Sfintii Parinti ai spiritualitatii ortodoxe (III)

Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii ortodoxe (III)

de ieromonah Serafim Rose

Articol apărut în The Orthodox Word, noiembrie-decembrie 1975

Episodul anterior

 

III. Cum să nu-i citim pe Sfinţii Părinţi

S-a spus îndeajuns despre seriozitatea şi sobrietatea cu care cineva trebuie să abordeze studierea Sfinţilor Părinţi. Dar însuşi mentalitatea superficială a omului secolului XX, de a nu lua în serios nici măcar cele mai grave subiecte, de a ,,se juca cu ideile” – ceea ce fac astăzi învăţaţii la universităţi – ne determină să cercetăm mai îndeaproape unele greşeli comune care au fost făcute de creştini ortodocşi cu numele în studierea sau învăţarea Sfinţilor Părinţi. Va fi necesar aici să cităm nume şi publicaţii pentru a cunoaşte exact capcanele în care au căzut deja mulţi. Această examinare ne va permite să vedem mai limpede cum să nu-i abordăm pe Sfinţii Părinţi.

 

Prima capcană: diletantismul

Această groapă în care cad de obicei cei mai superficiali dintre cei interesaţi de teologia sau spiritualitatea ortodoxă este cât se poate de evidentă la întrunirile ,,ecumeniste” de multe soiuri: conferinţe, ,,retrageri”, şi altele asemenea. Astfel de întruniri sunt o caracteristică a Frăţiei engleze Sfinţii Alban şi Serghie, aşa cum se reflectă în jurnalul său, Sobornost. Aici putem citi, de exemplu, într-un cuvânt despre Părinţii pustiei al unui presupus cleric ortodox: ,,Părinţii pustiei pot juca un rol extrem de important pentru noi. Ei pot fi pentru noi toţi un loc minunat al întâlnirii ecumeniste”[1].

Poate fi vorbitorul atât de naiv încât să nu ştie că părintele pe care el doreşte să-l studieze, ca toţi Sfinţii Părinţi, ar fi îngrozit să afle că cuvintele lui sunt folosite pentru a învăţa arta rugăciunii cu heterodocşii ? Este una din regulile de politeţe la astfel de întruniri ,,ecumeniste” ca heterodocşii să nu fie înştiinţaţi că prima condiţie prealabilă pentru a-i studia pe Părinţi este a avea aceeaşi credinţă cu Părinţii – Ortodoxia. Fără această condiţie prealabilă, toată instrucţia în rugăciune şi învăţătură duhovnicească este doar o înşelare, un mijloc pentru a-l încâlci mai mult pe ascultătorul heterodox în propriile erori. Nu este corect faţă de ascultător; nu este o dovadă de seriozitate din partea vorbitorului; este exact cum nu trebuie să începem studierea sau învăţarea Sfinţilor Părinţi.

În acelaşi periodic cineva poate citi despre un ,,pelerinaj în Marea Britanie” în care un grup de protestanţi a participat la slujbele a felurite secte şi apoi la o liturghie ortodoxă, la care ,,părintele a ţinut un cuvânt foarte clar şi edificator pe tema euharistiei” (Sobornost, Vară, 1969, p. 680). Fără îndoială, părintele a citat din Sfinţii Părinţi în cuvântul său – dar el nu i-a făcut să înţeleagă pe ascultătorii săi; el doar i-a zăpăcit încă mai mult îngăduindu-le lor acum să creadă că Ortodoxia este doar o altă sectă pe care ei o vizitau, şi că învăţătura ortodoxă despre euharistie îi poate ajuta să înţeleagă mai bine slujbele lor luterane sau anglicane.

Într-o relatare despre o ,,retragere ecumenistă” din acelaşi număr (p. 684), noi găsim o consecinţă a propovăduirii ,,teologiei ortodoxe” în astfel de situaţii. După ce au luat parte la o liturghie ortodoxă, audienţa a asistat la o ,,slujbă de confesiune baptistă”, care a fost ,,o gură de aer curat”. ,,Deosebit de reconfortantă a fost mica predică pe tema bucuriei Învierii. Cei dintre noi care cunosc Biserica Ortodoxă au aflat acelaşi adevăr exprimat acolo şi noi am fost fericiţi să-l găsim de asemenea într-o slujbă baptistă”. Ortodocşii care încurajează un diletantism atât de lipsit de sensibilitate au uitat fără îndoială porunca scripturistică: Nu lepădaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7, 6).

În ultima vreme, aceeaşi Frăţie şi-a lărgit diletantismul, urmând ultima modă intelectuală, de a include conferinţe despre sufism[2] şi alte tradiţii religioase necreştine, care probabil îmbogăţesc ,,spiritualitatea” ascultătorilor mai mult decât a făcut-o Ortodoxia pentru ei până acum.

Aceeaşi atitudine duhovnicească deformată poate fi văzută la un nivel mai sofisticat în ,,declaraţiile de acord” care se publică din când în când de la ,,consultaţiile teologilor”, fie ele ortodoxo-romano-catolice, ortodoxo-anglicane, sau altele asemenea. Aceste ,,declaraţii de acord”, pe teme precum ,,euharistia” sau ,,natura Bisericii” sunt, încă o dată, un exerciţiu de politeţe ,,ecumenistă” care nici măcar nu fac aluzie la heterodocşi (dacă ,,teologii ortodocşi” de faţă chiar cunosc acest cuvânt) astfel că, asupra oricărei definiţii a unor astfel de realităţi s-ar putea ,,cădea de acord”, heterodocşii, fiind fără experienţa trăirii în Biserica lui Hristos, sunt lipsiţi de realitatea din aceasta.

Astfel de teologi nu ezită nici să caute un ,,acord” asupra spiritualităţii însăşi – acolo unde, mai abitir ca oriunde altundeva, imposibilitatea oricărui acord ar trebui să fie ţipător de evidentă. Cei care pot crede, precum declară ,,mesajul” oficial al ,,Simpozionului ortodoxo-cistercian[3]” (Oxford, 1973), că monahii romano-catolici, ortodocşi şi anglicani au o ,,unitate profundă între ei, ca membri ai comunităţilor monahale care vin din diferite tradiţii bisericeşti”, cu siguranţă gândesc potrivit înţelepciunii stricate a acestei lumi şi modelor sale ,,ecumeniste”, şi nu potrivit cu tradiţia monahal-duhovnicească ortodoxă, care este strictă în insistenţa sa asupra curăţiei credinţei.

Scopul lumesc şi tonul unor asemenea ,,dialoguri” este arătat cât se poate de limpede într-un raport despre acelaşi simpozion, care indică faptul că acest ,,dialog” va fi de acum lărgit pentru a include monahismul necreştin, ceea ce va permite ,,monahismului nostru creştin comun … să se identifice într-un mod real cu monahismul budismului şi hinduismului”[4]. Oricât de sofisticaţi s-ar putea considera participanţii la acest simpozion, diletantismul lor nu este câtuşi de puţin superior celui al laicilor protestanţi care sunt copleşiţi la fel de mult de slujba de confesiune baptistă ca de liturghia ortodoxă.

Încă, cineva poate citi, într-un periodic ,,ortodox”, un raport al unui ,,Institut Ecumenist pentru Spiritualitate” (catolico-protestanto-ortodox) prezentat la Seminarul Sfântul Vladimir din New York în 1969, unde a avut loc o conferinţă a profesorului ortodox ,,cu vederi largi” Nicolai Arseniev despre spiritualitatea creştină din Răsărit şi Apus. Un preot ortodox consemnează astfel conferinţa sa: ,,Una dintre cele mai izbitoare aserţiuni ale profesorului a fost aceea că există deja o unitate creştină în sfinţii tuturor tradiţiilor creştine. Ar fi interesant să încercăm a socoti implicaţiile acestui lucru pentru o terapie a dezbinărilor dogmatice şi instituţionale care există de asemenea în mod limpede”[5]. Abaterile dogmatice ale ecumeniştilor ,,ortodocşi” sunt destul de grave, dar când se ajunge la spiritualitate se pare că nu există nici un fel de hotare la ceea ce poate fi spus sau crezut – un semn a cât de îndepărtată şi vagă a devenit tradiţia şi trăirea spiritualităţii ortodoxe autentice pentru ,,teologii ortodocşi” de astăzi.

S-ar putea face într-adevăr un studiu serios şi veritabil de ,,spiritualitate comparată”, dar el nu va duce niciodată la o ,,declaraţie de acord”. Să luăm doar un exemplu: primul exemplu de ,,spiritualitate apuseană” citat de dr. Arseniev şi de aproape oricine altcineva este Francisc de Assisi, care potrivit standardului spiritualităţii ortodoxe este un exemplu clasic de monah care a apucat pe căi greşite din punct de vedere duhovnicesc şi a căzut în înşelare şi a fost cinstit ca sfânt doar fiindcă Apusul căzuse deja în apostazie şi pierduse standardul ortodox al vieţii duhovniceşti. În studiul nostru al tradiţiei duhovniceşti ortodoxe va fi necesar să arătăm precis (prin comparaţie) unde au apucat pe căi greşite Francisc şi ,,sfinţii” apuseni de mai târziu; pentru moment, este suficient să arătăm că atitudinea care produce astfel de ,,institute ecumeniste” şi ,,declaraţii de acord” este în esenţă aceeaşi cu cea a diletantismului frivol, pe care noi l-am examinat deja mai sus la un nivel mai popular.

Principala cauză a acestei atitudini patologice din punct de vedere duhovnicesc nu este probabil atât de mult atitudinea intelectuală greşită a relativismului teologic care predomină în cercurile ,,ecumeniste”, cât este ceva mai profund, ceva implicat în întreaga personalitate şi întregul mod de viaţă ale celor mai mulţi ,,creştini” de astăzi. Se poate vedea o frântură din această atitudine în comentariul unui student ortodox de la ,,Institutul Ecumenist”, sponsorizat de Consiliul Mondial al Bisericilor de la Bossey, Elveţia. Vorbind despre valoarea ,,întâlnirii personale cu atât de multe abordări diferite pe care noi nu le-am trăit mai înainte”, el notează că ,,cele mai bune discuţii” (care erau pe tema ,,evanghelismului”) nu au avut loc în timpul sesiunilor plenare, ci mai degrabă când stăteam în faţa şemineului la un pahar de vin”[6]. Această remarcă aproape improvizată dezvăluie mai mult decât ,,nepăsarea” vieţii contemporane; ea indică o întreagă atitudine modernă faţă de Biserică şi teologia şi practica sa. Dar aceasta ne duce către cea de-a doua capcană fundamentală pe care noi trebuie s-o evităm în studierea Sfinţilor Părinţi.

 

Cea de-a doua capcană: „teologia la o ţigară”

Nu numai întâlnirile ,,ecumeniste” pot fi superficiale şi frivole; se poate remarca exact acelaşi ton la congresele şi retragerile ,,ortodoxe”, şi la întrunirile ,,teologilor ortodocşi”. Învăţătura Sfinţilor Părinţi nu este întotdeauna implicată sau discutată direct la astfel de întâlniri, dar o conştientizare a duhului acestor întâlniri ne va pregăti pentru a înţelege fondul pe care îl aduc cu ei creştinii ortodocşi aparent serioşi când încep să studieze spiritualitatea şi teologia.

Una dintre cele mai mari organizaţii ,,ortodoxe” din Statele Unite ale Americii este ,,Asociaţiile Ortodoxe Ruse Federative” (Federated Russian Orthodox Clubs, FROC), constând în primul rând din membrii fostei Mitropolii Ruso-Americane, care ţine un congres anual ale cărui activităţi sunt destul de tipice ,,Ortodoxiei” din America. Numărul din octombrie 1973 al publicaţiei Jurnalul Ortodox Rus este dedicat congresului din 1973, la care Episcopul Dimitrie al Hartford-ului a spus delegaţiilor: ,,Ceea ce văd aici, şi spun aceasta cât se poate de sincer, este faptul că FROC este potenţial cea mai mare forţă duhovnicească din toată Ortodoxia americană” (p. 18). Este adevărat că la congres participă un număr de clerici, incluzându-l de obicei pe mitropolitul Irineu, că există slujbe religioase zilnice, şi că există întotdeauna un seminar pe un subiect religios.

În mod semnificativ, în timpul seminarului din acest an (intitulat în duhul ,,ortodox american”, ,,Ce ? Din nou post ?”), ,,s-au ridicat întrebări privind respectarea serii de sâmbătă ca o perioadă de pregătire pentru duminică. Conflictele se nasc din cauza stilului de viaţă american care a făcut din noaptea de sâmbătă ‘noaptea socială’ a săptămânii”. Un preot prezent la congres a dat un răspuns ortodox la această întrebare: ,,Sâmbătă seara el pledează pentru participarea la vecernie, mărturisire, şi o seară liniştită” (p. 28). Dar pentru cei care au plănuit congresul nu exista în mod evident nici un fel de ,,conflict”: ei ofereau (ca la fiecare congres) o seară de dans sâmbătă noapte chiar în ,,stilul de viaţă american”, şi în alte nopţi divertismente similare, inclusiv o ,,petrecere a adolescenţilor” cu o ,,formaţie de rock and roll”, o copie a unui cazinou cu jocuri de noroc ,,cu o ambianţă amintind de Las Vegas”, şi unele instruiri pentru bărbaţi în arta ‘culturală’ a dansului din stomac” (p. 24). Fotografiile care însoţesc articolele arată unele din aceste frivolităţi, care ne asigură cu adevărat că ,,ortodocşii” americani nu sunt în nici un caz în urma compatrioţilor lor în goana lor după distracţiile în mod neruşinat prosteşti – presărate cu fotografii solemne ale dumnezeieştii liturghii.

Acest amestec de sacru şi frivol este considerată ,,normală” în ,,Ortodoxia americană” de astăzi; această organizaţie este (haideţi să repetăm cuvintele episcopului) ,,potenţial cea mai mare forţă duhovnicească din toată Ortodoxia americană”. Dar cu ce pregătire duhovnicească poate veni o persoană la dumnezeiasca liturghie când a pierdut seara anterioară sărbătorind duhul acestei lumi, şi a pierdut multe ore la sfârşitul săptămânii la distracţii cu totul frivole ? Un observator sobru poate doar să răspundă: o asemenea persoană aduce cu ea duhul lumesc, deşertăciunea lumească este însuşi aerul pe care îl respiră; şi prin urmare pentru ea Ortodoxia însăşi intră în ,,stilul de viaţă” american ,,nepăsător”. Dacă o astfel de persoană ar începe să-i citească pe Sfinţii Părinţii, care vorbesc despre un mod de viaţă cu totul diferit, ea îi va găsi total irelevanţi pentru propriul mod de viaţă, sau altfel va fi nevoit să le răstălmăcească învăţătura pentru a o face aplicabilă modului său de viaţă.

Haideţi să analizăm acum o întrunire ,,ortodoxă” mai serioasă, unde Sfinţii Părinţi sunt menţionaţi cu adevărat: ,,Conferinţele” anuale ale ,,Comisiei Campusului Ortodox”. Numărul din toamna lui 1975 al magazinului Grija publică o serie de fotografii ale conferinţei din 1975, al cărei scop era în întregime ,,duhovnicesc”: acelaşi duh ,,nepăsător”, cu tinere în pantaloni scurţi (care fac de ruşine chiar Congresul FROC !), şi preotul ţinând un ,,discurs principal” cu mâna în buzunar … şi într-o astfel de atmosferă creştinii ortodocşi discută subiecte precum ,,Sfântul Duh în Biserica Ortodoxă”.

Acelaşi număr din Grija ne oferă o perspectivă asupra a ceea ce se petrece în minţile unor astfel de oameni în aparenţă ,,nepăsători”. O coloană nouă despre ,,emanciparea femeilor” (cu un titlu atât de intenţionat vulgar încât nu este nevoie să-l repetăm aici) este redactată de o tânără convertită isteaţă: ,,Când m-am convertit la Ortodoxie, am simţit că eram conştientă de cele mai multe din problemele cu care mă voi întâlni în Biserică. Ştiam de etnicismul scandalos care dezbină Biserica, de certurile şi facţiunile care chinuiesc parohiile, şi de ignoranţa religioasă”. Apoi această autoare de editoriale trece la a susţine ,,reforma” perioadei tradiţionale de 40 zile pentru ,,îmbisericirea” unei femei după naştere, ca şi a altor atitudini ale ,,lumii vechi” pe care această americană modernă ,,luminată” le găseşte “nedrepte”. Probabil ea nu a întâlnit niciodată un cleric sau laic ortodox autentic care ar putea să-i explice semnificaţia [acestor lucruri] sau să-i transmită tonul modului de viaţă ortodox autentic; probabil dacă ea ar fi întâlnit un asemenea om, nu ar fi putut nici măcar să-şi dorească să-l înţeleagă, nici să priceapă faptul că cele mai grave ,,probleme” ale unui convertit de astăzi nu sunt câtuşi de puţin în mediul ortodox uşor de criticat, ci mai curând în mintea şi atitudinea convertiţilor înşişi.

Modul de viaţă reflectat în Grija nu este modul de viaţă ortodox, şi însuşi tonul său face orice abordare a modului de viaţă ortodox aproape imposibilă. Astfel de periodice şi conferinţe îi reflectă pe majoritatea tinerilor frivoli, egocentrişti, răsfăţaţi de astăzi care, când ajung la religie, se aşteaptă să găsească ,,spiritualitate cu confort”, ceva care este numaidecât convenabil pentru minţile lor imature care au fost tâmpite de ,,educaţia modernă” a lor. Tinerii clerici de azi – şi mulţi dintre cei în vârstă -, fiind ei înşişi expuşi la atmosfera lumească în care cresc tinerii, se pleacă uneori la a flata criticismul facil pe care tinerii îl aduc bătrânilor lor şi ,,gheto-urilor” lor ortodoxe, şi în cel mai bun caz ţin prelegeri academice lipsite de vlagă pe subiecte cu mult peste capetele lor. La ce bun să vorbeşti unor astfel de tineri despre ,,Îndumnezeire” sau ,,Calea sfinţilor” (Grija, Toamna 1974) – concepte care, fără îndoială, sunt din punct de vedere intelectual accesibile pentru studenţii de astăzi, dar pentru care ei sunt cu totul nepregătiţi din punct de vedere emoţional şi duhovniceşte, necunoscând ABC-urile a ceea ce înseamnă să lupţi în viaţa ortodoxă şi să te desparţi de propriul fond şi educaţie lumească ? Fără o asemenea pregătire şi instruire în ABC-urile vieţii duhovniceşti, şi o conştientizare a diferenţei dintre deşertăciunea lumească şi modul de viaţă ortodox, asemenea prelegeri nu pot aduce nici un rod duhovnicesc.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Arhimandrit Demetrius Trakatellis, ,,Sfântul Nil despre rugăciune”, Sobornost, 1966, Iarnă-Primăvară, p. 84.

[2] N.tr.: Curent în mistica musulmană, apărut în secolul al VIII-lea în Arabia şi Persia ca reacţie împotriva islamismului, cu caracter anticlerical şi ascetic.

[3] N.tr.: Cistercienii sunt călugări romano-catolici care aparţin unei congregaţii benedictine fundate în Franţa în 1098.

[4] Diakonia, 1974, nr. 4, p. 380, 392.

[5] Părintele Thomas Hopko, în St. Vladimir’s Theological Quarterly, 1969, nr. 4, p. 225.

[6] St. Vladimir’s Theological Quarterly, 1969, nr. 3, p. 164.

Din aceeasi categorie...