Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse din 1917-1918 (V)
Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse din 1917-1918 (V)
Schimbarea calendarului şi ecumenismul
Pe 19 ianuarie 1918, statul sovietic a introdus noul calendar în Rusia. Având în vedere schimbarea vremilor și legii (Daniil 7, 25), un decret al Consiliului Comisarilor Poporului din 24 ianuarie 1918 a ordonat ca ziua de după 31 ianuarie 1918 să nu fie 1 februarie, ci 14 februarie.
Printr-o coincidență remarcabilă, în aceeași zi, patriarhul a anatematisit statul bolșevic, cerându-le credincioșilor ortodocși să nu aibă nici un fel de comuniune cu „acești proscriși ai umanității”. Câteva zile mai târziu, anatema patriarhului a fost confirmată de Sinodul bisericesc aflat atunci în sesiune în Moscova. Având în vedere această respingere a legitimității statului, nu este surprinzător faptul că Biserica a respins și schimbarea calendarului de către stat.
La 3 zile după semnarea decretului, în cadrul celei de-a 71-a sesiuni din 27 ianuarie 1918, Sinodul bisericesc a abordat chestiunea calendarului. Necesitatea unei decizii prompte din partea Bisericii cu privire la modul de a se raporta la schimbarea calendarului civil era evidentă: schimbarea urma să aibă loc 4 zile mai târziu. Chestiunea a fost încredinţată Secţiunii pentru slujbele dumnezeieşti şi Secţiunii pentru relaţia Bisericii cu statul, care s-au reunit într-o sesiune comună 2 zile mai târziu, pe 29 ianuarie 1918, în cadrul căreia au fost audiate două rapoarte importante: ,,O evaluare comparativă a stilurilor iulian şi gregorian”, al profesorului S.S. Glagolev, şi „Atitudinea Răsăritului ortodox față de problema reformei calendarului”, al profesorului I.I. Sokolov.
Nici unul din aceste rapoarte nu susţinea introducerea în viața bisericească a calendarului gregorian. Dimpotrivă, profesorul Glagolev concluziona: ,,Calendarul gregorian, pe lângă faptul că este dăunător din punct de vedere istoric, este inutil din punct de vedere astronomic”. Profesorul Sokolov încheia astfel: ,,Prin urmare, vocea dominantă a Răsăritului ortodox, atât grec, cât și slav, este exprimată nu numai ca fiind împotriva calendarului gregorian, ca o creaţie a Apusului catolic duşman lui [Răsăritului ortodox], ci și împotriva unui calendar neutru sau corectat, deoarece o astfel de reformă ar afecta în mod dăunător viața bisericească a popoarelor ortodoxe”.
În final, sesiunea comună a celor două secţiuni a pregătit o rezoluţie pe tema reformei calendarului. Ea a decretat că Biserica trebuie să rămână la calendarul iulian, bazându-şi decizia pe următoarele:
„1. Nu există nici un motiv pentru ca Biserica să nu aibă un calendar bisericesc separat diferit de calendarul civil.
2. Biserica nu numai că poate păstra vechiul calendar, – în prezent ar fi cu neputinţă pentru ea să treacă la noul calendar.
3. Introducerea noului calendar de către Biserica Rusă ar conduce-o la ruperea unității cu toate celelalte Biserici Ortodoxe. Orice modificare a calendarului se poate face doar prin acordul reciproc al tuturor Bisericilor Ortodoxe.
4. Este cu neputinţă a corela Pascalia ortodoxă cu calendarul gregorian fără a o perturbare gravă Tipicului.
5. Calendarul iulian – este un fapt recunoscut – este inexact din punct de vedere astronomic. Acest lucru a fost remarcat deja la Sinodul de la Constantinopol din 1583. Cu toate acestea, este greşit să credem că calendarul gregorian este mai potrivit pentru uzul ecleziastic.
În concluzie, Sesiunea Comună a hotărât să se păstreze calendarul iulian.
Sinodul, în sesiune plenară, a aprobat prezenta rezoluție a Sesiunii Comune”.
Aceasta a fost o hotărâre importantă având în vedere acceptarea temporară ulterioară a noului calendar de către patriarh și acceptarea lui de către câteva Biserici locale.
Pe 16 august, Sinodul a anunţat înfiinţarea unui departament pentru reunificarea Bisericilor creștine: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, care s-a întrunit și lucrează în condiții atât de excepțional de dificile pentru întreaga Biserică creștină, când valurile necredinței și ateismului amenință însăși existența Bisericii creștine, și-ar asuma o mare responsabilitate în fața istoriei dacă nu ar ridica problema unificării Bisericilor creștine și nu ar da acestei probleme o direcție potrivită în momentul în care nu doar o confesiune creștină, ci întregul creștinism este amenințat de pericole uriașe din partea necredinței și ateismului.
Sarcina departamentului este de a pregăti materialul pentru o decizie a actualului Sinod cu privire la această chestiune și la dezvoltarea ulterioară a problemei în perioada inter-sinodală”[1].
Pe 20 septembrie, în timpul ultimei sesiuni – cea de-a 170-a – a Sinodului, proiectul unei comisii pentru reunificarea Bisericilor a fost verificat şi aprobat de Sinod.
Președintele departamentului pentru unificarea Bisericilor, Arhiepiscopul Evdochim (Meşcherski) de Alaska și Insulele Aleutine[2], a spus: „Sunt foarte trist că raportul a venit într-un moment atât de dificil, când ceasurile uniunii noastre sacre în această sală se apropie de sfârșit și când, la sfârșitul lucrării, gândurile mele devin confuze și nu vă pot relata tot ce aș putea să vă spun. Din punctul nostru de vedere, Sinodul ar fi trebuit să-și îndrepte atenția asupra acestei chestiuni cu mult timp în urmă. Dacă Biserica este vie, atunci noi nu putem rămâne în limitele înguste în care ea a existat până acum. Dacă nu avem curajul de a propovădui dincolo de hotarele patriei noastre, atunci trebuie să ascultăm glasul care vine de acolo la noi. Am în minte glasul Bisericilor episcopaliene anglo-americane[3], care caută sincer și insistent unirea sau apropierea, și nu găsesc obstacole insurmontabile pe calea către scopul indicat. Considerând unirea Bisericilor creștine a fi deosebit de dezirabilă în perioada luptei intense cu necredința, materialismul grosolan și barbaria morală pe care o trăim acum, departamentul sugerează ca Sfântul Sinod să adopte următoarea rezoluție:
1. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, văzând cu bucurie străduinţele sincere ale vechilor catolici și anglicanilor pentru unirea cu Biserica Ortodoxă pe baza învățăturii și tradițiilor Bisericii Soborniceşti Străvechi, binecuvântează ostenelile şi strădaniile oamenilor care lucrează pentru a găsi căi spre unirea cu Bisericile prietene amintite.
2. Sinodul însărcinează Sfântul Sinod să organizeze o Comisie permanentă pe lângă Sfântul Sinod, cu filiale în Rusia și în străinătate, pentru studierea amănunţită a chestiunilor vechi-catolice și anglicane, pentru expunerea prin intermediul relațiilor cu vechii catolici și anglicanii a dificultăților care se află pe calea spre unire, și posibilele ajutoare pentru atingerea rapidă a scopului final”.
Deciziile Sinodului cu semnificație teologică sau dogmatică erau supuse aprobării de către o adunare specială a episcopilor. La cea din urmă adunare de acest gen, din 22 septembrie 1918, această decizie nu a fost examinată. Este posibil ca din acest motiv „Rezoluția privind unificarea Bisericilor” să nu fi intrat în Culegerea oficială de hotărâri şi rezoluţii ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 1917-1918[4].
De asemenea, poate că a existat un motiv mai profund, providențial: acela că această rezoluție nu era plăcută lui Dumnezeu, prin aceea că amenința să deschidă ușile Bisericii Ruse pentru erezia ecumenismului, ai cărei lideri erau anglicanii, tocmai în momentul celei mai mari slăbiciuni a ei.
[1] Monah Veniamin Gomareteli, Letopis’ tserkovnykh sobytij Pravoslavnoj Tserkvi nachinaia s 1917 goda, p. 15.
[2] Îl vom regăsi pe arhiepiscopul Evdochim (Meşcherski), sau Evdokim (Merejkovski), ocupând alt scaun, de Nijni Novgorod, implicat în renovaţionism. A se vedea serialul nostru Renovaţionism vs. Ortodoxie.
[3] Lumea ortodoxă începuse deja să aibă relaţii cu Biserica Anglicană. A se vedea Îndrumări pastorale privind relaţiile şi slujirile ortodoxo-anglicane în America (1912). Episcopul Rafail Hawaweeny despre anglicani şi botezul ortodox şi serialul nostru Răsăritul şi Apusul prăznuiesc împreună 1.600 ani de la Sinodul de la Niceea la Abaţia Westminster, Londra, 1925.
[4] Monah Veniamin, op. cit., p. 23-24.
