Sfintii Parinti ai spiritualitatii ortodoxe (II)

Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii ortodoxe (II)

de ieromonah Serafim Rose

Articol apărut în The Orthodox Word, ianuarie-februarie 1975

Episodul anterior

 

II. Cum să-i citim pe Sfinţii Părinţi

Patrologia de faţă îi va înfăţişa pe Părinţii spiritualităţii ortodoxe; prin urmare, întinderea şi ţelurile sale sunt mai degrabă diferite de cursul de seminar obişnuit de patrologie. Scopul nostru în aceste pagini va fi dublu: (1) să prezentăm temelia teologică ortodoxă a vieţii duhovniceşti – natura şi obiectul luptei duhovniceşti, perspectiva patristică asupra firii omeneşti, caracterul lucrării harului dumnezeiesc şi strădaniei omeneşti etc; şi (2) să dăm învăţătura practică cu privire la trăirea acestei vieţi duhovniceşti ortodoxe, cu o caracterizare a stărilor duhovniceşti, atât rele cât şi bune, pe care cineva le poate întâlni sau prin care poate trece în lupta duhovnicească.

Astfel, chestiunile strict dogmatice privind firea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, întruparea Fiului lui Dumnezeu, purcederea Sfântului Duh şi altele asemenea, vor fi atinse doar cât acestea sunt implicate în chestiunile vieţii duhovniceşti; şi mulţi Sfinţi Părinţi ale căror scrieri tratează în principal aceste chestiuni dogmatice şi care ating chestiunile de viaţă duhovnicească doar secundar, ca să spunem aşa, nu vor fi discutaţi deloc. Într-un cuvânt, acesta va fi în primul rând un studiu al Părinţilor Filocaliei, acea colecţie de scrieri duhovniceşti ortodoxe care a fost făcută în zorii epocii contemporane, chiar înainte de izbucnirea cumplitei Revoluţii din Franţa la ale cărei efecte finale asistăm în zilele noastre de dominaţie atee şi anarhie.

În secolul actual a existat o creştere perceptibilă a interesului faţă de Filocalie şi Sfinţii ei Părinţi. În special, cei mai recenţi Părinţi precum Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Sinaitul, şi Sfântul Grigorie Palama, au început să fie studiaţi şi câteva din scrierile lor au fost traduse şi tipărite în limba engleză şi alte limbi apusene. Chiar s-ar putea spune că în unele cercuri seminariale şi academice ei ,,au ajuns la modă”, în contrast izbitor cu secolul al XIX-lea când ei nu erau ,,la modă” deloc nici măcar în cele mai ortodoxe academii teologice (spre deosebire de cele mai bune mânăstiri, care au păstrat întotdeauna amintirea lor ca sfântă şi au trăit prin scrierile lor).

Dar chiar acest fapt reprezintă un mare pericol care trebuie să fie aici subliniat. ,,Ajungerea la modă” a celor mai profunde scrieri duhovniceşti nu este câtuşi de puţin în mod necesar un lucru bun. De fapt, este mult mai bine ca numele acestor Părinţi să rămână cu totul necunoscute decât ca ei să fie doar ocupaţia învăţaţilor raţionalişti şi a ,,convertiţilor nebuni” care nu dobândesc nici un câştig duhovnicesc de la ei ci doar sporesc mândria lor nesăbuită la ,,a cunoaşte mai multe” despre ei decât oricine altcineva, sau – chiar mai rău – să înceapă să urmeze instrucţiunile duhovniceşti din scrierile lor fără o pregătire suficientă şi fără nici o călăuzire duhovnicească.

Toate acestea, fără îndoială, nu înseamnă că iubitorul de adevăr ar trebui să abandoneze citirea Sfinţilor Părinţi; Doamne fereşte ! Dar înseamnă că noi toţi – învăţat, monah sau simplu mirean – trebuie să-i abordăm pe aceşti Părinţi cu frică de Dumnezeu, cu smerenie, şi cu mare neîncredere în propria înţelepciune şi judecată. Noi îi abordăm pe ei pentru a învăţa, şi în primul rând noi trebuie să admitem că pentru aceasta noi avem nevoie de un învăţător. Şi învăţătorii există: în vremurile noastre când stareţii purtători de Dumnezeu au dispărut, învăţătorii noştri trebuie să fie acei Părinţi, în special din vremurile apropiate de noi, care ne-au spus exact cum să citim – şi cum să nu citim – scrierile ortodoxe despre viaţa duhovnicească.

Dacă fericitul stareţ Paisie Velicikovski însuşi, redactorul primei Filocalii slavone, era ,,cuprins de frică” aflând că astfel de cărţi vor fi tipărite şi nu vor mai circula sub formă de manuscris între cele câteva mânăstiri – atunci cu atât mai mult noi trebuie să le abordăm cu frică şi să înţelegem pricina temerii sale, ca nu cumva să vină peste noi catastrofa duhovnicească pe care el o întrezărea.

 

Sfântul Paisie Velicikovski

 

În scrisoarea sa către arhimandritul Teodosie al Schitului Sfântul Sofronie[1], fericitul Paisie scria: ,,În ce priveşte scoaterea la tipar a cărţilor patristice, atât în limba greacă cât şi în slavonă, sunt cuprins şi de bucurie şi de teamă. De bucurie, deoarece ele nu vor fi abandonate uitării finale, şi râvnitorii pot mai lesne să le dobândească; de teamă, fiind înspăimântat şi tremurând ca nu cumva ele să fie oferite, ca un lucru care poate fi vândut întocmai ca alte cărţi, nu numai monahilor, ci şi tuturor creştinilor ortodocşi, şi ca nu cumva aceştia din urmă, studiind lucrarea rugăciunii minţii după voia lor, fără instrucţie de la cei care sunt experimentaţi în ea, să poată cădea în înşelare, şi ca nu cumva din cauza înşelării cei înclinaţi către înfumurare să blasfemieze împotriva acestei sfinte şi ireproşabile lucrări, care a fost mărturisită de foarte mulţi Sfinţi Părinţi mari … şi ca nu cumva din cauza blasfemiilor să urmeze îndoiala cu privire la învăţătura Părinţilor noştri purtători de Dumnezeu”. Practica rugăciunii minţii a lui Iisus, continuă fericitul Paisie, este cu putinţă doar în condiţiile ascultării monahale.

Fără îndoială, puţini sunt cei din vremurile noastre de pe urmă de luptă ascetică neînsemnată care se străduiesc pentru înălţimile rugăciunii minţii (sau chiar cunosc ce ar putea fi aceasta); dar avertismentele fericitului Paisie şi ale altor Sfinţi Părinţi rămân valabile şi pentru luptele mai mici ale multor creştini ortodocşi de astăzi. Oricine citeşte Filocalia şi alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi, şi chiar multe vieţi ale sfinţilor, va întâlni fragmente despre rugăciunea minţii, despre vederea dumnezeiască, despre îndumnezeire, şi despre alte stări duhovniceşti înalte, şi este esenţial pentru creştinul ortodox să cunoască ce ar trebui să creadă şi să simtă despre acestea.

Prin urmare, haideţi să vedem ce spun Sfinţii Părinţi despre aceasta, şi despre abordarea noastră a Sfinţilor Părinţi în general.

Fericitul stareţ Macarie de la Optina († 1860) găsea necesar să scrie un ,,Avertisment pentru cei care citesc cărţi patristice duhovniceşti şi doresc să practice rugăciunii minţii a lui Iisus”[2] special. Aici acest mare Părinte aproape al secolului nostru ne spune limpede care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de aceste stări duhovniceşti: ,,Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi au scris despre marile daruri duhovniceşti nu aşa ca oricine s-ar putea strădui fără deosebire să le primească, ci ca cei care nu le au, auzind despre astfel de daruri şi revelaţii înalte pe care le-au primit cei care au fost vrednici, să-şi poată recunoaşte propria neputinţă profundă şi marea incapacitate, şi fără să vrea să fie înclinaţi către smerenie, care este mai necesară celor care caută mântuirea decât toate celelalte lucrări şi virtuţi”.

Şi iarăşi, Sfântul Ioan Scărarul (secolul al VI-lea) scrie: ,,Exact aşa cum un om sărac, văzând comorile împărăteşti, îşi cunoaşte încă mai mult propria sărăcie; tot aşa sufletul, citind relatările marilor isprăvi ale Sfinţilor Părinţi, fără să vrea este cu atât mai smerit în felul lui de a cugeta” (Treapta 26:25). Astfel prima noastră apropiere de scrierile Sfinţilor Părinţi trebuie să fie cu smerenie.

 

Sfântul Ioan Scărarul şi scara sa

 

Încă o dată, Sfântul Ioan Scărarul scrie: ,,A admira nevoinţele sfinţilor este vrednic de laudă; a-i imita este mântuitor de suflet; dar a dori să devii deodată imitatorul lor este nesăbuit şi cu neputinţă” (Treapta 4:42). Sfântul Isaac Sirul (secolul al VI-lea) învaţă în cea de-a doua omilie a sa (aşa cum este rezumată de stareţul Macarie de la Optina, op. cit., p. 364): ,,Cei care caută în rugăciune simţiri duhovniceşti dulci, punându-şi nădejdea în ele, şi mai ales cei care se străduiesc prematur pentru vedenie şi contemplare duhovnicească, cad în înşelarea vrăjmaşului şi pe tărâmul întunericului şi obscurităţii minţii, fiind părăsiţi de ajutorul lui Dumnezeu şi predaţi demonilor spre batjocură din cauza căutării lor îngâmfate mai presus de măsura şi vrednicia lor”. Astfel, noi trebuie să venim către Sfinţii Părinţi cu intenţia smerită de a începe viaţa duhovnicească de la treapta cea mai de jos, şi nici măcar să nu visăm despre noi înşine că vom atinge acele stări duhovniceşti înalte, care sunt cu totul dincolo de noi.

Sfântul Nil de Sora († 1508), un mare Părinte rus al vremurilor mai recente, scrie în Rânduiala monahală a sa (cap. 2): ,,Ce vom spune despre cei care, în trupul lor muritor, au gustat hrana nemuritoare, care au fost găsiţi vrednici de a primi în această viaţă trecătoare o parte din bucuriile care ne aşteaptă în patria noastră cerească ? … Noi care suntem împovăraţi cu multe păcate şi roşi de patimi suntem nevrednici până şi de a auzi astfel de cuvinte. Cu toate acestea, punându-ne nădejdea în harul lui Dumnezeu, noi suntem încurajaţi să păstrăm cuvintele sfintelor scrieri în cugetele noastre, astfel încât noi să putem creşte măcar în conştientizarea decăderii în care ne tăvălim”.

Pentru a ajuta intenţia noastră smerită în citirea Sfinţilor Părinţi, noi trebuie să începem cu cărţile patristice elementare, cele care învaţă ,,Abc-ul”. Un novice din Gaza din secolul al VI-lea, cam în duhul elevului ortodox neexperimentat de astăzi, scria odinioară marelui înainte-văzător stareţ, Sfântul Varsanufie: ,,Am cărţi dogmatice şi atunci când le citesc simt că mintea mea este mutată de la gândurile pătimaşe la contemplarea dogmelor”. Sfântul stareţ i-a răspuns acestuia: ,,Nu aş vrea ca tu să fii preocupat de aceste cărţi, deoarece ele exaltă mintea în înaltul cerului; ci este mai bine a studia cuvintele stareţilor care umilesc mintea [trăgând-o] în jos. Am spus aceasta nu pentru a micşora [importanţa] cărţilor dogmatice, ci doar îţi dau un sfat; pentru că merindele sunt diferite” (Întrebări şi răspunsuri, nr. 544). Un scop însemnat al acestei patrologii va fi tocmai de a indica care cărţi patristice sunt mai potrivite pentru începători, şi care ar trebui lăsate până mai târziu.

Din nou, diferite cărţi patristice despre viaţa duhovnicească sunt potrivite pentru creştinii ortodocşi în condiţii diferite ale vieţii: ceea ce este potrivit mai ales pentru pustnici nu este direct aplicabil pentru monahii care trăiesc viaţa de obşte; ceea ce se aplică monahilor în general nu va fi în mod direct oportun pentru mireni; şi în fiecare condiţie, hrana duhovnicească care este potrivită pentru cei cu oarecare experienţă poate fi cu totul de nedigerat pentru începători. Odată ce cineva a dobândit un anumit echilibru în viaţa duhovnicească prin intermediul practicării active a poruncilor lui Dumnezeu în cadrul rânduielilor Bisericii Ortodoxe, prin citirea roditoare a scrierilor elementare ale Sfinţilor Părinţi, şi prin călăuzirea duhovnicească a părinţilor în viaţă – atunci [acel] cineva poate primi mult câştig duhovnicesc din toate scrierile Sfinţilor Părinţi, aplicându-le propriei situaţii.

Episcopul Ignatie Briancianinov spunea despre aceasta: ,,S-a observat că începătorii nu pot adapta niciodată cărţile la situaţia lor, dar sunt atraşi în mod invariabil de tendinţa cărţii. Dacă o carte dă sfaturi despre linişte şi arată bogăţia roadelor duhovniceşti care sunt culese din linişte profundă, începătorul are în mod invariabil cea mai puternică dorinţă de a pleca în singurătate, într-un pustiu nelocuit. Dacă o carte vorbeşte despre ascultarea necondiţionată sub călăuzirea unui Părinte purtător de Duh, începătorul va dezvolta în mod inevitabil o dorinţă pentru cea mai strictă viaţă în supunere totală faţă de un bătrân. Dumnezeu nu a dat pentru vremurile noastre nici unul dintre aceste două moduri de viaţă. Dar cărţile Sfinţilor Părinţi care descriu aceste stări pot influenţa un începător atât de puternic încât din lipsă de experienţă şi din ignoranţă el poate decide lesne să părăsească locul în care trăieşte şi unde are toate înlesnirile pentru a lucra mântuirea sa şi a face progrese duhovniceşti prin punerea în practică a poruncilor evanghelice, pentru un vis imposibil al unei vieţi desăvârşite zugrăvită viu şi ispititor în imaginaţia sa”.

De aceea, el conchide: ,,Să nu aveţi încredere în cugetele, opiniile, visele, impulsurile sau înclinaţiile voastre, chiar dacă ele vă oferă sau pun înaintea voastră sub o înfăţişare atrăgătoare cea mai sfântă viaţă monahală” (Arena, cap. 10). Ceea ce spune aici episcopul Ignatie despre monahi se referă şi la mireni, cu îngăduinţă faţă de condiţiile diferite ale vieţii laice. La sfârşitul acestei introduceri vom face comentarii particulare cu privire la citirea duhovnicească pentru mireni.

Sfântul Varsanufie indică în alt răspuns (nr. 62) altceva foarte important pentru noi cei care îi abordăm pe Sfinţii Părinţi mult prea academic: ,,Cel ce se îngrijeşte de mântuirea sa nu ar trebui să întrebe [bătrânii, adică, să citească cărţile patristice] deloc pentru a dobândi doar cunoaştere, deoarece cunoştinţa face semeţ (I Corinteni 8, 1), precum spune apostolul; dar este mult mai potrivit să întrebe despre patimi şi despre cum ar trebui să-şi ducă viaţa cineva, adică, cum să fie mântuit; pentru că aceasta este necesar, şi duce la mântuire”. Astfel, cineva nu trebuie să-i citească pe Sfinţii Părinţi din simplă curiozitate sau ca un exerciţiu academic, fără intenţia vie de a practica ceea ce ei învaţă, potrivit nivelului său duhovnicesc. ,,Teologii” academici moderni au demonstrat destul de limpede că este cu putinţă a avea multe cunoştinţe abstracte despre Sfinţii Părinţi fără [a avea] nici o cunoaştere duhovnicească. Despre astfel de oameni Sfântul Macarie cel Mare spune (Omilia 17, 9): ,,După cum cineva, îmbrăcat fiind sărăcăcios, se visează bogat, dar sculându-se din somn, iarăşi se vede sărac şi gol, la fel sunt unii dintre cei ce vestesc cuvântul duhovnicesc; ei par că vorbesc în cunoştinţă de cauză, (deşi nu-i aşa). Fără să fi gustat din obiectul cuvintelor lor, rămân cu mintea la o oarecare închipuire”[3].

Un test dacă citirea noastră a Sfinţilor Părinţi este academică sau adevărată este indicat de Sfântul Varsanufie în răspunsul său către un începător care descoperise că el devenea arogant şi mândru când vorbea despre Sfinţii Părinţi (Răspunsul nr. 697): ,,Când discuţi despre viaţa Sfinţilor Părinţi şi despre răspunsurile lor, ar trebui să te condamni spunând: Vai mie ! Cum pot vorbi despre virtuţile Părinţilor, pe când eu însumi nu am dobândit nimic din acestea şi nu am sporit deloc ? Şi trăiesc, învăţându-i pe alţii pentru folosul lor; cum să nu se împlinească în mine cuvântul apostolului: Cel ce înveţi pre altul, pre tine nu te înveţi ? (Romani 2, 21)”. Astfel, atitudinea constantă faţă de citirea Sfinţilor Părinţi trebuie să fie una de osândire de sine.

În final, trebuie să amintim că întregul scop al citirii Sfinţilor Părinţi nu este acela de a ne da un fel de ,,bucurie duhovnicească” sau să ne întărească în propria dreptate sau cunoaştere superioară sau stare ,,contemplativă”, ci numai pentru a ne ajuta în practicarea căii active a virtuţii. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi discută distincţia dintre viaţa ,,activă” şi cea ,,contemplativă” (sau, mai potrivit, ,,noetică”), şi ar trebui subliniat aici că aceasta nu se referă, cum ar putea crede unii, la o deosebire artificială între cei care duc viaţa ,,obişnuită” a ,,Ortodoxiei exterioare” sau pur şi simplu ,,faptele bune”, şi o viaţă ,,lăuntrică” cultivată doar de monahi sau unii intelectuali de elită; nici vorbă. Există o singură viaţă duhovnicească ortodoxă, şi este trăită de fiecare luptător ortodox, monah sau mirean, începător sau avansat; ,,acţiunea” sau ,,practica” (praxis în greceşte) este calea, şi ,,vedenia” (theoria) sau ,,îndumnezeirea” este scopul. Aproape toate scrierile patristice se referă la viaţa activă, nu la viaţa vedeniei (contemplativă); când cea din urmă este menţionată, este pentru a ne aminti scopul strădaniilor şi luptelor noastre [adică, viaţa contemplativă], care în această viaţă este gustată profund doar de câţiva dintre marii sfinţi, dar în plinătatea ei este cunoscută doar în veacul ce va să vină. Chiar cele mai înalte scrieri ale Filocaliei, aşa cum scria Episcopul Teofan Zăvorâtul în prefaţa ultimului volum al Filocaliei în limba rusă, ,,au avut în vedere nu viaţa noetică, ci aproape exclusiv viaţa activă”.

Fără îndoială, chiar cu această introducere, creştinii ortodocşi care trăiesc în veacul nostru de cunoaştere îngâmfată nu vor scăpa de unele curse care sunt întinse pentru cel care doreşte să-i citească pe Sfinţii Părinţi în înţelesul şi contextul lor deplin ortodox. De aceea, haideţi să ne oprim aici, înainte de a începe patrologia în sine, şi să examinăm pe scurt câteva dintre greşelile care au fost făcute de cititorii contemporani ai Sfinţilor Părinţi, cu intenţia de a ne forma prin aceasta o concepţie încă mai limpede despre cum nu trebuie citiţi Sfinţii Părinţi.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Din ediţia de la Optina a Vieţii şi scrierilor stareţului Paisie, p. 265-267.

[2] În colecţia sa de Scrisori către monahi, Moscova, 1862, p. 358-380 (în limba rusă).

[3] Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 34, Editura IBMBOR, Bucureşti 1992, p. 181.

Din aceeasi categorie...