Sfintii Parinti ai spiritualitatii ortodoxe (I)

Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii ortodoxe (I)

de ieromonah Serafim Rose

 

Articol apărut în The Orthodox Word, septembrie-octombrie 1974

 

Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit

vouă cuvântul lui Dumnezeu; la a căror săvârşire a vieţii

privind, să le urmaţi credinţa. … La învăţături străine

şi de multe feluri să nu vă mutaţi (Evrei 13, 7, 9)

Alte articole de ieromonah Serafim
Perspectiva ortodoxă asupra lumii
Renaşterea harismatică ca un semn al vremurilor
Semnele vremurilor
NIHILISMUL. Rădăcina revoluţiei epocii moderne

I. Inspiraţia şi călăuza sigură către adevăratul creştinism astăzi

Niciodată nu a fost o astfel de epocă de falşi învăţători ca acest jalnic secol XX, atât de bogat în mecanisme ingenioase materiale şi atât de sărac în cuget şi suflet. Orice opinie imaginabilă, chiar cea mai absurdă, chiar cele până acum respinse de consensul universal al tuturor popoarelor civilizate – are acum platforma sa şi propriul ,,propovăduitor”. Câţiva dintre aceşti propovăduitori vin cu demonstraţii sau promisiuni de ,,putere spirituală” şi minuni false, aşa cum fac unii ocultişti şi ,,harismatici”; dar cei mai mulţi dintre propovăduitorii contemporani nu oferă decât un amestec slab de idei nedigerate pe care ei le-au primit ,,din văzduh”, ca să spunem aşa, sau de la vreun autoproclamat ,,bărbat (sau femeie) înţelept” modern care cunoaşte mai multe decât toţi autorii clasici pur şi simplu trăind în vremurile noastre moderne ,,luminate”. Ca urmare, filozofia are o mie de şcoli, şi ,,creştinismul” o mie de secte. Unde poate fi găsit adevărul în toate acestea, dacă într-adevăr el poate fi găsit cât de cât în vremurile noastre atât de necugetate ?

Într-un singur loc poate fi găsit izvorul adevăratei învăţături, venind de la Dumnezeu Însuşi, nemicşorat de-a lungul veacurilor ci proaspăt pururi, fiind unul şi acelaşi în toţi cei care îl propovăduiesc cu adevărat, conducând pe cei care-l urmează către mântuirea veşnică. Acest loc este Biserica Ortodoxă a lui Hristos, izvorul este harul Atotsfântului Duh, şi adevăraţii propovăduitori ai dogmei dumnezeieşti care ţâşneşte din acest izvor sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

Vai ! Cât de puţini creştini ortodocşi ştiu aceasta, şi cunosc îndeajuns pentru a bea din acest izvor ! Cât de mulţi ierarhi contemporani îşi conduc turmele, nu pe adevăratele păşuni ale sufletului, Sfinţii Părinţi, ci de-a lungul căilor distrugătoare ale oamenilor înţelepţi moderni care promit ceva ,,nou” şi se străduiesc doar să-i facă pe creştini să uite adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi, o învăţătură care – este cât se poate de adevărat – este în totală neconcordanţă cu ideile false care guvernează timpurile moderne.

Învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi nu ţine de un veac, fie el ,,antic” sau ,,modern”. Ea a fost transmisă în succesiune neîntreruptă din vremea lui Hristos şi a apostolilor Săi până în ziua de astăzi, şi nu a existat nicicând o perioadă când a fost necesar a descoperi o învăţătură patristică ,,pierdută”. Chiar atunci când mulţi creştini ortodocşi poate că au neglijat această învăţătură (aşa cum este cazul, de exemplu, chiar în zilele noastre), adevăraţii ei reprezentanţi au lăsat-o moştenire celor care flămânzeau s-o primească. Au existat mari epoci patristice, precum epoca strălucitoare a secolului al IV-lea, şi au existat perioade de declin în conştientizarea patristică printre creştinii ortodocşi; dar nu a existat nici o perioadă de la însăşi întemeierea Bisericii lui Hristos pe pământ [încoace] în care tradiţia patristică nu a călăuzit Biserica; nu a existat nici un veac fără Sfinţii Părinţi proprii. Sfântul Nichita Stithatul, ucenic şi biograf al Sfântului Simeon Noul Teolog, scria: ,,A fost dat de Dumnezeu ca din generaţie în generaţie să nu înceteze pregătirea prin Sfântul Duh a proorocilor şi prietenilor Săi pentru buna rânduială a Bisericii Sale”.

Pentru noi, cei din urmă creştini, este foarte instructiv să luăm călăuzire şi inspiraţie de la Sfinţii Părinţi proprii şi din timpurile recente, cei care au trăit în condiţii asemănătoare cu ale noastre şi totuşi au păstrat nevătămată şi neschimbată aceeaşi învăţătură pururi proaspătă, care nu este pentru o vreme sau o naţie, ci pentru toate vremurile până la sfârşitul lumii, şi pentru întregul neam al creştinilor ortodocşi.

Înainte de a cerceta doi dintre Sfinţii Părinţi recenţi, însă, haideţi să limpezim că pentru noi, creştinii ortodocşi, studiul Sfinţilor Părinţi nu este un exerciţiu academic inutil. Mare parte din ceea ce trece drept o ,,renaştere patristică” în vremurile noastre cu greu este mai mult decât o jucărie a erudiţilor heterodocşi şi a imitatorilor lor ,,ortodocşi”, nu una a cuiva care a ,,descoperit” vreodată un adevăr patristic pentru care a fost gata să-şi jertfească viaţa. O astfel de ,,patrologie” este doar erudiţie raţionalistă care se întâmplă să ia învăţătura patristică ca subiect al ei, fără a înţelege vreodată că învăţătura autentică a Sfinţilor Părinţi conţine adevărurile de care depinde viaţa sau moartea noastră duhovnicească.

Astfel de erudiţi pseudo-patristici îşi pierd timpul dovedind că ,,pseudo-Macarie” era un eretic messalian, fără a înţelege sau practica învăţătura ortodoxă curată a adevăratului Sfânt Macarie cel Mare; că ,,pseudo-Dionisie” era un falsificator premeditat al cărţilor ale căror profunzimi mistice şi duhovniceşti sunt cu totul mai presus de acuzatorii săi; că viaţa desăvârşit creştină şi monahală a Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf, lăsată moştenire de Sfântul Ioan Damaschin, nu este decât o ,,repovestire a istoriei lui Buddha”; şi o sută de fabulaţii asemănătoare fabricate de ,,experţi” pentru un public credul care nu are nici o idee de atmosfera agnostică în care sunt făcute astfel de ,,descoperiri”. Unde există întrebări savante serioase cu privire la unele texte patristice (care, desigur, există), ele nu vor fi soluţionate cu siguranţă făcând trimitere la astfel de ,,experţi”, care sunt pe deplin străini de adevărata tradiţie patristică, şi doar îşi câştigă existenţa pe socoteala ei.

Când erudiţii ,,ortodocşi” studiază învăţătura acestor erudiţi pseudo-patristici sau fac propriile cercetări în acelaşi spirit raţionalist, rezultatul poate fi tragic; pentru că asemenea erudiţi sunt luaţi de mulţi drept ,,purtători de cuvânt pentru Ortodoxie”, iar declaraţiile lor raţionaliste [sunt considerate] a fi parte a unei perspective ,,autentic patristice”, înşelând astfel mulţi creştini ortodocşi. Părintele Alexandru Schmemann, de exemplu, cu toate că pretinde că s-a eliberat de ,,robia apuseană” care – în ignoranţa sa privind adevărata tradiţie patristică din veacurile recente (care se găseşte mai mult în mânăstiri decât în academii) – îşi imaginează că a dominat total teologia ortodoxă din vremurile moderne, a devenit el însuşi robul ideilor raţionaliste protestante cu privire la teologia liturgică, aşa cum bine a fost subliniat de protopresbiterul Mihail Pomazanski, un teolog patristic autentic de astăzi[1].

Din nefericire, o asemenea demascare trebuie încă să fie făcută despre pseudo-eruditul în sfinţii ruşi şi Sfinţii Părinţi, G.P. Fedotov, care îşi închipuie că Sfântul Serghie ,,a fost primul sfânt rus care poate fi numit mistic” (ignorând prin aceasta patru veacuri de părinţi ruşi la fel de ,,mistici” care l-au precedat), caută fără noimă ,,originalitate” în ,,scrierea literară” a Sfântului Nil de Sora (arătând astfel că el nici măcar nu înţelege semnificaţia tradiţiei în Ortodoxie), îl defăimează pe marele sfânt ortodox, Tihon de Zadonsk, ca fiind ,,mai degrabă fiul barocului apusean decât moştenitorul spiritualităţii răsăritene”[2], şi cu mare artificialitate încearcă să facă din Sfântul Serafim (care este în realitate atât de uluitor în tradiţia patristică, încât cu greu poate fi deosebit de marii Părinţi ai pustiului egiptean) într-un fenomen ,,în mod unic rus” care a fost ,,primul reprezentant cunoscut al acestei clase de stareţi (startsi) duhovniceşti în Rusia”, a cărui ,,abordare a lumii este fără precedent în tradiţia răsăriteană”, şi care a fost ,,înaintemergătorul noii forme de spiritualitate pe care ar trebui s-o urmeze monahismul pur ascetic”[3].

În mod lamentabil, consecinţele unei astfel de pseudo-erudiţii apar adeseori în viaţa reală; sufletele credule care iau aceste concluzii false drept autentice încep să lucreze pentru o ,,renaştere liturgică” pe temeiuri protestante, îl transformă pe Sfântul Serafim (ignorând învăţăturile sale ,,incomode” cu privire la eretici, pe care el le împărtăşeşte cu întreaga tradiţie patristică) într-un yoghin hindus sau un ,,harismatic”, şi în general îi abordează pe Sfinţii Părinţi exact aşa cum fac cei mai mulţi învăţaţi contemporani – fără respect şi evlavie, ca şi cum ei ar fi pe acelaşi nivel [cu ei], ca un exerciţiu în ezoterism sau ca un soi de joc intelectual, în loc de o călăuză către viaţa adevărată şi mântuire.

 

Nu aşa sunt adevăraţii învăţaţi ortodocşi; nu aşa este adevărata tradiţie patristică ortodoxă, în care învăţătura autentică, neschimbătoare a adevăratului creştinism este lăsată moştenire în succesiune neîntreruptă atât prin viu grai, cât şi prin cuvântul scris şi tipărit, de la părintele duhovnicesc la fiul duhovnicesc, de la învăţător la ucenic.

În secolul al XX-lea, un ierarh ortodox iese în evidenţă în special pentru orientarea sa patristică – Arhiepiscopul Teofan de Poltava († 1940, 6 februarie), unul din întemeietorii Bisericii Ortodoxe Ruse libere din afara Rusiei, şi probabil principalul arhitect al ideologiei ei tradiţionale şi ferme. În anii în care a fost vice-preşedintele Sinodului Episcopilor acestei Biserici (anii ‘1920), el era recunoscut în mare măsură ca având cugetul cel mai patristic dintre toţi teologii ruşi din străinătate. În anii ‘1930, el s-a retras într-o izolare totală pentru a deveni un al doilea Teofan Zăvorâtul; şi de atunci încoace el a fost, cu tristeţe, în mare parte uitat.

Din fericire, amintirea sa a fost păstrată cu sfinţenie de ucenicii şi adepţii lui, şi în ultimele luni unul din ucenicii săi de primă importanţă, Arhiepiscopul Averchie de Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York, a publicat biografia sa împreună cu o serie din predicile sale[4]. În aceste predici pot fi văzute cu limpezime evlavia şi respectul ierarhului faţă de Sfinţii Părinţi, ucenicia sa la ei, şi smerenia sa copleşitoare care este mulţumită doar atunci când el nu transmite nimic din ale sale, ci doar ideile şi chiar cuvintele Sfinţilor Părinţi. Astfel, într-o predică la Duminica Cincizecimii, el spune: ,,Învăţătura Sfintei Treimi este apogeul teologiei creştine. Prin urmare, nu-mi permit să expun această învăţătură în propriile cuvinte, ci o expun în cuvintele sfinţilor şi de Dumnezeu purtători teologi şi mari Părinţi ai Bisericii: Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, şi Vasilie cel Mare. Ale mele sunt doar buzele, dar ale lor sunt cuvintele şi cugetele. Ei oferă masa cea dumnezeiască, şi eu sunt doar slujitorul ospăţului lor dumnezeiesc”.

 

Arhiepiscopul Teofan de Poltava

 

În altă predică, arhiepiscopul Teofan dă motivele pentru lepădarea sa de sine în faţa Sfinţilor Părinţi – o însuşire atât de tipică a marilor transmiţători ai învăţăturii patristice, chiar mari teologi în dreptul lor precum arhiepiscopul Teofan, dar care este atât de vizibil răstălmăcită de erudiţii seculari ca ,,lipsă de originalitate”. În predica sa din Duminica Sfinţilor Părinţi de la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, ţinută în 1928 la Varna, Bulgaria, el oferă credincioşilor ,,un cuvânt despre semnificaţia Sfinţilor Părinţi şi Dascăli ai Bisericii pentru noi creştinii. În ce constă măreţia lor, şi pe ce se bizuie semnificaţia lor specială pentru noi ? Biserica, fraţilor, este Biserica [casa] Dumnezeului celui viu, stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15). Adevărul creştin este păstrat în Biserică în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie; dar el necesită o păstrare corectă şi o interpretare corectă. Semnificaţia Sfinţilor Părinţi se găseşte tocmai în aceasta: că ei sunt cei mai apţi păstrători şi tâlcuitori ai acestui adevăr prin virtutea sfinţeniei vieţilor lor, profunda lor cunoaştere a cuvântului lui Dumnezeu, şi abundenţa harului Sfântului Duh care sălăşluieşte în ei”. Restul acestei predici este alcătuit doar din citate din Sfinţii Părinţi înşişi (Sfinţii Atanasie cel Mare, Vasilie cel Mare, Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul) pentru a susţine această perspectivă.

Ultimul Sfânt Părinte pe care-l citează arhiepiscopul Teofan, foarte pe larg, în predica sa, este unul apropiat lui în timp, un predecesor al său în transmiterea tradiţiei patristice autentice în Rusia – episcopul Ignatie Briancianinov. El are o dublă semnificaţie pentru noi astăzi: nu numai că el este un Sfânt Părinte din aproape vremurile noastre, ci şi căutarea lui pentru adevăr este foarte asemănătoare cu cea a adevăraţilor căutători ai adevărului de astăzi, şi astfel el ne arată cum este cu putinţă pentru ,,omul modern luminat” să se întoarcă din robia predominantă a ideilor şi modurilor de gândire moderne, şi să intre încă o dată în atmosfera curată a ideilor şi modurilor de cugetare patristice – adică, cu adevărat creştin-ortodoxe. Este extrem de înviorător pentru noi să citim, în cuvintele episcopului Ignatie însuşi, cum un inginer militar a rupt legăturile ,,cunoaşterii moderne” şi a intrat în tradiţia patristică, pe care el a primit-o, pe lângă cărţi, direct de la un ucenic al binecuvântatului Paisie Velicikovski, şi a lăsat-o moştenire până în zilele noastre.

,,Când eram încă student – îl citează arhiepiscopul Teofan pe episcopul Ignatie[5] – nu existau bucurii sau distracţii pentru mine ! Lumea nu avea nimic ademenitor pentru mine. Mintea mea era în întregime cufundată în ştiinţe, şi totodată eu ardeam de dorinţa de a descoperi unde era adevărata credinţă, unde era adevărata învăţătură a ei, străină erorilor atât dogmatice, cât şi morale.

În acelaşi timp se înfăţişase deja privirii mele hotarele cunoaşterii umane în cele mai înalte, pe deplin dezvoltate ştiinţe. Ajungând la aceste hotare, le-am întrebat [pe ştiinţe]: ‘Ce daţi voi pe care un om să-l poată numi al său ? Omul este veşnic, şi ceea ce este al lui ar trebui să fie veşnic. Arătaţi-mi mie această avuţie veşnică, această bogăţie adevărată, pe care aş putea-o lua cu mine dincolo de mormânt ! Până acum eu văd doar cunoaştere care se sfârşeşte în pământ, care nu poate exista după despărţirea sufletului de trup'”.

Tânărul căutător s-a interesat pe rând de matematici, fizică, chimie, filozofie, arătând profunda sa cunoaştere a lor; apoi de geografie, geodezie, limbi străine, literatură; dar el găseşte că ele sunt toate de pe pământ. Ca răspuns la întreaga sa cercetare agonizantă, el a primit acelaşi răspuns pe care-l primesc căutătorii asemenea lui în secolul nostru, al XX-lea, încă mai ,,luminat”: ,,Ştiinţele au păstrat tăcerea”.

Apoi, ,,pentru un răspuns mulţumitor, un răspuns cu adevărat necesar şi viu, m-am întors către credinţă. Dar unde eşti ascunsă, o adevărată şi sfântă credinţă ? Nu te-am putut recunoaşte în fanatismul [papismul] care nu a fost pecetluit cu blândeţea evanghelică; el a respirat patimă şi orgoliu ! Nu te-am putut recunoaşte în învăţătura arbitrară [protestantism] care s-a separat de Biserică, făcându-şi propriul sistem, nou, proclamând în deşert şi cu mândrie descoperirea unei noi credinţe creştine adevărate, după un răstimp de 18 veacuri de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul ! Oh ! În ce încurcătură grea a fost sufletul meu ! Cât de cumplit a fost împovărat ! Câte valuri de îndoială s-au ridicat împotriva lui, ivindu-se din neîncrederea în mine, din neîncrederea în tot ceea ce se exprima zgomotos, strigând în jurul meu din cauza lipsei mele de cunoaştere, a ignoranţei mele în ce priveşte adevărul.

Şi am început adeseori, cu lacrimi, să-L implor pe Dumnezeu ca El să nu mă părăsească ca pe o jertfă greşelii, ci ca El să-mi arate calea dreaptă pe care ar trebui să-mi îndrept către El călătoria nevăzută a minţii şi a inimii. Şi, o minune ! Pe neaşteptate un gând a stat înaintea mea … Inima mea a ieşit către el ca pentru a îmbrăţişa un prieten. Acest gând mi-a inspirat să studiez credinţa în izvoarele ei – în scrierile Sfinţilor Părinţi ! ‘Sfinţenia lor – spunea gândul către mine – chezăşuieşte pentru veridicitatea lor: alege-i pe ei pentru [a fi] călăuzele tale’. Am ascultat. Am găsit mijloace de a dobândi scrierile sfinţilor plăcuţi ai lui Dumnezeu, şi cu râvnă am început să-i citesc, să-i cercetez profund. Citindu-i pe unii, îi adunam pe alţii, îi citeam, îi reciteam, îi studiam. Ce m-a izbit mai presus de orice altceva în scrierile Părinţilor Bisericii Ortodoxe ? Armonia lor, minunata, măreaţa lor armonie. Optsprezece veacuri, prin buzele lor, au stat mărturie pentru o singură învăţătură unanimă, o învăţătură dumnezeiască !

Când într-o noapte clară de toamnă am contemplat cerul senin, semănat cu nenumărate stele, atât de diverse în mărime însă revărsând o singură lumină, mi-am spus: aşa sunt scrierile Părinţilor ! Când într-o zi de vară am contemplat marea întinsă, acoperită cu o mulţime de vase felurite cu pânzele lor desfăcute asemenea aripilor lebedelor albe, vase mergând cu toată viteza sub un singur vânt către un singur ţel, către un singur port, mi-am spus: aşa sunt scrierile Părinţilor ! Când am auzit un cor armonios, cu multe voci, în care vocile diferite într-o armonie elegantă cântă un singur cântec dumnezeiesc, mi-am spus: aşa sunt scrierile Părinţilor !

Şi ce învăţătură găsesc în ele ? Găsesc o învăţătură repetată de toţi Părinţii, şi anume, că singura cale către mântuire este urmarea neclintită a instrucţiunilor Sfinţilor Părinţi. ‘Ai văzut – spun ei – pe cineva înşelat de o învăţătură falsă, pierind din cauza alegerii incorecte a nevoinţelor ascetice ? Să ştii că el s-a urmat pe sine, propria înţelegere, propriile opinii, şi nu învăţătura Părinţilor’ (Avva Dorotei, Învăţătura a cincea), din care este alcătuită tradiţia dogmatică şi morală a Bisericii. Cu această tradiţie ca o avuţie nepreţuită, Biserica îşi hrăneşte fiii.

Acest gând a fost trimis de Dumnezeu, de la care este orice dar bun, de la care un cuget bun este începutul oricărui lucru bun … Acest gând a fost pentru mine primul port în pământul adevărului. Aici sufletul meu a găsit odihnă de valuri şi vânturi. Acest gând a devenit piatra de temelie pentru zidirea duhovnicească a sufletului meu. Acest gând a devenit steaua mea călăuzitoare. A început în mod statornic să lumineze pentru mine însăşi calea nevăzută, strâmtă, foarte dificilă şi plină de suferinţă a minţii şi inimii către Dumnezeu. Am cercetat lumea religioasă cu acest gând, şi am văzut că pricina tuturor erorilor constă în neştiinţă, în uitare, în absenţa acestui gând.

Citirea Părinţilor m-a încredinţat în mod limpede că mântuirea în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse era neîndoielnică, lucru de care sunt lipsite religiile Europei apusene, de vreme ce ele nu au păstrat în întregime nici învăţătura dogmatică, nici pe cea morală a Bisericii lui Hristos de la începutul ei. Ea [citirea Părinţilor] mi-a dezvăluit ce a făcut Hristos pentru omenire, în ce constă căderea omului, de ce a fost nevoie de un Răscumpărător, în ce constă mântuirea dobândită de Răscumpărătorul. Ea mi-a insuflat că cineva trebuie să dezvolte, să simtă, să vadă mântuirea în el însuşi, fără de care credinţa în Hristos este moartă, şi creştinismul este un cuvânt şi un nume fără a fi tradus în faptă ! Ea m-a învăţat să privesc veşnicia ca veşnicie, în faţa căreia o mie de ani de viaţă pământească nu sunt nimic, ca să nu mai vorbim de viaţa noastră care este măsurată în aproximativ o jumătate de veac. Ea m-a învăţat că viaţa pământească trebuie dusă spre pregătirea pentru veşnicie … Ea mi-a arătat că toate ocupaţiile pământeşti, bucuriile, onorurile, întâietatea sunt jucării goale, cu care se joacă copiii mari şi în care ei pierd fericirea veşniciei … Sfinţii Părinţi explică toate acestea cu limpezime totală în scrierile lor minunate şi pline de sfinţenie”.

Arhiepiscopul Teofan încheie predica sa patristică cu acest îndemn: ,,Fraţilor, fie ca acest gând bun [a lua pe Sfinţii Părinţi drept călăuză a noastră] să fie şi steaua voastră călăuzitoare în vremea peregrinării voastre pământeşti pe valurile mării vieţii !”

Adevărul acestui îndemn, ca al cuvintelor inspirate ale episcopului Ignatie, nu s-a micşorat în deceniile de când ele [cuvintele] au fost rostite. Lumea a mers pe calea apostaziei de la Adevărul creştin, şi devine încă mai clar că nu există alternativă la această cale decât aceea de a urma calea fermă a adevărului pe care Sfinţii Părinţi ni l-au lăsat moştenire.

Însă noi trebuie să mergem către Sfinţii Părinţi, nu doar să ,,învăţăm despre ei”; dacă noi nu facem mai mult de atât, nu ne aflăm într-o situaţie mai bună decât polemiştii frivoli ai academiilor moarte ale acestei civilizaţii moderne pieritoare, chiar când aceste academii sunt ,,ortodoxe” şi teologii învăţaţi din ele definesc cu acurateţe şi explică totul despre ,,sfinţenie” şi ,,spiritualitate” şi ,,îndumnezeire”, dar nu au experienţa necesară pentru a vorbi direct către inima sufletelor însetate şi să le rănească pe ele spre dorirea căii luptei duhovniceşti, nici cunoaşterea de a detecta eroarea fatală a ,,teologilor” academici care vorbesc despre Dumnezeu cu ţigara sau paharul de vin în mână, nici curajul de a-i acuza pe ierarhii ,,canonici” apostaţi de trădarea lor faţă de Hristos.

Mai curând, noi trebuie să mergem către Sfinţii Părinţi pentru a deveni ucenicii lor, pentru a primi învăţătura vieţii adevărate, mântuirea sufletului, chiar dacă ştim că făcând aceasta noi vom pierde favoarea acestei lumi şi devenim proscrişi. Dacă facem aceasta, vom găsi calea de a ieşi din mlaştina confuză a gândirii moderne, care se bazează tocmai pe abandonarea învăţăturii sfinte a Părinţilor. Noi vom descoperi că Sfinţii Părinţi sunt cei mai ,,contemporani” prin aceea că ei vorbesc direct despre lupta creştinului ortodox de astăzi, dând răspunsuri la întrebările cruciale ale vieţii şi morţii pe care erudiţia pur academică se teme de obicei chiar să le pună – şi atunci când le pune, dă un răspuns inofensiv care ,,explică” aceste întrebări celor care sunt doar curioşi cu privire la ele, dar care nu însetează după răspunsuri. Noi vom descoperi adevărata călăuzire la Părinţi, învăţând smerenia şi neîncrederea în propria înţelepciune lumească deşartă, pe care noi am aspirat-o odată cu aerul acestor vremuri pestilenţiale, cu ajutorul încrederii în cei care au plăcut lui Dumnezeu şi nu lumii. Noi vom descoperi în ei adevăraţi părinţi, care lipsesc atât de mult în zilele noastre când dragostea multora s-a răcit (potrivit Matei 24, 12) – părinţi al căror singur ţel este de a ne conduce pe noi, fiii lor, către Dumnezeu şi Împărăţia Sa Cerească, unde vom merge şi vom vorbi cu aceşti oameni îngereşti cu o bucurie de negrăit de-a pururi.

Nu există nici o problemă a timpurilor noastre confuze la care să nu se poată găsi soluţia printr-o citire atentă şi evlavioasă a Sfinţilor Părinţi: fie problema sectelor şi ereziilor care abundă astăzi, sau a schismelor şi ,,jurisdicţiilor”; fie pretenţia la viaţă duhovnicească manifestată de ,,renaşterea harismatică”, sau ademenirile subtile ale confortului şi oportunităţii moderne; fie chestiunile filozofice complexe precum ,,evoluţia”, sau problemele morale directe ale avortului, eutanasiei şi ,,controlului naşterii”; fie apostazia rafinată a ,,serghianismului”, care oferă o organizaţie bisericească în locul Trupului lui Hristos, sau imaturitatea ,,renovaţionismului”, care începe prin ,,revizuirea calendarului” şi sfârşeşte în ,,protestantism de rit răsăritean”. În toate aceste chestiuni Sfinţii Părinţii, şi Părinţii noştri în viaţă care îi urmează, sunt singura noastră călăuză sigură.

Episcopul Ignatie şi alţi Părinţi recenţi au arătat pentru noi, cei din urmă creştini, care sunt cei mai importanţi Sfinţi Părinţi pe care rebuie să-i citim, şi în ce ordine. Fie ca aceasta să fie o inspiraţie pentru noi toţi pentru a aşeza învăţătura patristică ca piatra de temelie a zidirii sufletelor noastre, spre moştenirea vieţii veşnice ! Amin.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] ,,Teologia liturgică a părintelui A. Schmemann”, The Orthodox Word, 1970, nr. 6, p. 260-280.

[2] O teză complet combătută de Nadejda Gorodetski în Sfântul Tihon de Zadonsk, sursa de inspiraţie a lui Dostoievski, SPCK, Londra, 1951.

[3] A se vedea introducerile lui Fedotov la scrierile acestor sfinţi în O comoară a spiritualităţii ruse, Sheed & Ward, New York, 1948.

[4] O scurtă viaţă a sa în limba engleză poate fi citită în The Orthodox Word, 1969, nr. 5.

[5] Din volumul I al Operelor complete ale episcopului Ignatie, în limba rusă, p. 396-401.

Din aceeasi categorie...