, şi astfel a vizitat şi Lavra Peşterilor din Kiev.

În 1922, autorităţile comuniste din întreaga Rusie au început o „investigaţie” blasfematoare a sfintelor moaşte, deschizând raclele multor sfinţi încercând să dovedească „ştiinţific” publicului presupusa falsitate a incoruptibilităţii sfinţilor. Această mişcare a dat naştere la spectacole înfricoşătoare de profanare, stârnind proteste enorme şi împotrivire din partea oamenilor, dintre care mulţi au suferit închisoare şi exil. Dar „investigatorii ştiinţifici” au fost ei înşişi ruşinaţi, fiindcă ei înşişi au fost siliţi să admită incoruptibilitatea moaştelor, pe care ei nu o puteau explica ştiinţific, şi acest lucru a fost scris în toate ziarele. Credincioşii ortodocşi s-au bucurat de rezultat, dar autorităţile şi-au făcut treaba: au pus moaştele sfinţilor în muzee anti-religioase ca „mumii”. Această campanie i-a făcut pe unii episcopi conştiincioşi chiar să moară din cauza mâhnirii grozave provocate de batjocorirea sfinţilor, aşa cum s-a întâmplat cu Arhiepiscopul Anatolie de Irkuţk.

Arhiepiscopul Pahomie a avut şi el de suferit în această campanie. Moaştele Sfântului Teodosie au fost cerute ca să fie dezbrăcate [de veşminte] şi expuse publicului. De obicei, comisia atee a „oamenilor de ştiinţă” zgâlţâiau şi azvârleau moaştele, dar arhiepiscopul Pahomie şi-a păstrat poziţia şi, punându-şi epitrahilul şi mânecuţele, a dezvelit el însuşi moaştele, vărsând lacrimi de durere în prezenţa unei mari mulţimi de credincioşi, care plângea şi suspina, văzând cum comuniştii nu-i lăsau în pace nici pe cei morţi. Viitorul Arhiepiscop Leontie de Chile, un prieten apropiat al arhiepiscopului Pahomie, a păstrat o fotografie rară cu deschiderea moaştelor Sfântului Teodosie de Cernigov, arătându-l pe arhiepiscopul Pahomie îndurerat, ţinând moaştele, înconjurat de turma sa lovită de mâhnire. După aceasta, sfintele moaşte au fost confiscate, au fost aduse la Petrograd şi expuse într-un muzeu anti-religios împreună cu şobolani morţi şi oase fosilizate. Dar credincioşii, mituind paznicii, săvârşeau în taină slujbe înaintea moaştelor în mijlocul nopţii. În mod evident în legătură cu acest fapt, arhiepiscopul Pahomie a fost arestat.

Arhiepiscopul Pahomie al Cernigovului ţinând moaştele Sfântului Teodosie de Cernigov când sovieticii le investigau

După eliberarea sa în 1923, el nu s-a putut întoarce în eparhia sa, ci a găsit adăpost la Mânăstirea Sfântul Daniil din Moscova, al cărei stareţ a fost ultimul rector al Academiei Teologice din Moscova, arhiepiscopul Teodor Pozdeev, care încă reuşea cumva să ţină şcoala să funcţioneze. Arhiepiscopul Teodor adăpostea mulţi episcopi exilaţi; uneori erau nu mai puţin de 10 episcopi care vieţuiau în mânăstire, care după 1927 a devenit un centru al clerului anti-serghianist. Arhiepiscopul Teodor se afla în opoziţie chiar faţă de patriarhul Tihon, despre care considera că are un contact prea apropiat cu regimul comunist. În această mânăstire, fratele Vasilie, viitorul Arhiepiscop Leontie de Chile, l-a întâlnit pe arhiepiscopul Pahomie şi l-a văzut luând parte la un sinod cu patriarhul Tihon. El a primit chiar o scrisoare de la arhiepiscopul Pahomie (care s-a păstrat) în care mărturisitorul, dându-i binecuvântarea sa, îi spune că el se îndoieşte „că Domnul va face să ne întâlnim din nou”.

 

Fratele mai mic al arhiepiscopului Pahomie, Procopie, de asemenea teolog, înainte de a deveni monah preda Noul Testament la Seminarul Teologic din Vilna. Fiind tuns în monahism cu numele de Averchie, el a fost curând făcut episcop de Jitomir şi vieţuia în Mânăstirea Teofania de acolo. El a fost bine primit de turma sa. Era tânăr, cu părul blond şi ondulat, foarte evlavios, energic, prietenos şi arăta plin de viaţă şi sănătate. Era puternic în credinţă, binevoitor, accesibil şi era foarte iubit de toţi. El ţinea întotdeauna predici. Slujea cu mare solemnitate şi îi plăcea să facă procesiuni pe distanţe mari, vizitând oraşe şi sate, cântând tot drumul cu oamenii, ţinând predici în care el indica în mod deschis calea pe care ar trebui să meargă creştinii în acele vremuri periculoase pentru credinţă. Curând, însă, procesiunile au fost interzise. El iubea de asemenea privegherile de toată noaptea, care se terminau în zori, şi făcea adesea astfel de privegheri, adunând mulţi oameni pentru ele. Apoi el a fost arestat, bătut, apoi eliberat, doar pentru a fi arestat din nou după ce a scris împreună cu fratele său epistola împotriva Declaraţiei mitropolitului Serghie, după care nu s-a mai auzit niciodată de el.

În 1927, infama Declaraţie a mitropolitului Serghie cu „legalizarea” Bisericii (în termeni sovietici) a dat lovitura finală credincioşilor ortodocşi, care s-au bucurat doar atâta timp cât persecuţiile veneau din afară, dar nu puseseră stăpânire pe inima Bisericii. Arhiepiscopul Pahomie a fost unul dintre primii care au protestat, scriind, împreună cu fratele său, arhiepiscopul Averchie, importantul document redat mai jos, care nu era adresat direct mitropolitului Serghie, ci credincioşilor în general. El oferă o imagine amănunţită a condiţiilor bisericeşti care au fost consecinţa Declaraţiei.

La scurt timp după scrierea acestei epistole, arhiepiscopul Pahomie a fost arestat şi trimis întâi la Solovki, apoi în 1931 în lagărul de muncă silnică de la Mai-Guba unde se construia canalul Marea Baltică – Marea Albă. Profesorul Nesterov, care se afla acolo în acea perioadă, relatează că arhiepiscopul Pahomie a ajuns acolo aproape invalid, cu o paralizie a nervilor faciali. Din cauza slăbiciunii sale fizice, el nu putea fi folosit la construcţii şi, prin urmare, a fost trimis în 1932 într-un lagăr pentru invalizi la Kuzema; dar chiar aici el era scos afară la muncă fizică care era foarte grea pentru el: căra apă, cocea pâine etc.

Profesorul Nesterov istoriseşte un incident din această perioadă care este foarte caracteristic pentru arhiepiscop. Unul dintre profesorii întemniţaţi lucra în biroul lagărului Kuzema ca funcţionar. El trebuia să alcătuiască o listă a celor care fuseseră trimişi la un punct de lucru diferit în lagărul Kuzema şi trebuia să lucreze toată noaptea. Profesorul era chinuit şi iritabil. De dimineaţă, arhiepiscopul Pahomie a venit în birou şi l-a întrebat pe profesor dacă ştia unde şi când erau trimişi. Profesorul a răspuns tăios: „Mă deranjaţi, vlădica !” şi a adăugat un comentariu grosolan. Arhiepiscopul Pahomie s-a plecat cu smerenie la picioarele lui, cerându-şi iertare pentru că îl iritase cu întrebarea sa. Profesorul s-a tulburat şi şi-a cerut iertare la rândul său de la arhiepiscop pentru grosolănia sa.

În conversaţiile personale cu profesorul Nesterov, arhiepiscopul Pahomie condamna adeseori politica mitropolitului Serghie mai aspru şi mai categoric decât în epistola sa. La acea vreme, consecinţele politicii mitropolitului Serghie deveniseră limpezi, atât cu privire la soarta Bisericii însăşi în general, cât şi cu privire la episcopii exilaţi în particular. În locul legalizării promise continua lichidarea bisericilor şi a clerului într-un ritm crescând. Episcopii şi preoţii sufereau în închisoare fără nici o nădejde de eliberare. Exilările şi arestările nu numai că nu încetau, ci chiar creşteau.

Arhiepiscopul Pahomie îl recunoştea drept conducător al Bisericii nu pe mitropolitul Serghie, ci pe mitropolitul Chiril, aşa cum era logic potrivit instrucţiunilor patriarhului Tihon. Şi când s-a format un fel de Biserică în locurile de detenţie, unde se afla un număr imens de episcopi, preoţi şi credincioşi, arhiepiscopul Pahomie l-a recunoscut drept conducător al acestei Biserici pe mitropolitul Serafim (Samoilovici) de Uglich, care la acea vreme era întemniţat şi lucra ca funcţionar în lagărul de concentrare pentru femei de la Mai-Guba.

Ultimul exil al arhiepiscopului Pahomie a fost la Yaransk, unde el a trăit sub arest la domiciliu în casa fratelui său, preotul A. Odată, când GPU a venit să-l aresteze pe fratele său din cauza lui, vlădica Pahomie nu a mai putut îndura suferinţele sale şi a avut o cădere mintală. Cu toate acestea, el a fost luat prizonier, şi potrivit nepotului său, A.A., care trăieşte acum în America, el a fost împuşcat în închisoare. Altă sursă (Polski) afirmă că cei doi fraţi episcopi au fost împuşcaţi în 1937 din cauza opoziţiei lor faţă de mitropolitul Serghie. În absenţa arhiepiscopului Pahomie, toate bisericile din eparhia Cernigov l-au pomenit pe mitropolitul Serghie până în 1930, şi cei care şi-au urmat arhipăstorul refuzând să accepte „legalizarea” au fost nevoiţi să meargă în Kiev, la comunitatea stareţei Sofia, pentru a primi sfintele taine.

 

Fraţii episcopi aveau încă un frate, Mihail, care între cele două războaie a fost profesor de teologie în Polonia la Seminarele din Kremeneţ şi Vilna. După cel de-al doilea război mondial, el a devenit monah şi a fost hirotonit episcop de Vraclaw, unde a murit curând.

Fraţii episcopi, Pahomie şi Averchie, aşa cum dovedeşte limpede documentul lor, aparţin cinului mărturisitorilor adevăratei Biserici Ortodoxe a Rusiei din secolul XX. Epistola lor, deşi moderată ca ton şi chiar descurajând o ruptură imediată de comuniune cu mitropolitul Serghie (ruptură pe care mai târziu ei au găsit necesar s-o facă), este atât de precisă în diagnosticul pus greşelilor noii politici bisericeşti a mitropolitului Serghie încât pare contemporană cu propriile noastre zile, 50 ani mai târziu, când urmările acestor greşeli sunt cumplit de evidente pentru oricine. Mai presus de toate, ca la toţi părinţii fondatori ai Bisericii din catacombe din Rusia, accentul epistolei este pus pe libertatea duhovnicească fără de care Biserica poate deveni doar o altă unealtă a puterilor lumeşti.

Epistola nu se găseşte în sursele tipărite în mod obişnuit şi în manuscrisele acestei perioade, dar a fost păstrată de E.N. Lopeşanskaia, secretara vicarului arhiepiscopului Pahomie, Episcopul Damaschin de Glukhov, un alt opozant înflăcărat al Declaraţiei. Ea şi-a dedicat întreaga viaţă păstrării scrierilor şi importanţei episcopului Damaschin, şi cu puţin înainte de a muri în San Francisco în 1972 a reuşit să publice această epistolă împreună cu alte materiale despre „Episcopii mărturisitori” care s-au opus mitropolitului Serghie.

 

* * *

 

Epistola fraţilor episcopi

Arhiepiscopul Pahomie al Cernigovului şi Arhiepiscopul Averchie de Jitomir

Document de la sfârşitul anului 1927

 

S-ar părea că până în acest moment nu am putut să ajungem la o înţelegere cu guvernul, şi nu ne bucurăm de drepturile care se presupune că sunt garantate de legile Republicii sovietice oricărei religii; şi aceasta nu este nicidecum pentru că Biserica noastră este contra-revoluţionară. Arhipăstorii şi mirenii noştri, care suferă în robia exilului şi munci amare nu s-au ocupat deloc cu nici un fel de activitate anti-guvernamentală. Acest fapt este acum evident pentru toată lumea.

Adevăratul motiv pentru manifestările dureroase trebuie găsit în divergenţa fundamentală dintre vederile noastre religioase despre lumea lui Dumnezeu şi viaţa omenească, ţelurile existenţei noastre pământeşti, şi vederile comuniste care sunt aşezate de guvernul sovietic ca temelia vieţii cetăţenilor lui: ceea ce pentru noi este sfânt şi un adevăr indiscutabil, pentru atei este opiu, superstiţie, înşelăciune, şarlatanie şi probabil chiar contra-revoluţie – de exemplu, noţiunea de patriarhie, sfintele icoane, sfintele moaşte, sfintele noastre taine şi sfintele noastre slujbe, şi însăşi credinţa în Hristos cel răstignit. Astfel, se confirmă încă o dată pentru întreaga lume adevărul veşnic al cuvintelor marelui Apostol Pavel:

Cuvântul Crucii celor pieritori, nebunie este; iar nouă celor ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este. Iar noi propovăduim pre Hristos cel răstignit, iudeilor sminteală, iar elinilor nebunie; iar celor chemaţi, iudeilor şi elinilor, pre Hristos puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18, 23-24). Şi înţelepciunea o grăim întru cei desăvârşit; însă înţelepciunea nu a veacului acestuia, nici a domnilor veacului acestuia, care sunt pieritori; ci grăim înţelepciunea lui Dumnezeu întru taină, cea ascunsă, …, care nimeni din domnii veacului acestuia nu o a cunoscut (I Corinteni 2, 6-8). Dumnezeu au orbit minţile necredincioşilor veacului acestuia (II Corinteni 4, 4); omul cel sufletesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui, şi nu le poate înţelege; căci duhovniceşte se judecă (I Corinteni 2, 14).

Astfel, nu poate fi nici o unire între Biserică şi stat, când este vorba de Biserica noastră Ortodoxă şi Uniunea Sovietică, din cauza diferenţei fundamentale dintre perspectivele de bază ale uneia şi celeilalte părţi. Este cu putinţă doar o înţelegere condiţională în ce priveşte relaţiile reciproce practice, exclusiv pe baza principiului separării Bisericii de stat.

În realitate, poate cineva măcar concepe statul sovietic în unire cu Biserica ? O religie de stat într-un stat anti-religios ! O Biserică guvernamentală într-o guvernare atee ! Aceasta este o absurditate; contrazice natura Bisericii şi a statului sovietic; acest lucru este inacceptabil atât pentru o persoană sincer religioasă, cât şi pentru un ateu onest.

Arhiepiscopul Pahomie al Cernigovului

Cu toate acestea, ei încearcă să realizeze această absurditate înaintea ochilor noştri. Conducătorii noştri actuali ai vieţii bisericeşti, având un orizont limitat, au început să aplice „o nouă direcţie a politicii bisericeşti”. Dar această nouă cale se abate spre vechile căi şi vine către încercarea de a organiza o Biserică de stat aşa cum era în Imperiul Rus.

Deja în Declaraţia mitropolitului Serghie şi a sinodului său, care a fost publicată cu o prefaţă batjocoritoare şi blasfematoare în Izvestia pe 19 august 1927, printre alte aserţiuni şi expresii nefericite s-a îngăduit ceva care atestă ştergerea de către autorii acestui document cât se poate de regretabil a graniţei dintre Biserică şi stat. Cum este cu putinţă ca o persoană sinceră să declare fără rezerve că bucuriile şi necazurile Uniunii Sovietice, ca patria noastră natală, sunt aceleaşi pentru Biserica Ortodoxă ? Uniunea Sovietică este un stat, şi Sfânta Biserică nu poate avea o astfel de identitate a bucuriilor şi necazurilor cu nici un guvern, şi cu atât mai puţin cu unul care nici măcar nu ascunde faptul că ar vrea să lichideze orice religie în general. Fiind implicaţi în politica bisericească, conducătorii noştri au uitat îndemnul sfântului apostol: Nu vă înjugaţi întru alt jug cu cei necredincioşi; că ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul ? Sau ce unire are Hristos cu veliar ? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios ? (II Corinteni 6, 14-15).

Dacă majoritatea arhipăstorilor, păstorilor şi mirenilor, citind acestea şi alte expresii asemănătoare în Declaraţia mitropolitului Serghie, nu s-au grăbit să protesteze, este de teamă ca nu cumva o înştiinţare prematură să provoace o dezbinare în Biserică, şi ca urmare a unei nădejdi că, în activitatea lor, mitropolitul Serghie şi sinodul său vor corecta greşelile pe care şi le-au permis în scris. Dar, vai, realitatea nu a justificat nădejdile noastre. Trebuie să nu uităm că, în general, când există o unire a Bisericii cu statul care are la dispoziţia sa puterea exterioară şi toate mijloacele acţiunii pur fizice, atunci la cea mai mică încălcare a relaţiilor reciproce în mod ideal corecte, partea care va pătimi va fi întotdeauna Biserica; chiar libertatea vieţii ei lăuntrice este cu uşurinţă încălcată din cauza străduinţei obişnuite a statului de a transforma instituţiile administrative ale Bisericii în organe ale propriului său guvern.

Cu atât mai mult, un stat anti-religios care este ostil faţă de Biserică, stat pentru care unele anumite fundamente de necontestat ale vieţii interne a Bisericii şi autoritatea ei morală sunt superstiţii, nemeritând nici o atenţie – un astfel de stat, desigur, nu se va formaliza. Va folosi aparatul bisericesc (un Sinod servil, conducători îndatoritori) pentru scopurile sale politice (care nu sunt câtuşi de puţin spre folosul sfintei credinţe), şi va pune Biserica într-o poziţie înjositoare. Principiul libertăţii duhovniceşti a Bisericii şi neamestecul Bisericii în politică vor fi imediat încălcate de un astfel de stat – un lucru pe care noi l-am văzut deja în realitate.

Iată de ce mitropolitul Serghie, acţionând împotriva legii sovietice cu privire la „separarea Bisericii de stat”, a intrat pe o cale foarte primejdioasă.

Şi care este rezultatul ? Acum a devenit deja limpede că mitropolitul Serghie şi Sinodul său au căzut sub presiunea înspăimântătoare a agenţilor guvernului, chiar în propria lor activitate bisericească. Astfel, numirea şi transferul episcopilor sunt săvârşite cu participarea extrem de strânsă a guvernului sovietic; local, organele administrative şi de securitate urmăresc să vadă dacă locuitorii acceptă episcopii care au fost trimişi de Sinodul mitropolitului Serghie (episcopii ortodocşi se înfăţişează turmelor lor sub protecţia poliţiei), dacă numele mitropolitului Serghie este pomenit la slujbele dumnezeieşti, şi dacă există o rugăciune pentru guvern (un guvern care consideră rugăciunea şarlatanie şi o ridiculizează). Oamenii bisericeşti activi care nu-l recunosc pe mitropolitul Serghie sunt trimişi deja în exil la Solovki, unde numărul episcopilor creşte în fiecare an; şi chiar chestiunea distribuirii şi transferului clerului este hotărâtă mai mult de guvernul sovietic decât de autoritatea bisericească. Scaunele arhipăstoreşti, în ciuda decretelor Soborului din 1917-1918, sunt închise în număr mare, ceea ce slăbeşte Biserica; şi episcopii care sunt numiţi, când vin la posturile lor, sunt obligaţi mai înainte de toate să raporteze binecunoscutelor instituţii guvernamentale cu privire la intenţiile şi planurile lor pentru activitatea bisericească, şi să primească de la ele instrucţiuni de ghidare. Autoritatea civilă nu mai are nevoie acum să întrebuinţeze propriile mijloace pentru a îndepărta oamenii bisericeşti dezagreabili; dă pur şi simplu un ordin (secret) pentru aceasta Sinodului sau episcopului local.

Mitropolitul Serghie este un sclav total, o unealtă supusă în mâinile persoanelor binecunoscute nouă, reprezentanţii instituţiilor sovietice separate, şi şi-a pierdut complet autoritatea moral-bisericească, în pofida cuvântului apostolului (II Timotei 2, 15); deoarece, în spatele fiecăruia chiar dintre ordinele sale bisericeşti, pentru noi care suntem înspăimântaţi şi suspicioşi, trebuie văzută o instigare de la ,,cei care sunt în afară”. Pe lângă aceasta, aparatul nostru administrativ bisericesc este aşezat într-o vecinătate inadmisibilă cu organele poliţiei în guvernul sovietic, ceea ce nu a fost nicicând în istoria Bisericii şi care nu poate fi tolerat. Într-un cuvânt, o astfel de înjosire şi prihănire, Sfânta Biserică nu a mai îndurat până acum.

Dar Sfântul Apostol Pavel ne-a lăsat moştenire: Hristos au iubit biserica, şi pre sine s-au dat pentru dânsa; ca pre ea să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, ca să o pună înainte pre ea luişi slăvită biserică, neavând întinăciune, nici prihană, sau altceva de acest fel; ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5, 25-27), ca Mireasă a lui Hristos. Aşadar, nu înjosiţi Sfânta Biserică, nu-i murdăriţi veşmintele imaculate.

Biserica poate fi supusă potrivniciilor exterioare, persecuţiilor şi situaţiilor dificile; dar ea nu poate renunţa la libertatea şi demnitatea ei duhovnicească. Dimpotrivă, în potrivnicii ea străluceşte încă mai mult în sine, şi este reînnoită neîncetat (II Corinteni 4, 16-17). Aşa este legea vieţii duhovniceşti, atât a fiecărui creştin în parte, cât şi a întregii Biserici a lui Hristos; şi din acest motiv noi înţelegem lanţurile şi mâhnirile ca fiind mila lui Dumnezeu, pentru că Domnul îi încununează pe robii Săi credincioşi pentru ele (II Corinteni 4, 17). Dar Biserica nu va fi de acord niciodată cu înjosirea Sfintei Biserici, cu călcarea în picioare a libertăţii ei lăuntrice. Nu se poate îngădui ca libertatea şi demnitatea Bisericii să fie călcate în picioare, numai ca să nu pătimim gonire pentru Crucea lui Hristos (Galateni 6, 12), în cuvintele apostolului.

Legalizarea pe care se străduiesc s-o administreze mitropolitul Serghie şi Sinodul său este cu totul inacceptabilă şi imposibilă, deoarece contrazice legile sovietice (este nelegitimă, ilegală), este contrară firii lucrurilor, naturii Bisericii şi statului sovietic, şi este contrară raţiunii, fiindcă ea se străduieşte să unească ceea ce nu poate fi unit. O astfel de reformă nu poate fi aplicată în viaţă în mod practic şi, se prăbuşeşte destul de evident. În ce priveşte Biserica, este un act criminal, deoarece ea vinde libertatea vieţii lăuntrice a Bisericii şi înjoseşte în mod blasfemator sfinţenia şi demnitatea ei.

Ca plan al adversarilor Bisericii lui Dumnezeu şi religiei creştine, reforma mitropolitului Serghie este o măsură logică, bine gândită (dar nu de el, bineînţeles), cu scopul de a produce dezordine în Sfânta Biserică şi de a distruge viaţa religioasă a ţării. Dar un mitropolit ortodox şi un Sinod patriarhal nu pot susţine astfel de scopuri.

Dar chiar dacă în noua politică bisericească a mitropolitului Serghie nu ar exista nimic nelegiuit sau reprobabil cu privire la Biserică, tot ar fi necesar să fie respinsă din acest singur motiv, şi anume că, fără a fi îmbunătăţit starea exterioară a Bisericii, pe care a pretins [că a făcut-o], a provocat mare tulburare şi scandal între oamenii Bisericii şi, în general, în rândul majorităţii credincioşilor, de la ierarhi până la mireni.

Inima unui bun păstor este în mod firesc îndurerată de o mâhnire de nesuportat la vederea acestei imagini şocante de mare devastare bisericească, care a fost deja înfăptuită pe jumătate de mâna unui conducător al Bisericii. Nu avem nevoie de astfel de reforme bisericeşti. Fie ca mai degrabă să mergem iar şi iar în lanţuri şi exil, dar numai să păstrăm sufletele poporului lui Dumnezeu care ne-au fost încredinţate nouă; căci noi vom da cu toţii un mare răspuns pentru pierzarea copiilor noştri. Vai lumii de sminteli ! Că nevoie este să vină smintelile; dar vai omului aceluia prin care vine sminteala ! (Matei 18, 6-7, 10). Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: dacă tu personal ai o libertate duhovnicească reală şi o înţelegere mai înaltă, astfel încât ceea ce este în afara ta nu te tulbură, şi chiar dacă tu eşti corect în faptele tale care sunt neobişnuite pentru majoritatea, cu toate acestea, dacă aceste fapte tulbură conştiinţa slabă a unui frate, păzeşte-te ca nu cumva libertatea ta să fie pricină de poticnire pentru cel slab, şi ca nu cumva din pricina cunoaşterii tale să piară fratele tău mai slab, pentru care a murit Hristos, şi păcătuind astfel împotriva fraţilor tăi şi rănind conştiinţa lor slabă, să păcătuieşti împotriva lui Hristos (I Corinteni 8, 9-13).

Deci cele ce sunt ale păcii să le urmăm, şi cele ce sunt spre zidirea unuia către altul (Romani 14, 15-20). Aceasta a spus apostolul cu privire la mâncare, dar printre noi chestiunea vieţii bisericeşti generale este considerabil mai importantă decât problema mâncării şi a faptelor noastre proprii, şi ocazia de poticnire în acest domeniu este mult mai profundă. Fără sminteală fiţi, şi iudeilor şi elinilor şi Bisericii lui Dumnezeu; precum şi eu întru toate tuturor plac, necăutând folosul meu, ci al celor mulţi, ca să se mântuiască (I Corinteni 10, 24, 32-33). Aceasta este regula obligatorie pentru toţi păstorii Bisericii: să nu caute propriul folos, ci folosul celor mulţi astfel ca ei să poată fi mântuiţi.

Temelia canonică principală a legitimităţii autorităţii în Biserica Rusă, atât a mitropolitului Petru, cât şi a mitropolitului Serghie (a celui din urmă în perioada în care mitropolitul Petru este absent), se găseşte în faptul că atât unul cât şi celălalt au fost chemaţi şi susţinuţi în situaţia lor temporară de episcopatul Bisericii Ortodoxe Ruse ca un întreg. Pe lângă aceasta, în problema noastră este important să amintim anumite calităţi personale ale mitropolitului Serghie.

El este un monah ireproşabil, un arhipăstor modest şi cuviincios, un gânditor bisericesc profund, autor al unei lucrări teologice cu un duh patristic înalt, Învăţătura ortodoxă despre mântuire, un bun educator al viitorilor clerici în academiile teologice, şi un cleric bun şi activ pe care noi toţi îl respectam şi îl iubeam. Este adevărat că, în activitatea sa practică mitropolitul Serghie, având o voinţă slabă, a avut nevoie întotdeauna să se sprijine pe voinţele mai puternice ale prietenilor săi. Şi când această susţinere îi era luată din vreun motiv, el începea adeseori să se clatine şi să facă greşeli din slăbiciunea voinţei. (Vai, în 1922, mitropolitul Serghie a mers până într-atât de departe încât a recunoscut Autoritatea Bisericească Superioară a „Bisericii Vii”.) În momentul de faţă, mitropolitul Serghie nu numai că a fost lipsit în mod deliberat de prietenii săi, dar a fost înconjurat de un sortiment de oameni pre-determinat, care au intrat în Sinodul său nu la alegerea sa proprie. Sub influenţa acestui mediu nou şi a presiunii ,,celor din afară”, după câteva arestări în ,,închisoarea internă” din Moscova, mitropolitul Serghie a acceptat noua sa ,,direcţie” de politică bisericească, pe care după o opoziţie îndelungată el a recunoscut-o în cele din urmă ca fiind „corectă” şi obligatorie pentru creştini, şi ca un răspuns la nevoile Bisericii.

În plus, nu trebuie să se pună la îndoială că, în această iniţiativă a sa, mitropolitul Serghie nu a avut ţeluri rele el însuşi faţă de Sfânta Biserică. Bineînţeles, el a nădăjduit să dobândească pacea în viaţa bisericească şi eliberarea deţinuţilor. Altfel spus, un om încrezător a sperat să rânduiască prosperitatea exterioară a Bisericii (după ce el a împlinit ceea ce i se ceruse şi după ce promisiunile făcute lui vor fi împlinite), şi el a aşteptat de la aceasta de asemenea ordinea bună internă a vieţii religioase.

Principiul însuşi al scopului mitropolitului Serghie – aducerea formelor exterioare ale vieţii bisericeşti în acord cu condiţiile socio-politice contemporane, ca o adevărată legalizare – este în esenţă corect şi, repetăm, este potrivit învăţăturii apostolice în duh. Dar conducătorul nostru cu voinţă slabă, deşi nu rău intenţionat, fiind supus influenţei exterioare insistente, nu a rămas ferm în hotarele bisericeşti ale acestui principiu, supraevaluând importanţa condiţiilor exterioare pentru viaţa religioasă, şi a ales ca mijloace pentru scopul său corect nu mărturisirea adevărului Bisericii, ci mai degrabă viclenia personală, lipsa de sinceritate şi politica. Folosind o astfel de armă, nepotrivită în activitatea bisericească, mitropolitul Serghie a suferit el însuşi de pe urma ei, pentru că fiii acestui veac sunt întotdeauna mai iscusiţi în folosirea acestei arme decât fiii luminii.

Dar mitropolitul Serghie s-a încrezut în propria înţelepciune, în mijloace lumeşti, în loc să nădăjduiască cu totul în mila şi ajutorul lui Dumnezeu, în puterea Adevărului lui Hristos, înarmându-se cu strădaniile curăţiei şi mărturisirii şi pregătirii statornice pentru a răbda mâhniri şi persecuţii, prin care strădanii ale credincioşilor Biserica lui Dumnezeu este împodobită şi reînnoită veşnic, şi nu prin bucuriile vieţii, aşa cum propovăduiesc renovaţioniştii. Dar mijloacele de luptă lumeşti, fiind nepotrivite pentru un creştin, Apostolul Pavel renunţă cu desăvârşire la ele şi le condamnă. El pedepseşte aspru chiar umbra făţărniciei (Galateni 2, 11-14) şi le porunceşte tuturor creştinilor să renunţe la minciună şi să grăiască adevărul fiecare cu aproapele lui (Efeseni 4, 25; Coloseni 3, 9).

Mitropolitul Serghie, stabilind o relaţie mutuală între Biserică şi statul sovietic, s-a abătut în practică de la ideea fundamentală şi corectă care determină aceste relaţii; şi alegând metode lumeşti de activitate, el a încălcat tradiţia Bisericii Ortodoxe cu privire la politica bisericească; totodată, el nu rămâne ferm nici măcar pe baza legii sovietice. Şi pe o astfel de temelie falsă, ce lucru bun se poate construi ? Dar mitropolitul Serghie nu a permis o îndepărtare în principiu de la Adevăr, de la credinţă şi de la învăţătura Bisericii, şi el nu a încălcat rânduiala canonică a Bisericii. În orice caz, păcatul său nu este unul cu caracter dogmatic sau canonic, ci unul de slăbiciune în acţiune şi de greşeli practice, de direcţie incorectă în politica bisericească şi în activităţile administrative. Dar de vreme ce politica sa s-a dovedit a fi, prin rezultatele sale, vătămătoare şi înjositoare pentru Biserica lui Dumnezeu, trebuie schimbată, corectată, sau de nu administratorul care a dat greş trebuie să fie îndepărtat, probabil trebuie să i se dea o pedeapsă, dar el nu ar trebui excomunicat din Biserică ca un apostat, şi nici nu ar trebui să se rupă comuniunea canonică cu el ca cu un eretic sau schismatic înainte de judecata unui Sinod.

Deşi în momentul de faţă nu există posibilitatea întrunirii unui Sinod complet al episcopilor pentru analizarea unor chestiuni generale (inclusiv chestiunea politicii publice şi a relaţiei Bisericii cu statul), având în vedere greşelile şi activităţile inacceptabile ale conducătorului, episcopii îşi pot ridica glasul, deoarece aceste greşeli au fost deja suficient de lămurite. Episcopii sunt chiar obligaţi să ia poziţie, şi pot chiar să ceară conducătorului ca el să-şi îndrepte greşelile şi să părăsească calea falsă a vicleniei lumeşti în chestiunile bisericeşti.

A declara o ruptură prematură de conducător, sau a refuza să participi la conducerea Bisericii, a ieşi la pensie – aceasta ar însemna să-ţi părăseşti turma în vremea necazurilor Sfintei Biserici, să te dai la o parte, lăsând loc duşmanului, numai ca veşmintele tale curate să nu fie murdărite în mijlocul confuziei generale, şi să te poţi consola cu gândul că nu participi la păcatul conducătorului. Dar prin aceasta noi comitem păcatul indiferenţei faţă de necazurile şi suferinţele Sfintei Biserici, în timp ce responsabilitatea pentru viaţa bisericească nu este luată de la noi. În potrivniciile Bisericii din vechime, un pustnic de mulţi ani îşi părăsea pustia pentru a sluji la liniştirea Bisericii pătimitoare. Sfântul Apostol Pavel arată la el însuşi o dorinţă arzătoare de a fi unit prin moarte cu Hristos în lăcaşurile cereşti, dar şi a trăi în trupul pătimitor spre folosul turmei sale (Filippeni 1, 21-26).

Noi avem ocazia de a ne întâlni – fie înaintea întemniţării lor, fie după aceea, şi de multe ori în timpul întemniţării – cu foarte mulţi arhipăstori care au trecut prin procese contemporane sau au ispăşit condamnările lor, şi noi am vorbit cu ei personal sau suntem în corespondenţă cu ei, şi cu deplină siguranţă putem declara că ei nu îşi vor da niciodată aprobarea pentru lucrarea mitropolitului Serghie, aşa cum se desfăşoară acum. Dimpotrivă, toţi ca unul spun, aproape în aceleaşi cuvinte, că ei se mâhnesc şi sunt foarte tulburaţi, chiar dacă ei nu găsesc cu putinţă să rupă comuniunea cu mitropolitul Serghie.

Dar de ce nu ridică glasul ? De ce nu îşi manifestă protestul ? Deoarece ei sunt izolaţi şi, ca urmare a acestui lucru ei sunt insuficient informaţi, şi nu pot decide să se exprime într-un mod categoric fără fapte suficiente, cu atât mai mult cu cât ei ştiu ce semnificaţie se va da răspunsului lor. Declaraţia mitropolitului Serghie este cunoscută deţinuţilor doar din presă, şi pricinuieşte tulburare, mâhnire, teamă pentru viaţa Sfintei Biserici. Dar cum este îndeplinită reforma sa în realitate – cum pot şti despre aceasta deţinuţii şi exilaţii din tundra siberiană sau din mlaştinile Ziryani ?

Dar dacă înlocuitorul temporar al locţiitorului patriarhal va continua cu încăpăţânare planul său şi nu va elibera postul, noi ne vom depărta de el ca Biserică în întregime, fiindcă episcopatul are dreptul şi întemeierea de a-l priva pe el de autoritatea în care l-a îmbrăcat pentru a clădi şi nu pentru a distruge viaţa Bisericii (II Corinteni 10, 8). Un om fără voinţă şi care nu este ferm nu poate călăuzi viaţa bisericească în vremurile noastre. Mitropolitul Serghie nu a fost capabil să împlinească porunca apostolului: Cu înţelepciune să umblaţi către cei de afară, vremea răscumpărând (Coloseni 4, 5). Cu cei care sunt în afară el a fost „înjugat întru alt jug” (II Corinteni 6, 14), şi trebuie să-şi îndrepte greşeala. Dar dacă el nu este îndeajuns de puternic pentru a face aceasta el însuşi, să lase sarcina altora, eliberând locul de conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse. Dar dacă mitropolitul Serghie nu ascultă glasul Bisericii şi va continua cu încăpăţânare politica sa şi va pretinde autoritatea ierarhului conducător, atunci bineînţeles că el se va dovedi a fi un răzvrătit al Bisericii şi un schismatic.

Mirenii credincioşi, asemenea unor copii mici, cu propriile piepturi se străduiesc să apere de batjocură şi de jigniri grosolane pe Mama lor, Sfânta Biserică, care nouă tuturor ne este mai dragă decât viaţa şi libertatea. Dar copiii sunt lipsiţi de putere. Părinţii trebuie să iasă în faţă. Voi, arhipăstori şi învăţători: pe voi a pus Domnul marea responsabilitate pentru soarta Sfintei Biserici; vouă v-a fost încredinţată apărarea ei; veţi da răspuns Domnului Dumnezeu pentru sufletele fiilor voştri duhovniceşti, pentru care Hristos a murit. Vouă vă este adresat cuvântul lui Hristos: Grăiesc vouă prietenilor mei: nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceea nu pot nimic mai mult să facă. Ci voiu arăta vouă de cine să vă temeţi. Să vă temeţi de cela ce are putere după ce l-a ucis, să-l arunce în gheena. Adevăr grăiesc vouă: de acela să vă temeţi (Luca 12, 4-5).

Lanţurile slujitorilor lui Hristos servesc la mai marea reuşită a propovăduirii Evangheliei, aşa cum a fost şi printre apostoli. Şi cei mai mulţi din fraţi întru Domnul, nădăjduindu-se pentru legăturile mele, mai mult cutează fără de frică a grăi cuvântul. Întru aceasta mă bucur, şi încă mă voi bucura. Că ştiu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire prin rugăciunile voastre, şi prin darea Duhului lui Iisus Hristos (Filippeni 1, 14, 18-19). A Lui fie slava în Biserică în vecii vecilor. Amin.

 

Notă (de către autori): În 1905, pe 17 februarie, la o slujbă ţinută la Academia Teologică din Sankt Petersburg, mitropolitul Serghie a ţinut o cuvântare despre vremea în care legea civilă va înceta să fie un zid puternic de apărare pentru Biserica rusă. „Apoi – profeţea conducătorul nostru actual -, ei vor cere de la noi nu fraze frumoase, nu silogisme învăţate pe dinafară, ci duh şi viaţă; ne vor cere credinţă, şi credincioşie înflăcărată, puterea de pătrundere a Duhului lui Hristos. Ei ne vor cere să scriem nu cu cerneală (şi cerneala poate fi împrumutată din călimări străine), ci cu sângele din propriile piepturi. Vom răspunde noi la aceste cereri, vom rezista la această încercare de foc, vom îndura această judecată cu adevărat înfricoşătoare ? La urma urmei, nu conducerea noastră binevoitoare ne va judeca pe noi, şi nu noi înşine, ci însăşi Biserica lui Dumnezeu ne va judeca, însuşi poporul ortodox care ne-a încredinţat lucrarea Bisericii şi care fără nici o milă se va întoarce de la noi, ne va izgoni, dacă va găsi în noi doar un ‘mormânt văruit’ şi o ‘sare care şi-a pierdut gustul’”.

Acum a început asupra noastră judecata Sfintei Biserici. Se vor împlini cuvintele profetice întemeiate ale mitropolitului Serghie ? Şi mai înainte de toate, se vor împlini în el ?

 

Postfaţa editorului (E.N. Lopeşanskaia)

Nu, cuvintele profetice ale mitropolitului Serghie nu s-au împlinit în propria persoană. El a rămas nevătămat în mijlocul furtunii care îl înconjura. El privea fără îndurare, indiferent la ceea ce se făcea în jurul lui. Sub lovituri de ciocan cădeau sfintele lucruri vechi de veacuri, de neînlocuit ale Ortodoxiei din pământul rus. Dincolo de cercul polar şi în nisipurile Turkistanului dispăreau aceia pe care el îi cunoştea, cu care a studiat, împreună cu care a stat înaintea altarului, care, mergând pe Golgota, îi reproşau că a trădat Biserica. El a supravieţuit tuturor acestora, chiar propriei sale Declaraţii, care a rămas o bucată de hârtie.

În acelaşi fel, fraţii episcopi, Episcopul Pahomie al Cernigovului şi Averchie de Jitomir, au dispărut în întinderea spaţiului sovietic. De la ei rămâne doar această epistolă. Cel care o va citi cu atenţie, intrând în profunzimea fiecărui cuvânt, va aşeza limpede înaintea sa atât suferinţele lor, cât şi credinţa înflăcărată şi fermitatea lor neclintită. Lupta lor este cu atât mai înaltă prin aceea că ei vedeau înainte adunându-se nori mai denşi ca nicicând, şi vedeau apropiindu-se marea furtună care se aduna împotriva întregii lumi creştine.

 

 

* * *

 

Episcopul schimnic Macarie

Episcopul rătăcitor din catacombe

 

Tot ceea ce ştim despre episcopul schimnic Macarie este conţinut în cele două mărturii care urmează; dar puţinul acesta este deja suficient pentru a prezenta o imagine a unui om sfânt, un nou mucenic al catacombelor secolului XX care sunt descrise aici. Ambele mărturii sunt ale ruşilor ortodocşi care ei înşişi au trăit jugul comunist şi au fugit în occident în timpul celui de-al doilea război mondial şi au scris despre experienţa lor. Ambele relatări sunt la prima mână; detaliile despre viaţa din catacombe a episcopului Macarie din cea de-a doua relatare au fost auzite de părintele Gherasim chiar din gura episcopului.

 

În apropiere de Petrograd, la începutul anilor ‘1930, rămăsese încă o mică mânăstire, unde mulţi veneau în pelerinaj – Sihăstria Sfântul Macarie Romanul.

Într-o dimineaţă devreme ne-am urcat într-un tren şi am călătorit spre gara Liuban. Eram 30 care mergeam în pelerinaj. Ne-am oprit să bem nişte ceai la metocul mânăstirii din oraş, şi apoi am pornit pe jos spre mânăstire.

La început, drumul era printre lanuri. În jurul nostru, spice de secară se legănau la unison, apoi am traversat lanuri de ovăz care foşneau, apoi lanuri roz de hrişcă, în care vântul făcea valuri colorate violet. Fiind orăşeni, ne-am bucurat de spaţiul deschis, de soare, de natură.

După ce ne-am odihnit într-un sat, am intrat în pădure. Părintele P., care ne conducea, a început să spună pe dinafară acatistul Maicii Domnului Bucuria tuturor scârbiţilor. Toţi preluam refrenul şi apoi icoasele canonului. Rugăciunea a durat mult timp; în cele din urmă, ultima notă s-a stins, dar pădurea continua să se întindă înainte, la fel de deasă şi de nesfârşită ca întotdeauna. Toţi eram obosiţi şi am devenit tăcuţi. Picioarele au început să ne doară şi să se umfle. Pantofii ne-au ros până când au început să ne doară călcâiele. Trupurile ne dureau.

Am tot mers – nu era capăt la pădurea verde şi deasă. Deja se însera, şi noi încă nu ştiam cât de departe trebuia să mergem. De pe o parte a pădurii a apărut luna; razele ei se amestecau cu amurgul, în timp ce noi continuam să mergem. În cele din urmă am ajuns la un luminiş din pădure. De pe deal curgea un pârâiaş, şi mai departe de acolo a apărut o biserică lungă. Pe cer se profila o clopotniţă, sub care era acoperişul de culoare închisă al clădirilor mânăstirii. Şi apoi de la distanţă a venit spre noi sunetul slab al clopotului mânăstirii. Nu mai auziserăm clopotul unei mânăstiri de atât de multă vreme, şi toţi am înviat şi aproape în fugă am coborât panta, nădăjduind să ajungem la timp pentru slujba de priveghere.

Aici, cu mult timp în urmă, pe o mică insulă de pământ ferm, înconjurată din toate părţile de mlaştini de nestrăbătut, s-a aşezat şi a dus o viaţă de pustnic Sfântul Macarie Romanul. Mormântul închis cu sfintele sale moaşte se afla în biserica mânăstirii. Pe locul chiliei sale s-a construit un mic paraclis. Călugării au asanat un spaţiu mare din mlaştină pentru biserică şi clădirile mânăstirii, au amenajat cărări, au asanat şi au cultivat bucăţi de pământ pentru lanuri şi grădini de legume. Bolşevicii au confiscat terenurile, lipsindu-i pe monahi de mijloacele de trai. Credincioşii aduceau din oraş saci de pâine uscată, şi monahii îi utilizau şi coceau pâine pentru masa comună a monahilor şi pelerinilor.

Mulţi săraci şi nebuni pentru Hristos îşi găsiseră refugiu în mânăstire. Unul dintre aceştia era Mişa, care era binecunoscut tuturor din Lavra Alexandru Nevski din Petrograd. Vocea sa puternică ne era familiară, şi noi îl respectam pe acest bătrân cu părul alb şi cu ochi negri plini de tinereţe. Îmi amintesc că odată medicul făcuse o treabă proastă extrăgându-mi unul din dinţi, şi maxilarul mi-a fost umflat câteva luni şi mă durea tare. Trebuia să port un bandaj. Mişa a venit la mine odată în timpul liturghiei şi mi-a şoptit la ureche: „Du-te la Mânăstirea Novodevici, ia ulei din candela din faţa icoanei Mucenicului Antipa şi unge-ţi obrazul cu el. Uită-te la tine – crezi că eşti deştept, ducându-te să capeţi vindecare de la un medic”. M-am întors, dar el plecase deja. Aşadar m-am dus la liturghie la Mânăstirea Novodevici, dar maicile care vindeau lumânări nici măcar nu ştiau unde aveau o icoană a Mucenicului Antipa. Cu greu am reuşit să găsim o icoană mică. Am făcut aşa cum îmi spusese Mişa: mi-am uns obrazul cu ulei şi am luat ulei din candelă cu mine. Şi curând totul a trecut: inflamaţia a dispărut şi maxilarul a încetat să mă mai doară. Acest Mişa fusese mai înainte un intelectual ateu, inginer. Dar când Domnul i-a atins inima, acest lucru l-a şocat atât de mult, încât a luat asupra sa un mod de viaţă strict ascetic şi a devenit nebun pentru Hristos. După întâlnirea mea cu el în mânăstire a dispărut. Noi am auzit că el fusese arestat şi împuşcat din capriciul unui anchetator.

Era o perioadă foarte dificilă şi înfricoşătoare atunci când am vizitat mânăstirea. „Roagă-te la Sfântul Macarie şi la icoana Maicii Domnului din Iviron !”, m-a mângâiat părintele N.. Icoana Maicii Domnului din Iviron de la mânăstire era una deosebită. Sfânta Fecioară era pictată în veşmânt monahal complet cu mantie şi cu o aţă de metanii în mâinile ei.

Întâistătătorul mânăstirii, episcopul Macarie, luase schima mare, cu greu părăsea vreodată chilia sa, şi rareori vorbea cu pelerinii, cu excepţia câtorva dintre fiii săi duhovniceşti. De câteva ori noi ne-am întâlnit cu el pe coridor şi în biserică. Dar, în cele din urmă, am avut ocazia de a-l vizita şi a vorbi cu el. Închis în sine, serios, trist, el făcea o impresie profundă asupra pelerinilor; şi dacă cineva se purta zgomotos sau în general nepotrivit, sau lipsea de la slujbele bisericii, vlădica, prin ucenicul său de chilie, cerea unei astfel de persoane să părăsească mânăstirea. Tinerilor le era mai degrabă frică de el şi încercau din răsputeri să nu încalce rânduielile monahale stricte.

Slujba de dimineaţă începea la 4 dimineaţa, urmată de prima liturghie. Apoi urmau, la ora 9, o altă liturghie şi un acatist care se terminau între prânz şi ora 13. Apoi era masa. La ora 16 era vecernia sau slujba de priveghere, un acatist şi după el un parastas. Slujbele se terminau între orele 20-21. După aceasta era cina şi pe la miezul nopţii slujba de noapte.

După ce am stat ceva vreme, în sfârşit a trebuit să mă întorc în oraş. În oraş, în biserica metocului, am luat parte la privegherea de toată noaptea. Am stat mult timp în genunchi în faţa icoanei Sfântului Macarie. Părea că mă încuraja cu privirea sa. Şi, într-adevăr, totul a decurs bine şi m-am întors fără să fiu arestată.

Am vizitat sihăstria încă de câteva ori. Pe un ger cumplit, la sfârşitul postului Naşterii Domnului, noi am venit la mânăstire pentru a fi împreună cu monahii la prăznuirea Sfântului Macarie. Părintele P. vroia să primească taina sfântului maslu de la vlădica. Clericii noştri făceau sfântul maslu nu numai pentru cei grav bolnavi; în acele vremuri înfricoşătoare, toţi trăiau sub ameninţarea constantă cu o moarte violentă neaşteptată, sau în condiţii în care era cu neputinţă să primească sfintele taine. Monahii şi câţiva dintre credincioşii mireni se adunau de obicei în postul Naşterii Domnului sau în postul mare pentru a primi sfântul maslu.

În acea zi, părintele P. slujea liturghia într-o mică biserică ridicată pe locul chiliei din sălbăticie a sfântului. Vlădica Macarie a venit să se roage împreună cu noi. La sfatul părintelui P., am venit la vlădica pentru binecuvântare şi am spus cererea părintelui P. pentru sfântul maslu.

„De ce doreşte atât de mult părintele P. sfântul maslu ?”, a întrebat episcopul. „El are o mare greutate pe suflet”, am răspuns eu. Vlădica s-a uitat la mine cu asprime şi dintr-odată i-au ţâşnit lacrimi din ochi. A început să suspine necontrolat. „Numai dacă ai şti ce încercări grele ne aşteaptă, cât de multă suferinţă şi chin ! Mânăstirea noastră va fi devastată, lucrurile noastre sfinte pângărite !”

El a continuat să suspine. Un frate înspăimântat vroia să se îndrepte spre vlădica, dar părintele P. l-a reţinut. Ei au plecat cu toţii în mod discret.

Eu stăteam înaintea ierarhului mâhnit, profund zguduită, cuprinsă de un presentiment al unei furtuni care se apropie. El vorbea ca pentru sine, uitând de mine. Apoi treptat şi-a venit în sine, a mers la icoana sfântului, a sărutat-o, a plecat din biserică, şi a pornit pe drumul spre mânăstire. Silueta sa înaltă, întunecată ieşea în relief în mod distinct pe albul pur al întinderii de zăpadă, care sclipea sub razele strălucitoare ale soarelui de iarnă.

În decurs de un an, profeţia lui s-a împlinit. Au avut loc arestările din „Noaptea Sfântă” (când mii de clerici şi credincioşi au fost arestaţi într-o singură noapte) şi au fost rase de pe faţa pământului toată mânăstirile şi comunităţile monahale şi laice care mai rămăseseră. În acea noapte am fost şi eu arestată.

Vlădica a fost trimis într-un lagăr de concentrare din Siberia şi a fost paznic de noapte acolo.

 

Maica Veronica Kotliarevskaia

[Memorii, Editura ,,Viaţa Rusă”, San Francisco, c. 1954]

 

* * *

 

Aceasta este povestea episcopului Macarie, o poveste despre pribegiile fără oprire la care a fost condamnat un ierarh mărturisitor din catacombe, a cărui singură crimă a fost aceea că era un succesor al apostolilor lui Hristos şi că inima lui aparţinea mai întâi de toate lui Hristos.

Episcopul-schimnic Macarie, pe numele său de mirean Cosma, a fost cel mai mare dintre numeroşii copii ai familiei Vasiliev. S-a născut în satul Guba, în provincia Tikhvin din Novgorod, în 1871, şi din copilărie a fost atras de slujbele bisericii şi de cântarea care părea nepământească. În adolescenţă a mers la Petersburg, unde a vizitat adesea Lavra Sfântul Alexandru Nevski şi asculta cu atenţie predicile inspirate ale ieromonahului Arsenie, un misionar care lupta împotriva sectarilor şi schismaticilor. Acesta era destul de renumit şi numele său obişnuia să apară adesea în presă şi era cunoscut şi respectat de însuşi Pobedonosţev[7].

Episcopul schimnic Macarie

Vrând să vieţuiască într-o mânăstire de orientare misionară după tipicul Sfântului Munte, el a reînviat Sihăstria Sfântul Macarie Romanul, localizată în sălbăticia mlăştinoasă din regiunea Novgorod, nu prea departe de Petersburg. La cumpăna dintre secole, Mânăstirea Sfântul Macarie era deja bine aşezată, cu 200 monahi; avea o biserică din piatră şi patru clădiri principale din piatră, un metoc în oraşul din apropiere şi o casă de oaspeţi – toate acestea atrăgând şi oferind sprijin duhovnicesc multor vizitatori.

Când tânărul Cosma a ajuns pentru prima dată la mânăstire la vârsta de 23 ani, s-a găsit în mijlocul unui grup de tineri aspiranţi la viaţa monahală şi misionară. Ca frate, tăia lemne pentru foc şi făcea alte munci manuale ca ascultare, aşa cum îşi aminteşte unul din prietenii săi, părintele Conon, care a venit acolo împreună cu el. În 1897 a fost călugărit de către egumenul Arsenie şi i s-a dat numele Chiril. În 1900 era deja ieromonah şi conducător al metocului mânăstirii din Luban, unde a stat următorii 5 ani. În 1906, părintele Arsenie a plecat în Sfântul Munte pentru a combate învăţătura onomatolatrilor[8] şi părintele Chiril a fost numit succesorul său ca egumen. Părintele Arsenie a primit învăţătura pe care s-a dus să o combată şi nu s-a mai întors niciodată la mânăstirea sa. Cu toate acestea, mânăstirea a continuat să înflorească şi nici chiar revoluţia nu a atins-o, datorită mlaştinii de nestrăbătut din zonă, pentru că, într-adevăr, era lipsit de sens pentru bolşevici să organizeze ceva în acele locuri.

În 1923, potrivit decretului patriarhului Tihon, el a fost hirotonit episcop de ierarhii Serafim de Kolpinsk şi Miheea de Arhanghelsk, care i-au dat titlul de episcop de Luban, micul oraş unde se afla metocul mânăstirii cu arhondaricul. Din pricina arestărilor permanente, în acea vreme erau hirotoniţi mulţi episcopi noi, ca să rămână măcar câţiva care să conducă turma. În acelaşi an, episcopul Macarie a fost arestat. Bolşevicii, dând lovitura cu criza creată artificial de ei înşişi, când sute şi mii de oameni mureau de foame, forţau acum conducătorii Bisericii să renunţe la obiectele de valoare ale Bisericii: potire, cruci etc, sub pretextul ajutorării victimelor foametei.

În realitate, ei vindeau obiectele de valoare în străinătate, pentru a întări puterea sovietică. Şi mulţi oameni nevinovaţi au murit în această perioadă. Pentru presupusa ascundere a obiectelor bisericeşti de valoare ale Mânăstirii Sfântul Macarie, egumenul ei a fost arestat şi condamnat la 5 ani de închisoare. El a fost trimis la „Cruci” – infama închisoare din Leningrad, apoi în lagărul de concentrare de la Solovki şi în alte închisori, care erau construite după planul lui Lenin pur şi simplu pentru lichidarea elementului indezirabil al populaţiei obişnuite – „gândirea”. Apoi a fost trimis în colonii de exil forţat, unde avea grijă de animale şi făcea alte munci umilitoare. După 3 ani şi jumătate petrecuţi acolo, el a fost eliberat datorită unei amnistii şi s-a întors la mânăstirea sa. Pentru a se dedica pe deplin rugăciunii şi pentru a avea mai puţin contact cu lumea, el a primit marea schimă şi odată cu ea numele iubitului său Macarie, întemeietorul mânăstirii sale.

El locuia într-o chilie la etaj; ucenicul său de chilie era ierodiaconul Vucol, fost ţăran dintr-un sat vecin. Slujea zilnic liturghia în altarul lateral, nu ca un arhiereu, ci ca un simplu preot, doar cu omoforul mic peste felon. Participa la toate celelalte slujbe stând în strană, purtând întotdeauna gluga brodată de schimnic. El era întotdeauna profund absorbit în rugăciune şi părea că trăieşte în lumea sfinţilor. Dar, aşa cum era de aşteptat, nu a reuşit pentru mult timp să evite contactul cu autoritatea urâtoare de Dumnezeu a comuniştilor.

Pe 18 februarie 1932, în timpul „Nopţii Sfinte” a patimilor monahismului rus, a fost arestat din nou, de această dată împreună cu întreaga sa obşte, şi acesta a fost sfârşitul Mânăstirii Sfântul Macarie Romanul, care a existat timp de atâtea veacuri. În scurt timp, cea mai mare parte din aceşti monahi au pierit.

Episcopul Macarie a fost trimis din nou la „Cruci”, unde a petrecut 2 luni de detenţie preliminară şi după aceea a primit o sentinţă relativ scurtă de 3 ani de exil „voluntar” în oraşul Verni (Alma-Ata), pe care i-a petrecut în închisoarea oraşului şi abia apoi a fost trimis pentru o şedere „voluntară” în satul Gheorghe, lângă oraşul Frunze. Din cauza sănătăţii sale şubrede a fost scutit de muncă, dar în timpul nopţilor era obligat să păzească fânul. Într-o noapte, a mers la biserică pentru a se spovedi, întorcându-se nevătămat. Pentru aceasta a fost din nou arestat şi trimis în închisoare, unde a petrecut 8 luni în condiţii foarte grele.

În 1935, împlinindu-şi sentinţa de şedere „voluntară”, episcopul Macarie s-a întors acasă, pe locul mânăstirii sale care era în ruine. Ce putea face ? Ucenicul său de chilie, care avusese o experienţă de închisoare asemănătoare, era prin preajmă. Împreună s-au aşezat în Ciudovo, un oraş nu prea departe de Luban. Dar acum a apărut întrebarea cum aveau să trăiască. De unde puteau obţine cele necesare traiului ? În Uniunea Sovietică, celor care îşi ispăşiseră termenul de condamnare li se permitea, conform articolului 58, să-şi primească „autorizaţia de domiciliu” doar dacă îşi arătau „cardul de lucru” (un fel de card de identitate). Episcopul nu-l avea şi astfel, timp de mai mulţi ani a fost nevoit să trăiască fără acea „autorizaţie de domiciliu”. Dar Dumnezeu l-a ajutat şi a locuit ilegal la o familie de credincioşi.

În această perioadă, a slujit în taină ca ierarh în catacombe, săvârşind tainele oriunde era nevoie, botezând, hirotonind preoţi şi episcopi pentru catacombe. În 1937, arestările în masă ale clerului s-au înteţit din nou şi el, ascunzându-se de arestul inevitabil, a mers în Asia Centrală, unde a stat un an de zile. Apoi s-a întors în Ciudovo, unde, în cele din urmă, a reuşit să obţină „autorizaţia de domiciliu” necesară. Acolo a stat până la război şi venirea nemţilor, moment în care s-a aflat în mijlocul frontului.

Părintele Vucol i-a fost alături în toată această perioadă. Războiul se dezlănţuia. Înmulţirea trupelor de gherilă sovietice era extrem de periculoasă. Au reuşit să scape într-un sat vecin şi au căutat adăpost într-un mic bordei, la mila unor oameni. Şederea lor s-a prelungit; foametea era groaznică. Zona nici măcar în vreme de pace nu era bogată în hrană, deoarece solul din regiunea Novgorod este sărac. Într-o noapte, bătrâna casei în care stăteau a avut un vis ciudat: la locuinţa ei săracă a venit o trăsură de aur şi în ea era o împărăteasă maiestuoasă, care i-a spus: „Am un bătrân aici; el este foarte obosit. Trebuie să i se dea odihnă”. Aşa a mijlocit însăşi Împărăteasa cerurilor pentru bătrânul schimnic suferind. În ziua următoare, un preot catolic a venit şi i-a spus bătrânei: „Am auzit că un episcop ortodox şi ucenicul său de chilie locuiesc aici”. Auzind aceasta, episcopul a ieşit afară şi preotul i-a spus cum puteau scăpa în vest, la Mânăstirea Peşterilor din Pskov. Ei şi-au pus imediat rucsacurile în spate, şi-au luat toiege de călătorie şi au plecat spre mânăstire. Curând au ajuns cu bine la destinaţie, unde monahii i-au primit cu dragoste şi cinste. După Revoluţie, această mânăstire se afla pe teritoriul Estoniei libere şi astfel a scăpat de soarta comună a altor mii de mânăstiri ale suferindului pământ rus. Era într-o stare înfloritoare, plină de pace şi avea de toate din abundenţă.

Episcopul a început din nou să liturghisească zilnic în zorii zilei, precum era obişnuit să facă şi chiar a început să se gândească să se întoarcă acasă, la iubitul său Sfânt Macarie, şi să reconstruiască mânăstirea pentru a treia oară. Dar Domnul a văzut că acest adevărat mărturisitor al Său era pregătit pentru lăcaşurile veşnice.

Trapeza Mânăstirii Peşterilor Pskov, unde sfântul episcop a fost omorât într-o chilie de la parterul clădirii

În noaptea dinaintea lui 1 aprilie 1944, oraşul Peciori a fost grav bombardat de către sovietici. Ei au bombardat oraşul întreaga noapte, în 4 atacuri, la intervale de 40-50 minute. Din fericire pentru mânăstire, bombele imense de două tone au căzut în afara ei. În mânăstire au căzut câteva zeci de bombe de calibru mic. Una dintre acestea a căzut dincolo de trapeză şi a smuls din rădăcini un stejar bătrân. O bucată din bombă a pătruns prin fereastră în chilia episcopului schimnic Macarie şi l-a omorât instantaneu. Pe analogul din faţa sa erau deschise o Evanghelie şi o carte de rugăciuni: erau acoperite de sângele episcopului. Ceasul se oprise la 9:47 p.m. Toţi monahii se ascunseseră în adăposturi, dar episcopul Macarie refuzase să se ducă în pivniţă şi rămăsese în chilia sa, rugându-se. Bombardamentul a cauzat multe pagube mânăstirii şi multe victime în oraşul învecinat, Peciori.

Protopop Gherasim Şoreţ

 

Aşa s-a întâlnit cu Domnul acest mărturisitor sfânt – în ziua Învierii Domnului, 1 aprilie. Trupul episcopului Macarie a fost înmormântat în peşterile de la care îşi ia numele Mânăstirea Peşterilor Pskov.

 

* * *

 

Noaptea sfântă a monahismului rus

 

O martoră din Germania, Natalia Gheorghievna Kieter, ne-a împărtăşit experienţele ei despre groaznicele persecuţii ale creştinilor ortodocşi din acea perioadă.

Noaptea de 17 spre 18 februarie 1932 a fost numită Noaptea sfântă de către oameni. Îmi amintesc bine, pentru că pe 16 februarie a murit mama mea. Ea primise de curând tunderea în monahism în taină şi era monahie în lume. Pe 18 februarie era aşteptat părintele nostru duhovnic, ieromonahul Veniamin, care urma să săvârşească slujba înmormântării la noi în casă. L-am aşteptat mult timp şi în cele din urmă i-am telefonat la apartamentul său. Mi s-a spus: ‘Nu poate veni; înţelegeţi’. A urmat o pauză lungă şi am înţeles fără cuvinte că era într-o situaţie periculoasă. Am vrut să caut alt preot, dar în tot Petersburg-ul nu era disponibil nici unul care să nu fie renovaţionist. Nici o biserică nu avea preot în acea zi. Am fost la metocul din apropiere al Mânăstirii Valaam. Toţi preoţii de acolo erau arestaţi. Din fericire, mi s-a întâmplat să întâlnesc un părinte cumsecade în cimitir. Nu era renovaţionist, ceea ce era foarte neobişnuit, pentru că doar renovaţioniştii nu erau arestaţi.

Am aflat curând de tragedia care avusese loc la Mânăstirea Sfântul Macarie şi împreună cu un adolescent m-am grăbit acolo, de vreme ce ştiam că nici o persoană nu mai rămăsese acolo. Biserica era blocată cu scânduri şi era păzită de agenţi NKVD. Era un incident incredibil în viaţa noastră sovietică. Cel mai sfânt obiect din mânăstire erau lanţurile Sfântului Macarie, care de veacuri fuseseră expuse spre închinare credincioşilor. Trebuiau să fie salvate.

În drumul nostru spre mânăstire a trebuit să traversăm o pădure deasă şi mlaştini adânci. Cu greu am reuşit să scăpăm să nu fim înghiţiţi de o mlaştină. Ocolind drumurile pe care am fi putut fi identificaţi, am cântat un canon către Sfântul Macarie. După o serie de aventuri, am reuşit să ajungem la mânăstire. Spărgând o fereastră, ne-am furişat în biserică, unde am văzut o cutie întreagă cu obiecte bisericeşti de valoare care încă mai era acolo. Am luat sfintele lanţuri împreună cu multe icoane şi cărţi bisericeşti. Sfântul Macarie ne-a acoperit cu mantia sa de ochii agenţilor NKVD şi, în mod cu totul minunat, nu am fost prinşi.

Am vrut să ţin sfintele lanţuri acasă, până când ar fi venit un moment în care să le pot da Bisericii. Dar era periculos până şi pentru mine să le ţin. Prin urmare, le-am dat pentru o vreme spre păstrare unei prietene, o tânără cu aceleaşi principii ca mine şi împreună-lucrătoare în via Domnului. Ea le-a pus temporar într-un sertar de la masa de noapte. Pe neaşteptate, fratele ei, un tânăr student, a fost arestat şi acuzat de propagandă religioasă. Agenţii NKVD au dat buzna în casă pentru cercetare. Ei au întors totul cu susul în jos, s-au uitat în fiecare cutie şi doar sertarul în care erau păstrate lanţurile nu a fost deschis. Minunea a fost că, negăsind nimic, fratele ei a fost eliberat. Cu adevărat, Sfântul Macarie ne păzise pe noi toţi. Curând după acest incident am dat lanţurile unei monahii care le-a luat la Moscova. Unde sunt lanţurile astăzi ?

Data a fost 18 februarie 1932. Este o dată luminoasă şi totuşi teribilă, vinerea patimilor monahismului rus – ignorată de toţi şi aproape necunoscută întregii lumi –, când, într-o singură noapte, întreg monahismul rus a dispărut în lagărele de concentrare. Totul s-a făcut în toiul nopţii şi cu deplina cunoştinţă a mitropolitului Alexie, fapt despre care sunt destule dovezi. În Leningrad au fost arestaţi: 40 de călugări de la Lavra Sfântul Alexandru Nevski; 12 călugări de la Metocul Kiev (ceilalţi călugări fuseseră arestaţi în 1930); 10 călugări de la Metocul Valaam; 90 maici de la Mânăstirea Novodevici; 16 maici de la Metocul Leuşinski al egumenei Taisia; 12 călugări de la Catedrala Sfântul Teodor; 8 călugări de la Chinovia Marele Okhotko al Lavrei Sfântul Alexandru Nevski; 100 călugări de la alte diferite biserici din Leningrad. În total erau 318 monahi.

În aceeaşi noapte, toţi călugării şi fraţii Mânăstirii Sfântul Macarie Romanul au fost arestaţi şi au fost aduşi în Leningrad ca nişte criminali înrăiţi, a căror simplă prezenţă era o ameninţare pentru societate; au fost trataţi ca nişte insecte ucigaşe, care trebuie eliminate … Valul de arestări, ca un tunet, a cuprins întreg pământul rus, lovindu-i mai ales pe cei din cinul monahal, care până nu demult fuseseră apărătorii moralei şi valorilor naţiunii. A lovit şi pe mulţi clerici albi şi laici care, într-un fel sau altul, erau apropiaţi în duh de monahism. De exemplu, motivul arestării preotului de mir Alexandru Medvedski au fost predicile sale înflăcărate. Toţi au fost trimişi în regiunea Kazahstan, de unde aproape nimeni nu s-a mai întors.

În acelaşi timp, doar în Leningrad multe biserici au fost închise şi distruse. A fost lovită până şi biserica de mir de care era legat cu atâta înflăcărare faimosul om de ştiinţă I.P. Pavlov (1849-1936), care a mers personal la Moscova pentru a încerca să salveze biserica. De îndată ce a murit el, acest magnific monument arhitectonic cu hramul Născătoarei de Dumnezeu a Semnului (Znamenie) a fost dinamitat şi nu a mai rămas nici o urmă din el. De această dată, toate cele 1400 de mânăstiri ale Rusiei – fără schituri şi comunităţile nou formate – au fost închise şi, cu puţine excepţii, au fost distruse. „Noi toţi – îşi aminteşte martorul – ne-am simţit nenorociţi în această perioadă înfricoşătoare, aproape până la scârbă. Toţi ne-am simţit ca şi când ei (autorităţile) ar fi scuipat cu sadism pe sufletele noastre sau ne-ar fi omorât mama în bătaie sub ochii noştri. Era un sentiment groaznic de durere şi de furie şi, cu toate acestea, eram neputincioşi. Am trăit această stare înfricoşătoare în timpul acelei primăveri a anului 1932”.

Nici nu bănuiau aceşti oameni că, imediat după această Noapte sfântă, Statele Unite ale Americii aveau să recunoască tirania sovietică drept guvernare legitimă. Şi, în tot acest timp, episcopii marionetă ai serghianismului declarau în întreaga lume că în Rusia creştinii erau liberi.

 

 

* * *

 

Episcopul Andrei de Ufa

Ierarhul din catacombe al ,,Bisericii din sălbăticie”

Următoarea schiţă[9] succintă a vieţii unui arhipăstor exemplar oferă doar o idee vagă a puterii tainice care însufleţeşte ,,Biserica din sălbăticie”, aşa cum este cunoscută mai bine Biserica din Catacombe în Rusia de astăzi

 

Episcopul Andrei, pe numele de mirean Alexandru Ukhtomski (din neamul tătar al prinţului Ukhtomski), s-a născut pe 26 decembrie 1872. El a primit o educaţie aleasă împreună cu fratele său, Alexie care a devenit mai târziu un om de ştiinţă renumit, la Academia Teologică din Moscova, mai întâi sub conducerea mitropolitului Antonie Hrapoviţki, viitorul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, iar mai apoi sub arhiepiscopul Arsenie Stradniţki, care a devenit mitropolit de Novgorod. După absolvirea academiei, tânărul Alexandru, pe atunci în vârstă de 23 ani, a primit tunderea în monahism şi 4 ani mai târziu a fost hirotonit ieromonah.

Mai târziu, în predica ţinută cu ocazia hirotoniei sale întru arhiereu, pe atunci episcopul Andrei şi-a amintit cu ce teamă el, un tânăr ieromonah, şi-a asumat această responsabilitate: „Am suferit chinuri înfricoşătoare de când am auzit pentru prima dată aceste cuvinte care se găsesc în slujba hirotoniei întru episcop: Ia acest Legământ (Trupul lui Hristos) şi păstrează-l întreg şi nevătămat până la ultima ta suflare, Căruia va trebui să-I dai răspuns la cea de-a Doua şi înfricoşată a Sa Venire, Lui, Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. M-am gândit: cum pot să păstrez acest mare Legământ, care mi-a fost încredinţat, Trupul lui Hristos, dacă nu pot să mă păstrez nici pe mine însumi ? Am simţit că sfânta taină a împărtăşaniei este, într-adevăr, un foc care îi arde pe cei nevrednici.

Timp de 2 ani nu mi-am găsit pacea, săvârşind sfânta jertfă cu frică şi cutremur din pricina nevredniciei mele, gata să părăsesc acea chemare înspăimântătoare şi măreaţă. Dar o întâlnire cu marele părinte Ioan de Kronstadt mi-a salvat sufletul de la mai multă amărăciune, chin şi de la prelungirea celei mai tulburătoare lupte din sufletul meu. Când i-am cerut sfat în această problemă, părintele Ioan a spus: ‘Da, suntem cu toţii vinovaţi înaintea sfintelor taine, dar trebuie să fim credincioşi chemării noastre preoţeşti, pentru că suntem în ascultare faţă de Sfânta Biserică. Plângând pentru păcatele noastre, trebuie totuşi să facem voia Bisericii lui Hristos şi să urmăm îndrumările Bisericii, care ne sunt aduse la cunoştinţă prin intermediul ierarhilor noştri’.

Aceste cuvinte ale părintelui Ioan au fost cu adevărat un balsam mângâietor pentru sufletul meu rănit şi păcătos, care fusese sfâşiat de diferite îndoieli; ele mi-au întregit perspectiva asupra vieţii şi mi-au indicat calea în viaţă; am început să înţeleg aceasta doar ca pe cea mai exactă împlinire a ascultării faţă de Biserică, ca pe modul desăvârşit de slujire a Sfintei Biserici, poporul lui Dumnezeu care a fost răscumpărat cu preascumpul Sânge al lui Hristos” (din suplimentul Church News, 1907, nr. 49).

În 1899 a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi a fost numit inspector al şcolii misionare din Kazan.

El şi-a început lucrarea de luminare ortodoxă în Kazanul natal ca tânăr ieromonah, conducând un seminar şi o şcoală misionară, foarte respectate şi iubite de toţi. El a devenit curând o figură populară pentru faptele sale de milostenie faţă de cei săraci şi nevoiaşi şi pentru ascetismul său. Se ştia că îşi petrecea nopţile în rugăciune, folosind pentru scurta sa odihnă un pat tare, fără pătură sau pernă. În mijlocul lucrării sale sociale, el postea întotdeauna, nemâncând niciodată nici măcar peşte.

Când unele persoane înstărite care îl apreciau veneau la el cu lăzi de fructe proaspete, el le dădea imediat seminariştilor şi copiilor. Oamenii erau uimiţi să-l vadă mâncând doar două sau trei prescuri şi câteva pahare cu ceai pe zi, neplângându-se niciodată de slăbiciune sau lipsă de energie, cu toate că activitatea sa era enormă. Când a fost ridicat la rangul de arhimandrit, el a devenit egumen al vechii Mânăstiri Schimbarea la Faţă a Domnului din Kazan, conducând-o cu pricepere; el ţinea predici înflăcărate, a întemeiat o mânăstire pentru fetele tătare, era un povăţuitor duhovnicesc excelent, publica o revistă şi broşuri, şi organiza conferinţe misionare.

Episcopul Andrei de Ufa, ca arhimandrit în Kazan

Curând a fost hirotonit episcop de Mamadinsk, un vicariat al eparhiei Kazan, continuând să aibă aceleaşi îndatoriri. Odată, în anul revoluţionar 1905, muncitorii unei fabrici de praf de puşcă situată la 8 mile de Kazan s-au revoltat, ca rezultat al propagandei comuniste, şi l-au ucis pe unul din cei 8 directori ai fabricii. Un butoi cu explozibil a fost detonat, spărgând toate geamurile caselor din apropiere. Episcopul Andrei s-a urcat numaidecât pe un cal şi, fără frică, riscându-şi viaţa, a plecat în galop la fabrică. Acolo s-a urcat într-un loc înalt şi a aşteptat în linişte ca mulţimea să se liniştească. Ei râdeau de el, îl înjurau, aruncau cu pumni de gunoi şi mere stricate; dar el a stat liniştit, uitându-se la mulţime şi rugându-se în linişte. Mulţimea, văzându-l neînfricat şi liniştit, s-a domolit treptat; şi atunci episcopul a început să vorbească. Cuvântarea sa a fost scurtă, dar atât de puternică, încât întreaga mulţime a venit la pocăinţă, realizând ce păcat comiseseră omorând un om nevinovat. Ei i-au eliberat pe ceilalţi directori şi au reluat lucrul, după ce l-au însoţit pe episcopul Andrei cu mare respect înapoi la mânăstire.

Episcopul Andrei a fost transferat la Sukhumi, în Caucaz, dar curând el s-a întors ca episcop al eparhiei Ufa, la nord-est de Kazan, unde exista o populaţie musulmană numeroasă. El şi-a făcut bine lucrarea misionară, călătorind mult, şi era cunoscut şi iubit în întreaga Rusie. Simţind apropierea revoluţiei, el i-a chemat pe toţi credincioşii ortodocşi să se adune în spatele unsului lui Dumnezeu, ţarul; dar, în acelaşi timp, el era sincer în opoziţia sa faţă de exploatatorii bogaţi ai săracilor şi s-a arătat a fi un ucenic fidel al mitropolitului Antonie criticând sistemul sinodal de guvernare bisericească şi cerând restaurarea patriarhiei.

Când a izbucnit revoluţia, el a sperat la schimbări în mai bine şi din partea bolşevicilor, dar înţelegând curând adevărata lor natură, a început să ceară formarea unui „regiment” ortodox al elevilor seminarişti. El a fost arestat curând, şi cu toate că a fost eliberat de mai multe ori, el nu a mai fost de fapt niciodată liber, fiind pur şi simplu mutat din închisoare în închisoare, dintr-un exil în altul.

Cu toate acestea, oamenii nu l-au uitat şi mulţi au reuşit să-l vadă în închisoare sau să-i trimită pachete cu mâncare; şi de fiecare dată când era eliberat şi se întorcea la turma sa, acest lucru producea un adevărat „eveniment” printre oameni. Poliţia secretă căuta să folosească popularitatea lui ca momeală pentru a-i pescui pe cei mai fervenţi oameni ai Bisericii, dar episcopul Andrei era atât de precaut şi prudent în comportamentul său încât aceste încercări eşuau întotdeauna.

Lupta episcopului Andrei împotriva falsei „înnoiri” a „Bisericii Vii” a fost demnă de atenţie. Ea a adus adevărate cununi de mucenici câtorva din colaboratorii şi fiii săi duhovniceşti; istoria unuia dintre aceştia, a tinerei studente Valentina, a ajuns în lumea liberă[10]. Dar cea mai mare slujire adusă Bisericii a fost lupta sa curajoasă pentru adevăr împotriva „serghianismului”, declarând deschis că acesta este o trădare a Bisericii şi o capcană pentru credincioşi; şi în această luptă glasul său, datorită popularităţii lui, a fost auzit de mulţi. Când declaraţia mitropolitului Serghie a fost emisă în 1927, anunţând „concordatul” cu guvernul sovietic şi promiţând diferite libertăţi, episcopul Andrei se afla în exil departe, în regiunea Ashabad; dar chiar de acolo, el a sunat alarma pentru credincioşi. El le-a cerut oamenilor să nu-l creadă pe mitropolitul Serghie şi să se separe de el, prevestind că toate „promisiunile” vor fi încălcate şi va urma o înrobire mai rea. La început, aşa acum mărturiseşte un fost locuitor în Ufa, realitatea părea să contrazică vocea mult respectatului ierarh, şi numărul celor care îl urmau a scăzut. Dar în scurt timp influenţa şi autoritatea sa au fost restaurate şi cei care îl urmau au preluat conducerea în viaţa bisericească din regiunea Ufa.

La începutul anilor ‘1930, în câteva luni au fost închise de două ori mai multe biserici decât fuseseră închise în întreaga perioadă de dinaintea „legalizării” Bisericii de către Serghie; taxele impuse Bisericii au crescut de 5 ori; toţi oamenii Bisericii care fuseseră eliberaţi din închisori pentru că au acceptat declaraţia au fost arestaţi din nou; şi, într-un cuvânt, serghianiştii nu au câştigat nimic, deşi şi-au pierdut libertatea conştiinţei. Din acest grup nefericit de serghianişti făcea parte urmaşul episcopului Andrei în eparhia Ufa, episcopul Ioan, pe care episcopul Andrei l-a hirotonit asumându-şi un mare pericol.

Credincioşii au ajuns acum să vadă cu limpezime că episcopul Andrei avea dreptate, şi el a preluat conducerea Bisericii din catacombe din regiunea Ufa, ducând-o în adâncul „sălbăticiei”. Această Biserică a început o viaţă şi o activitate care pot fi comparate doar cu cele ale Biserici din catacombe istorice a primilor creştini. Oamenii se adunau pentru a se ruga înainte de ivirea zorilor în peşteri, în păduri şi în ferme părăsite. Între perioadele de arest şi exil, episcopul Andrei întărea Biserica, hirotonind episcopi şi preoţi şi însufleţindu-i pe sfinţi să meargă către o mucenicie egală cu cea a marilor mucenici ai Bisericii primare. În special, Noua Mucenică Lidia a fost acceptată ca o sfântă canonizată de Biserica din catacombe[11]. Chiar înainte de moartea patriarhului Tihon, episcopul Andrei a unit câteva grupuri de credincioşi de rit vechi cu Biserica Ortodoxă, şi acum şi aceştia se alăturaseră Bisericii din catacombe, care, fiind liberă duhovniceşte, a continuat să crească, spre marea tulburare a duşmanilor ei. „Mulţi nu cred că există catacombe”, conchide un martor din Ufa. „Lasă-i să nu creadă ! Existenţa lumii duhovniceşti este de asemenea tăgăduită de cei nesăbuiţi, dar din această cauză ea nu încetează să existe. Se pare că prigonirea creştinilor din urmă o depăşeşte pe cea a primilor creştini”.

Episcopul Andrei în anii maturităţii

 

Despre ultima perioadă din viaţa episcopului Andrei, noi avem această relatare a unui coleg deţinut: „În mai 1932, am fost transferat din închisoarea internă a GPU la spital, în aripa de izolare, în salonul de scorbut, în închisoarea Butirka. După 2 zile, Episcopul Andrei de Ufa, care fusese adus în Moscova din exilul în Uzbekistan, unde îşi terminase sentinţa, a fost transferat din salonul de boli venerice în acest salon. Înainte de acest transfer, episcopul Andrei fusese ţinut din februarie până pe 1 mai 1932 în închisoarea internă a GPU, în izolare solitară, şi apoi timp de 4 zile el fusese ţinut – după cum se presupune din cauza faptului că nu mai era loc – în cel de-al doilea salon al închisorii Butirka, salonul celor bolnavi psihic; apoi timp de mai multe ziile el fusese ţinut în cel de-al cincilea salon (de boli venerice), şi în cele din urmă a fost transferat în cel de-al patrulea salon (de scorbut), deoarece în realitate el era bolnav de scorbut.

În 1919 am fost cu episcopul Andrei în închisoarea Omsk. Dar acum el era de nerecunoscut; îi mai rămăsese doar puţin păr pe cap şi pe faţă, deoarece aproape tot îi căzuse din pricina scorbutului; era complet cărunt, decrepit, atât de slab încât nu-l mai puteai recunoaşte; însă era la fel de smerit ca întotdeauna, încurajator, bun, sensibil. În acel moment era acuzat de organizarea comunităţilor ortodoxe [adică, a Bisericii din catacombe], ceea ce era împotriva legii sovietice, şi de agitaţie şi propagandă împotriva bolşevismului.

Serile, în închisoare, episcopul Andrei capta de obicei atenţia tuturor cu istorisirile lui, şi ar trebui spus că el avea un asemenea efect asupra deţinuţilor din jurul lui, încât nici criminalii, nici comuniştii căzuţi în dizgraţia regimului, nici alţii nu îndrăzneau niciodată să înjure şi să blesteme în prezenţa lui. Episcopul Andrei reacţiona activ şi deschis faţă de toate nedreptăţile din închisoare (fapt pentru care autorităţile nu-l plăceau şi se temeau de el); el se ruga mult, îi lua în râs şi intra în dispute cu ateii şi întotdeauna îi lăsa într-o situaţie ridicolă, motiv pentru care de multe ori el era lipsit de pachetele care îi fuseseră trimise de prietenii de afară. La preotul şef al Rusiei sovietice, conducătorul Bisericii Ortodoxe din Moscova, episcopul Andrei se referea ca la un trădător al lui Hristos.

În închisoare, în exil şi în alte nenorociri, el răspundea calm, rezervat în mod filozofic, şi suferea mai mult pentru cei din jurul său decât pentru el însuşi. Asupra tovarăşilor săi deţinuţi avea o influenţă încurajatoare. I se trimiteau pachete mari deoarece localnicii aflau cu repeziciune de la personalul închisorii despre sosirea sa într-un loc de detenţie. Pachetele nu îi erau date întotdeauna, dar cele pe care le primea le împărţea cu cei care nu aveau nimic. El a fost executat prin împuşcare în închisoarea de izolare de la Yaroslavl, în 1937”.

Şi aşa s-a sfârşit viaţa pământească a episcopului Andrei, glasul său a fost redus la tăcere, mormântul său o groapă comună cu sute de astfel de victime îngropate sub temniţele de coşmar ale lumii întunecate a ateismului sovietic. Dar amintirea lui rămâne vie, proaspătă şi înmiresmată cu frumuseţea duhovnicească a unui adevărat mucenic creştin. Imaginea unui prinţ tătar care a devenit monah pentru a propovădui libertatea duhovnicească în Hristos chiar în catacombe este într-adevăr însufleţitoare şi vie astăzi mai mult ca oricând. Pe spatele unui portret (prima imagine din articol) oferit în 1912 unei persoane care suferea din cauza unei supărări, mâna sa a scris trei cuvinte scurte de încurajare, care au ajuns până la noi, astăzi, pline de semnificaţie, ca venind din lumea mai bună unde este el acum: „Plâng, iubesc şi mă rog”.

 

 

* * *

 

Părintele Nicolae Zagorovski

în monahism ieromonahul Serafim

 

Parte a unui capitol din cartea Mânăstirea Optina şi era ei[12]

de I.M. Konţevici

 

După 1914, I.M. Konţevici († 1965) a urmat cursurile Universităţii Harkov şi a închiriat o cameră în casa părintelui Nicolae Zagorovski. El era adeseori slujitor pentru părintele Nicolae în biserică şi îl însoţea atunci când făcea sfeştanii în case particulare, protejându-l de oamenii care se îmbulzeau întotdeauna în jurul lui. Astfel, tânărul Konţevici era cunoscut celor care îl cinsteau pe părintele Nicolae ca un student evlavios, lucru care în acea vreme era o raritate. Aceşti credincioşi care îl cinsteau pe părintele Nicolae mai târziu, în timpul Războiului Civil rus, l-au ajutat foarte mult şi unul dintre ei chiar i-a salvat viaţa.

Profesorul Konţevici a ţinut de două ori prelegere despre părintele Nicolae în San Francisco. Materialul pentru această prelegere a fost luat în primul rând din propria experienţă, dar şi din informaţii primite de la fiica părintelui Nicolae (Lidia N. Bobrişchevaia, care a murit la Paris în 1964) şi, mai ales, de la Uliaşa Nozdrina, care l-a însoţit pe părintele Nicolae în exilul său şi a fost tunsă de el în monahism cu numele Magdalena (acum monahie în Mânăstirea Lesna din Franţa). Articolul de faţă[13], prezentat aici în engleză pentru a marca 100 ani de la naşterea părintelui Nicolae, a fost alcătuit din notiţele prelegerii autorului de către soţia sa, Elena Konţevici, şi astfel are o formă mai degrabă condensată şi „minimalizată” – din care însă străluceşte neumbrit caracterul luminos şi sfânt al părintelui Nicolae. Fotografiile sunt din colecţia profesorului Konţevici.

Profesorul Konţevici a remarcat despre chipul părintelui Nicolae că amintea de cel al filozofului grec Socrate, dar că expresia feţei sale era pur şi simplu incomparabilă. Ea radia blândeţe şi prietenie, strălucind de o extraordinară bunătate, atrăgând pe oricine către el.

 

Părintele Nicolae se trăgea dintr-o veche familie princiară care sărăcise şi el şi-a ascultat chemarea religioasă. Tatăl său, diaconul Mihail Teoctistovici, trăia într-o regiune de graniţă Akhtirka. El era un om cu un caracter blând, nu din această lume. În afară de Biserică nu exista nimic pentru el. Dar pe de altă parte, soţia sa, Parascheva Andreevna, născută Romenskaia, era o femeie dominantă. Ea avea o minte înzestrată excepţional şi mari talente. Rămasă văduvă foarte devreme, ea a crescut trei copii: Mihail, Ana şi Nicolae, care era cel mai mic. Deşi analfabetă, ea a înţeles importanţa educaţiei şi s-a străduit prin toate mijloacele să le dea o educaţie copiilor ei.

Părintele Nicolae Zagorovski

Fiul mai mare, Mihail, era foarte înzestrat, a terminat seminarul, a intrat la academie, dar din cauza sărăciei el nu a absolvit-o şi a murit timpuriu de tuberculoză. Fiul mai mic, Nicolae a crescut în mijlocul naturii în satul Gusiniţa, împreună cu copiii ţăranilor. Tânărul Kolea Zagorovski era deosebit de vioi, vesel şi activ. Din copilărie a iubit cântecele populare şi de asemenea dialectul său nativ din Mica Rusie.

După ce a intrat la seminar, el a început să scrie poezie. Dar nu îi plăcea să înveţe, şi ura în special matematica. Cu toate acestea, Kolea era întotdeauna printre cei mai buni elevi din seminar, fiind dăruit cu talent literar. În clasele mai mari, profesorul de limbă rusă organiza piese de teatru. În acest fel a fost descoperit talentul excepţional de actor de comedie al tânărului Zagorovski. Nu trebuia decât să apară pe scenă pentru a stârni o furtună de râsete în public. Gloria lui Zagorovski s-a răspândit dincolo de seminar. Un binecunoscut promotor de actori din Ucraina i-a oferit să devină membru al trupei sale, cu un salariu de invidiat. Dar mama sa nu a vrut să audă de aceasta: „Vreau să te văd în veşminte de aur, altminteri te voi blestema !”, i-a declarat ea fiului său. Şi el a trebuit să se supună.

Soţia părintelui Nicolae, Ecaterina Ivanova, era o femeie educată, şi ei au avut doi copii. Satul unde a fost el preot se numea Malijino, o regiune înapoiată. Acolo părintele Nicolae nu avea posibilitatea să-şi manifeste firea sa bogat înzestrată. Cineva îşi poate imagina cu uşurinţă dificultăţile pe care le îndura tânărul preot. Icoana Maicii Domnului pe care el o preamărea atât de mult era fără îndoială o martoră a lacrimilor sale amare şi a sufletului său suferind. Într-adevăr, cum ar fi putut o fire vioaie să se împace să vegeteze într-un loc atât de mărginit şi sălbatic ? Şi cât de adâncă trebuie să fi fost lupta lăuntrică a acestui om, pentru a transforma un actor de comedie într-un propovăduitor duhovnicesc renumit şi păstor de oameni ! Dar o astfel de renaştere a avut loc într-adevăr: strălucitele daruri lumeşti au fost transformate în daruri duhovniceşti.

Era o minune evidentă. Icoana Maicii Domnului pe care părintele Nicolae o cinstea ca făcătoare de minuni nu era defel o copie a vechii icoane numite „Căutarea celui pierdut”, ci tocmai părintele Nicolae i-a dat acest nume ! Aceasta ne face să ne gândim că tânărul preot fusese în pragul deznădejdii, şi Maica Domnului însăşi l-a pus pe calea dreaptă.

Oamenii îl iubeau pe părintele Nicolae, dar când a venit vremea să le dea copiilor o educaţie, el s-a mutat în Harkov şi a devenit preotul bisericii spitalului din oraş. Aici părintele Nicolae a continuat, întocmai ca în sat, să slujească acatiste în faţa icoanei şi să ţină predici. Nu l-a deranjat faptul că la început participau la aceste slujbe doar una sau două femei în vârstă, deşi bineînţeles că nu putea fi decât trist văzând că oamenii lipseau. Dar această situaţie nu a durat mult: foarte curând, biserica era plină până la a deveni neîncăpătoare. Renumele lui, ca al unui alt Gură de Aur, s-a răspândit în tot Harkovul. Mica biserică de spital a început să fie atât de aglomerată, încât pereţii se umezeau din cauza respiraţiei oamenilor. La liturghie părintele Nicolae ţinea două predici, dintre care una era dedicată Evangheliei zilei. Cineva a spus odată: „Batiuşka nu a vorbit mult astăzi, doar o oră şi jumătate”. El pleca din biserică abia înainte de ora trei.

Sub conducerea părintelui Nicolae a fost alcătuit un cor special cu care el vizita casele particulare pentru a sluji sfeştanii. După sfeştanie, toată lumea mânca şi apoi se cântau „psalmi” – cântece religioase. Multe din acestea erau scrise de părintele Nicolae însuşi. I.M. Konţevici şi încă un tânăr care se numea Democika îl însoţeau uneori pe batiuşka.

În jurul părintelui Nicolae a început să se adune o obşte de maici. Organizarea ei avansa în ritm alert şi toate pregătirile pentru aceasta au fost încheiate când a izbucnit Revoluţia. Astfel, mânăstirea nu a fost niciodată deschisă oficial, dar exista în secret. Una din viitoarele monahii era Uliaşa Nozdrina. Ea intenţionase să se mărite, dar odată a intrat în biserică când predica părintele Nicolae. Aceasta i-a decis soarta pentru totdeauna; ea a renunţat la mirele său şi a ales calea monahală. Părintele Nicolae a ales-o pe Uliaşa ca tovarăş al său când a venit vremea exilului.

Părintele Nicolae organiza pelerinaje pentru oameni, la unul dintre ele a luat parte şi I.M. Konţevici. La acest pelerinaj au participat câteva mii de oameni. Ei mergeau în grupuri; înaintea fiecărui grup erau purtate o cruce, icoane şi prapuri. Ei mergeau cântând, dar în aşa fel încât grupul care urma să nu poată auzi cântarea grupului din faţa sa. Înaintea celui din urmă grup erau purtate altă cruce, icoane  şi prapuri, şi se cânta ceva diferit. Era o mulţime de astfel de procesiuni. Nu cu mult înainte de terminarea drumului, părintele Nicolae s-a urcat pe un loc înălţat şi le-a vorbit oamenilor. El le-a spus că se vor ruga pentru ploaie, pentru că atunci era o secetă teribilă.

Când au ajuns, oamenii s-au aşezat în pădurea din jurul Mânăstirii Kuriajski. Deoarece bisericile nu i-ar fi putut cuprinde pe toţi pelerinii, privegherea de toată noaptea s-a ţinut toată noaptea pe un loc înălţat din pădure. În tot acest timp până în zori, ieromonahii i-au spovedit pe oameni. Dimineaţă, când s-a slujit liturghia, participanţii au primit sfintele taine din toate potirele care erau în mânăstire. Aceasta a durat jumătate de zi. Când s-a terminat împărtăşirea, părintele Nicolae a spus: „Acum vom face o slujbă pentru ploaie. Toţi să îngenuncheze şi să ne rugăm lui Dumnezeu până când lacrimile cereşti vor începe să cadă pe pământ”. Oamenii au căzut la pământ. Şi pe neaşteptate pe cerul senin au început să apară nori; şi într-adevăr, pe pământul prăfuit au început să cadă, asemenea lacrimilor, picături mari de ploaie, ridicând praful de pe drum … Când a început ploaia, oamenii erau cât pe ce să se arunce asupra părintelui Nicolae, dar monahii l-au înconjurat şi l-au condus în mânăstire. Fiecare a mers să se adăpostească pe unde a putut. Când toţi au găsit adăpost, a izbucnit o ploate torenţială înspăimântătoare.

După masă, cel care suna clopotul a venit la părintele Nicolae şi l-a întrebat: „Porunciţi să sun pentru ca oamenii să se adune ?” Părintele Nicolae s-a gândit, plecându-şi capul. Apoi a spus: „Sună !”

Ploaia continua să curgă ca dintr-un vas … Dar de îndată ce a sunat clopotul pentru călătoria de întoarcere, ploaia s-a oprit numaidecât. Întorcându-se acasă în Harkov, mulţimea de oameni mergea pe străzi cu ramuri în mâini şi cântând cu entuziasm „Hristos a înviat !” Locuitorii oraşului şi-au deschis geamurile, uluiţi la vederea unei asemenea bucurii în mulţimea de oameni în mişcare.

Părintele Nicolae Zagorovski şi nepotul său

 

Popularitatea părintelui Nicolae printre oamenii simpli era extraordinară. În Harkov, după războiul ruso-japonez, erau îndeosebi mulţi criminali. Bandiţii locuiau în Muntele Rece. Dar atunci unul dintre ei a devenit bolnav pe moarte. Erau cazuri când părintele Nicolae era trimis acolo, şi el era condus atunci noaptea pe cărări întunecoase. Citeţul său tremura de frică. În peştera unde erau duşi, într-un colţ erau puse blănuri furate. Dar nici unul dintre bandiţi nu l-a jignit pe părintele Nicolae. Doar după Revoluţie un anume bandit revoluţionar i-a smuls crucea de aur.

Pe când locuia încă în Harkov, din cauza statului în picioare în timpul lungilor slujbe şi rugăciuni, părintele Nicolae făcea răni la picioare. Dar făcea glume pe seama sa, spunând că dacă picioarele sale nu-l vor mai duce, atunci va trebui să le ducă el pe ele.

În timp, părintele Nicolae a început să-şi asume slujba de stareţ, cu binecuvântarea stareţului de la Optina, părintele Anatolie (Potapov).

A început Revoluţia. Ne putem imagina că mulţimea de oameni care era grupată în jurul părintelui Nicolae nu era în favoarea Revoluţiei. Influenţa părintelui Nicolae era foarte mare şi larg răspândită. Chiar de la început, neţinând cont de toate acestea, bolşevicii l-au chemat pe părintele Nicolae şi i-au oferit să intre într-o anume înţelegere cu ei. De la el se cerea un singur lucru: să nu ţină predici împotriva comuniştilor. Ei îi ofereau chiar o subvenţie în aur pentru lucrarea sa caritabilă. La această propunere, părintele Nicolae a răspuns că el Îl slujea pe Unul Dumnezeu şi pe nimeni altcineva. Curând a fost arestat şi întemniţat. Este posibil ca arestarea părintelui Nicolae să fi fost urmare a apărării sale, împreună cu o mulţime de oameni, a mânăstirii care slujea de reşedinţă episcopului Harkovului – care la acea vreme era mitropolitul Antonie Hrapoviţki. De îndată ce s-a răspândit vestea arestării părintelui Nicolae s-a răspândit, piaţa din faţa închisorii s-a umplut cu căruţele ţăranilor, pline de provizii de la ţară. Cât timp părintele Nicolae a fost ţinut în închisoare, toţi deţinuţii se hrăneau din proviziile aduse lui.

Văzând o atât de mare dragoste a oamenilor pentru părintele Nicolae, autorităţile au hotărât că ar fi mai linişte dacă el ar fi trimis în afara oraşului Harkov[14]. I s-a propus să părăsească oraşul şi să meargă în altă parte. Părintele Nicolae, luând-o pe Uliaşa cu el, a mers în Petersburg. Multe maici vroiau să-l însoţească, dar alegerea sa a rămas în mod înţelept asupra Uliaşei – în primul rând datorită devotamentului ei nemărginit şi sănătăţii puternice. Glumind, el îi spunea: „Tu nu ai primit un cap, ci o oală”. Adevărat, ea nu înţelegea foarte multe, dar era devotată nu în cuvinte, ci în fapte. Cine ar fi putut duce tot ce a dus ea ?

Şi astfel părintele Nicolae şi Uliaşa s-au dus în Petersburg. Era imediat după apariţia aşa-numitei „Biserici Vii”. Umblând prin oraş, părintele Nicolae şi Uliaşa mergeau pretutindeni unde erau biserici ale ,,Bisericii Vii”. Odată, ei au intrat într-o biserică care era în apropierea locuinţei lor. Aici, o femeie posedată s-a aruncat furioasă asupra părintelui Nicolae cu un ţipăt: „O, chelule, oh, tu plângăreţule – ai venit şi aici ca să ne chinuieşti ?” Oamenii care stăteau în jur nu au ştiut ce să creadă, uitându-se la chipul smerit al părintelui Nicolae, care era îmbrăcat într-un veşmânt simplu de ţăran. Dar curând oamenii au simţit că nu era defel un om obişnuit cel pe care-l priveau, în ciuda faptului că exilaţii se străduiau să stea în umbră.

Iată un exemplu: într-o zi, părintele Nicolae era în pat, fiind bolnav. S-a auzit soneria. Uliaşa a deschis uşa şi a văzut nişte ţigani stând în prag. „Aici locuieşte părintele care ghiceşte viitorul ?, au întrebat ei. „Nu”, a răspuns Uliaşa. „Dar ne-au dat această adresă: strada Borovaia nr. 46”, au spus ţiganii. „Spuneţi-i părintelui că ei au furat un cal de la noi”. Uliaşa s-a dus la părintele Nicolae şi i-a spus: „Au venit nişte ţigani, dar nu-i puteţi primi. Cineva a furat un cal de la ei. Dacă îi primiţi, suntem pierduţi. Nu putem primi pe nimeni”. „Bine – a spus părintele Nicolae – nu-i putem primi; dar spune-le totodată să caute calul la vecinul lor”. Câteva zile mai târziu, ţiganii au apărut din nou, dar de această dată cu saci plini de provizii. Găsiseră calul la vecinul lor.

Iată altă întâmplare. Părintele Nicolae nu se ducea niciodată nicăieri, doar la biserică. Pe neaşteptate, a venit o femeie şi l-a implorat să împărtăşească o femeie pe moarte. Împotriva tuturor regulilor sale, părintele Nicolae s-a pregătit şi a plecat, luând cu el cinstita icoană a Maicii Domnului „Căutarea celor pierduţi”. Într-o mansardă, pe un pat, zăcea o femeie tânără inconştientă. Din gura ei curgea o spumă cu sânge. Doi copii plângeau cu amar. „Copii – a spus părintele Nicolae –, „rugaţi-vă Maicii Domnului. Ea va auzi rugăciunea copiilor”. El a început o slujbă cu acatist înaintea icoanei pe care o adusese. Lacrimile curgeau şiroaie pe faţa părintelui Nicolae; era pur şi simplu ud de lacrimi. După slujbă i s-a spus: „Dar părinte, nu aţi citit rugăciunile pentru ieşirea sufletului !” „Nu este necesar”, a răspuns el. Curând, copiii recunoscători au venit la părintele Nicolae şi i-au adus flori şi un brâu brodat aşa cum obişnuiau clericii să poarte în Rusia. După aceasta a venit însăşi femeia tămăduită. Deşi fusese inconştientă în timpul slujbei, ea simţise cum se revărsase o putere de viaţă asupra ei. Ea a devenit o fiică duhovnicească devotată a părintelui Nicolae cât timp el a locuit în Petersburg.

Iată un alt caz memorabil al înainte-vederii părintelui Nicolae. Părintele Nicolae şi Uliaşa au fost nevoiţi să caute o locuinţă nouă, deoarece începuseră să vină la ei foarte mulţi oameni. Ei au găsit un loc bun. Uliaşa era entuziasmată şi spunea fericită: „Ce minunat ! Aici, batiuşka, vom pune patul vostru şi aici masa”. Dar părintele Nicolae era palid şi nu spunea nimic. În cele din urmă, el s-a întors spre proprietăreasă: „Spuneţi-ne ce s-a întâmplat aici”. S-a dovedit că acolo se spânzurase un agent al poliţiei secrete. Bineînţeles, ei nu au închiriat acel loc.

În 1930, părintele Nicolae a fost arestat pentru că a refuzat să accepte Declaraţia mitropolitului Serghie şi a fost închis în „Casa de Detenţie Preliminară” din Petersburg[15].

 

Şederea sa în Petersburg s-a încheiat pentru părintele Nicolae în faimoasa „Noapte Sfântă”, aşa cum a fost numită de credincioşii din Petersburg, când într-o singură noapte, în 1932, au fost arestaţi 5.000 dintre oamenii cei mai devotaţi Bisericii.

Închisoarea în care a fost întemniţat părintele Nicolae era atât de supraaglomerată, încât nefericitul preot al lui Dumnezeu a stat în picioare 9 zile până când unuia dintre delincvenţi i s-a făcut milă de el şi i-a dat un loc sub o masă unde putea să se întindă pe podea. După aceasta, părintele Nicolae a fost trimis la Solovki. Preoteasa lui, însoţită de credincioasa Uliaşa, au pornit într-o lungă călătorie pentru a-l vizita. Când au ajuns şi li s-a permis să-l vadă, părintele a venit la ele bărbierit şi slab ca un mort. Aceasta era în timpul unui post – dar proviziile pentru deţinuţi trebuiau să fie în mod obligatoriu din carne. Uliaşa a gătit cotlete din linte pe care gardienii le-au luat drept carne.

După şederea sa în Solovki, părintele Nicolae, împreună cu alţi deţinuţi, a fost trimis în nordul îndepărtat pentru colonizare. Ei mergeau pe jos prin tundră, călcând din movilă în movilă. Ţânţarii îi torturau. Într-un loc călătorii au petrecut noaptea într-un paraclis abandonat. Trezindu-se, părintele Nicolae a văzut că dormea în faţa icoanei „Căutarea celor pierduţi”. Aceasta l-a încurajat nespus de mult şi a simţit că era sub acoperământul Împărătesei Cerurilor. El singur a reuşit să facă tot drumul până la destinaţie: restul nu au supravieţuit, ci au murit pe cale.

Uliaşa, devotată ca întotdeauna, nu l-a părăsit pe părintele Nicolae nici aici. Ea a venit la el singură într-un vagon, cărând un coş cu provizii. Ea a călătorit mii de kilometri. Drumul trecea prin taiga. Adeseori era uluită de spectacolul luminilor nordice licărind pe cer. Dumnezeu Însuşi a păzit-o şi a ajuns în siguranţă. Părintele Nicolae era păzit de gardieni. Uliaşa nu şi-a pierdut speranţa. Ea îi numea pe soldaţi „Detka” sau „Vanka”, îi bătea pe spate şi le amintea de propriile lor mame. „Acesta este unchiul meu – le spunea ea –. El m-a luat la sine când eram orfană şi m-a crescut. Şi voi aveţi o mamă – amintiţi-vă de ea. Lăsaţi-mă să merg şi să mănânc cu unchiul meu !” I se dădea permisiunea, şi părintele Nicolae mergea să mănânce cu Uliaşa.

În cele din urmă, părintele Nicolae şi-a ispăşit perioada de pedeapsă. A fost eliberat şi lăsat să locuiască oriunde vroia, cu excepţia provinciei Harkov. Uitându-se pe o hartă, el a văzut că cel mai apropiat oraş de Harkov era Oboyan în provincia Kursk. Şi astfel ei au luat trenul şi se apropiau deja de ţinta lor. Ei îşi spuneau unul altuia că odată ce se dădeau jos din tren nu aveau nici o idee ce să facă mai departe. Conversaţia lor a fost auzită din întâmplare de o femeie îmbrăcată simplu care călătorea cu ei; ea s-a dovedit a fi soţia unui preot exilat la care se ducea în vizită. Uitându-se mai îndeaproape, ea a recunoscut în fizionomia părintelui Nicolae chipul unui preot. Ea le-a spus tovarăşilor ei de călătorie că în Oboyan exista o mânăstire secretă. Le-a dat adresa. Călătorii au mers acolo şi au sunat.

Maica de la poartă le-a deschis uşa. Aflând că ei cereau adăpost pentru noapte, maica le-a declarat categoric că aceasta era cu neputinţă: ele însele se ascundeau, şi dacă începeau să permită accesul celor din afară ar fi atras imediat atenţia asupra lor. „Oricum, spune-i stareţei despre noi”, i-a cerut părintele Nicolae. Stareţa nu i-a lăsat s-o aştepte, ci a venit repede şi într-un mod prietenos i-a invitat să ia masa împreună cu maicile. Şi ce se întâmplase ? În noaptea sosirii lor, Sfântul Serafim se arătase stareţei în somn şi îi spusese: „Serafim de Harkov vine la tine; primeşte-l”. Părintele a izbucnit în lacrimi şi a spus: „Eu sunt părintele Nicolae”. Dar în realitate el fusese călugărit în taină în Solovki şi se numea Serafim. El nu s-a aşteptat să se întoarcă în lume şi să mai trăiască mult, şi a primit să fie monah în taină. În acel moment Uliaşa nu ştia acest lucru, dar mai târziu, când locuiau în Oboyan, în timp ce părintele Nicolae slujea liturghia ea îl auzea, când primea sfânta împărtăşanie, numindu-se pe sine ieromonahul Serafim.

Nu a durat mult până ce au găsit un apartament în Oboyan. Părintele Nicolae nu ieşea niciodată în timpul zilei. Doar noaptea târziu ieşea afară să respire aer curat. El slujea liturghia în fiecare zi. Proscomidia cu o pomenire nesfârşită a celor vii şi a celor adormiţi dura două ore. Uneori, maicile lui din Harkov veneau la el noaptea, şi astfel el călăuzea mânăstirea lor secretă.

Uliaşa locuia în Oboyan într-o ascultare desăvârşită faţă de părintele Nicolae. Ea era tunsă în monahism de către el şi numită Magdalena. Ea a găsit de lucru într-un spital ca infirmieră. Pe neaşteptate a venit un decret: toţi cei semi-analfabeţi erau obligaţi să treacă un examen conform programei de zece clase, sau altfel erau concediaţi. Părintele Nicolae a început să-i dea lecţii Uliaşei. El a scris o compunere cu titlul „Dimineaţa în sat” şi i-a spus Uliaşei să o ia cu ea la examenul scris şi să o copieze când este anunţată tema. Tema care s-a dat a fost într-adevăr „Dimineaţa în sat”. Pentru examinarea orală, părintele Nicolae i-a recomandat Uliaşei să înveţe pe de rost o anumită poezie. „Când vor întreba cine o ştie, să ridici mâna”. Şi, într-adevăr, au întrebat de acea poezie şi Uliaşa a fost singura care a ştiut-o pe de rost. Cu matematica a fost mai complicat, deoarece părintele Nicolae însuşi era foarte slab la matematică. El a deschis un manual de algebră şi a arătat o pagină pe care Uliaşa trebuia să o memoreze. La examinare au întrebat exact de acea pagină. Uliaşa a trecut examenul pentru programa de zece clase şi din infirmieră a devenit asistentă.

 

A venit cel de-al doilea război mondial. Din spitalul din Oboyan un grup de personal medical a fost trimis pe front, şi Uliaşa făcea parte din el. Părintele Nicolae avea să rămână singur – bătrân, bolnav, nepotrivit pentru muncă, chinuit de închisori şi exiluri … Pe peronul gării avea loc aranjarea personalului medical. Fiecare era chemat pe nume şi aşezat în tren. Doar Uliaşa nu a fost chemată. Trenul a plecat … Uliaşa s-a grăbit acasă. Şi ce a văzut ? Părintele Nicolae stătea la rugăciune. Covoraşul pe care stătea era tot ud de lacrimi.

Oraşul Oboyan a fost luat de nemţi. Soldaţii au fost aranjaţi în toate casele. Căsuţa în care stătea părintele Nicolae a fost de asemenea ocupată. I s-a oferit să doarmă pe jos. Cu toate acestea, soldaţii nemţi erau atât de impresionaţi de înfăţişarea acestui bătrân, care rămânea neîncetat la rugăciune, încât ei nu numai că nu i-au luat patul, ci chiar îşi dădeau jos pantofii când intrau în camera lui, ca să nu-l deranjeze de la rugăciune.

Curând el a fost dus acasă la Harkov într-o maşină de spital. Aici, părintele Nicolae săvârşea sfintele slujbe în casa lui cu un număr mare de oameni prezenţi. Războiul era pe sfârşite. Începea retragerea nemţilor. Părintele Nicolae se hotărâse să meargă în occident, fiindcă, după cum spunea, nu avea putere să-i înfrunte pe bolşevici din nou. Când a trecut graniţa patriei sale a plâns cu amar. Dar patria cerească îl aştepta deja. Firul vieţii sale a fost tăiat când a ajuns în Peremişl. El a avut un atac cerebral. A fost internat în spital, unde a trăit câteva zile. El a murit în ajunul praznicului Acoperământului Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, pe 30 septembrie (13 octombrie) 1943.

Totul s-a întâmplat exact aşa cum îşi descrisese propria moarte într-o poezie scrisă cu 20 ani în urmă pe când era în Petersburg, chiar la începutul Revoluţiei.

Maica Magdalena (Uliaşa) aici în Paris împreună cu un grup de credincioşi care au fugit din Uniunea Sovietică chiar după cel de-al doilea război mondial, când istorisirea sa a fost consemnată de dna Elena Konţevici, aici în stânga

În această poezie sunt descrise ultimele zile calde ale toamnei timpurii. Florile au încetat să mai înflorească. Frunzele de toamnă cad pe pământ. Natura muribundă zâmbeşte stins, şi împreună cu ea poetul sfânt însuşi îşi sfârşeşte zilele sale pământeşti. Exact aşa cum a descris, tot aşa s-au întâmplat lucrurile în realitate: tocmai un astfel de început de toamnă. Părintele Nicolae, care nu se distingea printr-o frumuseţe deosebită în viaţă, devenise mai mult decât frumos pe patul morţii. Chipul lui purta pecetea altei lumi, a unei frumuseţi inexprimabile în cuvinte. Ca şi cum o uşă s-a deschis către cealaltă lume dorită, unde „drepţii strălucesc ca luminătorii”.

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 124-129 / 2020, 131-136 / 2021, 138-143 / 2022 si 145-150 / 2023

 

[1] Adică, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, condusă până la moartea sa în 1936 de mitropolitul Antonie Hrapoviţki.

[2] Despre Biserica Vie, a se vedea: Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920 şi O scurtă privire asupra raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi ,,Biserica Vie” sub jugul bolşevicilor.

[3] Catedrala a fost reconstruită între anii 1995-2000.

[4] În noiembrie 1921, la Sremski-Karlovtsy, Iugoslavia, a fost ţinut primul Sobor din diaspora la care au luat parte, pe lângă 24 episcopi, reprezentanţi ai clerului şi laicatului. Fiind astfel glasul tuturor ruşilor care au reuşit să lase în urmă autoritatea sovietică, Soborul s-a considerat obligat să-şi exprime opinia cu privire la situaţia din Rusia, unde tot restul populaţiei ruse pătimea sub oprimarea acestei autorităţi. Soborul a apelat la Conferinţa de la Geneva cu cererea de a nu sprijini regimul sovietic şi de a ajuta poporul rus să se elibereze de el.

Regimul bolşevic, văzând în aceasta o ameninţare la adresa sa, a hotărât să exercite presiuni asupra ruşilor din diaspora prin autorităţile bisericeşti.

[5] N.tr. din limba rusă: Mitropolitul Serghie s-a alăturat ‘Bisericii Vii’ şi apoi s-a ‘pocăit’. N.r.: Despre Biserica Vie, a se vedea Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920 şi O scurtă privire asupra raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi ,,Biserica Vie” sub jugul bolşevicilor.

[6] N.r.: Se referă la Sinodul convocat de renovaţionişti în 1923. A se vedea linkurile de la nota anterioară.

[7] Ne-am mai ’întâlnit’ cu Constantin Pobedonosţev în Rusia de dinainte de Revoluţia din 1917. ‘Argonauţi’, renovaţionişti, atei, amăgitori şi … Sfântul Ioan de Kronstadt şi în Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol unde am vorbit despre funcţia de procurator şef pe care el a ocupat-o între anii 1880-1905. A se vedea şi Biserica şi statul, un eseu scris de Pobedonosţev în care el comentează pe larg modul în care s-a schimbat relaţia dintre Biserică şi stat în vremurile moderne.

[8] Onomatolatria (preaslăvirea numelui lui Dumnezeu, imyaslavie, imiaslavie sau onomatodoxie) este o erezie care a apărut în jurul anului 1900, când un monah rus pe nume Ilarion a scris o carte care intenţiona să popularizeze rugăciunea lui Iisus, dar în loc de a inspira evlavie, această carte a creat o erezie. În această carte, Ilarion vorbea despre trăirea sa duhovnicească cu rugăciunea lui Iisus şi a ajuns la concluzia că numele lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuşi şi poate face minuni. Această carte a devenit extrem de populară printre monahii ruşi din Muntele Athos.

În 1912, prin decizia Sfântului Sinod, cartea lui Ilarion a fost interzisă în Rusia. În septembrie 1912, erezia închinării la numele lui Dumnezeu a fost condamnată de Patriarhul Ioachim al III-lea a Constantinopolului, iar în februarie 1913 ea a fost declarată panteism de Patriarhul Ghermano al Constantinopolului. Erezia a fost de asemenea condamnată de Sfântul Sinod al Rusiei în 1913 şi de Patriarhul Grigorie al Antiohiei.

În octombrie 1918, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse nu le-a mai permis închinătorilor la numele lui Dumnezeu să participe la slujbele bisericeşti dacă nu se pocăiesc. Decizia a fost semnată de Patriarhul Tihon al Moscovei.

[9] Surse (toate în limba rusă): Enciclopedia Teologică, vol. VII, 1906, articolul ,,Kazan”; Orthodox Russia: 1948, nr. 3; 1949, nr. 8-9, 1952, nr. 5 şi 9; Orthodox Life: 1966, nr. 6; preot M. Polski, Noii Mucenici ai Rusiei, vol. 2, p. 250; scrisori şi manuscrise nepublicate ale preotului N. Deputatov, stareţei Iuliana, monahiei Tavita, profesorului S.V. Grotov, preotului M. Polski.

[10] A se vedea preot M. Polski, Noii Mucenici ai Rusiei, Jordanville, 1957, vol. II, p. 253.

[11] Despre mucenicia ei, a se vedea The Orthodox Word, 1968, nr. 2, p. 64.

[12] În rusă. Textul rus a apărut de asemenea în Orthodox Way pe anul 1966 (publicaţia anuală a Mânăstirii Sfânta Treime, Jordanville, New York).

[13] Articolul a apărut în The Orthodox Word, iulie-august 1972.

[14] El mai fusese arestat cu altă ocazie ca unul dintr-un grup de 24 preoţi care respinseseră Biserica „renovaţionistă”.

[15] Este amintit acest episod în Arhiepiscopul Dimitrie al Gdovului şi preotul său, Nicolae Prozorov.