Stiri nr. 72
Noiembrie-decembrie 2009
Ştiri
Trecerea la cele veşnice a patriarhului Pavle, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Serbiei
Noua Constituţie Apostolică a Vaticanului permite convertirea în grup a anglicanilor la catolicism
Vaticanul în căutarea extratereştrilor
Cea mai mare jertfă de animale din lume în cinstea unei zeiţe hinduse din Nepal
Trecerea la cele veşnice a patriarhului Pavle, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Serbiei
Pe 15 noiembrie 2009, la galeria întâistătătorilor Ortodoxiei oficiale trecuţi la cele veşnice în ultimii 3 ani (Patriarhul Teoctist al României – 30 iulie 2007, Mitropolitul Hrisostom al Ciprului – 22 decembrie 2007, Arhiepiscopul Hristodul al Greciei – 28 ianuarie 2008, Mitropolitul Lavru al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora – 16 martie 2008 şi Patriarhul Alexie al II-lea al Rusiei – 5 decembrie 2008) s-a mai adăugat un nume, cel al Patriarhului Pavle al Serbiei.
Pe numele de mirean Gojko Stojcevic, patriarhul sârb s-a născut pe 11 septembrie 1914 într-o familie de ţărani, în satul Kucanci, districtul Donji Milanovac, aflat pe atunci în Austro-Ungaria, şi în prezent pe teritoriul Croaţiei. La 3 ani a rămas orfan, fiind crescut de o mătuşă. A absolvit liceul la Belgrad, seminarul teologic la Sarajevo şi apoi a urmat cursurile Şcolii Teologice a Universităţii din Belgrad.
A terminat facultatea de teologie şi pe când era student în anul II la medicină a izbucnit cel de-al doilea război mondial, care l-a determinat să se refugieze în Mânăstirile Ovcar şi Kablar, unde a petrecut anii de război. În această perioadă, a îmbrăcat haina monahală la Mânăstirea Raca, unde a vieţuit între anii 1944-1955. În 1948, el a fost tuns în monahism şi hirotonit diacon, apoi în 1954 a fost hirotonit ieromonah şi a devenit protosinghel. Între anii 1955-1957, părintele Pavle a urmat cursuri post-universitare la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Atena.
În 1957, părintele Pavle a fost numit arhimandrit, iar la 29 mai acelaşi an, adunarea episcopilor l-a ales pentru a fi episcop de Raska-Prizren – leagănul Ortodoxiei sârbe. Pe 1 decembrie 1990, a devenit patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, după retragerea pe motiv de boală a predecesorului său, patriarhul Ghermano. El a fost cel de-al 44-lea patriarh al sârbilor, purtând titlul de arhiepiscop de Pec, mitropolit de Belgrad-Karlovac şi patriarh sârb.
Patriarhul Pavle a fost ierarh şi întâistătător al Bisericii Serbiei într-o perioadă tumultuoasă a istoriei, trecând prin comunism şi prăbuşirea acestuia, războiul din Iugoslavia şi cel din Kosovo purtate împotriva lumii ortodoxe. Ca episcop de Raska-Prizren, el s-a implicat puternic în apărarea poporului sârb din această regiune, a scris despre exodul sârbilor din Kosovo şi atacurile albaneze împotriva mânăstirilor şi cimitirelor ortodoxe şi împotriva monahilor şi credincioşilor. El a avertizat cu privire la prigonirea Ortodoxiei în această zonă – realizată de albanezi cu concursul sau cel puţin neimplicarea complice a forţelor internaţionale de menţinere a păcii – şi chiar a depus mărturie la ONU despre suferinţele poporului sârb din Kosovo şi Metohia şi a susţinut guvernul sârb în eforturile sale de a opri declararea independenţei provinciei Kosovo.
Cunoscut pentru poziţia sa, în 1989, pe când era încă episcop, el a fost bătut de un grup de tineri albanezi în Kosovo, având nevoie de o perioadă de aproape 3 luni de spitalizare pentru însănătoşire. Ulterior, a refuzat să depună plângere împotriva atacatorilor săi.
Ca episcop de Raska-Prizren, el a luptat pentru înflorirea Ortodoxiei în eparhia sa. S-a angajat în construirea de noi biserici, renovarea celor vechi şi dărăpănate, ca şi înfiinţarea de noi mânăstiri. S-a îngrijit de vechiul Seminar Teologic Sfinţii Chiril şi Meftodie din Prizren, întemeiat în 1871, unde a ţinut cursuri de slavonă bisericească şi liturgică încă din 1950, când era un simplu ierodiacon. A călătorit mult şi a slujit pretutindeni în eparhia sa, luând aminte la nevoile şi problemele păstoriţilor săi. Exodul sârbilor din Kosovo a condus la instalarea provizorie a seminarului la Nis şi mutarea sediului eparhiei la Mânăstirea Gracanica.
Şi după ce a devenit patriarh, s-a ocupat ca un bun gospodar de situaţia Bisericii. Au fost înfiinţate sau restaurate lăcaşurile de cult din mai multe eparhii. În 1992, a fost restaurat Seminarul Teologic din Cetinje; în 1993, a fost înfiinţată Academia Bisericii Ortodoxe Sârbe pentru Artă şi Conservare, cu mai multe secţii – icoane, frescă, conservare; tot în această perioadă, Facultatea de Teologie a fost reintegrată în Universitatea din Belgrad, de unde fusese alungată de puterea comunistă în 1952; în 1994, a fost înfiinţată Academia Duhovnicească Sfântul Vasilie de Ostrog la Srbinje, Foca; în 1997, a fost deschis Seminarul Kragujevac şi o secţiune a Seminarului Sfântul Sava din Belgrad.
Patriarhul Pavle a avut o contribuţie importantă şi în domeniul tipăriturilor bisericeşti. A ţinut cursuri de liturgică şi exegeza Noului Testament şi a scris multe articole pe teme de liturgică, adunate în volumul Pentru a ne clarifica problemele credinţei noastre. S-a preocupat mult de tipărirea a diverse cărţi de slujbă: cărţi de cult în limba sârbă, liturghier, tipicon, publicarea unei ediţii noi şi extinse a Srbljak, care conţine slujbele sfinţilor sârbi, cel mai important proiect al său fiind tipărirea primei versiuni a traducerii Noului Testament aprobate oficial de Sfântul Sinod.
În ultimii ani de viaţă, sănătatea sa s-a şubrezit puternic. Pe 27 aprilie 2007, ca urmare a spitalizării sale îndelungi, sinodul a anunţat numirea unui locţiitor până la revenirea sa. În mai 2008, din pricina stării grave de sănătate, el a cerut Sfântului Sinod să-i aprobe retragerea din demnitatea de patriarh. Episcopii au hotărât că el va continua să fie patriarh, însă prerogativele şi obligaţiile lui vor fi preluate de Sfântul Sinod.
Pe 15 noiembrie 2009, în vârstă de 95 de ani şi grav bolnav, el a încetat din viaţă la Spitalul Militar din Belgrad, unde era internat din noiembrie 2007. Slujba înmormântării a fost săvârşită pe 19 noiembrie, la Biserica Sfântul Sava, iar patriarhul a fost înmormântat în curtea Mânăstirii Sfântul Arhanghel Mihail din Rakovica, suburbie a Belgradului. Zeci de mii de oameni au trecut pe la catafalcul întâistătătorului sârb pentru a-şi lua rămas bun de la el. Patriarhul a dorit ca ei să nu aducă flori, ci să aprindă lumânări şi să dea bani, în măsura posibilităţilor, pentru finalizarea Bisericii Sfântul Sava. Guvernul sârb a anunţat 3 zile de doliu naţional, patriarhul fiind condus pe ultimul drum în cadrul unor funeralii naţionale.
Slujba înmormântării a fost săvârşită de Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, înconjurat de delegaţiile Bisericilor Ortodoxe, dar şi de reprezentanţi ai Bisericii Catolice, ai comunităţii evreieşti şi islamice din Serbia şi demnitari politici. De asemenea, mai mulţi reprezentanţi de rang înalt ai Bisericii Catolice au transmis mesaje de condoleanţe Bisericii Sârbe. Purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Federico Lombardi a declarat: ,,Întreaga Biserică Catolică participă la doliul Bisericii Ortodoxe Sârbe şi îl încredinţează Domnului pe acest mare păstor. A fost o personalitate deschisă raporturilor ecumeniste şi dialogului cu Biserica Catolică”. El nu a uitat să menţioneze invitaţia patriarhului ca sesiunea de dialog teologic din 2006 să aibă loc la Belgrad (a se vedea articolul Nu exista concesie in materie de credinta). Menţionând această invitaţie, papa a spus: ,,Au fost multe alte gesturi de fraternitate cu Biserica Catolică şi întruniri între ortodocşi şi catolici care au avut loc cu binecuvântarea lui. Fie ca amintirea sa să fie, de asemenea, o invitaţie pentru toţi de a continua pe calea dialogului şi a căutării unităţii depline între toţi ucenicii lui Hristos”.
Patriarhul Pavle al Serbiei a fost un om şi un ierarh înzestrat cu nenumărate calităţi duhovniceşti. A iubit viaţa monahicească, ducând o viaţă simplă şi mâncând de post aproape tot anul. A refuzat salariul ce i-ar fi revenit ca patriarh şi îşi cosea singur veşmintele, mantia şi pantofii. Se îmbrăca în odăjdii smerite, dăruind altora veşmintele care i se păreau prea luxoase. Săvârşea el însuşi sfânta liturghie şi nu pleca nicăieri înainte de a se termina liturghia. Fiindcă socotea că nu i s-ar fi cuvenit să circule cu o maşină, belgrădenii îl puteau vedea adeseori mergând pe jos sau cu tramvaiul la patriarhie.
Patriarhul mergând pe jos către patriarhie
În tramvai
Îi plăcea să citeze din poezia populară sârbă: ,,Mai bine să ne pierdem capul, decât să ne pierdem sufletul”. El spunea: ,,Avem obligaţia ca şi în cea mai dificilă situaţie să ne comportăm ca nişte oameni şi nu există interes, nici naţional, nici personal, care ar putea constitui o justificare pentru a nu fi oameni”. Pentru astfel de cuvinte, copiii l-au numit ,,Pavle-Pavle, să fim oameni”.
Însă toate aceste calităţi duhovniceşti nu au reuşit să-l facă să se opună uraganului ecumenismului şi secularismului care s-au năpustit cu furie asupra Bisericii Ortodoxe în aceste vremuri tulburi. Apostazia şi modernismul au pătruns în forţă în sânul Bisericii Sârbe, ca în toate celelalte Biserici Ortodoxe, iar el pare să fi fost strivit la rându-i de simţirea şi cugetarea otrăvite ale celor ce ţin astăzi frâiele Ortodoxiei oficiale.
Raportul Murphy dezvăluie cum înalţii prelaţi irlandezi au ascuns sistematic cazurile de pedofilie ale clericilor din Arhidioceza de Dublin
Unul dintre cele mai abjecte lucruri cu care se vor confrunta anglicanii tradiţionali care intră în Biserica Catolică este pedofilia larg răspândită în rândul clerului catolic, împreună cu atitudinea de tăinuire şi acoperire a făptaşilor de către înalţii prelaţi ai Vaticanului.
Irlanda merge înainte în scandalul pedofiliei care s-a intensificat după publicarea, în luna mai 2009, a raportului Ryan (A se vedea articolul Mai 2009. Vaticanul – azi, ca şi ieri – săvârşitor de păcate dintre cele mai mârşave). Pe 26 noiembrie 2009, a fost publicat un alt raport de 750 de pagini, realizat de Comisia de investigaţie a autorităţilor bisericeşti şi civile a acuzaţiilor de abuz a copiilor în Arhidioceza de Dublin. El a fost numit Raportul Murphy, după numele judecătoarei Yvonne Murphy care a condus ancheta, iniţiată în 2006.
Ancheta a urmărit atitudinea autorităţilor bisericeşti şi civile faţă de abuzurile sexuale săvârşite de clericii din Arhidioceza de Dublin în perioada 1975-2004. Comisia a primit informaţii despre 183 de preoţi, însă a investigat numai 46 dintre ei (acuzaţi de 320 de copii), ceilalţi scăpând de cercetări din diferite motive. Cu toate acestea, dezvăluirile comisiei au fost cutremurătoare, reprezentând o nouă lovitură dată integrităţii şi poziţiei Bisericii Catolice în Irlanda şi în lume.
Raportul concluzionează: ,,Preocupările Arhidiocezei de Dublin în tratarea acestor cazuri de abuz sexual a copiilor, cel puţin până la jumătatea anilor ’1990, au fost păstrarea secretului, evitarea scandalului, protejarea reputaţiei Bisericii şi menţinerea bunurilor. Toate celelalte considerente, inclusiv bunăstarea copiilor şi dreptate pentru victime, au fost subordonate acestor priorităţi”. De asemenea, ancheta a descoperit că cei mici care se plângeau ,,erau adesea trataţi cu tăgăduire, aroganţă, muşamalizarea faptelor, incompetenţă şi lipsă de înţelegere în unele cazuri. Bănuielile erau rareori ascultate”.
Documentul consideră că 4 arhiepiscopi succesivi de Dublin şi o serie de episcopi auxiliari de Dublin din perioada 1975-2004 sunt complici la tăinuirea faptelor de pedofilie şi apărarea făptaşilor. Aceştia sunt acuzaţi că au muşamalizat ,,cu obstinaţie” abuzurile sexuale larg răspândite. Toţi arhiepiscopii din perioada respectivă au avut cunoştinţă de plângeri.
În raport, alături de prelaţii irlandezi sunt acuzaţi Vaticanul şi nunţiul papal în Irlanda. Comisia de investigaţie a scris în mai multe rânduri nunţiului papal, în 2007 şi 2009, cerând informaţii legate de anchete şi nu a primit nici un răspuns. De asemenea, în septembrie 2006, a scris Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei de la Roma în acelaşi scop şi nu a primit nici un răspuns.
Este interesant de remarcat faptul că nu numai autorităţile ecleziastice au fost găsite vinovate, ci şi cele civile, care au fost complicele celor dintâi, prin tolerarea sistemului samavolnic din sânul Bisericii Catolice. Raportul stipulează că vreme de 30 de ani, poliţia republicii irlandeze nu a investigat plângerile legate de abuzuri şi a conspirat pentru a proteja prelaţii catolici. Plângerile depuse la poliţie nu au fost urmate de anchete şi, în multe cazuri, acestea au fost trimise autorităţilor bisericeşti.
Este ca şi cum Biserica şi statul au avut un pact tacit. Raportul consemnează că autorităţile civile ,,au facilitat tăinuirea prin neîmplinirea responsabilităţilor lor de a asigura că legea a fost aplicată în mod egal tuturor şi permiţând instituţiilor Bisericii să fie mai presus de lege”. Artistul şi scriitorul Gerard Mannix Flynn, care a fost abuzat de Fraţii Creştini la Şcoala Industrială Sfântul Iosif din County Galway, afirma: ,,Aparatul de stat a fost folosit pentru a proteja criminali. Dacă poliţia are un dosar de crime şi îl înmânează Bisericii în loc să-l investigheze, atunci a ajutat şi a fost complice cu un cerc de pedofili”.
Ministrul irlandez pentru problemele copiilor, Barry Andrews, şi-a exprimat dezamăgirea pentru lipsa de reacţie a Vaticanului faţă de dezvăluirile cutremurătoare: ,,Biserica Catolică este ţinta raportului şi Biserica Catolică este condusă de la Roma. În mod firesc, ne-am aştepta să existe unele reflecţii ale Romei faţă de acest raport” …
Într-adevăr, nu au existat reflecţii din partea Vaticanului (n.r.: papa a emis câteva declaraţii pe marginea acestui fenomen, însă ele nu s-au constituit nici într-o serie de măsuri de prevenire a unor astfel de abuzuri, şi nici măcar în nişte scuze serioase). În schimb, autorităţile ecleziastice şi civile din Irlanda au fost nevoite de furia opiniei publice să reacţioneze măcar şi în parte într-un chip mai potrivit. Guvernul irlandez şi-a cerut iertare, afirmând: ,,Oricare ar fi motivele istorice şi sociale ale acestui fenomen, guvernul … îşi cere iertare, fără rezerve sau echivoc, pentru eşecurile agenţiilor statului de a trata această chestiune”. El s-a angajat solemn, în numele poporului irlandez, că va face tot ce este necesar pentru a garanta că ,,zilele întunecate ale abuzurilor sexuale asupra copiilor, agravate de prefăcătorie şi complicitate, aparţin de acum trecutului”.
Conferinţa Episcopilor Irlandezi a declarat: ,,Suntem profund şocaţi de amploarea şi depravarea abuzurilor descrise în raport. Suntem ruşinaţi de măsura în care fenomenul abuzării sexuale a copiilor a cuprins Arhidioceza de Dublin şi mărturisim că el indică existenţa unui curent puternic răspândit în Biserică. Evitarea scandalului, păstrarea reputaţiei indivizilor şi a Bisericii au avut prioritate în faţa siguranţei şi binelui copiilor. Aşa ceva nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată şi nu trebuie să se mai repete. Cerem cu umilinţă iertare”.
În faţa nemulţumirii credincioşilor, care au cerut ca făptaşii să fie aduşi în justiţie şi chiar ca nunţiul papal să fie expulzat, conducerea Bisericii Catolice a ales să sacrifice mai mulţi ţapi ispăşitori. Astfel, arhiepiscopul de Dublin a cerut episcopilor nominalizaţi în raport să-şi prezinte demisia. Aceştia au reacţionat într-un mod destul de des întâlnit în acest secol al nepăsării cutremurătoare şi al lipsei oricăror principii: întâi au susţinut sus şi tare că nu sunt vinovaţi, apoi au tărăgănat lucrurile, afirmând că ,,regretă acţiunile” dar nu demisionează, apoi cerând să se consulte cu credincioşii. Arhiepiscopul i-a somat, avertizându-i că dacă nu demisionează vor fi concediaţi de Vatican.
În cele din urmă, patru episcopi au demisionat fără tragere de inimă: episcopul Donal Brendan Murray de Limerick (episcop auxiliar de Dublin între anii 1982-1996; cel puţin două victime ale unui preot pedofil acoperit de el s-au sinucis), episcopul James Moriarty de Kildare şi Leighlin (episcop auxiliar de Dublin între anii 1991-2002), episcopul auxiliar 
Eamonn Walsh de Dublin (în funcţie, din 1990) şi episcopul auxiliar Raymond Field de Dublin (în funcţie, din 1997). Episcopul Martin Drennan de Galway (episcop auxiliar de Dublin între anii 1997-2005) a refuzat cu obstinaţie să demisioneze.
O tragedie irlandeză – o lucrare apărută în 2008 despre cum imigranţii irlandezi au contribuit la construirea Bisericii Catolice din America, ca mai târziu să o submineze prin scandalurile iscate de abuzurile sexuale ale preoţilor irlandezi. Potrivit cercetărilor realizate de autor, Joe Rigert, jurnalist veteran la Star Tribune în Minneapolis, Irlanda a fost unul dintre exportatorii de clerici abuzatori în America
Puţini credincioşi şi comentatori ai fenomenului au fost impresionaţi de declaraţiile sforăitoare ale prelaţilor catolici în frunte cu papa şi de demisia celor 4 episcopi. Cele petrecute – atât abuzurile în sine din trecut, cât şi atitudinile actuale faţă de cele întâmplate – nu fac decât să reliefeze încă o dată corupţia şi putreziciunea morală a Bisericii Catolice, care nu se mai jenează în nici un fel să-şi răspândească miasmele în lume, fără pic de ruşine.
Noua Constituţie Apostolică a Vaticanului permite convertirea în grup a anglicanilor la catolicism
Lumea creştină trece printr-o perioadă extrem de frământată, tendinţele şi curentele moderniste şi seculariste manifestându-se cu putere în sânul confesiunilor creştine. Credincioşii care doresc să păstreze o linie conservatoare se văd nevoiţi să înfiinţeze grupări aparte sau chiar să se izoleze de acestea.
De exemplu, Comunitatea Anglicană se confruntă de câteva decenii cu un conflict între tabăra progresistă şi cea conservatoare din sânul său. Cea progresistă, reprezentată îndeosebi de ramura americană şi cea britanică, urmăreşte adoptarea unor concepte apostate, precum acceptarea sodomiţilor şi femeilor în rândul clericilor. Această din urmă problemă – acceptarea femeilor ca episcopi – este miezul actualului conflict dinlăuntrul ramurii britanice.
Pe de altă parte, tabăra tradiţională – reprezentată în special de Bisericile Anglicane din Africa, America de Sud, Australia – doreşte menţinerea învăţăturii creştine autentice referitoare la astfel de chestiuni. Ea a încercat să se opună acestui curent de apostazie, în special după introducerea hirotoniei femeilor ca preoţi şi a hirotoniei homosexualului Gene Robinson ca episcop în 2003.
O parte dintre cei conservatori au plecat individual în Biserica Catolică, alţii au intrat în diferite Biserici Ortodoxe reprezentate în occident, alţii au alcătuit grupări tradiţionale în sânul Comunităţii Anglicane, precum Forward in Faith. Alţii, în schimb, au ieşit din Comunitatea Anglicană, înfiinţând de-a lungul timpului diferite alte grupări, cea mai cunoscută fiind Comunitatea Anglicană Tradiţională.
Liturghie într-o biserică a Comunităţii Anglicane Tradiţionale
În acest context, diferite grupări tradiţionale au cerut în mai multe rânduri Bisericii Catolice permisiunea de a se converti în grup. După ani de ezitări şi estimări iezuite ale problemei, înalţii prelaţi ai Vaticanului au răspuns la cererile lor.
Pe 20 octombrie 2009, la Vatican a avut loc o conferinţă de presă organizată de cardinalul William Levada, conducătorul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, şi arhiepiscopul Joseph Augustine Di Noia, secretarul Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor. Ei au prezentat o notă prin care au anunţat noua măsură privind ,,Ordinariatele personale pentru anglicanii care intră în Biserica Catolică”. Cardinalul a explicat că măsura răspunde numeroaselor cereri înaintate Vaticanului de grupuri de clerici şi credincioşi anglicani din diferite părţi ale lumii, care doresc convertirea.
Această notă a pregătit publicarea unei Constituţii Apostolice, un tip de decret papal, intitulat ,,Anglicanorum Coetibus” (Grupurile de anglicani), semnat de Papa Benedict al XVI-lea. Acest document promulgat pe 4 noiembrie 2009 – împreună cu ,,Normele complementare”, publicate pe 9 noiembrie – stabileşte cadrul pentru convertirea în grup a anglicanilor la catolicism. Pentru ei vor fi înfiinţate structuri canonice numite ,,ordinariate personale”, adică dioceze speciale.
Aceste structuri canonice, asemănătoare ordinariatelor militare care răspund nevoilor pastorale ale clericilor şi mirenilor catolici din forţele armate din lume, vor funcţiona în cadrul diocezelor catolice locale pe teritoriul cărora vor fi înfiinţate. Ele ,,vor permite foştilor anglicani să intre în comuniune deplină cu Biserica Catolică, în timp ce păstrează elemente ale patrimoniului spiritual şi liturgic anglican distinct”. Ordinariatele vor fi conduse de un ordinar, numit în general dintre clericii anglicani convertiţi.
Într-o ţară pot exista unul sau mai multe ordinariate, după situaţie. Credincioşii mireni, preoţii şi călugării anglicani care se convertesc vor trebui să mărturisească credinţa exprimată în Catehismul Bisericii Catolice. Ordinarul, cu puteri de episcop, va fi membru al Conferinţei episcopale catolice pe teritoriul căreia este înfiinţat ordinariatul.
În plus, ,,fără a exclude celebrări liturgice potrivit ritului latin, ordinariatul are dreptul de a sluji euharistia şi alte taine, liturghia şi alte celebrări potrivit cărţilor liturgice proprii tradiţiei anglicane, care au fost aprobate de Sfântul Scaun pentru a menţine tradiţiile liturgice, spirituale şi pastorale ale Comunităţii Anglicane în Biserica Catolică, ca un dar preţios care hrăneşte credinţa membrilor ordinariatului şi ca o comoară care trebuie împărtăşită”. Un alt aspect remarcabil al documentului este că permite hirotonia foştilor clerici anglicani căsătoriţi ca preoţi catolici analizând fiecare caz în parte. Însă ordinarul trebuie să fie necăsătorit.
Reacţii faţă de noua Constituţie Apostolică
Documentul papal i-a luat prin surprindere pe conducătorii Comunităţii Anglicane, care au declarat că au fost informaţi foarte târziu despre el şi că ,,măsura iese din tiparele dialogului obişnuit dintre cele două culte”. Arhiepiscopul Rowan Williams s-a opus adoptării actului şi a făcut presiuni pentru a opri publicarea lui.
Însă pe 20 octombrie, când la Vatican se anunţa viitorul document, la Londra, conducerea Comunităţii Anglicane a virat, convocând o conferinţă de presă la care au luat parte arhiepiscopul de Canterbury, Rowan Williams, şi conducătorul Bisericii Catolice din Marea Britanie, arhiepiscopul de Westminster, Vincent Nichols, care au afirmat că structura canonică anunţată pentru anglicani ,,nu va vătăma dialogul ecumenist dintre cele două Biserici”.
Grupările anglicane tradiţionale şi-au exprimat bucuria faţă de adoptarea noului document. Încă înainte de publicarea Constituţiei Apostolice, pe 29 octombrie 2009, aripa Comunităţii Anglicane Tradiţionale din Marea Britanie a votat pentru intrarea în Biserica Catolică. Comunitatea are circa 20 de parohii în Marea Britanie şi una în Franţa.
De asemenea, episcopul John Broadhurst de Fulham, preşedintele asociaţiei Forward in Faith care are peste 1.000 de membri clerici, a afirmat că ,,experimentul anglican a luat sfârşit” şi episcopii se vor gândi la modalităţile de aplicare a Constituţiei Apostolice. Un alt cleric din conducerea asociaţiei, episcopul John Hind de Chicester, a dat glas intenţiilor mai multor confraţi ai săi, declarând că va fi fericit să fie rehirotonit ca preot catolic. Ed Tomlinson, vicar de St. Barnabas, Tunbridge Wells, a spus: ,,Corabia anglicanismului pare să se scufunde. Ar trebui să fim recunoscători că ni s-a trimis o barcă de salvare. Voi încerca să merg în Biserica Catolică. A rămâne în Biserica Angliei ar echivala cu sinuciderea”.
De cealaltă parte a baricadei, grupările catolice şi anglicane progresiste, ca şi comentatorii de stânga din mass-media şi-au exprimat furia şi nemulţumirea faţă de oferta papei. Ei au afirmat că decizia este ,,divizatoare”, iar cotidianul Globe and Mail a numit-o ,,cal troian” şi ,,încercare nedreaptă de a reconcilia confesiunile”. Măsura Vaticanului a stârnit şi nemulţumirea catolicilor progresişti referitor la celibatul preoţilor catolici. Ei au cerut ca, de vreme ce Vaticanul va accepta clericii anglicani căsătoriţi, să fie de acord ca şi clericii catolici să aibă soţii.
Având în vedere cele relatate mai sus – la care asistăm pasiv, luând aminte la ce feste poate juca istoria – se ridică întrebarea: ce au câştigat anglicanii tradiţionali îmbarcându-se în corabia catolicismului ? Vaticanul a subliniat faptul că promulgarea acestei Constituţii Apostolice nu va schimba în nici un fel cursul mişcării ecumeniste. În plan concret, la sfârşitul lunii noiembrie, la Roma, au început lucrările comisiei însărcinate cu pregătirea celei de-a treia faze a dialogului teologic internaţional dintre Biserica Catolică şi Comunitatea Anglicană. Prin urmare, într-o bună zi, poate nu prea îndepărtată, a fi în sânul Bisericii Catolice sau în sânul Comunităţii Anglicane va fi totuna.
Pe de altă parte, ce pot găsi astăzi anglicanii în Biserica Catolică ? Cotidianul britanic The Independent nota că decizia de primire a anglicanilor nu are prea multă susţinere din partea episcopilor catolici din Anglia, care au fost ,,şovăielnici în a deschide larg uşa anglicanilor tradiţionali”. Din cauza poziţiei lor conservatoare, asemenea grupuri sunt ,,în dezacord cu catolicismul modern”, aşa cum este practicat şi propovăduit de cea mai mare parte a episcopilor.
De asemenea, Philip Lawler, unul dintre fondatorii Catholic World News, avertiza că ,,anglicanii conservatori pot privi cu nervozitate către parohiile catolice din vecinătatea lor, pot remarca inovaţiile teologice şi abuzurile liturgice şi se pot întreba dacă nu cumva au părăsit o situaţie de neconceput doar pentru a intra în alta” …
Vaticanul în căutarea extratereştrilor
Ideea existenţei pe alte planete a unor fiinţe înzestrate cu raţiune, eventual mai evoluate decât omul, a suscitat atenţia multor oameni de ştiinţă, şi nu numai. Secolul al XX-lea a cunoscut o abundenţă de relatări despre apariţii ale obiectelor zburătoare neidentificate (adică, OZN-uri) şi ale fiinţelor extraterestre; numărul cărţilor şi filmelor care tratează acest subiect a crescut spectaculos. Incitaţi de posibilităţile oferite de existenţa altor lumi şi civilizaţii, oamenii şi-au folosit din plin imaginaţia pentru a plăsmui evenimente, întâmplări şi a-şi închipui interacţii între specia umană şi fiinţele extraterestre.
Se poate spune că existenţa extratereştrilor a ajuns să fie considerată realitate, deşi nu există nici cea mai mică dovadă de netăgăduit în acest sens. Milioane de oameni cred în existenţa extratereştrilor, luând naştere un adevărat fenomen de masă creat nu prin observaţii serioase, ci cel mai adesea cu ajutorul imaginaţiei, lumii duhurilor nevăzute şi, nu în ultimul rând, al unor forţe sau organizaţii care au interesul ca omenirea să creadă în aşa ceva.
În ultimii 25 de ani, nenumăraţi oameni au afirmat că au văzut OZN-uri deasupra fiecărui oraş important din lume. Sondajele de opinie indică că aproape 20 milioane de americani au susţinut că au văzut un OZN, iar peste 4 milioane au fost răpiţi de extratereştri. De asemenea, statisticile au arătat că relatările despre apariţiile pe cer a diferite obiecte zburătoare neidentificate s-au înmulţit odată cu trecerea deceniilor. Fascinaţia OZN-urilor a atins cote atât de mari, încât unele companii de asigurări vând asigurări în cazul răpirii de extratereştri şi multe universităţi oferă studii specializate asupra acestui subiect.
Un număr mare de americani sunt convinşi că OZN-urile există cu adevărat şi că guvernul SUA acoperă sistematic informaţiile legate de acestea. Majoritatea lucrărilor americane publicate pe această temă se încheie concluzionând că adevărul este tăinuit şi cer ca autorităţile să dezvăluie parţial sau total informaţiile pe care le deţin.
În ultimul timp, într-o deschidere fără precedent, multe ţări şi-au deschis arhivele secrete care conţineau documentaţie referitoare la OZN-uri şi extratereştri. Diferite grupuri de interese, mai ales europene, fac presiuni ca guvernele ţărilor dezvoltate, în frunte cu Statele Unite ale Americii, să recunoască public existenţa vieţii extraterestre.
Pe 16 iulie 1999, în Franţa, a fost publicat un document intitulat ,,OZN-urile şi apărarea: Pentru ce trebuie să ne pregătim ?”, numit şi Raportul COMETA. Documentul are 90 de pagini şi este rezultatul unui studiu în profunzime al OZN-urilor, care acoperă multe aspecte ale chestiunii, mai ales probleme de apărare naţională. El a fost realizat de un grup independent de foşti analişti de la Institutul de Studii Avansate pentru Apărarea Naţională şi experţi calificaţi din diferite domenii, care au analizat vreme de câţiva ani datele pe care le-au avut la dispoziţie.
Raportul susţine că ipoteza vizitatorilor extratereştri este plauzibilă şi trebuie analizată, fiind necesare finanţarea investigaţiei, crearea unei reţele de detectare civilă şi iniţierea de demersuri diplomatice faţă de SUA în scopul colaborării şi ,,clarificării acestei probleme cruciale”.
De asemenea, se pare că începând din februarie 2008, la ONU a avut loc o serie de întruniri istorice secrete, care au condus la adoptarea unei politici de deschidere la nivel 
mondial faţă de problema OZN-urilor şi extratereştrilor. În acest context cu implicaţii profunde pe plan politic, social şi nu în ultimul rând religios, a intervenit în modul său inimitabil conducerea Bisericii Catolice.
În acest ritm, Vaticanul va lua mâine în calcul posibilitatea că extratereştrii se pot mântui sau că ne pot mântui ei pe noi
De mai mulţi ani, reprezentanţi de frunte ai Vaticanului fac declaraţii mai mult sau mai puţin voalate referitoare la existenţa extratereştrilor. De pildă, în 2001, cardinalul Corrado Balducci, membru în Curia Vaticanului, declara: ,,OZN: ceva real trebuie să existe. Aceasta este o declaraţie care reiese din consideraţii fundamentale bazate pe bun simţ, raţionalism uman şi pe un curs normal şi posibil al vieţilor noastre, ţinând cont nu numai de aspectele individuale şi sociale, ci şi de cel religios. (…) Trebuie să excludem că îngerii folosesc nave spaţiale. Când vorbim de extratereştri, trebuie să ne gândim la fiinţe ca noi, (…) mai bine spus, un trup într-o stare mai bună decât cel existent pentru noi ca oameni” (?).
Cea mai recentă şi şocantă acţiune a Vaticanului în acest domeniu a fost organizarea unei conferinţe de astrobiologie (n.r.: ramură a biologiei care se ocupă cu studiul formelor de viaţă extraterestre). Între 6-10 noiembrie 2009, Academia Pontificală de Ştiinţe şi Observatorul Astronomic al Vaticanului au organizat ,,Săptămâna de studiu de astrobiologie”, la care au participat zeci de astronomi, fizicieni şi biologi din SUA, Italia, Franţa, Marea Britanie, Elveţia şi Chile, alături de lideri religioşi.
Iezuitul Jose Gabriel Funes, directorul Observatorului Astronomic al Vaticanului, a explicat de ce Vaticanul s-a implicat în astrobiologie: ,,Deşi este un domeniu nou şi încă un subiect în dezvoltare, problemele originii vieţii şi dacă viaţa există în altă parte în univers sunt foarte interesante şi merită o examinare serioasă. Aceste întrebări au multe implicaţii filozofice şi teologice”.
Mass-media a comentat inedit implicarea Vaticanului în organizarea actualei conferinţe. Un cotidian nota: ,,După ce Biserica a acceptat ideea că pământul nu se află în centrul universului, liderii catolici au ajuns la concluzia că şi ideea existenţei vieţii extraterestre poate fi asimilată de învăţăturile creştine”. Unii analişti consideră însă că ,,deschiderea Vaticanului de a discuta viaţa extraterestră nu este un accident. Conferinţa de astrobiologie a Vaticanului este un semn în plus că instituţiile globale majore se pregătesc pentru un fel de dezvăluire oficială referitoare la OZN-uri şi/sau viaţa extraterestră. Iar Vaticanul joacă un rol conducător în pregătirea lumii pentru dezvăluirea extraterestră”.
Şi mai inedit este faptul că, în timp ce Biserica Catolică se înclină în faţa ştiinţei mincinoase a timpurilor noastre, savanţii raţionali şi deschişi în a accepta şi teorii care nu le convin încep să realizeze adevărata natură a OZN-urilor şi fiinţelor extraterestre. Astfel, Gordon Creighton, editorul publicaţiei britanice Flying Saucer Review – recunoscută ca una dintre publicaţiile cele mai serioase din lume pe această temă –, declara în 1996: ,,Se pare că nu există încă dovezi că vreunul din aceste vehicule sau fiinţe spaţiale provin din spaţiul exterior. Întregul fenomen implică o serie de trăsături care intră în conflict cu ştiinţa modernă şi mulţi cercetători cred astăzi că pot fi implicate mai mult de un tip de fiinţe, unele dintre ele din spaţiul exterior şi altele de o natură ‘inter-dimensională’ şi, prin urmare, probabil dintr-un aspect necunoscut al propriei noastre lumi. (…) Cred cu tărie că marea majoritate a acestor fenomene sunt de natură satanică”.
Un alt expert de frunte în domeniu este dr. Jacques Vallee, informatician şi astrofizician care s-a adresat ONU în această privinţă. Iniţial, el a crezut în originea extraterestră a acestui fenomen, pentru ca ulterior, în urma multor ani de studii aprofundate să declare: ,,Sugerez că OZN-ul este, printre altele, un dispozitiv care creează o distorsionare a realităţii martorului; că face aceasta cu un scop, acela de a proiecta imagini sau scene plăsmuite, create pentru a schimba sistemele noastre de credinţă; şi că tehnologia pe care o observăm este doar sprijinul incidental pentru o lucrare mondială de ‘seducţie subliminală’ … Acestea ajută la crearea unei noi forme de credinţă: aşteptarea unui contact de către marea parte a publicului. Realizarea treptată a unui vis vechi de secole: mântuirea de sus, supunerea în faţa puterii mai mari a unor navigatori înţelepţi din cosmos”.
Cele spuse de Jacques Vallee seamănă izbitor cu proiectul NASA intitulat Blue Beam, de utilizare a unei invazii extraterestre şi a proiecţiilor de holograme pe cer pentru manipularea pământenilor spre atingerea celui mai mârşav scop din toate timpurile: închinarea la antihrist. Însă, oricât s-ar vehicula că astfel de teorii ale conspiraţiei sunt neverosimile, şi oricât de nebunesc ar părea în sine un asemenea proiect NASA, tendinţele şi preocupările cele mai arzătoare ale acestei lumi în care trăim converg către a crede că viitorul este încă mai sumbru decât ne aşteptăm să fie …
Pe zi ce trece, creştinismul este asaltat de idei moderniste şi seculare din ce în ce mai inedite. Acestea par a pătrunde în lumea creştină fără a exista nici un fel de discernământ din partea credincioşilor sau a conducătorilor lor. Dintre acestea, inovaţiile din domeniul telecomunicaţiilor şi internetului sunt cele mai spectaculoase prin bizarul lor.
Spre exemplu, pentru a stăvili o lipsă la nivel naţional de clerici permanenţi, Biserica Scoţiei ia în considerare folosirea de ,,pastori virtuali”, care vor propovădui în direct printr-o legătură video congregaţiilor care nu au un pastor permanent. În ciuda faptului că modernismul se răspândeşte cu o viteză uluitoare asemenea unei pandemii, unii clerici şi-au exprimat dezaprobarea faţă de acest proiect. Pastorul Trevor Hunt, cleric la presbiteriul din Orkney, a declarat pentru The Scotsman: ,,Este vital ca oamenii să participe la slujbe şi să nu stea în bănci imaginându-şi că se uită la un program de televiziune”.
Pe continentul american s-a dezvoltat de asemenea creştinismul virtual, internetul devenind locul cel mai la modă pentru a construi o biserică. Un număr tot mai mare de congregaţii înfiinţează filiale pe internet. Site-urile sunt cu totul interactive, au un pastor virtual devotat, au loc discuţii în direct, studiu biblic, rugăciuni şi credincioşii se pot chiar ‘împărtăşi’, folosind pâine şi vin din casa lor. Biserica Flamingo Road din Cooper City, Florida, a săvârşit două botezuri la distanţă prin internet. Pe un alt site, credincioşii online se pot spovedi postând o înregistrare particulară a păcatelor lor.
Având în vedere că este o inovaţie de ultimă oră, nimeni nu poate spune numărul exact al site-urilor interactive. Organizaţia Leadership Network, care studiază şi susţine bisericile inovatoare, a descoperit cel puţin 40. Pionierul ‘bisericii virtuale’ este considerat o megabiserică din Oklahoma, numită LifeChurch.tv. Astăzi, LifeChurch.tv transmite peste 25 de slujbe online în fiecare săptămână care atrag până la 60.000 de privitori unici săptămânal, din peste 140 de ţări.
În prezent se poartă discuţii aprinse despre limitele acestui tip de manifestare: unii socotesc că adevărata comunitate creştină necesită interacţiunea directă, personală. Ei numesc această formă de manifestare ,,fast-food religios”. Alţii consideră că internetul poate fi folosit pentru a alcătui o comunitate creştină. Kurt Ervin, care supraveghează locul virtual al Bisericii Creştine Centrale din Henderson, Nevada, declara: ,,Trăim într-o zi şi o epocă şi cultură în care oamenii merg la şcoală online, la bancă online, îşi dau întâlnire online şi fac multe alte lucruri online. De ce să nu creăm posibilitatea ca ei să meargă la biserică online ?”
Alăturându-ne acestei dezbateri, am spune că pot exista, într-adevăr, lucruri care pot fi rezolvate cu ajutorul tehnologiei de ultimă oră. Comunicarea şi interacţiunea prin internet oferă o gamă largă de facilităţi care, până într-un punct, sunt binevenite în acest secol al vitezei. Însă lucrurile care stau la baza creării personalităţii noastre umane – precum educaţia, cultura în general şi credinţa şi formele ei de manifestare – nu pot fi dobândite decât pe căile clasice, folosite de milenii. Comunicarea şi interacţiunea directă, personală dintre oameni este vitală şi de neînlocuit pentru dezvoltarea unei imagini reale, palpabile asupra vieţii. Altfel, orice se transformă în virtual şi cu promptitudinea cu care intră în viaţa noastră, aşa şi iese …
Cea mai mare jertfă de animale din lume în cinstea unei zeiţe hinduse din Nepal
Demagogia marilor maeştri hinduşi contemporani care, pentru a cuceri lumea creştină şi nu numai, au prezentat hinduismul ca pe o religie a non-violenţei şi având o filozofie superioară, este demascată de faptele cotidiene.
Un exemplu extrem de grăitor în acest sens îl reprezintă sărbătoarea zeiţei hinduse Gadhimai, o zeiţă a puterii, care se ţine o dată la 5 ani în satul Bariyapur, Nepal, la graniţa cu India. Pe 24 noiembrie 2009, la ivirea zorilor, circa un milion de închinători hinduşi erau adunaţi în împrejurimile templului principal al zeiţei.
Festivităţile au început cu jertfirea a doi şobolani, doi porumbei, a unui porc, unui miel şi a unui cocoş în templul principal, în strigătele mulţimii: ,,Să trăiască Gadhimai !” În cadrul sărbătorii, care urmează o tradiţie veche de secole, au fost ucise peste 250.000 de animale, printre care mii de bivoli. La evenimentul de frunte, 250 de locuitori înarmaţi cu cuţite tradiţionale kukri au decapitat într-un ţarc peste 10.000 de bivoli, păziţi de garduri înalte şi poliţie şi priviţi de sute de martori (foto).
Credinciosul Manoj Shah, care participă la sărbătoare de când avea 6 ani, explică: ,,Este modul tradiţional. Dacă venim aici cu o jertfă pentru zeiţă, în decurs de 5 ani ni se vor împlini toate dorinţele”.
Grupurile de protecţie a animalelor au încercat să oprească uciderea atâtor animale, însă fără succes. De asemenea, iniţiativa fostului guvern de a suprima bugetul acordat pentru jertfa animală a stârnit proteste de stradă, astfel că actualul guvern a dat 36.500 de lire pentru evenimentul din acest an. Preotul hindus Chandan Dev Chaudhary insistă că tradiţia trebuie menţinută: ,,Zeiţa cere sânge. Când îi oferă sânge, o persoană îşi poate vedea dorinţele împlinite”.
‘Zeii cer sânge’ este adevărata lozincă a tuturor religiilor lumii păgâne. Din nefericire, această lozincă, pusă în practică tot mai des şi cu sânge uman, se răspândeşte cu o viteză uluitoare pe meridianele lumii şi oamenii o primesc tot mai uşor …
Ioan Palea
Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 54/ianuarie-februarie 2010
